Anticonvulsivantele

Convulsiile au la bază disfuncţii paroxistice ale neuronilor cerebrali (apar brusc,

incontrolabil şi sunt tranzitorii), care pot fi focalizate sau generalizate, datorate unor activităţi
paroxistice sincrone şi cu frecvenţă mare a acestora.

Manifestările unei astfel de disfuncţii pot fi motorii, sub forma unor contracţii tonice,
clonice sau tonico-clonice, senzoriale, sau de altă natură, în funcţie de rolul fiziologic al
neuronilor implicaţi în această disfuncţie.
În limba română de obicei numai manifestările motorii sunt numite convulsii, cele
senzoriale sau de altă natură fiind considerate echivalenţe ale convulsiilor.
În cele ce urmează vor fi numite convulsii atât convulsiile tonico-clonice (motorii) cît
şi echivalenţele senzoriale sau de altă natură.
La baza apariţiei unei convulsii este un focar cerebral numit, de obicei, focar
epileptogen, care începe la un moment dat şi imprevizibil să descarce impulsuri sincron şi cu o
frecvenţă mare. Focarul de excitaţie astfel constituit se extinde din aproape în aproape, în pată
de ulei, putând cuprinde zone cerebrale mai mult sau mai puţin extinse, până la întreg creierul
şi, în funcţie de aceasta, crizele pot fi parţiale sau generalizate.
Cele generalizate se însoţesc practic întotdeauna de pierderea cunoştinţei.
Crizele parţiale pot evolua fără pierderea cunoştinţei, situaţie în care se numesc crize
parţiale simple, sau cu pierderea cunoştinţei, situaţie în care se numesc crize parţiale
complexe.
 Cel mai adesea convulsiile sunt întâlnite în cadrul bolii numită epilepsie, caracterizată
prin apariţia imprevizibilă de convulsii.

Există însă şi numeroase situaţii de convulsii care apar în afara epilepsiei, cum ar fi
convulsiile febrile ale copiilor mici, convulsiile care apar uneori în meningite, în
tulburările metabolice grave, convulsiile produse de diverse substanţe chimice, etc.
 Unele crize generalizate se manifestă sub forma unor contracţii tonice urmate de
contracţii tonico-clonice generalizate pe fond de pierdere a cunoştinţei şi căderea bolnavului şi
sunt numite mare rău epileptic (grand mal) sau, uneori, crize majore.

Alte crize generalizate nu sunt însoţite de convulsii sau cădere ci se manifestă sub
forma întreruperii bruşte ale activităţii obişnuite cu pierderea contactului cu mediul exterior
pentru o perioadă scurtă de timp, după care bolnavul îşi reia activitatea ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic. Aceste crize sunt numite absenţe, mic rău epileptic (petit mal) sau, uneori,
crize minore.

În fine, o stare aparte o constituie

entitatea clinică numită status epilepticus care
este practic o criză epileptică de lungă durată.
Unii autori consideră că este vorba de o
succesiune rapidă de crize convulsive
subintrante care lasă impresia unei crize
prelungite. Alţi autori consideră că toate crizele
epileptice sunt autolimitate deoarece, odată cu
declanşarea crizei, se declanşează şi un
mecanism de oprire a crizei, acest mecanism de
oprire a crizei fiind deficitar la bolnavii cu
status epilepticus.
 Medicamentele anticonvulsivante sunt substanţe care împiedică apariţia convulsiilor,
iar uneori opresc o criză convulsivă, şi sunt utilizate în tratamentul epilepsiei, motiv pentru
care se mai numesc şi medicamente antiepileptice.

Mecanismul de acţiune al acestor medicamente se apreciază a consta în faptul că

opresc sau împiedică apariţia focarului epileptogen şi împiedică extinderea excitaţiei de la
focarul epileptogen către restul creierului.
În principiu, aceste medicamente interferă mecanismele patogenice de producere a
convulsiilor, dar aceste mecanisme sunt complexe şi, foarte probabil, diferă de la un tip de
convulsii la altul.
Cel mai adesea aceste medicamente
o blochează canale de sodiu (carbamazepină, fenitoină)
o blochează canale de calciu de tip T (etosuximidă), diminuând în acest fel
fenomenele de excitaţie,
o potenţează activitatea sistemului GABA-ergic (barbiturice, benzodiazepine),
favorizând fenomenele de inhibiţie.
o Există şi medicamente antiepileptice care scad activitatea aminoacizilor
excitatori în creier, în special a acidului glutamic (lamotrigina).
Aceste mecanisme fac ca, practic, toate medicamentele anticonvulsivante să aibă şi
efect sedativ şi să potenţeze efectul sedativ al altor substanţe, inclusiv alcoolul etilic.

Efectul sedativ al anticonvulsivantelor care blochează canale de sodiu sau de
calciu este însă mai slab decât efectul sedativ al anticonvulsivantelor care
potenţează sistemul GABA-ergic.
În cazul blocării canalelor de sodiu, se apreciază că blocantele canalelor de sodiu
care au efect antiepileptic acţionează numai asupra canalelor de sodiu deschise (efectul lor
este dependent de voltaj) şi prelungesc starea inactivabilă a canalelor ionice respective.
Aceasta face ca aceste medicamente să acţioneze preponderent asupra neuronilor care
descarcă impulsuri cu frecvenţă mare, cum se întâmplă în timpul unei crize epileptice, şi mai
puţin asupra neuronilor cu activitate normală. De regulă, medicamentele care blochează
canalele de sodiu (carbamazepină, fenitoină) sunt eficace faţă de convulsiile tonico-clonice
şi faţă de marele rău epileptic, fără să fie eficace în micul rău epileptic pe care, uneori,
chiar îl agravează.
Medicamentele care blochează canale de calciu (etosuximidă) sunt eficace faţă de
micul rău epileptic, fără să fie eficace în convulsiile tonico-clonice şi în marele rău epileptic.
Se apreciază că la nivelul talamusului există un pace-maker responsabil de declanşarea
crizelor de mic rău epileptic a cărui activitate este dependentă de canale de calciu de tip T.
Blocarea acestor canale de calciu de tip T prin etosuximidă ar avea drept consecinţă scăderea
activităţii acestui pace-maker şi ar fi responsabilă de eficacitatea sa în micul rău epileptic.
Există însă şi medicamente care sunt eficace atât în convulsiile tonico-clonice şi în
marele rău epileptic cât şi în micul rău epileptic (acidul valproic), ceea ce arată, o dată în
plus, complexitatea fenomenului.

Cercetarea experimentală a acestor medicamente este posibilă prin evaluarea măsurii în care
medicamentele împiedică producerea experimentală de convulsii la animalele de laborator. Corelaţia
între efectele experimentale şi efectele clinice nu este însă întotdeauna foarte bună. Cel mai adesea în
evaluarea experimentală a medicamentelor antiepileptice se utilizează două tipuri de convulsii
produse la animalele de laborator, fie prin aplicarea de electroşocuri cerebrale (convulsii electrice),
fie prin administrarea de diverse substanţe convulsivante (convulsii chimice), de exemplu pentetrazol.
În ceea ce priveşte convulsiile electrice, dacă se aplică cerebral un electroşoc cu frecvenţă sub 6 Hz şi
intensitate mică, animalele intră într-o stare de stupoare asemănătoare micului rău epileptic la om,
acest gen de electroşoc fiind cunoscut sub numele de electroşoc psihomotor, iar dacă electroşocul este
cu o frecvenţă mai mare de 20 Hz şi intensitate mare, animalele prezintă convulsii tonico-clonice
generalizate asemănătoare marelui rău epileptic la om, acest gen de electroşoc fiind denumit
electroşoc supramaximal. De obicei medicamentele eficace faţă de electroşocul supramaximal sunt
eficace faţă de convulsiile tonico-clonice şi faţă de marele rău epileptic la om, dar nu întotdeauna
medicamentele eficace faţă de electroşocul psihomotor sunt eficace faţă de micul rău epileptic la om.
În ceea ce priveşte convulsiile chimice, acestea se prezintă sub forma unor contracţii tonico-clonice
generalizate asemănătoare marelui rău epileptic la om, dar de obicei medicamentele care sunt eficace
faţă de convulsiile chimice la animal sunt eficace faţă de micul rău epileptic la om. În ultimii ani se
lucrează tot mai mult pe modele experimentale de convulsii provocate la şobolan prin stimulare
electrică repetată cu ajutorul unor electrozi implantaţi în zona creierului limbic (electrical kindling).
Acest model experimental pare să se coreleze foarte bine cu eficacitatea clinică în crizele parţiale
complexe.

Din punct de vedere farmacocinetic medicamentele antiepileptice se comportă în

general ca multe alte medicamente liposolubile. Ele fiind destinate să acţioneze la nivelul
creierului, trebuie să traverseze bariera hematoencefalică, ceea ce necesită ca aceste
medicamente să fie liposolubile.

Absorbţia digestivă este în general bună sau foarte bună, majoritatea
absorbindu-se în proporţie de 80-100%.

Legarea de proteinele plasmatice este variabilă de la un medicament la altul.
o Unele din anticonvulsivante, cum ar fi fenitoina, acidul valproic şi
benzodiazepinele se leagă mult de proteinele plasmatice putând suferi
interferenţe farmacocinetice dacă se administrează concomitent cu alte
medicamente care se leagă de asemenea de proteinele plasmatice, în
 sensul deplasării reciproce de pe aceste proteine şi creşterea atât a
efectului terapeutic cât şi a celui toxic.

Eliminarea din organism se face lent în principal prin metabolizare hepatică
(existând însă şi excepţii de la această regulă), timpul de înjumătăţire fiind în
general lung, cel mai adesea peste 12 ore.
o Unele din aceste medicamente se pot elimina de asemenea la nivel
biliar sub formă de metaboliţi glucuronoconjugaţi. Metabolizarea
acestor medicamente se face în principal prin intermediul citocromului
P450 şi multe dintre ele sunt inductoare enzimatice.

Indicaţia terapeutică principală a medicamentelor anticonvulsivante o reprezintă

epilepsia.
• Efectul lor în această boală constă în scăderea progresivă a frecvenţei de
apariţie a convulsiilor până la dispariţia acestora, permiţând în acest fel
controlul bolii, eficacitatea terapeutică fiind apreciată la aproximativ 80% din
bolnavii trataţi.
• Alegerea medicamentului optim se face în funcţie de tipul epilepsiei, unele
fiind eficace în marele rău epileptic şi în convulsiile tonico-clonice
(carbamazepină, fenitoină, fenobarbital), altele în micul rău epileptic
(etosuximidă), iar altele în toate formele de epilepsie (acid valproic,
lamotrigină), dar şi în funcţie de reacţiile advese, respectiv de raportul
risc/beneficiu.
• De obicei, pentru tratamentul crizelor convulsive tonico-clonice,
generalizate sau nu, şi a marelui rău epileptic se apelează la carbamazepină
sau fenitoină, mai rar la fenobarbital datorită efectului său sedativ.
• Pentru tratamentul micului rău epileptic cel mai adesea se apelează la
etosuximidă, medicament eficace şi în general foarte bine tolerat de bolnavi.
• În situaţii care combină fenomene de mic rău epileptic cu fenomene
convulsive propriu-zise se apelează la un medicament antiepileptic cu spectru
larg cum ar fi acidul valproic sau lamotrigina.
• În situaţii de urgenţă sau în status epilepticus se apelează la un antiepileptic
injectabil, de obicei diazepam, mai rar fenobarbital sau fosfenitoină, forma
injectabilă a fenitoinei.
• Se încearcă introducerea unui singur medicament în terapie dar, în funcţie de
evoluţia clinică a bolii se poate ajunge şi la asocieri de medicamente
anticonvulsivante.
 • Tratamentul este de lungă durată apreciindu-se în general că se poate tenta
oprirea unui tratament antiepileptic la 2-5 ani de la ultima criză.
• Fiind un tratament de lungă durată, medicamentele se administrează pe cale
orală, dar există şi unele medicamente antiepileptice care se pot utiliza pe cale
injectabilă pentru oprirea unei crize epileptice sau pentru tratamentul
status-ului epileptic.
• De asemenea unele anticonvulsivante se pot utiliza pentru tratamentul altor
tipuri de convulsii decât cele epileptice.
• Convulsiile din afara epilepsiei cel mai adesea se tratează cu fenobarbital, deşi
în ultima vreme unii autori recomandă tot mai mult diazepam administrat
intrarectal pentru oprirea crizelor în loc de tratament cronic cu fenobarbital.

Reacţiile adverse ale medicamentelor antiepileptice sunt relativ frecvente, probabil în

bună măsură şi datorită faptului că se utilizează pe perioade foarte lungi de timp.
• Probabil cea mai frecventă reacţie adversă este sedarea şi potenţarea efectului sedativ
al altor substanţe. Efectul sedativ este mai important pentru barbiturice şi pentru
benzodiazepine decât pentru celelalte antiepileptice.
o În timp bolnavul dezvoltă însă toleranţă faţă de efectul sedativ astfel încât
acesta diminuează în intensitate.
o Toleranţa faţă de efectul sedativ nu pare să fie încrucişată cu toleranţa faţă de
efectul anticonvulsivant, cu excepţia benzodiazepinelor.
o Un aspect negativ al tuturor medicamentelor sedative este scăderea capacităţii
de învăţare şi memorizare. Există însă studii populaţionale ample care
demonstrează că bolnavii epileptici trataţi cronic cu medicamente
anticonvulsivante nu prezintă în medie performanţe intelectuale sub media
populaţiei generale. Tot la nivelul sistemului nervos central pot fi întâlnite, mai
rar, şi reacţii adverse precum nistagmusul, diplopia, ataxia, etc.
• O altă categorie de reacţii adverse frecvent întâlnite la medicamentele antiepileptice
derivă din proprietăţile lor inductoare enzimatice.
o Prin acest mecanism ele pot grăbi eliminarea din organism a altor
medicamente administrate concomitent dar şi a unor substanţe fiziologice cum
ar fi unele vitamine, în special vitaminele B, D şi K.
o Aceasta face ca bolnavii epileptici trataţi cu medicamente anticonvulsivante să
prezinte anemie megaloblastică prin deficit de acid folic, osteoporoză prin
deficit în vitamina D, sau fenomene hemoragice prin deficit de vitamină K.
 o Suplimentarea aportului vitaminic la bolnavii epileptici în tratament cronic cu
anticonvulsivante este probabil bine venită. Tot prin inducţie enzimatică
medicamentele antiepileptice pot agrava porfiria.
o Cele mai puternice inductoare enzimatice sunt barbituricele şi fenitoina.
• Alte reacţii adverse frecvente includ fenomene digestive precum greţuri şi vărsături şi
reacţii adverse dermatologice precum erupţii cutanate diverse.
• În fine, medicamentele antiepileptice sunt teratogene. Problema delicată în aprecierea
raportului risc/beneficiu o reprezintă faptul că şi epilepsia în sine este teratogenă. În
aceste condiţii se apreciază că atitudinea terapeutică optimă este ca la femeia gravidă
să nu se întrerupă tratamentul antiepileptic, dar să se administreze dozele minime
necesare, efectul teratogen fiind un efect de tip toxic, deci dependent de doză. În
aceeaşi ordine de idei, tratamentul anticoncepţional oral nu este foarte eficace la
femeile în tratament cronic cu antiepileptice deoarece, prin efect inductor enzimatic,
medicamentele antiepileptice scad eficacitatea anticoncepţionalelor orale.
Structura chimică a medicamentelor antiepileptice este foarte diferită de la un
medicament la altul. Nu există practic la ora actuală o clasificare unanim acceptată a
medicamentelor antiepileptice.
 Carbamazepina este un anticonvulsivant cu structură chimică asemănătoare
imipraminei şi altor antidepresive triciclice fiind eficace în convulsiile tonico-clonice şi în
marele rău epileptic, fără să fie însă eficace în micul rău epileptic, pe care îl agravează chiar.

În afară de epilepsie, carbamazepina este de asemenea eficace în:

• tratamentul unor dureri nevralgice, în special în nevralgia de trigemen şi
glosofaringian
• durerile tabetice
• este şi un stabilizator al dispoziţiei.

Mecanismul de acţiune constă în blocarea canalelor de sodiu voltaj-dependente, ceea

ce determină scăderea fenomenelor de excitaţie la nivelul sistemului nervos central în cazul
epilepsiei şi diminuarea conducerii impulsului dureros în cazul nevralgiilor.
Principalele reacţii adverse sunt cele caracteristice medicamentelor antiepileptice.
• Sedarea este considerată slabă. Totuşi carbamazepina scade viteza de reacţie,
impunând prudenţă la conducătorii auto, potenţează efectul altor sedative şi al
băuturilor alcoolice iar uneori, la doze mari, sedarea este însoţită de alte
fenomene neurologice precum ameţeli, diplopie, ataxie.
• Are, de asemenea, efecte inductoare enzimatice mai ales în tratament de
lungă durată.
• În afară de aceasta carbamazepina poate produce unele reacţii adverse de tip
idiosincrazic precum erupţii cutanate, discrazii sanguine, afectare toxică a
ficatului.
• Se administrează pe cale orală în doze care merg de la 100 mg de 2 ori pe zi
până la 600 mg pe zi repartizate în 2-4 prize.
• În nevralgii se administrează dozele minime necesare.
• Este considerată unul din antiepilepticele de primă alegere şi se preferă să se
administreze în monoterapie.
• La nevoie se poate însă asocia şi cu alte medicamente în funcţie de tipul de
epilepsie tratat.
 Fenitoina este un antiepileptic cu structură chimică asemănătoare barbituricelor
eficace în marele rău epileptic şi în crizele convulsive tonico-clonice, fără să fie eficace în
micul rău epileptic.
Mecanismul de acţiune constă, la fel ca în cazul carbamazepinei, în blocarea
canalelor de sodiu voltaj-dependente.
La fel cu carbamazepina, fenitoina poate fi eficace în tratamentul unor dureri
nevralgice.
Fenitoina prezintă, de asemenea, proprietăţi antiaritmice.

Din punct de vedere farmacocinetic medicamentul se absoarbe mult (90-100%) din

tubul digestiv, dar lent, se leagă mult de proteinele plasmatice, se elimină prin metabolizare
hepatică şi are proprietăţi inductoare enzimatice.

Reacțiile adverse
Sedarea este considerată de mică intensitate dar sunt relativ frecvente alte reacţii
adverse neurologice precum ataxie, diplopie, vertij, nistagmus, nevrite, mişcări coreiforme.
În afara reacţiilor adverse caracteristice tuturor antiepilepticelor, fenitoina produce
frecvent o hipertrofie gingivală, reacţii adverse cutanate precum erupţii, acnee sau
hirsutism.
Foarte rar poate prezenta reacţii adverse imunologice grave precum sindrom lupoid,
limfadenopatie mimând boala Hodgkin, discrazii sanguine diverse.

Utilizare clinică
Practic fenitoina reprezintă o alternativă la carbamazepină fiind utilizată de obicei în
monoterapie, dar se poate asocia de asemenea cu alte antiepileptice în funcţie de răspunsul
bolnavului la terapie.
Dozele administrate variază între 100 mg de două ori pe zi până la 500 mg pe zi
repartizate în mai multe prize.
Există şi o formă injectabilă intravenos de fenitoină, numită fosfenitoină, utilizată în
tratamentul stărilor numite status epilepticus. Este un promedicament care se transformă în
organism în fenitoină sub influenţa unor fosfataze de la nivelul ficatului şi hematiilor, cu un
t1/2 foarte scurt, de 8-15 minute.
Administrată intravenos în doze mari prezintă risc de aritmii cardiace şi sedare
intensă.
 Fenobarbitalul este principalul barbituric utilizat ca antiepileptic, fiind eficace în
convulsiile tonico-clonice şi în marele rău epileptic.
Spre deosebire de carbamazepină, fenobarbitalul nu agravează micul rău epileptic,
fiind uneori chiar eficace în această boală.
Mecanismul de acţiune constă în potenţarea alosterică a acţiunii GABA asupra
receptorilor GABA-ergici.
Se absoarbe complet din tubul digestiv, se leagă moderat de proteinele plasmatice şi se
elimină din organism prin metabolizare hepatică fiind un foarte puternic inductor enzimatic.
Principalul efect nedorit este sedarea care este de mai mare intensitate decât în cazul
carbamazepinei şi fenitoinei dar, în timp, bolnavul dezvoltă toleranţă faţă de efectul
sedativ, fără să dezvolte toleranţă faţă de efectul anticonvulsivant.
Fenomenele inductoare enzimatice sunt frecvent întâlnite.
Este considerat unul din antiepilepticele de primă alegere fiind utilizat în principal în
monoterapie la bolnavii cu mare rău epileptic sau crize convulsive tonico-clonice.
Este de asemenea unul din anticonvulsivantele preferate pentru tratamentul
convulsiilor neepileptice cum ar fi convulsiile febrile ale copilului mic.
La nevoie se poate asocia cu alte antiepileptice. Dozele obişnuit utilizate în tratamentul
epilepsiei sunt între 60 mg şi 300 mg pe zi repartizate în mai multe prize.

Primidona este un antiepileptic eficace în crizele convulsive tonico-clonice şi în

marele rău epileptic, fără să fie eficace în micul rău epileptic.
Din punct de vedere chimic este un analog de fenobarbital care, prin metabolizare
hepatică, se transformă în fenobarbital.
Mecanismul de acţiune al primidonei constă în blocarea canalelor de sodiu voltaj-
dependente, la fel ca în cazul carbamazepinei şi fenitoinei, la care se adaugă potenţarea
efectelor GABA-ergice prin fenobarbitalul rezultat în organism prin metabolizarea
primidonei.
Eficacitatea este similară medicamentelor descrise mai sus iar reacţiile adverse sunt
cele caracteristice blocantelor canalelor de sodiu şi fenobarbitalului, cumulate.
 Etosuximida este un medicament eficace în micul rău epileptic, fără să fie eficace în
crizele convulsive tonico-clonice sau în marele rău epileptic.
Mecanismul de acţiune constă în blocarea canalelor de calciu de tip T.
Medicamentul este foarte bine suportat.
Rareori pot să apară tulburări digestive, cum ar fi greţuri şi vărsături, dar acestea sunt
foarte mult atenuate dacă tratamentul se începe cu doze mici care se cresc progresiv.
Foarte rar medicamentul determină reacţii adverse idiosincrazice cum ar fi erupţii
cutanate sau discrazii sanguine.

Acidul valproic este un antiepileptic cu spectru larg fiind eficace atât în crizele
convulsive tonico-clonice şi marele rău epileptic cât şi în micul rău epileptic. Este de
asemenea un medicament stabilizator al dispoziţiei.
Mecanismul de acţiune nu este foarte clar precizat.
În condiţii experimentale acidul valproic:
• blochează canalele de sodiu voltaj-dependente şi canalele de calciu de tip T,
• creşte disponibilul de GABA în sinapsele GABA-ergice probabil prin inhibarea
GABA-transaminazei, enzima care degradează GABA,
• şi scade disponibilul sinaptic de acid glutamic.
Nu toate aceste efecte sunt produse însă la concentraţii terapeutice, unele din ele fiind
produse la concentraţii mult mai mari decât cele eficace terapeutic, ceea ce ridică serioase
semne de întrebare privind implicarea acestor fenomene în producerea efectului
anticonvulsivant.
Medicamentul este relativ bine suportat dar poate să producă relativ frecvent tulburări
digestive, cum ar fi greţuri şi vărsături, creşterea transaminazelor serice şi chiar afectarea
toxică a ficatului, care poate merge până la hepatită toxică, discrazii sanguine.
Se apreciază că acidul valproic prezintă o toxicitate relativ apropiată ca frecvenţă şi
gravitate cu fenitoina şi carbamazepina dar mai mare decât a etosuximidei.
În aceste condiţii medicamentul se utilizează ca alternativă la fenitoină şi
carbamazepină în tratamentul crizelor convulsive tonico-clonice şi marelui rău epileptic.
În micul rău epileptic se preferă etosuximida apelându-se la acid valproic numai dacă
etosuximida nu a avut efect sau nu a fost suportată de bolnav.
Acidul valproic reprezintă însă un medicament de elecţie pentru tratamentul
bolnavilor care asociază crize de mic rău epileptic cu convulsii tonico-clonice.
 De asemenea medicamentul se poate asocia la alte antiepileptice dacă monoterapia cu
alte antiepileptice nu s-a dovedit satisfăcătoare.

Lamotrigina este un alt antiepileptic cu spectru larg, eficace atât în convulsiile

tonico-clonice şi marele rău epileptic cât şi în micul rău epileptic.
Medicamentul acţionează atât prin blocarea canalelor de sodiu voltaj-dependente
cât şi prin scăderea disponibilului sinaptic de acid glutamic, probabil prin diminuarea
eliberării acestuia în fanta sinaptică.
Reacţiile adverse sunt, în principiu, cele caracteristice medicamentelor antiepileptice.
• Sedarea este apreciată ca fiind de mică intensitate dar lamotrigina pare să nu
scadă capacitatea de învăţare şi memorizare. Există chiar unele studii
experimentale care arată că lamotrigina ar creşte capacitatea de învăţare şi
memorizare.
• Au fost semnalate însă fenomene neurologice precum ameţeli şi tulburări de
vedere şi fenomene dermatologice şi reacţii adverse digestive, în special greţuri
şi vărsături.
Medicamentul se utilizează:
• de preferinţă în tratamentul crizelor convulsive parţiale cu sau fără
generalizare secundară,
• la bolnavii care asociază crize convulsive tonico-clonice cu fenomene de mic
rău epileptic
• şi mai ales în asociere la alte antiepileptice, dacă acestea s-au dovedit
nesatisfăcătoare în monoterapie.

Benzodiazepinele, în principiu, au toate efect anticonvulsivant, însă efectul

antiepileptic al acestor medicamente este autolimitat în timp putând să dispară practic complet
după 2-6 luni de tratament, ceea ce limitează utilizarea lor pe termen lung.
Cel mai frecvent se utilizează diazepamul în administrare injectabilă, de obicei
intravenoasă, pentru tratamentul crizei convulsive sau pentru tratamentul status-ului epileptic.
În afară de diazepam se utilizează relativ frecvent ca antiepileptic clonazepamul, care
este un antiepileptic cu spectru larg fiind eficace atât în convulsiile tonico-clonice cât şi în
micul rău epileptic. Clonazepamul se utilizează în principal pentru tratamentul crizelor
mioclonice. Pentru tratamentul micului rău epileptic clonazepamul este considerat de obicei
un medicament de ultimă alegere, după etosuximidă, acid valproic sau lamotrigină.
 Un alt benzodiazepinic considerat antiepileptic cu spectru larg este clobazamul.
Mecanismul de acţiune al benzodiazepinelor constă în modificarea alosterică a receptorului
GABA-ergic de asemenea natură încât favorizează fixarea GABA de acest receptor.

În afară de benzodiazepine şi barbiturice, există şi alte medicamente care

influenţează sistemul GABA-ergic şi care se utilizează ca antiepileptice.
• Tiagabina este o substanţă care inhibă recaptarea GABA din spaţiul sinaptic.
o Recaptarea GABA se face prin intermediul a 3 transportori notaţi GAT1-3, iar
tiagabina inhibă preferenţial GAT1 care se găseşte cu precădere în hipocamp.
o Este utilizată în tratamentul convulsiilor tonico-clonice în asociere cu alte
antiepileptice dacă acestea singure nu au avut efect satisfăcător.
o Cele mai importante reacţii adverse constau în tremor, ameţeli şi tulburări
psihice.

• Vigabatrina este un inhibitor al GABA-aminotransferazei, enzimă care metabolizează

GABA, ceea ce face ca medicamentul să crească disponibilul de GABA în sinapsele
GABA-ergice.
o Este eficace în convulsiile tonico-clonice.
o Poate produce tremor, ameţeli, tulburări psihice.
o La şobolan şi la câine a fost descrisă apariţia unui edem intramielinic trecător, a
cărui semnificaţie clinică nu este cunoscută.
o La om, pe termen lung, în proporţie de 30-50% din cazuri poate să producă o
îngustare progresivă şi ireversibilă a câmpului vizual.
o Este un medicament de rezervă, utilizat în cazuri severe, în asociere la alte
antiepileptice, dacă acestea nu au avut efect satisfăcător.

• Gabapentina şi pregabalina sunt derivaţi de GABA destinaţi să influenţeze cinetica

GABA endogen.
o Sunt antiepileptice eficace în convulsiile tonico-clonice şi în marele rău
epileptic.
o Au şi efect analgezic, în special în durerile neuropate.
o Mecanismul de acţiune constă însă, probabil, în blocarea unor canale de sodiu
şi de calciu şi în scăderea eliberării de acid glutamic.
 o Au o farmacocinetică interesantă. Se absorb bine din tubul digestiv şi
traversează bine bariera hemato-encefalică, foarte probabil prin intermediul
transportorului pentru aminoacizi levogiri (l-aminoacid transporter, LAT).
o Nu se leagă de proteinele plasmatice, nu se metabolizează în organism, nu
influenţează metabolismul altor medicamente şi se elimină din organism prin
excreţie urinară, t1/2 fiind în jur de 7 ore.
o Ca reacţii adverse pot produce greaţă, ameţeli, tremor.
o Sunt utilizate ca antiepileptice de rezervă, adăugate altor medicamente
antiepileptice atunci când acestea nu au avut efect satisfăcător.

Acetazolamida este un medicament eficace faţă de micul rău epileptic fără să fie
eficace în alte tipuri de convulsii, dar eficacitatea sa este autolimitată în timp.
Mecanismul prin care acţionează acetazolamida ca antiepileptic este neclar.
Medicamentul inhibă anhidraza carbonică, enzimă care favorizează formarea acidului
carbonic din bioxid de carbon şi apă, şi este posibil ca inhibarea acestei enzime la nivel
cerebral să fie responsabilă de efectul său anticonvulsivant. Este posibil ca efectul să se
manifeste şi prin modificarea concentraţiei cerebrale a ionilor carbonat despre care se ştie că
pot traversa canalele de clor GABA-ergice şi participă, în acest fel, la controlul potenţialului
electric transmembranar.
Acetazolamida este puţin utilizată ca antiepileptic, numai în micul rău epileptic şi
numai pe perioade scurte de timp, de până la 3 luni de tratament.
O utilizare interesantă este la femeile epileptice la care crizele de epilepsie îşi cresc
frecvenţa în timpul menstruaţiei. În aceste situaţii medicamentul se administrează numai în
timpul menstruaţiei, asociat la antiepilepticul de fond, are efect probabil în toate tipurile de
epilepsie, iar utilizarea fiind periodică şi pe perioade scurte de timp, nu dezvoltă toleranţă.

Alte medicamente antiepileptice sunt medicamente relativ noi, apărute în general

după 1990, şi care sunt destinate a fi utilizate ca medicamente de rezervă, asociate la alte
medicamente antiepileptice dacă acestea din urmă, administrate singure, nu au avut efect
satisfăcător.
• Felbamatul este un medicament care blochează receptorii glutamatergici de tip
NMDA şi diminuează activitatea receptorilor GABA-ergici de o manieră asemănătoare
barbituricelor. Poate să producă anemie aplastică şi o hepatopatie severă ceea ce face
din el un medicament de rezervă.
o Este eficace în convulsiile tonico-clonice şi în marele rău epileptic.
• Retigabina este un antiepileptic ieşit din comun prin mecanismul său de acţiune. Pare
să acţioneze prin facilitarea activităţii canalelor de potasiu. Este eficace în convulsiile
tonico-clonice şi în marele rău epileptic.

• Topiramatul este un medicament care acţionează asupra unor kinaze care alterează
fosforilarea unor canale ionice voltaj-dependente şi receptor-dependente, influenţând
astfel activitatea unor canale de sodiu, de calciu şi de clor. Pare să fie un antiepileptic
cu spectru larg, activ în convulsiile tonico-clonice şi în marele rău epileptic dar şi în
micul rău epileptic şi este eficace şi ca antimigrenos.

• Levetiracetamul este un derivat de piracetam. În farmacologia non-clinică,

medicamentul este ineficace faţă de convulsiile prin electroşoc supramaximal şi faţă de
convulsiile pentetrazolice dar este eficace faţă de convulsiile produse prin stimularea
cu electrozi intracerebrali plasaţi în zona creierului limbic (electrical kindling).
Mecanismul de acţiune nu este cunoscut, dar, în clinică, medicamentul s-a dovedit
eficace în crizele parţiale complexe.