Poartă către senin. Surâs tainic al cucerniciei.

Iz de binecuvântare în zi de
închinare. Șoaptă și îngenunchere. Astfel ni se deschide Grădina Mironosiței,
ivindu-se maiestuoasă printre petalele trandafirilor îmbujorați, alinată de
freamăt de arbori și râvnă isihastă.

Pe traseul nostru existențial, pașii ni s-au oprit, deloc întâmplător și pur

providențial, la Mănăstirea Pantocrator. Am trăit bucuria de a asista la botezul
Paraclisului închinat Mironosiței, o bisericuță delicată ce adăpostește un tezaur:
parte din mâna Mironosiței.

Serile în Magdala și slujbele din nopțile înmiresmate de magnolii, smirnă și

rugă ne-au picurat în suflete, nebănuit și deplin, dorul de înalt. De timp fără de
timp.

În aerul de vecernie se răspândește o subtilă mireasmă de Provence, unul dintre

locurile-pereche care păstrează urmele trecerii vestitoarei Învierii. Violetul suav
al lavandei înveșmântează deopotrivă pajiștile francilor și câmpia alexandrină.
Cămașa liliachie pentru dimineața slăvită ce va să fie.

Ascultând chemarea de tainică slujire, printre îngeri și răsărituri înrourate,

sufletele-surori au poposit în Grădină. Încet-încet, obștea a crescut, din plămada
sfințeniei. Mironosițele primelor veacuri intonează aceleași imnuri de slavă,
alături de mironosițele veacului din urmă. O singură voce psalmodiază. Ecouri
se unesc peste veacuri, peste deveniri și împliniri. Una întru toate.

Apostola Apostolilor își cheamă însoțitoarele vestind mereu că azi e ziua

Învierii noastre. Azi, adică fiecare zi pe care o dăruim Celui ce ne-a dat-o în dar.

Grădinarii aleși ai Duhului care suflă pretutindeni, răspândind pace și fior,

plantează mereu. Alte și alte mlădițe se ivesc, înfloresc și rodesc aici, în solul
arid, teleormănean, Grădina își lărgește aleile, își întinde mantia de verdeață și
își înalță bolta de glicine până când va trece de toate marginile și se va uni cu
Grădina cealaltă. A Edenului celui de Sus.