Dacii posedau încă pe la anul 69 d. Chr.

o artilerie puternică de maşini pentru asedierea oraşelor

întărite, a cetăţilor şi castrelor.
Despre progresele ce le făcuse dânşii în arta de a lua cu asalt fortificaţiunile romanilor de pe
ţărmurele drept al Dunării, aflăm la Tacit următorul pasaj: „In timpurile lui Viteliu, se ridică şi
gintea dacilor nemaiavând nici o frică, fiindcă oştirile romane din Moesia erau duse de aici în alte
părţi. La început, ei rămaseră simpli spectatori ai evenimentelor, când însă văzură că Italia
întreagă este în fierbere şi că din toate părţile inamicii se ridică asupra imperiului, ei luară prin
asediere castrele de iarnă ale cohortelor şi ale escadroanelor şi se făcură stăpâni pe amândoi
ţărmurii Dunării, şi acum se pregăteau să dărâme şi castrele legiunilor, dacă nu s-ar fi opus
Mucian cu legiunea [a] VI[-a]".
Aceleaşi operaţii de asediu asupra fortificaţiunilor romane de la Dunărea de Jos se repetă din nou
în timpurile lui Domiţian: „Dacii - scrie Iordanes - jefuiră o mulţime de castre şi oraşe întărite
(civitates) ce se aflau pe teritoriul imperiului".
Tomis, oraşul cel important şi fortificat al milesienilor, de lângă ţărmurii Mării Negre, în Moesia
de Jos, îşi pierduse încă din timpurile lui August orice speranţă să poată rezista unui asalt din
partea geţilor.
In această privinţă, aflăm în elegiile lui Ovidiu următoarele pasaje: „Geţii, inamicii cei crânceni,
cu arcurile şi cu săgeţile lor muiate în venin, aleargă în continuu spionând în jurul murilor cetăţii,
călărind pe caii lor ce abia mai pot respira; adeseori
înlăuntrul împrejmuirii murilor şi pe mijlocul strazilor, noi adunam de pe jos săgeţile ce zboară
pe deasupra porţilor, închise fără nici un folos"'; în afară, nimic nu este sigur, iar cetăţuia situată
pe colina de la Tomi [s] de abia se mai poate apăra în contra incursiunii geţilor".
Impăratul Traian, văzând că fortificaţiile romane de pe ţărmul drept al Dunării nu sunt în stare să
reziste cu succes în contra forţelor de asediu ale dacilor, impuse lui Decebal la anul 103, ca o
condiţie principală de pace, să extradeze romanilor toate maşinile sale de război dimpreună cu
masiniştii .
Aceste maşini de război reprezentau, aşadar, o forţă importantă în operaţiunile ofensive şi
defensive ale dacilor.
Columna lui Traian ne înfăţişează diferite genuri de maşini
de război ale dacilor, din care unele le vedem întrebuinţate şi de
romani, iar altele aparţineau artei lor particulare de a ataca şi
apăra cetăţile. Din acestea reproducem aici, după Columna lui Traian, următoarele specimene:
cap de metal. Servea pentru spargerea zidurilor. Această maşină se purta pe braţe, de câte 3
oameni, şi avea aceeaşi formă ca şi berbecele de asediu al romanilor.
2. Catapultele şi balistele, maşini care serveau pentru aruncarea bolovanilor de piatră, a
gloanţelor de metal şi a altor proiectile.
Catapultele din timpurile acestea puteau să arunce proiectile până la o distanţă de 600 [de] metri
şi în greutate de câte 300 kg.

Materiile incendiare şi explozivele ne apar întrebuinţate în război ca mijloace de distrugere, încă

din timpurile cele mai vechi.
Un basorelief al Columnei lui Traian ne înfăţişează la trupele dacilor un car încărcat cu oale
foarte mari, care conţineau, desigur, materii incendiare.
Dacii aveau, aşadar, şi o artilerie de foc.
Un alt basorelief al acestei columne ne înfăţişează un castru roman, atacat de pedestrimea dacă.
Unii lovesc cu berbecele partea zidului de lângă poartă, alţii aruncă săgeţi asupra ostaşilor
romani, care apără castrul; iar un luptător dac este înfăţişat, având în mâini o armă particulară, în
forma unui tub, cu care ţinteşte asupra celor dinlăuntru! fortificaţiei.
In tot cazul, noi avem aici o armă de proiectile şi care nu putea să conţină decât materii
incendiare, fiindcă dimensiunile acestei arme nu sunt mari.
Misionarul iezuit Amiot, care trăise la 1782, ne spune, în scrierile sale, că chinezii, încă cu mult
înainte de era creştină, se foloseau de o maşină de foc distrugător numită tub de foc (boîte de
feu). Aceste tuburi de foc erau făcute din material de bambus, aveau o lungime de 22 degete
(59,4 cm.) şi se legau cu sfoară de cânepă ca să nu crape. Fiecare tub se punea într-un pat de
lemn, de care se ţinea cu mâna. Tubul dimpreună cu patul nu aveau o lungime mai mare de 5
picioare. Aceste tuburi se umpleau cu diferite straturi de pulbere, compusă în diferite moduri, iar
deasupra se punea un glonţ cu un fel de aluat. Aceste gloanţe se aruncau până la o distanţă de 100
picioare şi ele aveau efectul să aprindă obiectele asupra cărora cădeau.
Arma enigmatică în formă de tub, ce o vedem la ostaşul dac, se vede, astfel, a fi fost o armă de
foc şi pe care o aflăm mai târziu introdusă în aceeaşi formă la armata bizantină.
Impăratul Leon, filosoful, în Instituţiile sale militare, vorbind despre armele ce trebuie să le aibă
soldaţii, aminteşte şi despre tuburile de aruncat foc,