George Toparceanu – Balada unui greier mic

In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de

fabula este un pretext pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului
pe o tema indelung folosita de fabulisti in literatura universala. Cele doua
personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de viata: primul
este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit
de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o
morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar
la vara fa ca mine” (Alexandru Donici, Greierul si furnica).
E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea si
atitudinea furnicii, acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece
vremea „cu cantare”, meritand, desigur, o rasplata pe masura: „Furnica [...], /
Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind
pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria
mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te,
voioasa, / Pentru doi eu am lucrat»” (George Creteanu, Greierile si furnica).
Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi
intr-un stil ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de
transformari dramatice in natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-
un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se profileaza,
printr-o ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea intunecata”, cu
un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda”. E un sezon al
dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba
si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se scutura
de ciuda, / Imprejurul ei departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze
moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in
randul plantelor si al vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii:
„Si cum vine de la munte, / Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale /
Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe campuri / O intampina in cale / Cu
grabite plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de invalmaseala, doctul contureaza, cu
duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus”, „si pe-aripi pudrat
cu bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe coasta, la urcus”, in
„casuta lui de huma”.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput
si incheiat printr-o imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o
drama existentiala, de fapt un subiect de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite:
„- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca
puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina
mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am
dus si i-am cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului,
accentueaza sentimentul de tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta:
„Dar de-acus s-a ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si necajit”.
Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a
se adaposti la venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg,
conditia artistului in societate.