Raport de Cercetare

Grant: DACIA SI IMPERIUL ROMAN IN EPOCA LUI TRAIAN. INTEGRARE SI INTERFERENTE

CULTURALE
Autor: CORIOLAN HORATIU OPREAN
Universitatea: BABES-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

Tema a fost cercetată urmărind atât planul istoriei Daciei în epoca lui Traian, cât şi cel al
transformărilor din civilizaţia şi din cultura materială, adică dintr-o perspectivă arheologică. Vom insista
mai ales asupra problemelor în care cercetarea noastră a adus elemente noi.
În primul capitol a fost tratat Bellum Dacicum al lui Traian, într-o nouă viziune, încercând
coroborarea şi armonizarea tuturor datelor documentare de care dipunem. În acest cadru au fost
prezentate la început premisele politico-militare ale cuceririi Daciei. După o scurtă privire asupra
relaţiilor daco-geţilor nord-dunăreni cu Roma în secolele II a. Ch. - I p. Ch., când s-au creat provinciile
vecine Pannonia şi Moesia, iar faţă de daco-geţi s-au pus bazele politicii „spaţiului de siguranţă”,
accentul principal a fost pus pe evenimentele epocii flaviene. După anii 68-69 p. Ch. romanii vor
impune o nouă concepţie politică şi strategică la frontiera Dunării. Cu toate acestea eforturile
diplomatice de a transforma puternica formaţiune politică dacică din sud-vestul Transilvaniei într-un
client fidel şi supus al Romei a eşuat. În anul 85 p. Ch. dacii au atacat violent Moesia, pustiind teritoriul
de la sud de Dunăre. Domitianus a reorganizat frontiera Dunării şi au urmat expediţiile de pedepsire a
dacilor. După eşecul celei a lui Cornelius Fuscus, generalul Tettius Iulianus a reuşit să-l înfrângă pe
Decebal, regele dacilor şi să-l determine să accepte în anul 89 p. Ch. un tratat de alianţă cu romanii,
devenind un rege prieten al Imperiului. Această stare de lucruri a fost văzută de mulţi la Roma drept o
situaţie umilitoare.
Cel de-al doilea subcapitol este dedicat primei expediţii a lui Traian din anii 101-102 p. Ch.
Cauzele acestui conflict major cu statul lui Decebal nu sunt prea amănunţit redate în sursele scrise
antice. Ele amintesc despre sporirea puterii dacilor şi despre tratatul ruşinos al lui Domitianus.
Analizele istoriografiei moderne au mai adăugat alte cauze, ca bogăţiile subsolului dacic şi criza
economică din Italia, sau dorinţa lui Traian de a atinge gloria lui Alexandru cel Mare. Noi am pus
accentul principal pe cauzele militare şi politice, cum ar fi pericolul ca Decebal să organizeze o vastă
coaliţie barbară anti-romană şi constatarea că regatul dacic, beneficiind de sprijinul acordat amicilor
politici de către Imperiu, depăşise puterea acceptabilă pentru un stat „clientelar”, putând influenţa chiar
raporturile de putere faţă de cealaltă forţă militară a vremii, Imperiul Parthic. De altfel, Traian va
declanşa în anul 114 p. Ch. marea expediţie din Orient, încercând cucerirea Imperiului Parthic. Din

Revista de Politica Stiintei si Scientometrie - Numar Special 2005 - ISSN- 1582-1218 1/6
această perspectivă, războiul dacic şi cucerirea Daciei ar putea fi considerate doar primul act,
necesar, pentru realizarea marii aventuri în Orient.
Principalele izvoare ale celor două expediţii ale lui Traian în Dacia, Columna Traiană de la
Roma şi fragmentele operei lui Cassius Dio, duc la concluzia, printr-o analiză de detaliu, că, de fapt, a
fost un singur război, bellum Dacicum, desfăşurat pe parcursul a două expediţii (101/102 şi 105/106).
Cea mai importantă modificare a viziunii vechi faţă de aceste evenimente constă însă în reconstituirea
topografică diferită. Interpretarea precisă a izvoarelor literare şi realităţile arheologice din zona
expediţiilor, pe care astăzi le cunoaştem, au determinat această nouă abordare. Concluzia noastră
este că, la finalul celor trei campanii ale primei expediţii, în primăvara anului 102 p. Ch. situaţia de la
nordul Dunării era profund schimbată. Traian reuşise să-şi atingă obiectivele imediate: înfrângerea şi
diminuarea puterii militare şi politice a lui Decebal şi a statului său, distrugerea fortificaţiilor puternice şi
ocuparea Sarmizegetusei, reşedinţa politică şi religoasă a dacilor. Fuseseră, de asemenea, zdrobiţi şi
izolaţi aliaţii barbari ai lui Decebal, mai ales cei din est, cum erau costobocii şi roxolanii. Regiunea
subcarpatică a Munteniei şi drumurile dinspre Transilvania spre Dunăre au rămas sub controlul direct
şi permanent al armatei romane, teritoriul dintre Dunăre şi colţul sud-estic al Transilvaniei, precum şi
sudul Moldovei fiind alipite provinciei Moesia Inferior. Decebal era menţinut ca rege, datorită
prestigiului său în lumea barbară, dar statul său era mult mai restrâns teritorial şi supravegheat
îndeaproape de garnizoanele romane din Muntenia şi din Pannonia. Noul regat dacic cuprindea
Transilvania centrală şi nord-vestică. Decebal era obligat, prin tratatul de pace pe care l-a acceptat, să
predea armele, maşinile de război şi inginerii romani, să nu mai primească dezertori romani, să-şi
dărâme cetăţile, să părăsească teritoriile cucerite de Traian în Banat şi în sud-vestul Transilvaniei,
probabil până la linia Mureşului, şi să renunţe la orice politică externă proprie. În noua noastră
interpretare, Decebal a capitulat necondiţionat, cum arată prevederile păcii. El s-a prezentat în faţa lui
Traian, unde, prin gesturi ceremoniale publice, s-a recunoscut învins. Această scenă este redată cu
claritate pe Columnă, interpretarea fiind deformată în vechea noastră istoriografie, ce nu putea
accepta umilirea lui Decebal. De aici, rezultă o succesiune de noi interpretări a celorlalte evenimente.
Decebal era obligat să plece din fosta sa capitală Sarmizegetusa, după capitulare, conform
prevederilor tratatului. Istoricul antic Cassius Dio spune că Traian, la sfârşitul războiului, în primăvara
lui 102, după ce a lăsat o garnizoană la Sarmizegetusa şi unităţi de pază în restul ţării cucerite, s-a
întors în Italia. Recent, informaţia literară a fost confirmată prin descoperirea în zidurile a ceea ce se
credea (şi încă se mai crede) că era incinta cetăţii de scaun a lui Decebal, Sarmizegetusa, a mai
multor blocuri de piatră cu inscripţii în limba latină, menţionând numele a trei legiuni, care evident au
ridicat fortificaţia la care se referea Cassius Dio. Conform obiceiului cunoscut, constructorii şi-au
imortalizat opera prin inscripţii de construcţie puse în ziduri. Avem deci la Sarmizegetusa dacică un
castru roman ridicat în 102 p. Ch. Rostul acestei garnizoane era nu doar de a împiedica o posibilă
intenţie de reîntoarcere a lui Decebal, ci ea reprezenta o tradiţie romană bine-cunoscută, aceea de a
ocupa militar centrele de putere ale populaţiilor învinse. Decebal era evident obligat, în noua situaţie,
să-şi găsescă o nouă reşedinţă, în teritoriile pe care le controla, la nord de linia Mureşului.
Un alt subcapitol tratează cea de-a doua expediţie a lui Traian, din 105-106 p. Ch. Ea a fost
mai scurtă şi cu evenimente mai puţin dramatice şi tumultuoase decât prima expediţie. La scurtă

Revista de Politica Stiintei si Scientometrie - Numar Special 2005 - ISSN- 1582-1218 2/6
vreme după încheierea păcii din 102 p. Ch., Decebal a fost acuzat de romani că nu-i respectă
prevederile. Deşi nu ştim adevărul, este evident că un rege ce avea calităţile şi prestigiul lui Decebal
nu putea accepta cu uşurinţă noua sa poziţie. Probabil că şi Traian dorea transformarea regatului
dacic în totalitate în provincie romană. La 4 iunie 105 Traian a părăsit Roma, îndreptându-se spre
Dacia. Încercările de negocieri, şiretlicurile şi calculele lui Decebal au fost respinse, sau dejucate de
către romani. Obiectivul principal al expediţiei era capturarea lui Decebal şi a reşedinţei sale. Aşa cum
arătam, ea nu mai putea fi Sarmizegetusa din Munţii Orăştiei. Comentatorii Columnei au considerat, în
general, că ultimul mare asediu ilustrat în scenele monumentului ar fi asediul Sarmizegetusei. Totuşi,
încă Cichorius, primul şi poate cel mai important comentator al Columnei, observa că cetatea care
apare în aceste scene este situată pe un platou stâncos, inaccesibil, ce nu corespunde cu topografia
Sarmizegetusei. Zidurile acestei cetăţi sunt, de asemenea, redate diferit faţă de cele ale altor cetăţi
dacice. De aici, Cichorius avansa ideea existenţei unei a doua capitale regale dacice, spre finalul
existenţei statului dac. Noi am ajuns la aceeaşi concluzie urmând altă cale de investigare.
Decebal încolţit de cavaleria auxiliară s-a sinucis, iar capul său a fost dus lui Traian de către T.
Claudius Maximus, cum rezultă dintr-o celebră inscripţie găsită la Philippi, în Grecia. Aici este
pomenită localitatea Ranisstorum, considerată a fi locul unde se afla cartierul general al lui Traian.
Gramatical, această traducere este incorectă, ceea ce înseamnă că acesta a fost locul sinuciderii lui
Decebal, prin nordul Daciei, de unde capul său a fost dus în faţa împăratului.
Cu referire la această temă a cuceririi Daciei, lucrarea cuprinde şi câteva excursuri, pe tema
castrului roman de la Sarmizegetusa Regia şi despre castrele romane de marş din munţii Orăştiei.
În capitolul al II-lea este tratată întemeierea şi organizarea provinciei Dacia. Traian a rămas în
Dacia până în anul 107, coordonând primele lucrări din provincie. Ştim din documente epigrafice că la
11 august 106 provincia era legal constituită. Teritoriul ei cuprindea cea mai mare parte a regatului
dacic, Banatul, Transilvania (fără colţul sud-estic) şi vestul Olteniei. Este posibil ca teritoriul Daciei
traiane să fi fost mai extins spre vest decât al viitoarelor provincii, aşa cum rezultă dintr-o serie de
descoperiri arheologice recente. Dacia romană era o provincie imperială unde erau staţionate trei
legiuni. Guvernatorul era un legatus Augusti pro praetore de rang consular, primul fiind Iulius Sabinus.
Dacia şi teritoriile nord-dunărene ale Moesiei Inferior aveau o mare importanţă strategică, separarea
maselor barbare de la Aquincum, până la gurile fluviului.
Câteva excursuri tratează legiunile şi trupele auxiliare ale Daciei sub Traian, guvernatorii
consulari şi rolul strategic al provinciei în relaţiile cu lumea barbară.
Următorul capitol discută populaţia Daciei traiane, problemele colonizării şi aculturaţiei, adică
mecanismele integrării în lumea romană. Într-un prim subcapitol este abordată problematica populaţiei
indigene. Concluzia analizei izvoarelor istorice este că indigenii în Dacia romană sunt mult mai slab
documentaţi decât ilirii, tracii, celţii, sau germanii, în celelalte provincii. Teonimele de origine dacică
sunt inexistente în inscripţiile latine, iar antroponimele sunt extrem de rare. Este adevărat, că dacii
sunt bine reprezentaţi în inscripţiile altor provincii şi chiar la Roma. Ei sunt prezenţi, de asemenea, de-
a lungul Imperiului, în unităţile auxiliare romane. Cercetările arheologice au constatat că nici o aşezare
dacică sau necropolă nu-şi continuă existenţa după anul 106 p. Ch., toate fiind distruse la cucerirea
romană. În continuare se discută problema numelor dacice ale oraşelor romane, care sunt

Revista de Politica Stiintei si Scientometrie - Numar Special 2005 - ISSN- 1582-1218 3/6
împrumutate de la toponime locale, situaţie comună şi altor provincii. Cea mai importantă constatare,
care deosebeşte situaţia din Dacia de celelalte provincii, este absenţa comunităţilor indigene
organizate de romani în civitates. Explicaţia este că societatea dacică de dinainte de cucerire
depăşise faza tribală. Organizarea tribală şi elitele tribale au fost lichidate, probabil, prin forţă de către
regii daci. Pentru romani, inexistenţa elitei indigene a însemnat lipsa principalului interlocutor social,
aşa cum procedaseră în restul provinciilor.
Singurele zone unde, arheologic, au fost identificate comunităţi rurale indigene, sunt cele de la
periferia provinciei, în sudul şi estul Transilvaniei, la Slimnic, Şura Mică, Ruşi, Boarta, Ocna Sibiului
(jud. Sibiu), sau Cernatu de Jos şi Simoneşti (jud. Harghita). Aceste aşezări îşi meţin tipul de habitat
specific finalului epocii fierului, utilizând, însă, pe lângă produsele tradiţionale, şi mărfuri romane.
Dizlocarea triburilor preromane încă înainte de cucerirea romană a modificat radical
societatea indigenă din teritoriul regatului dacic, dar şi din zonele limitrofe.Aici s-au refăcut unităţi
sociale noi, care s-au teritorializat, probabil, având în centru o aşezare. Asemenea centre trebuie să fi
fost Piroboridava (Poiana, sau Barboşi) din sudul Moldovei, Buridava (Ocniţa-Stolniceni) de pe valea
Oltului, sau Cumidava (Râşnov) din sudul Transilvaniei. Toate au fost supuse de romani şi în imediata
apropiere s-a instalat un castru roman. Acestor centre indigene periferice, care nu făcuseră parte din
statul dac al lui Decebal, li s-a aplicat sistemul obişnuit de civitates, cum rezultă din sursele literare şi
epigrafice antice. Toate au fost deci plsate sub administraţie militară şi incorporate în provincia Moesia
Inferior. Ulterior, Buridava şi Cumidava vor ajunge în teritoriul Daciei Inferior, după reorganizarea lui
Hadrian. Rezultă că atitudinea romanilor a fost diferită faţă de comunităţile indigene aflate în afara
regatului dacic.
În concluzia analizei obiective a izvoarelor istorice trebuie să afirmăm că indigenii daci sunt
slab documentaţi în teritoriile oraşelor romane. Este posibil ca grupuri mici să fi lucrat pe proprietăţile
funciare romane, liberi, sau ca sclavi casnici. Comunităţile indigene sunt mai bine reprezentate în
mediul rural de la marginile provinciei şi în zonele unde nu s-a făcut colonizare. Ele trebuie să-şi fi
menţinut un tip de organizare pe baze comunitare. Printre cauzele care au determinat această situaţie
enumerăm: o parte a indigenilor a părăsit provincia în momentul cuceririi, îndreptându-se, probabil,
spre nord, mulţi bărbaţi au murit în războaie, unii au fost transformaţi în sclavi, mulţi au fost recrutaţi în
armata romană, iar alţii îşi vor fi pierdut total identitatea în masa societăţii romane din Dacia. Evident
că dacii au continuat să trăiască în provincia Dacia, ei n-au fost exterminaţi, dar ponderea lor
numerică şi socială nu trebuie exagerată, fără baze documentare. Oricum importanţa socială a
indigenilor nu pare să fi fost semnificativă în noua societate a provinciei.
Cucerirea romană a adus o schimbare radicală a tipului de habitat din Dacia. Nici una dintre
vechile aşezări ale Daciei preromane nu ştim să-şi fi continuat existenţa, fiind o caracteristică a Daciei.
Un subcapitol tratează problema integrării Daciei în Imperiul Roman şi în civilizaţia romană .
Termenul de „romanizare” a fost folosit convenţional pentru a defini o multitudine de procese istorice
separate şi o serie de schimbări culturale care au creat civilizaţia imperială romană, în care
similitudinile şi diferenţele au generat un sistem coerent. Pentru Dacia studiul acestor fenomene este
la început, iar documentaţia arheologică este încă puţin consistentă, în comparaţie cu provinciile
occidentale. Dacia a avut o serie de caracteristici în privinţa structurii populaţiei, a comunităţilor

Revista de Politica Stiintei si Scientometrie - Numar Special 2005 - ISSN- 1582-1218 4/6
indigene, a proprietăţii asupra pământului şi a evoluţiei reţelei de aşezări, care au deosebit-o de alte
provincii. Istoriografia română a abordat problema romanizării pe baza unor scheme teoretice ideale,
abstracte şi simplificatoare, fără a ţine seama de aceste realităţi. De aceea, fenomenul a fost înţeles în
primul rând ca un fenomen de aculturaţie, prin care, o masă de indigeni, necunoscută ca număr şi ca
pondere socială, îşi modifică identitatea etnică sub influenţa civilizaţiei romane adusă de coloniştii
romani, cu care convieţuiau. Nu au fost puse în evidenţă în acesastă viziune mecanismele sociale ale
unui asemenea proces ideal, care în Dacia nu au funcţionat ca şi în Gallia, Britannia, sau Pannonia. În
stadiul actual al cunoştinţelor, absenţa comunităţilor autohtone în zona puternic urbanizată a provinciei
şi dispunerea lor doar în regiunile limitrofe slab colonizate şi lipsite de oraşe romane, nu permit
identificarea unui proces de integrare rapidă a acestora în civilizaţia romană. Nu au fost suficienţi nici
cei 165 de ani de dominaţie romană. Romanizarea nu s-a făcut cu forţa, prin politică de stat.
Procesul de romanizare, sau de integrare a Daciei în civilizaţia romană trebuie abordat într-o
altă manieră, pentru a putea fi înţeles şi explicat convingător, ţinând seama de realităţile sociale ale
Daciei. Accentul noii viziuni este pus, în primul rând, pe coloniştii romani. Eutropius spune că Traian a
adus în Dacia „infinitas copias hominum ex toto Orbe Romano”. Nu este vorba despre o exagerare.
Autorul a subliniat faptul că în Dacia, după cucerire, a existat o situaţie deosebită, colonizarea a fost
masivă şi a reprezentat o acţiune cu urmări mult mai tranşante şi mai rapide decât în cazurile altor
provincii. Aceasta reprezintă o altă particularitate a Daciei. În acset fel poate fi înţeles succesul rapid al
integrării Daciei în lumea romană şi aceasta este esenţa fenomenului numit romanizare. El era deja
extrem de avansat la sfârşitul domniei lui Traian. Totuşi trebuie amintit faptul că grupurile colonizate
au sosit cu grade diferite de romanizare. Unii se aflau în plin proces de aculturaţie, început în alte
provincii. Pentru ei romanizarea a continuat în Dacia. Gradul de romanizare al coloniştilor poate fi
stabilit şi pe baza analizei monumentelor funerare şi a riturilor funerare, a accesoriilor de îmbrăcăminte
şi a inventarului funerar. Un alt indicator al romanizării este religia. Statistic rezultă că 73 % din
monumentele epigrafice şi figurative religioase aparţin panteonului greco-roman. Nu există nici un
indiciu al supravieţuirii religiei indigenilor daci în Dacia romană. Nu se pune problema intoleranţei
romane, care a existat doar în cazurile excepţionale. Cea mai bună dovadă este numele coloniei de
veterani rezultat prin alăturarea numelui lui Traian la cel de Sarmizegetusa, centrul religios al dacilor:
colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, ceea ce simboliza legătura cu trecutul Daciei şi
nu o despărţire tranşantă de o civilizaţie şi o religie care ar fi fost incompatibile şi antagonice faţă de
lumea romană. În opinia nostră explicaţia absenţei totale a fenomenului de interpretatio Dacica,
trebuie mai degrabă căutată în structura religiei dacice. Religia dacică „aristocratică”, sau „oficială”,
dipăruse, probabil, odată cu clasa sacerdotală, strâns legată de existenţa regelui şi a statului, cu care,
parţial, se suprapunea. Ceea ce a rămas a fost, probabil, o religie „populară” a indigenilor. Această
posibilitate este susţinută şi de inexistenţa oricăror manifestări de cult spectaculoase (temple,
sanctuare) în lumea barbară din preajma Daciei, unde locuiau daci liberi şi neamuri înrudite şi unde
romanii nu puteau impune şi controla interdicţii religioase.
Civilizaţia urbană romană a impus în Dacia limba latină, religia greco-romană şi mentalitatea
romană. În Dacia au fost şi multe particularităţi şi receptarea civilizaţiei romane nu s-a făcut uniform.
Aici s-au întâlnit tradiţii din provinciile occidentale, dar şi din Orient. Caracterul puternic latin şi de

Revista de Politica Stiintei si Scientometrie - Numar Special 2005 - ISSN- 1582-1218 5/6
filiaţie occidentală al civilizaţiei provinciale a Daciei nu au fost în nici un fel concurate de aporturile
culturale orientale în arhitectură, sau în artă. Dacia a avut menirea geografică de punte între Occident
şi Orient. Civilizaţia romană provincială a Daciei n-a atins un nivel deosebit, caracterul de provincie de
frontieră spunându-şi cuvântul.
În concluzie rezultă că Dacia romană avea o identitate aparte, care o deosebeşte de celelalte
provincii de limbă latină din Occident. Formele de aculturaţie fiind mai reduse ca intensitate faţă de
alte provincii, a rezultat o unitate lingvistică mai puternică, generalizarea limbii latine fiind un fenomen
rapid, ce n-a întâmpinat obstacole, sau rezistenţe.
Capitolul IV este dedicat prezentării civilizaţiei materiale a epocii lui Traian în Dacia. Aici pot fi
bine ilustrate interferenţele culturale, rezultat al remarcabilei diversităţi culturale a Daciei romane. În
subcapitole distincte sunt tratate fibulele romane, extrem de importante pentru cronologie, ceramica
utilizată în viaţa cotidiană de către colonişti, atât cea adusă în momentul sosirii, cât şi cea produsă pe
loc, precum şi opaiţele. Deosebit de importante sunt monedele şi circulaţia monetară, principalul
indicator al tipului de economie şi al bunăstării vieţii. Este de asemenea prezentată arhitectura militară
şi civilă, accentuându-se tehnica construcţiei în piatră cu ziduri legate cu mortar şi principalele
monumente, cele mai remarcabile aparţinând epocii lui Traian.
Ultimul capitol se ocupă de criza militară şi politică prin care a trecut Dacia după moartea lui
Traian, în anii 117 – 119 p. Ch. Este prezentat războiul cu iazigii şi roxolanii, reorganizarea Daciei şi
noua viziune strategică şi politică a epocii lui Hadrian.

Revista de Politica Stiintei si Scientometrie - Numar Special 2005 - ISSN- 1582-1218 6/6