Sabia încovoiată

"a plecat la război [Traian] cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi,

duşmanii noştri şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora,
după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor"

Nenumăratele cercetări făcute, au adus contribuţii deosebite la dimensionarea

civilizaţiei şi culturii geto-dacice, la fixarea locului pe care îl ocupă dacii în ansamblul Europei
antice şi a aportului acestora la îmbogăţirea tezaurului universal. Săpăturile arheologice
efectuate în ultimii treizeci de ani, pe tot cuprinsul Daciei, printre care la loc de frunte se
numără cele din complexul situat în munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivii, Tilişca,
Căpîlna, Bãniţa, Cugir, Pecica, Racoş şi încă multe altele din spaţiul intracarpatic la care se
adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cîrlomăneşti etc, din
Moldova sau cele de la Crãsani, Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bîzdîna, Sprîncenata etc,
din spaţiul extracarpatic au adus noi şi importante date cu privire la metalurgia dacilor. Pe
lîngă săpături s-au efectuat numeroase studii cu privire la prelucrarea fierului. Toate acestea
ne îngăduie astăzi definirea civilizaţiei fierului la daci cît şi rolul metalurgiei la desăvîrşirea
civilizaţiei dacice.
Armele dacilor se pot înscrie printre elementele care pot ilusta gradul de civilizaţie.
Cercetările au dovedit că cele mai vechi piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt
A, (sec. 12 î.e.n.) existînd indicii că reducerea şi prelucrarea se făceau pe loc, fapt dovedit cu
certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atît de timpurie a metalurgiei fierului
arãta stadiul la care ajunse-se metalurgia fierului în perioada de maximã înflorire a statului dac.

Iscusiţii meşteri geto-daci care prelucrau de multă vreme şi cu deosebită pricepere bronzul
au învăţat şi prelucrarea fierului ce implica o tehnologie mai complicată. În atelierele
făurarilor, care aveau un inventar bogat de nicovale, baroase, ciocane, cleşti de forme şi
dimensiuni diferite, dălţi, dornuri, pile, meşterii daci realizau o mare diversitate de unelte si
arme. Piesele de fier erau lucrate prin martelare, se încălzea şi apoi se întindea şi se
uniformiza forma obiectului ce se dorea obţinut. Cu dălţile se tăia piesa apoi se suda—prin
batere la cald—sau se găurea. Calitatea pieselor este dovedită de lipsa urmelor de zgura din
piesele finite sau din lipsa pieselor stîngaci executate. Diferite procedee de călire asigurau
duritatea şi rezistenţa obiectelor de fier prelucrate. Măiestria meşteşugarilor autohtoni în ce
priveşte călirea este demonstrată de faptul că toate piesele găsite sunt călite, ba mai mult,
călirea nu este uniformă ci se executa diferenţiat,  numai asupra părţilor active din piesă.
În sec. 3—2 î.e.n. se constată o considerabilă înmulţire a cuptoarelor de redus minereu
răspîndite fiind pe întreaga arie de locuire a geto-dacilor. Din fier se lucrau uneltele de bază în
agricultură, nenumărate unelte meşteşugăreşti şi un impresionant arsenal militar. Ateliere de
fierărie s-au descoperit atît în interiorul cît şi în exteriorul arcului carpatic fiind capabile să
satisfacă necesităţile în obiecte de fier ale comunităţilor de pe cuprinsul întregii Dacii.

Se presupune că secera ca atare este o invenţie nord-tracică (Clemens Flavius

Alexandrinul 1, 16, p. 132 (Stahlin, II, p. 49). „Tracii au inventat asa-numita «harpe». Este
un cutit mare, incovoiat”) avînd centrul în interiorul arcului carpatic, din care secera ulterior s-a
dezvoltat arma naţională a dacilor --FALX DACICA—sabia incovoiată.
 Falxul este un soi de secera, ceva mai mică decît sabiile lungi şi curbe sarmatice. Este
arma tipică de luptă a dacilor drept pentru care apare figurată pe numeroase monumente şi pe
monede imperiale din secolele II-III en. Ilustrarea ei abundă şi pe scenele de pe Columna lui
Traian de la Roma. Puţinătatea exemplarelor găsite in site urile arheologice arată importanţa
pe care o aveau ca prada de război.

Multitudinea de reprezentări a acestei arme specifice denotă popularitatea ei în

arsenalul lumii antice şi impactul pe care această armă l-a avut în bătăliile pe care dacii le-au
purtat, fie în Dacia fie acolo unde i-a însoţit pe purtătorii ei.  

Este foarte probabil ca, la origine, Falx Dacica să fi fost o simplă unealtă, folosită la
recoltarea păioaselor, şi să fi evoluat, datorită dublului rol al ţăranului dac, nevoit adesea să
lase muncile cîmpului şi să apuce armele. Acesta este şi motivul pentru care falxul este o
armă folosită îndeosebi de către pedestrime. Apariţia sabiei curbe în forma ei consacrată
coincide cu trecerea de la epoca bronzului la cea a fierului, metal mult mai potrivit pentru o
astfel de armă-unealtă.

Această armă este răspîndită în toate ţinuturile geto-dacilor fiind exportată şi în lumea
celto-germană şi sarmatică. Avea lama lungă şi îngustă, ascuţită pe partea concavă şi
prevăzută cu un mîner de lemn sau de os. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de
scurgere a sîngelui şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai scurtă se numea Sica ( în limba dacă)
iar cea lungă ( cu o lungime medie intre 0,60—0,70 cm) se numea FALX (în limba latină).
Falxul era curbat înspre treimea anterioară ceea ce o facea deosebit de eficace împotriva
ligamentelor picioarelor inamicilor. Falxul în sine este o armă înspăimîntătoare: lama curbată
asemenea unui cosor aşezată la capătul unui mîner de lemn se dovedea a fi o armă mortală în
mîinile unui luptător bun şi toate populaţiile care înconjurau ţara dacilor au învăţat să se teamă
de ea. Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de lovire şi tragere. Tăierea era amplificată
de folosirea ambelor mîini. Cînd era folosit cum trebuie putea tăia cu uşurinţă un membru sau
sa putea decapita un adversar. Deasemenea datorită ciocului care rezulta din curbură şi a
mînerului lung putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocînd răni grave sau  producînd
comoţii cerebrale în cazul loviturilor la cap.          

        Luptătorii foloseau de obicei falxul pentru a croi o cale prin unităţile inamice compacte,
dar puteau lupta la fel de bine împotriva cavaleriei uşoare datorită lungimii falxului.. Cei
înarmaţi cu falxuri, care se asemăna ca mod de folosire cu romphaia tracică, luptau în unităţi
mici, avînd ca dispozitiv de luptă modelele scitice de triunghi cu vîrful înainte. Deoarece
aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi folosi armele cît mai avantajos, nu foloseau decît rar
scuturi căci acestea i-ar fi incomodat. De obicei ei luptau cu pieptul gol şi numai cu o scufie
pentru protecţie.

       Falxul era o armă grea, mânuită cu ambele braţe. În unele reprezentări pare sa fie o lamă
asemănătoare unei coase ataşată la capătul unui mâner rezistent de lemn sau alt material, iar în
altele pare mai degrabă asemănătoare unei săbii, luând o formă uşor curbată. Faptul că putea
cauza răni grave sau amputări, a generat atâta teamă în rândul soldaţilor romani încît un grup
special de legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilor cu falxul.
În urma tot mai deselor întâlniri ale romanilor cu mânuitorii de Falx, a făcut ca armurierii
romani să adauge doua benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea
rezista loviturilor năucitoare.
 Cercetările arheologice efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii au dovedit
dezvoltarea deosebită a metalurgiei cu cel puţin două-trei secole înaintea cuceririi romane,
transformînd civilizaţia dacică într-o civilizaţie binară, o civilizaţie a lemnului dublată de o
civilizaţie a fierului de tip La Tene perfect comparabilă cu cea a celţilor şi cu nimic mai prejos
decît cea romană

Cătălin Borangic
Grupul Sarmizegetusa
www.dacia.nemuritoare.go.ro
www.sarmizegetusa.net