În ciuda unor opoziţii, uneori de durată, termenul de 

folclor (folk =
popor, lore = ştiinţă, înţelepciune), creat încă în anul 1846 de arheologul
englez William Jones Thomas, s-a extins, fiind întâlnit astăzi, cu foarte
puţine excepţii (1), în mai toate limbile; el devine astfel internaţional,
înlocuind treptat termenii mai vechi (popular antiquities, popular
literature etc.). Urmează alcătuirea „familiei” termenului
respectiv:  folclorist, folcloric,inclusiv folcloristică. La noi, termenul este
îmbrăţişat destul de repede, la început cu oarecare precauţie (2),
impunându-se apoi împreună cu întreaga sa gamă de derivate.
Adaptarea moii terminologii nu implică însă, în mod automat, şi
schimbarea concepţiilor asupra creaţiei populare, accepţiunea termenului
de folclor variind de la o ţară la alta, uneori chiar de la un folclorist la
altul. Nu vom insista asupra marii diversităţi de păreri în această
privinţă; ne vom limita la punctarea momentelor mai semnificative care
privesc evoluţia termenului de folclor, marcând totodată punctul de
vedere adoptat de noi.
Unul din aceste momente îl constituie definirea folclorului ca ştiinţă a
tradiţiilor sau antichităţilor populare  (conservate oral), punct de vedere
susţinut de folcloriştii englezi (A. Lang, Ch. Bourne ş.a.), împărtăşit şi
de folcloriştii francezi (P. Sébillot); prin urmare, folclorul ar
conţine relicve ale unei culturi primitive – literatură orală, credinţe,
obiceiuri etc. (3).
Un al doilea moment este marcat de îndreptarea atenţiei spre creaţia
populară vie (A. van Gennep, A. Spamer ş.a.), folclorul fiind considerat,
de data aceasta, ca o ştiinţă a prezentului (4). Folclorul însă nu este un
fenomen exclusiv al trecutului sau exclusiv al prezentului, ci, după cum
foarte plastic se exprimă L.M. Sokolov, folclorul este „ecoul trecutului şi
glasul viguros al prezentului” (5), subliniindu-se astfel atât viabilitatea
tradiţiei, cât şi caracterul productiv, creator, al fenomenului folcloric.
Punct de vedere exprimat, de altfel, cu mult înainte de Ov. Densusianu
care, referindu-se la importanţa cercetării folclorului viu pentru
cunoaşterea şi înţelegerea psihologiei populare, nota că „omul nu trăieşte
numai din ce moşteneşte, ci şi din ce se adaugă pe fiecare zi în sufletul
lui” (6).
În ceea ce priveşte sfera noţiunii de folclor, trebuie reţinut faptul că nici
aici nu a existat un punct de vedere unanim, controversele menţinându-
se până în zilele noastre. Pentru unii cercetători, folclorul s-a identificat
cu etnografia, vizând deci întregul mod de viaţă a poporului, cultura
populară (materială şi spirituală), istoria cristalizării particularităţilor
unui popor etc. Alţii, din contra, au îngustat sfera noţiunii de folclor,
înglobând exclusiv creaţia literară. Acelaşi I.M. Sokolov, de pildă,
consideră folclorul un domeniu al literaturii, iar folcloristica o ramură a
ştiinţei literaturii; aşadar, după Sokolov, folclorul se reduce la
arta cuvântului. Desigur că autorul nu face abstracţie de
caracterul sincretic al folclorului, preconizând o abordare complexă a
literaturii orale, folcloristul ideal urmând să fie, în acelaşi timp, etnograf,
muzicolog, coregraf, teatrolog, precum şi lingvist-dialectolog.
Folclorul însă, în accepţiunea noastră (8), nu se reduce la literatura
populară orală, el cuprinde întreaga creaţie populară artistică; deci, pe
lângă literatura populară, sfera noţiunii de folclor se extinde şi asupra
muzicii populare, dansului popular şi, după unii cercetători, chiar şi
asupra artelor plastice populare. Tocmai datorită varietăţii elementelor
care fac parte din sfera folclorului a apărut şi necesitatea de a se folosi,
în folcloristica română, termenul de folclor literar, şi nu doar de folclor,
atunci când se are în vedere literatura populară orală.
În folcloristica rusă însă, prin tradiţie, termenul de folclor, fără
determinantul amintit (literar), defineşte exclusiv literatura populară
orală; pentru alte domenii ale artei populare se renunţă la termenul de
folclor, cu o singură excepţie – folclor muzical. În sfârşit, mai facem o
precizare referitoare la terminologia din folcloristica rusă: aproape cu
aceeaşi frecvenţă, alături de termenul de folclor (în accepţiunea amintită)
se foloseşte cel de creaţie populară orală.
(1) Germanii, de pildă, continuă să folosească termenul lor propriu,
format cu mult înaintea celui englez (Volkskunde). În ceea ce-i priveşte
pe francezi şi italieni, ei au păstrat multă vreme vechea denumire a
creaţiei populare (traditions populaires, tradizioni popolari); în cele din
urmă însă au cedat, acceptând termenul lui W. J. Thomas.
(2) B. P. Hasdeu, Etimologicum Magnum Romaniae, Bucureşti, 1893.
(3) Sébillot, Le folk-lore, Paris, 1913.
(4) A van Gennep, Le folklore, Paris, 1924.
(5) M. Sokolov, Ruskii folklor, Moscova, 1938 (aici şi în continuare
cităm după ediţia din 1941, p.14).
(6) Densusianu, Folclorul. Cum trebuie înţeles, Bucureşti, 1910 (cităm
după vol. Ov. Densusianu, Viaţa păstorească în poezia noastră
populară, Bucureşti, 1966).
(7) M. Sokolov, op. Cit., p. 8
(8) Avem în vedere folcloristica română care, în general, acordă sferei
noţiunii de folclor o accepţie mult mai largă
(din volumul „Folclor şi folcloristică”, Editura Universităţii Bucureşti)
(sursa foto: folkloretravel.com)