Studiul Vechiului Testament

Anul II Semestrul 1
2018-2019

PROFETISMUL

1. Numele şi definiţia
Profetismul este o instituţie religioasă specifică poporului Israel. Ea a fost făgăduită încă
din timpul lui Moise (Dt 17, 15-22), s-a dezvoltat pe vremea lui Samuel şi a durat până în
timpul lui Neemia (mijlocul sec. V î.Hr).
Cuvântul „profet" vine de la termenul grecesc προφήτης (derivat şi el din infinitivul
verbului προ-φήμι şi înseamnă „interpret", adică o persoană care vorbeşte pentru altul, în
locul altuia, un interpret al cuvintelor altuia.
În ebraica veche termenul îşi avea corespondentul în cuvântul „nabi" (pl. nebiim) cu
sensul de acela căruia i se vorbeşte, adică acela care aude un glas lăuntric.
Astfel, când Dumnezeu i-a încredinţat lui Moise misiunea de a-i elibera pe evrei din
Egipt, i 1-a dat ca ajutor pe fratele său Aaron „ El (Aaron) e cel ce va grăi către popor în
locul tău, aşa că el va fi gura ta, iar tu vei fi pentru el ceea ce e pentru tine Dumnezeu (...)
fratele tău, Aaron, îţi va fi prooroc (interpret). Tu, dar, vei grăi lui Aaron câte îţi voi porunci
Eu, iar Aaron, fratele tău, va spune lui Faraon " (Ieşire 4, 16; 7, 1-2). De aici, reiese cu
evidenţă rolul profetului, care este acela de a fi gura lui Dumnezeu către credincioşi, de a
vesti lor ceea ce Dumnezeu îi spune.
Deşi la mulţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti întâlnim termenul profet mai ales
în accepţiunea de prezicător al viitorului, totuşi, nu atât vestirea viitorului, cât vestirea voii lui
Dumnezeu reprezintă misiunea profetului. Este adevărat că profeţii au văzut cu veacuri
înainte evenimente şi fapte care urmau să se întâmple şi le-au anunţat contemporanilor lor,
însă această proorocie a viitorului reprezintă doar o latură a complexei activităţi profetice.
În Sfânta Scriptură găsim şi alţi termeni care denumesc pe acei bărbaţi luminaţi de
Duhul lui Dumnezeu: văzători, privitori. Denumirile arată chipul în care ei primesc
descoperirile divine, sau desemnează funcţiile lor speciale. Profetul se numeşte uneori omul
lui Dumnezeu datorită raportului intim pe care îl are cu Divinitatea. Alteori, este numit
îngerul lui Dumnezeu, solul, trimisul lui Dumnezeu, arătându-se astfel că îşi are cunoştinţele
sale de la Dumnezeu şi că are misiunea de a le vesti oamenilor.
Proorocii au mai fost numiţi şi păstori, păzitori sau veghetori, pentru că ei au indicat
şi au recomandat calea cea dreaptă pe care trebuie să meargă poporul şi să vegheze la
respectarea Legii.
Profeţii Vechiului Testament au îndeplinit un rol deosebit în viaţa poporului biblic,
ei au fost marii interpreţi ai voii şi planurilor divine, cei mai de seamă învăţători ai lui Israel,
iar ca trimişi extraordinari ai lui Dumnezeu ei au conservat, au apărat şi au cultivat
monoteismul, pregătindu-i pe evrei pentru Testamentul cel Nou încheiat de Hristos.

2. Vocaţia şi misiunea profeţilor

Chemarea profeţilor la misiune a fost făcută direct de Dumnezeu, fără mijlocitori,
din raţiuni pe care numai El le cunoştea, independente de viaţa şi voinţa lor, iar acestei

1
chemări extraordinare profeţii i-au răspuns în mod liber, cu promptitudine, şi i-au slujit cu
deplin devotament.
Sugestive fiind în acest sens cuvintele profetului Amos: „Dacă leul mugeşte, cine
nu se va înspăimânta? Şi dacă Domnul grăieşte, cine nu va profeţi?" (Amos 3, 8).
Această acţiune divină, vocaţie supranaturală, a rămas descrisă de unii profeţi în
cărţile lor (Isaia 6, Ieremia 1, Iezechiel 1 si 3), momentul vocaţiei rămânându-le adânc
imprimat în conştiinţă şi pururea viu în memorie.
Aşadar, instituţia profetică nu s-a bazat pe autodeterminare, ci pe o trimitere
specială din partea lui Dumnezeu. Nimeni nu se făcea profet din iniţiativă proprie sau printr-o
educaţie specială, ci darul profetic era un privilegiu personal acordat de Dumnezeu, iar
profeţii acceptau chemarea divină în mod liber.
Darul profetic nu avea titlu ereditar, aşa cum avea preoţia, şi nu ţinea de o dispoziţie
naturală sau de pregătirea culturală. Misiunea profetică nu era' o stare continuă, permanentă,
aşa cum era preoţia, şi nici nu era legată de^ o anumită seminţie sau o anumită stare socială.
Darul profetic prezintă două aspecte:
a) mesajul divin este comunicat profetului, de cele mai multe ori, de o voce interioară
care îl face să asculte cuvinte tainice; acest aspect este evidenţiat de cuvintele prin care, de
regulă, încep cuvântările profetice: „ Cuvântul Domnului a fost către mine şi a zis... " (Ir. 1,
2; Iz. 1, 3); Grăirea interioară pozitivă sau chemarea fiinţială de la spirit la spirit - nu
presupune o vorbire fonică, produs al unei voci accesibile simţurilor externe şi constând din
sunete articulate, ci un proces ce se petrece în intimitatea sufletului, cu urechile spiritului
auzindu-se clar, tainic şi sigur comunicarea lui Dumnezeu.
b) mesajul divin este comunicat prin alte modalităţi, ca de exemplu viziunea, mai
rar visul şi extazul;
-Viziunea (vedenia) (Isaia 6, lezechiel 37, 1-34; Ieremia 1, 24; Amos 7-8) este o
formă mai concretă, angajând simţul vizual, auditiv, olfactiv sau tactil şi în care, printr-o
intervenţie divină specială sunt produse în sufletul respectivei persoane anumite reprezentări.
Primind o putere deosebită de percepţie, vizionarul luminat de Duhul Sfânt dispune de o
privire ideală asupra a ceea ce trebuie să fie în viitor. Conţinutul viziunii se imprimă cu o
deosebită precizie şi ascuţime în sufletul său, încât nu încape nici o îndoială în ceea ce
priveşte realitatea obiectului revelat. Prin imagini, de cele mai multe ori simbolice cu scopul
de a putea fi interpretate în viitor, imprimate în simţurile interioare şi prin împărtăşirea
luminii necesare interpretării sensului corect al lor, vizionarul este pus în situaţia de a recepta
descoperirea divină în cele mai bune detalii.
-Visul (Daniel 2, 1 ş.u.; 4, 2, 15; 7, 1 ş.u. etc.) este o angajare a subconştientului
privind unele fapte şi evenimente trecute sau viitoare, angajare care e legată de fenomenul
somnului natural. Totuşi, în privinţa conţinutului, visul profetic nu se bazează pe
reproducerea acelor imagini simţuale, pe care psihicul le-a înregistrat în stare de veghe, ci pe
înrâurirea divină. în timpul somnului, activitatea spirituală se manifestă prin vise cu conţinut
plin de taină, ascuns, pentru un moment, cunoaşterii obişnuite. Desigur, se exclud fenomenele
patologice. Visul inspirat sau visul profetic aparţine doar celor în deplină sănătate trupească şi
sufletească, fenomenul fiind propriu unor scopuri religios-morale spre binele şi propăşirea
celor pentru care se produce visul.
-Extazul (Isaia 6, 8-13; Ieremia 1) este cea mai înaltă formă a inspiraţiei Revelaţiei
divine, este suprema concentrare şi transformare a fiinţei umane pentru a se face interpreta
descoperirii, prezentă sau viitoare, a lui Dumnezeu. Este copleşirea minţii şi pătrunderea
inimii. în forma extatică a inspiraţiei divine, sufletul este aproape complet desprins din
realitatea simţuală înconjurătoare şi ridicat la cea mai înaltă interiorizare. Cu toate acestea,
funcţiile sufleteşti nu sunt excluse şi nici trecute într-o completă pasivitate, ci numai angajate

2
în sfera unei conştiinţe înalte: manifestarea lor e potenţată în aşa fel, încât sufletul devine
întru totul receptiv faţă de Descoperirea dumnezeiască.
În acţiunea de împărtăşire a descoperirilor divine, profeţii nu erau simple
instrumente receptive, pur pasive, ci fiecare dintre ei, avându-şi individualitatea sa,
conlucrează cu acţiunea divină, sugestiile divine amestecându-se întotdeauna cu ideile şi
sentimentele personale ale profetului. Acesta este motivul din care profeţiile nu seamănă ca
stil, ci sunt marcate de caracteristicile personale ale fiecărui profet.
Profeţii au fost mai întâi vorbitori, predicatori, apoi scriitori. Unii au rămas doar
vorbitori. De multe ori profeţii îşi însoţeau cuvântările lor cu acte simbolice, pentru a le face
mai impresionante.
Darul profetic a fost dat şi unor femei (ex: Hulda -4 Rg. 22, 14) Uneori, chemarea
profetică era însoţită de un semn extern: ungerea ca profet (3 Rg. 19. 16), sau legată de acte
simbolice -predarea cojocului de către Ilie lui Elisei (3 Rg.2, 12).
Chemarea profeţilor poate fi numită:
• extraordinară -privită după chipul cum era acordată şi îndeplinită;
• ordinară -privită ca autoritate supremă de învăţământ a poporului Israel, orânduită
pentru un timp anumit, de la Samuel la Maleahi, circa 700 de ani de succesiune
profetică neîntreruptă;
3. Numărul şi deosebirea profeţilor
Numărul de profeţi care au activat în mijlocul poporului biblic şi pe care Scriptura
1-a păstrat este relativ mic, profeţii au fost mult mai mulţi, însă numele şi numărul lor este
imposibil de stabilit.
Evreii numărau 48 de profeţi si 8 profetese, începând cu Moise şi până la Maleahi.
într-un sens mai larg, profeţi au fost numiţi şi Adam, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacob.
Funcţie de activitatea şi misiunea lor, profeţii se împart în 2 clase:
1. profeţii vechi-cei care nu şi-au scris cuvântările;
2. profeţii noi-numiţi şi scriitori (cei din canon);
Toţi profeţii au fost aleşi şi instituiţi de Dumnezeu ca interpreţi ai voii divine, însă
misiunea lor a fost oarecum diferită:
1. cei vechi, până pe timpul regelui Ozia -sec. VIII î.Hr., aveau misiunea de a-i îndrepta
doar pe contemporanii lor;
2. cei noi aveau un obiectiv mai larg: instruirea contemporanilor, dar şi a urmaşilor lor,
motiv din care au fost nevoiţi să-şi scrie cuvântările, pentru perpetuarea învăţăturilor;

Profeţii vechi
Între cei care au avut misiuni importante în cadrul iconomiei divine, se înscriu
Samuel (sec. XI î.Hr.), Gad şi.Natan, contemporani cu regele David. Apoi este amintit Ahia
din Şilo (3 Rg. 11, 29-36), care, după moartea lui Solomon, a vestit destrămarea regatului
davidic.
Profeţii Ilie şi Elisei au îndeplinit un rol important în sec. IX î.Hr., ei având
misiunea de a-i feri pe contemporani de idolatrie şi de a apăra monoteismul. Predica lor era,
adesea, însoţită de minuni şi preziceri care se împlineau curând spre a-i convinge pe
ascultători.
Profeţii vechi nu au anunţat nimic despre Mesia şi împărăţia Sa.
Profeţii noi
Aceştia sunt cei care şi-au fixat în scris învăţăturile, pentru posteritate. Ei sunt în
număr de 16, iar funcţie de mărimea cărţilor profetice, 4 sunt numiţi mari (Isaia, Ieremia,
Iezechiel, Daniel) şi 12 sunt numiţi mici.

3
 în Biblia ebraică, profeţia lui Daniel este trecută în rândul cărţilor de importanţă
scăzută, adică între aghiografe (Chetubim), de aceea evreii numărau doar 15 profeţi noi. în
Biserica Creştină, Daniel a fost totdeauna numărat între profeţii mari.

3. Ordinea cronologică a profeţilor

În funcţie de epoca în care au activat, profeţii scriitori pot fi împărţiţi astfel:
a) epoca asiriană, au activat Isaia (740-690 î.Hr.) şi următorii profeţi mici:
Obadia (sec IX sau VIII î.Hr.), Iona (cea. 780 î.Hr.), Amos (760 î.Hr.), Osea
(750 î.Hr.), Ioil (sec VIII î.Hr.), Miheia (734-700 î.Hr.), Naum (după 761 şi
înainte de 612 î.Hr.), Avacum (cea. 630-610 î.Hr.) şi Sofonie, contemporan cu
Avacum;
b) epoca haldaică, au activat Ieremia (627-586 î.Hr.), Iezechiel (598-570 Î.Hr.),
Daniel (605-536 î.Hr.);
c) epoca persană-au activat Agheu (520 î.Hr.), Zaharia, care este contemporanul
lui Agheu şi Maleahi (450 î.Hr.);
Alţi autori preferă următoarea împărţire a profeţilor:
a) profeţi anteexilici -anteriori căderii Ierusalimului -586 î.Hr.
b) profeţi exilici -cei care şi-au desfăşurat activitatea în exil;
c) profeţi postexilici -după anul 538 î.Hr.
4. Scrierile profetice şi stilul lor
Profeţii au fost mai ales cuvântători, nu scriitori, ei vorbeau poporului. Uneori,
Dumnezeu a poruncit, în mod expres, profeţilor să-şi scrie cuvântările. Operele profetice nu
au fost scrise dintr-o dată, cap-coadă, ci treptat, fragment cu fragment, aşa cum au fost rostite
cuvântările, în diferite timpuri şi în diferite împrejurări. De altfel, cele mai multe cărţi
profetice par a fi rezumatul cuvântărilor rostite oral. Rareori profeţiile au fost scrise direct,
fără a fi mai întâi rostite (ex: ultima parte a cărţii lui Iezechiel). Cei mai mulţi profeţi şi-au
scris cărţile spre sfârşitul vieţii lor, lucru pe care l-au făcut din îndrumare divină.
Stilul cărţilor profetice este foarte variat, uneori oratoric sau poetic.
Se poate vorbi despre un gen de exprimare profetic, dat fiind că profeţii erau
cuvântători inspiraţi. Acest mod de vorbire al profeţilor este adesea neclar, mai ales în
locurile care conţin profeţii propriu-zise, adică vestesc viitorul. Lipsa de claritate a profeţiilor
nu este dată atât de cauze stilistice, cât, mai ales, de structura şi natura profeţiilor ca atare.
Profeţiile arată, pe scurt, evenimentele viitoare, evenimente ce vor deveni clare şi explicite
abia după împlinirea lor.
O altă cauză a neclarităţii unor profeţii este sublimitatea cuprinsului, care tratează
despre mistere ce nu pot fi pătrunse cu raţiunea omenească.
Profeţii obişnuiesc să descrie evenimentele aşa cum le-au văzut ei pe calea
viziunilor, şi doar pe cele pe care ei le-au văzut. Evenimentele viitoare sunt înfăţişate ca fiind
prezente sau chiar trecute, deoarece sunt anticipate prin viziune.
Legea lipsei de perspectivă este o caracteristică a scrierilor profetice. Conform acestei
legi, evenimente mai apropiate se pot amesteca cu altele mai îndepărtate, fiindcă în viziunile
profeţilor aceste evenimente se succed nemijlocit unele după altele (ex: întoarcerea poporului
evreu din captivitatea babilonică, la Isaia, este înfăţişată simultan, pe acelaşi tablou, cu
eliberarea omenirii din robia păcatului de către Mesia -Isaia 40, 7; 60, 1; iar în Noul
Testament cuvântarea eshatologică a Mântuitorului prezintă căderea Ierusalimului în acelaşi
cadru cu sfârşitul lumii -Matei 24).
Textele profetice nu au cum să aibă claritatea textelor istorice, nu putem pretinde
profeţilor precizarea exactă a timpurilor, aşa cum o pretindem istoricilor.

4
 Primind cunoştinţe prin viziuni, profeţii descriu evenimente viitoare folosindu-se fie
de imagini din istoria poporului evreu, fie de imagini simbolice. Totdeauna trebuie avută în
vedere vorbirea figurată a profetului, altfel nu se poate înţelege corect expunerea profetică.
5. Atitudinea criticii moderne faţă de profetismul poporului Israel
Critica radicală nu admite că profeţii au fost inspiraţi de Dumnezeu, că ei şi-au
primit pe cale supranaturală misiunea de la Dumnezeu, ci consideră că misiunea profeţilor
este izvorâtă din propria lor iniţiativă. De aceea, criticii radicali îi aseamănă pe profeţii biblici
cu ghicitorii păgâni din antichitate, cu nişte exaltaţi mistici, sau cu nişte moralişti severi.
Aceste păreri au fost combătute de criticii protestanţi, care au susţinut că
profetismul evreiesc este un fenomen unic, de provenienţă divină.
Acţiunea profetică biblică nu trebuie comparată cu oracolele antice sau cu o
extaziere. Profetul era o persoană care vorbea deplin conştient, cu judecata limpede,
înţelegând perfect ceea ce comunica. Cuvântările lor nu veneau din propria cugetare.
Profeţii autentici se opuneau cu tărie profeţilor falşi. De multe ori, înţelegând
greutatea sarcinii profetice, unii profeţi au ezitat la început în a-şi asuma responsabilitatea
oferită.
PROOROCUL ISAIA

1. Viaţa, rolul şi epoca profetului

Cartea lui Isaia poartă numele profetului care a scris-o.
În limba ebraică, numele „Ieşaiahu" însemnă „mântuirea lui Iahve" şi este înrudit
cu cele de Iosua, Elisei, Osea, Iisus, toate derivând de la aceeaşi rădăcină, „iaşa" (-mântuire).
Tatăl lui Isaia se numea Amot, iar unii Sfinţi Părinţi credeau că el este aceeaşi
persoană cu profetul Amos din Tecoa. Identificarea însă este imposibilă, dat fiind că cele
două nume se deosebesc în ortografia lor. După tradiţia rabinică, Amoţ ar fi fost fratele
regelui Amaţia. Acest lucru nu poate fi nici confirmat, dar nici infirmat, cert fiind doar faptul
că Isaia este o personalitate deosebită, el vorbeşte cu regele de la egal la egal, lucru ce ar
putea fi pus nu doar pe seama educaţiei sale alese, ci, poate, pe înrudirea sa cu familia regală.
Nu se cunosc date despre familia profetului, despre cercurile în care a trăit şi despre
tinereţea lui. Se ştie doar, conform mărturisirii sale, că era însurat (Is 8, 3) şi avea doi copii,
care purtau nume simbolice: Şear-Iaşub -cel ce a rămas (Is 7, 3) şi Maher Şalal Has-Baz -
pradă repede, jefuieşte iute (Is. 8, 1-3).
Profetul a fost chemat la misiune în anul morţii regelui Ozia (cf. Is. 6, 1) şi a activat
în regatul Iuda, sub domniile succesive a 4 regi: Ozia, Iotam, Ahaz, Iezechia (Is. 1,1). Prin
urmare, debutul misiunii profetului Isaia cade în jurul anilor 740-738 î.Hr., el desfaşurându-şi
activitatea până după invazia asiriană în Iudeea, eveniment petrecut în anul 701 î.Hr.
Conform unei vechi tradiţii iudaice, tradiţie la care face referire autorul Epistolei
către Evrei (Evr. 11, 37), Isaia ar fi trăit până la începutul domniei regelui Manase, iar acest
rege idolatru ar fi poruncit uciderea profetului (ar fi fost tăiat cu fierăstrăul-690 î.Hr.).
Potrivit Cărţilor Paralipomena, profetul Isaia ar fi scris viaţa regilor Ozia şi Iezechia.
Din datele menţionate reiese că Isaia a trăit în perioada de apogeu a puterii asiriene,
a cărei dominaţie ajunsese până la hotarele Egiptului.
Mai mulţi regi din această epocă: Ţiglat Phalazar III, Salmanasar IV, Sargon şi
Senaherib au influenţat direct mersul celor două mici state israelite, dând lovituri grele
Israelului, care s-au terminat cu prăbuşirea regatului în anul 722 î.Hr. Şi pentru regatul lui
Iuda această perioadă a fost foarte grea, însă deznodământul nu a fost atât de aspru şi de
curând.

5
 Toate aceste evenimente au amprentat scrierea lui Isaia, profetul s-a implicat direct
şi activ în toate aceste nenorociri, i-a îndemnat, i-a mustrat şi i-a încurajat pe compatrioţii săi,
asumându-şi un rol, atât religios, cât şi politic, considerabil.
Autoritatea profetului Isaia era deosebită, la fel şi influenţa sa, cu toate că au existat
şi cazuri în care sfaturile sale nu a fost luate în seamă, aşa cum s-a întâmplat cu regele Ahaz.
în timpul domniei lui Ahaz, regatul Iuda a fost nevoit să facă faţă unei alianţe între
regele Damascului şi regele Israelului, care doreau să cucerească Ierusalimul şi să împartă
regatul iudaic.
Situaţia era critică, iar profetul Isaia intervine prompt, îndemnând regele şi poporul
la rezistenţă, recomandându-le încredere în Dumnezeu şi vestind prăbuşirea celor doi regi
aliaţi. însă Ahaz refuză sfaturile şi sugestiile profetului, considerând că e mai eficient să
apeleze la ajutorul Asiriei. Hotărârea lui Ahaz este prielnică imperiului asirian, iar regele
Ţiglat Pliezar profită de ocazie pentru a înainta către hotarele Egiptului. Regatul sirian de
Damasc este cucerit, iar Israelul ajunge în poziţia de stat vasal Asiriei.
Profetul Isaia condamnă politica regelui Ahaz ca fiind contrară principiilor
proclamate de el şi propovăduieşte supunere totală faţă de Dumnezeu şi aşezarea sub
ocrotirea Lui, nu sub aceea a unei puteri lumeşti.
Regele Iezechia (Hischia), succesorul lui Ahaz, a avut o atitudine diferită faţă de
profet, arătându-i stimă şi bunăvoinţă. însă, din punct de vedere politic, şi concepţia lui
Iezechia a fost distinctă de cea a profetului, el căutând susţinere din partea Egiptului. Regatul
Babilonului se află în plină ascensiune, iar solii babilonieni, trimişi cu scopul de a se
documenta asupra bogăţiilor statului iudeu, sunt primiţi de regele Iezechia, la Ierusalim, cu
mare pompă, motiv din care Isaia îl mustră pe regele iudeu (Is. 29, 1 ş.u.).
In anul 701 î.Hr., armata asiriană condusă de Senaherib invadează teritoriul iudaic,
cetăţile sunt cucerite, Ierusalimul asediat, regele umilit, ţara pustiită. în această situaţie
tragică, Isaia are un rol deosebit, el ridică moralul regelui şi al poporului şi, atunci când totul
părea pierdut, profetul vesteşte că armata asiriană şi regele invadator se vor întoarce pe unde
au venit, ceea ce s-a şi întâmplat.
Acesta este cadrul istoric în care profetul Isaia şi-a desfăşurat activitatea.
Cuvântările sale depăşesc însă epoca în care au fost rostite, având un caracter şi o valoare
mult mai înaltă, Isaia dând glas unor adevăruri şi principii universal valabile.
în ceea ce priveşte importanţa religioasă a profetului Isaia ea este deosebit de mare.
Prin întreaga sa activitate Isaia a realizat o înnoire şi o întărire a vieţii religioase a poporului
său, iar în plan doctrinar contribuţia sa este cu totul remarcabilă.

2. Împărţirea şi cuprinsul cărţii

Cuvântările cuprinse în cartea lui Isaia au fost rostite şi scrise într-un timp
îndelungat, cca. 40-50 ani.
Ordinea în care sunt expuse profeţiile nu este cea cronologică, ci a fost avut în
vedere şi cuprinsul acestor profeţii.
Cartea lui Isaia poate fi împărţită în două secţiuni:
a) Cap. 1-35 - cuvântări adresate contemporanilor;
b) Cap. 40-65 -tratează despre mântuirea drepţilor (se pare că această parte nu a fost
prezentată oral);
Între cele două părţi este inserată o secţiune istorică din timpul regelui Hischia, cap. 36-39.
Tema generală a cărţii şi scopul ei sunt redate prin cuvintele: Sionul se va
răscumpăra prin judecată şi cei întorşi ai lui prin dreptate (1, 27).
Partea I-cap. 1-35, în această primă parte sunt expuse profeţii şi cuvântări rostite în
diferite împrejurări.

6
 Cap. 1-6 -alcătuiesc o introducere generală
> Cap. 1 cuprinde cuvântări care, deşi nu sunt primele în ordine cronologică,
sunt astfel aşezate printru că expun rezumativ principalele idei ale profetului;
> Cap. 2-5 cuprind profeţii din vremea lui Iotam; cap 5 (parabola viei) poate fi
privit ca un supliment la introducere;
> Cap. 6 cuprinde viziunea inaugurală, ea este prima în timp şi conferă acestei
cărţi un caracter deosebit;
Cap. 7-12 -cuprind:
> cuvântări rostite în timpul războiului siro-eframit (735-734 î.Hr.);
> se prezice prăbuşirea statului Israel, a Asiriei şi a Siriei; se vesteşte
Naşterea lui Emanuel din Fecioară (7, 14);
> se vorbeşte despre împărăţia mesianică, Mesia este prezentat ca Domn al păcii,
El Se va naşte în condiţii modeste, dar va poseda plenitudinea darurilor
Duhului Sfânt, va guverna cu dreptate şi va instaura o pace desăvârşita în
lume;
> cântarea de mulţumire a celor răscumpăraţi;
Cap. 13-27 -cuprind:
> 10 profeţii de ameninţare împotriva a diferite popoare şi regate: Babilon,
Asiria, Filistia, Moab, Siria şi Damasc, Israel, Etiopia, Edomul şi Arabia,
rostite în timpul regelui Hischia ;
> este anunţată pedepsirea Ierusalimului şi a Tirului;
> cap. 24-27 au un cuprins eshatologic şi apocaliptic, Isaia vorbind despre
judecata universală şi instaurarea împărăţiei mesianice;
➢ cântarea celor aleşi;

Cap 28-35
> serie de cuvântări împotriva politicii egiptofile a regatului Iuda, profetul arată
că această alianţă este contrară voinţei divine;
> datorită alianţelor cu străinii regatul Israel este ameninţat cu ruina,
ameninţările încep cu „ vai";
> cap 34-35 au trăsături eshatologice: se vorbeşte despre judecata şi pedeapsa
tuturor popoarelor, dar mai ales a Edomului;
Partea a Il-a -cap. 40-66. Această parte cuprinde, în general, profeţii de mângâiere şi
îndemnuri profetice. Ideea generală: cei întorşi se vor converti întru dreptate şi vor da slavă
lui Dumnezeu. Profetul vorbeşte despre lucrarea atotputernică a lui Dumnezeu în problema
răscumpărării, despre pedeapsa păcatului şi judecata asupra popoarelor, despre Mesia şi
împărăţia Sa.
Cap 40-48
> tratează despre deşertăciunea idolilor;
> se vorbeşte despre eliberarea din captivitatea Babilonului şi de sub robia
păcatului;
> regele Cirus este numit alesul lui Dumnezeu;
> este anunţată eliberarea lui Israel şi, în acelaşi timp, este vestită convertirea
popoarelor, precum şi căderea Babilonului şi a idolilor săi;
Cap 49-57
> tratează despre Robul Domnului (Ebed Iahve), despre chipul lui Mesia în
suferinţă şi despre opera Sa mântuitoare, precum şi despre slava noului
Ierusalim;
Cap 58-66
> înfăptuirea împărăţiei mesianice, convertirea popoarelor, adorarea lui

7
 Dumnezeu în Ierusalim ;
3. Scopul cărţii
În profeţia lui Isaia există multe cuvântări de ameninţare, însă scopul cărţii este, în
general, consolator, motiv din care Isaia a fost numit „profetul îndurării divine ".
Isaia anunţă judecata asupra poporului ales, precum şi asupra celorlalte popoare.
Judecata şi pedepsele ce vor urma, deşi au scopul de a-i pierde pe cei păcătoşi, totuşi, ele au
şi menirea de a-i mântui pe cei care, în urma căinţei, se vor întoarce la Domnul Dumnezeul
lor. Nici popoarele păgâne nu vor fi total distruse, cei rămaşi vor deveni părtaşi la
binefacerile împărăţiei mesianice.

4. Valoarea doctrinară a cărţii

Profetul Isaia a dezvoltat o teologie speculativă despre Dumnezeu, despre însuşirile
Sale şi despre raporturile Lui cu lumea.
Din cartea acestui profet se desprinde cu mare claritate învăţătura despre însuşirile
lui Dumnezeu. Profetul redă: unitatea, atotştiinţa, atotputernicia, dreptatea, suveranitatea
absolută, providenţa universală, infinita sfinţenie a lui Iahve, în contrast cu deşertăciunea şi
nulitatea idolilor. Toate aceste însuşiri sunt puternic reliefate, însă asupra sfinţeniei divine,
Isaia stăruie în mod deosebit. Cu privire la acest aspect, profetul promovează o nouă expresie,
care îi devine specifică, anume "Sfântul lui Israel", în cartea sa aceasta fiind denumirea lui
Dumnezeu.
Profetul Isaia învaţă că Dumnezeu a ales dintre toate popoarele pe Israel şi a intrat
într-o legătură specială cu el, i-a dat o Lege şi o învăţătură pe care toţi trebuie să o
împlinească (1, 2-4; 2, 5-6; 5, 1-7; 19, 25).
Profetul subliniază faptul că îndeplinirea legilor morale este superioară aducerii de
sacrificii: „Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre?- zice Domnul. Nu mai aduceţi
daruri zadarnice! Tămâierile îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările
de sărbători nu le mai pot suferi. însăşiprăznuirea voastră e nelegiuire... Când înmulţiţi
rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge: spălaţi-vă, curăţiţi-văl
Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Meii încetaţi odată! învăţaţi să faceţi binele, căutaţi
dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă" (1, 11-17).
Sacrificiile nu sunt respinse, ci doar este subliniat primatul moral în cult, arătându-
se că sacrificiile sunt total ineficiente dacă sunt lipsite de aportul unei pietăţii izvorâte din
puritatea inimii.
Isaia vorbeşte despre Templul din Ierusalim ca fiind singurul loc al cultului legitim,
moştenitor legal al Cortului Sfânt.
Profetul spune că Israelul păcătos, vinovat şi necredincios va fi aspru pedepsit şi îşi
va ispăşi prin multe suferinţe fărădelegile. Totuşi, planurile Providenţei se vor împlini: Israel
va supravieţui şi va deveni sâmburele unui nou popor.
Cea de a doua parte a cărţii lui Isaia are 3 idei deosebite:
1. Transcendenţa lui Dumnezeu -este pusă într-un contrast izbitor cu neputinţa şi
nimicnicia idolilor popoarelor păgâne;
2. Opera de mijlocire a lui „Ebed Iahve" -Acesta, prin suferinţele Sale, va împăca lumea
cu Dumnezeu;
3. Învăţătura despre universalitatea mântuirii -condiţiile dobândirii mântuirii sunt:
întoarcerea sinceră la Dumnezeu, căinţa plină de zdrobirea inimii şi împlinirea
dreptăţii;
5. Caracteristica profeţiilor mesianice

8
 Cartea lui Isaia este deosebit de bogată în locuri mesianice, autorul ei fiind
considerat profetul mesianic prin excelenţă.
Inspirat de Dumnezeu, profetul Isaia a prezis pe Mesia şi împărăţia Sa cu o
uimitoare claritate şi cu atât de multe detalii încât, cu îndreptăţire, Sfinţii Părinţi l-au numit
Evanghelistul Vechiului Testament.
Isaia vorbeşte despre acel "rest" care va fi mântuit, sâmbure al unui nou popor, iar
cu acesta Iahve va încheia un nou legământ, de binefacerile căruia se vor putea împărtăşi
toate popoarele. Dumnezeu va întemeia o împărăţie a sfinţeniei şi a dreptăţii, iar această
împărăţie va fi universală.
Profetul anunţă sosirea unei noi ordini în lume şi îl înfăţişează pe promovatorul ei,
regele Mesia, Emanuel, fiul Fecioarei, din tulpina lui Iesei, tatăl lui David. Mesia este trimis
spre a lumina poporul Israel şi a răspândi această lumină până la marginile pământului.
Capitolele 6-12 se numesc şi „ Cartea lui Emanuel".
Profeţiile mesianice expuse în prima parte a cărţii lui Isaia oferă informaţii mai ales
despre persoana şi funcţiile regale ale lui Mesia, iar în cea de a doua parte a cărţii, Mesia este
înfăţişat, îndeosebi, sub denumirea de Ebed Iahve, în funcţia Sa de învăţător şi mijlocitor al
mântuirii.
Opera Sa de răscumpărare, în calitate de Ebed Iahve, se va realiza prin oferirea
propriei Sale persoane jertfa de bună voie, expiatoare, pentru păcatele omenirii: ”Cine va
crede ceea ce noi am auzit şi braţul Domnului cui se va descoperi? Crescut-a înaintea Lui ca
o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm
la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om
al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi
nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a
împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns
pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru
mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi,
fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale
tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a
adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru
smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe
pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte. Mormântul
Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că
nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia
Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va
vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi. Scăpat de
chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va sătura. Prin
suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra
Sa. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada,
ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că
El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa”, Isaia 53, 1-12.

6. Valoarea literară a cărţii

Limba cărţii lui Isaia este ebraica clasică şi se distinge prin puritate, eleganţă şi
vioiciune. Stilul se caracterizează prin varietatea imaginilor, prin supleţea expresiilor şi, în
acelaşi timp, prin puterea şi adâncimea gândirii.
Scriitorul se distinge şi prin folosirea tuturor mijloacelor literare. El captivează,
oferă surprize, menţine atenţia, adaptează vorbirea sa la împrejurările date. Isaia a fost un
strălucit orator şi un distins poet. În cartea profetului Isaia este întruchipat genul limbii
clasice ebraice.
9
 PROOROCUL IEREMIA
1. Viaţa, personalitatea şi epoca profetului
Numele profetului Ieremia este plin de semnificaţii, „Ieremiahu", derivat de la
verbul „rama"(=a arunca, a izgoni), înseamnă „Domnul a aruncat", sau „Domnul a izgonit",
adică Iahve 1-a izgonit pe poporul Său. Acest nume era destul de comun la vechii evrei.
Cartea apare cu acest nume atât în Textul Masoretic, cât şi în Septuaginta şi
Vulgata. Autorul acestei cărţi menţionează în scrierea sa şi date autobiografice. Ieremia, fiul
lui Hilchia, provine dintr-o familie preoţească originară din cetatea levită Anatot, cetate
situată la cea. 4 km nord-est de Ierusalim, în seminţia lui Veniamin (1, 1). Locuitorii acestei
cetăţi manifestau sentimente duşmănoase faţă de Ieremia (11, 21-13), dar el nu va întrerupe
legăturile cu locul natal, deşi activitatea sa profetică se desfăşoară în Ierusalim. Şi locuitorii
din Ierusalim par a nutri pentru profet un fel de dispreţ, întrucât ei îl numesc „Ieremia din
Anatot". Se apreciază că profetul locuia când în Ierusalim, când în Anatot.
Din poruncă divină, profetul Ieremia nu s-a căsătorit niciodată (16, 1-2), Dumnezeu
alegându-1 pentru misiunea profetică chiar înainte de a se fi născut (1, 5) şi încredinţându-i
efectiv această misiune în cel de al 13-lea an al domniei regelui Iosia, adică pe la 627-626
î.Hr (1, 1; 25, 3). In acest moment, Ieremia va fi fost foarte tânăr, probabil avea în jur de 20
ani, întrucât, înspăimântat de importanţa şi responsabilitatea misiunii la care este chemat, el
se scuză iniţial, afirmând că este prea tânăr pentru a o îndeplini cu succes (1, 6). Se apreciază
că Ieremia s-a născut pe la anul 650 î.Hr.
Activitatea profetului Ieremia se întinde de-a lungul a peste 40 ani, până la
dărâmarea Ierusalimului, deci după 586 î.Hr. El şi-a îndeplinit misiunea sub domniile
succesive a 5 regi: sub Iosia 17 ani, sub Ioahaz 3 luni, sub Ioachim 11 ani, sub Iehonia 3 luni
şi sub Sedechia 11 ani.
După dărâmarea Ierusalimului, Ieremia a fost martorul străduinţelor lui Godolia,
guvernator ucis de un complot israelit. După moartea acestuia, evreii rămaşi în Iudeea sunt
nevoiţi să se refugieze în Egipt şi îl silesc pe profet să-i urmeze.
Ieremia moare în împrejurări necunoscute, o puternică tradiţie afirmă că ar fi fost
ucis cu pietre în Egipt, iar o altă tradiţie vorbeşte despre luarea profetului de către
Nabucodonosor şi ducerea sa în Babilon, unde ar fi murit la adânci bătrâneţi.
Profetul Ieremia îşi desfăşoară activitatea într-o perioadă critică din istoria
poporului evreu, perioadă în care şi imperiile învecinate cunosc profunde transformări. Cartea
sa ajută la înţelegerea evenimentelor istorice petrecute în acel timp.
Asiria intră în decadenţă şi se prăbuşeşte, Ninive cade în anul 612 î.Hr., iar ultimele
rămăşiţe ale armatei asiriene sunt distruse în 608 î.Hr., în oraşul Haran. Locul imperiului
asirian este luat de Babilon, care prin regii Nabupolosar şi apoi, de la 605 î.Hr.,
Nabucodonosor, face tot felul de alianţe şi coaliţii cu popoarele supuse de asirieni, spre a le
folosi împotriva Israelului şi Egiptului. Egiptul îşi extinde graniţele.
Pe plan intern, situaţia regatului Iuda era una deosebit de grea. Regele Manase
(693-639 î.Hr.) este un rege idolatru, iar fiul şi succesorul său, Amon, îşi urmează
tatăl şi chiar îl întrece în fărădelegi.
Iosia este un rege pios şi iubit de popor, cu o domnie îndelungată, el îşi aduce
aminte de Dumnezeul poporului Israel, face 2 reforme ale cultului (în anii 12 şi 18 de
domnie), reforme la care îşi va fi adus un aport substanţial şi profetul Ieremia care acum îşi

10
începe activitatea. Spre disperarea poporului, regele Iosia moare în anul 609 î.Hr., în lupta de
la Meghido, atunci când, în postura de aliat al Babilonului, el se opune trecerii faraonului
Neco II, care dorea să ajute armata asiriană asediată la Haran.
Urmează la tron Ioahaz, fiul lui Iosia, dar, după numai 3 luni, faraonul Neco II îl
trimite prizonier în Egipt.
Ioachim este fratele şi succesorul lui Ioahaz, ridicat pe tron de acelaşi faraon, şi el
va domni între anii 608-597 î.Hr. Ioachim este descris ca un om rău, crud, avar şi prigonitor
de profeţi. Profetul Ieremia are mult de pătimit din cauza acestui rege.
După lupta de la Carchemiş (604 î.Hr.), unde Neco II este învins de
Nabucodonosor, Ieremia primeşte poruncă să-şi scrie toate profeţiile rostite până atunci,
tocmai pentru a-1 convinge pe rege că rugăciunea şi pocăinţa îl vor salva, nu alianţele cu
statele străine. Regele şi poporul trebuiau să se căiască de greşelile lor, pentru ca pedeapsa
divină să se abată de la ei.
Porunca divină este îndeplinită de Ieremia cu ajutorul ucenicului său Baruh. Cartea
astfel rezultată a fost citită de Baruh înaintea curtenilor regelui, apoi a fost prezentată
acestuia, care, supărat de cuprinsul ei, o pune pe foc. Ieremia îi dictează lui Baruh, din
memorie, toate cele cuprinse în cartea distrusă de rege, făcând şi unele completări. Pentru
fapta sa, Ioachim va fi pedepsit, iar pedeapsa îi este prezisă de Ieremia: regele Babilonului va
distruge ţara.
Prezicerea se îndeplineşte întocmai, în anul 605 î.Hr. Nabucodonosor vine şi
cucereşte Ierusalimul, impune tribut lui Ioachim, iar o parte din nobilimea tânără, printre care
şi viitorul profet Daniel, este deportată în Babilon. Acest eveniment marchează începutul
celor 70 ani de captivitate, pe care i-a prezis Ieremia (25, 1-8 ş.u.).
Regele Ioiachim speră încă în ajutorul Egiptului şi refuză să plătească tribut
Babilonului, motiv din care Nabucodonosor vine din nou, pustieşte ţara, jefuieşte templul şi îl
pedepseşte pe rege.
La tron urmează Iehonia, fiul lui Ioachim, deportat şi el, după doar 3 luni, în
Babilon, împreună cu o bună parte din populaţia ţării - anul 597 î.Hr.
Ultimul rege al lui Iuda a fost Sedechia (597-586 î.Hr.), cel de al treilea fiu al lui
Iosia. Regele Sedechia a dat dovadă de un caracter slab, nestatornic, influenţabil, şi a refuzat
să asculte sfaturile profetului Ieremia, care îl îndemna să se supună şi să fie credincios lui
Nabucodonosor, deoarece acesta îndeplineşte o poruncă dumnezeiască. Influenţat de pseudo-
profeţi, Sedechia îşi pune speranţa în ajutorul egiptenilor şi aşteaptă ca aceştia să-i elibereze
ţara. Sub influenţa aceloraşi profeţi falşi, regele Sedechia îl pedepseşte pe Ieremia,
aruncându-1 în închisoare şi apoi într-o groapă.
Politica regelui Sedechia se soldează cu prăbuşirea statului şi a cetăţii Ierusalimului.
Nabucodonosor invadează pentru a 3-a oară ţara, după 8 luni de asediu dărâmă zidurile cetăţii
şi cucereşte Ierusalimul, distruge şi incendiază templul, ducând populaţia în exil -anul 586
î.Hr. Prins pe când încerca să fugă din cetate, Sedechia este dus la Nabucodonosor care îi
ucide copiii, apoi îi scoate ochii. Regatul este pus sub guvernarea unui personaj important,
Godolia, însă spiritul naţionalist al evreilor aduce moartea guvernatorului şi refugierea
populaţiei în Egipt.
Viaţa profetului Ieremia a fost deosebit de tragică, el îşi serveşte cu credinţă fermă,
vreme de peste 40 ani, poporul şi ţara. A fost maltratat, înfruntat şi desconsiderat, chiar
aruncat în temniţă, însă el s-a străduit permanent să salveze poporul şi cetatea Ierusalimului,
s-a rugat continuu pentru iertarea compatrioţilor săi, remarcându-se printr-un deosebit
devotament şi o mare tărie de caracter. Neînţeles de contemporanii săi, care nu s-au străduit
să-i pătrundă punctul de vedere politic, având potrivnică chiar şi tagma preoţească, ce prefera
să fie în bune relaţii cu regele, suferind mult din cauza pseudo-profeţilor, Ieremia este un

11
exemplu de credinţă statornică, de abnegaţie şi curaj. Abia generaţiile următoare şi-au dat
seama de personalitatea deosebită a profetului martir.
Pe plan religios, Ieremia este egal în importanţă cu Isaia. În cartea profetului
Ieremia găsim importante idei religioase.
Profetul subliniază în mod deosebit faptul că sacrificiile şi cultul întreg au valoare
doar în măsura în care sunt izvorâte din sentimente morale corespunzătoare. De asemenea,
Ieremia arată că templul sfânt nu oferă o implicită ocrotire divină, ci este absolut necesar ca
locuitorii Ierusalimului să fie aşa cum îi doreşte Dumnezeu. Profetul arată că Iahve este
Stăpânul universului, Lui i se supun toate popoarele, chiar dacă nu-L cunosc, căci El le
dirijează cum vrea, iar alianţele umane nu trebuie să înlocuiască credinţa în Dumnezeu.
Ieremia prezice şi el pe Mesia şi împărăţia Sa, fiind primul profet care anunţă, în
cuvinte clare, încheierea unui Nou Legământ, ce va înlocui legământul sinaitic, iar acest Nou
Legământ va fi superior, sub aspectul sfinţeniei şi al apropierii de Dumnezeu, celui Vechi.
2. Textul cărţii
Textul cărţii lui Ieremia are o caracteristică inedită, anume s-a păstrat în dublă
recenzie: cea ebraică şi cea alexandrină.
Între cele 2 recenzii nu există deosebiri de fond, ci doar de poziţionare şi extensiune.
Acestea din urmă sunt într-adevăr importante şi ele au fost cunoscute şi remarcate de Origen
şi Fer. Ieronim.
În privinţa poziţionării, diferenţele sunt date de faptul că, în textul ebraic, profeţiile
rostite împotriva popoarelor străine se găsesc la sfârşitul cărţii, în timp ce Septuaginta le
plasează la mijlocul cărţii. Se crede că, această schimbare a capitolelor, ar fi opera
masoreţilor.
Sub aspectul extensiunii, se poate constata că textul grecesc, în comparaţie cu cel
ebraic, este mult mai scurt. Septuaginta omite cuvinte, versete, chiar lungi pasaje, astfel încât
din acest text lipsesc peste 2.700 cuvinte, adică 1/8 din carte.
Pentru justificarea acestor deosebiri, unii exegeţi presupun existenţa unei duble
recenzii ebraice: palestiniană şi egipteană, considerând că Textul Masoretic ar avea la bază
recenzia palestiniană, în timp ce Septuaginta s-ar baza pe cea egipteană, al cărei text era mult
mai scurt. Alţi exegeţi apreciază că ipoteza cu privire la o dublă recenzie ebraică nu este
veridică şi consideră diferenţele semnalate ca fiind exclusiv opera traducătorului direct, care
ar fi omis cuvintele ce i s-au părut de prisos. O altă opinie este aceea că ar fi existat două
colecţii independente ale scrierilor lui Ieremia, în limba ebraică: prima cuprinzând texte
profetice, iar cea de a doua texte profetice şi istorice din ultimii ani ai activităţii sale.
Amândouă colecţiile ar fi fost traduse în greceşte de către traducători diferiţi, cu această
ocazie cea de a doua colecţie fiind prescurtată. Se mai crede şi că textul grecesc este o
prescurtare a celui ebraic.
În orice caz, atât recenzia ebraică, cât şi cea alexandrină, trebuie admise ca
autentice, ambele servesc pentru aflarea textului original, însă nici una din ele nu este identică
cu textul autograf.

3. Cuprinsul cărţii
Cartea lui Ieremia cuprinde cuvântări şi profeţii rostite în curs de 40 ani (626-586
î.Hr.), precum şi pericope istorice care lămuresc şi întăresc profeţiile. „Plângerile lui
Ieremia" reprezintă un adaos la cartea lui Ieremia, el este atribuit perioadei imediat următoare
anului 586 î.Hr., autenticitatea este discutabilă. Spre deosebire de alte scrieri profetice,
Ieremia menţionează în cartea sa numeroase date autobiografice, chiar referinţe cu privire la
alcătuirea cărţii.

12
 4. Stilul cărţii
Stilul cuvântărilor lui Ieremia este mai puţin clasic şi mai puţin îngrijit decât cel al
lui Isaia. Ieremia foloseşte o adresare simplă şi naturală, expunerea impresionând prin
spontaneitate şi elocinţă. Uneori, întâlnim anumite repetări, în scopul dezvoltării unor idei.
în scrierea lui Ieremia, cuvântările au fost poziţionate după criteriul cronologic, dar,
pe alocuri, apare şi o dorinţă de sistematizare, în detrimentul cronologiei. Cuvântările
profetice alternează cu elemente narative.

5. Împărţirea cărţii
Cuprinsul cărţii lui Ieremia poate fi structurat astfel:
Introducere-Cap. 1,1-10
> expune vocaţia profetului şi schiţarea misiunii şi propovăduirii sale;
Partea I -Cap. 2,1-29, 32 -cuprinde profeţii de ameninţare
> profetul condamnă perfidia şi ingratitudinea poporului biblic faţă de iubirea
deosebită pe care i-a arătat-o Dumnezeu şi combate vehement lipsa de
pocăinţă, încrederea în cultul extern şi în observarea Legii fără schimbarea
interioară a omului;
> sunt anunţate pedepse pentru călcarea Legământului; casa lui David va fi
pedepsită, la fel preoţii şi profeţii falşi, precum şi întreg Ierusalimul; datorită
acestor profeţii, Ieremia este aruncat în închisoare;
> Ieremia spune că mijlocirea sa prin rugăciune la Dumnezeu este fară efect şi
anunţă pedepsirea poporului, indicând totodată şi cauzele ei: idolatria şi
călcarea legilor;
> prin două fapte simbolice, profetul arată că pedeapsa este inevitabilă şi ea va
veni prin intermediul babilonienilor; prin simbolul olarului se arată că,
precum olarul poate modela vasul de lut după voia sa, tot aşa şi Dumnezeu
poate să-Şi retragă ameninţările şi pedeapsa, dacă poporul îşi recunoaşte vina
şi se căieşte sincer; simbolul vasului sfărâmat de profet indică destrămarea
statului şi soarta poporului; Ieremia este închis şi prigonit;
> urmează o serie de profeţii ce sunt adresate îndeosebi casei lui David,
profeţii împotriva lui Sedechia, împotriva păstorilor răi şi împotriva
întregului popor biblic; profetul anunţă că urmaşilor nedemni ai lui Sedechia
li se va opune sămânţa cea dreapta a lui David;
> în anul 4 al domniei regelui Ioachim, profetul Ieremia anunţă cei 70 ani de
captivitate babilonică, judecata împotriva popoarelor şi dărâmarea templului;
> spre sfârşitul acestei prime părţi găsim o serie de cuvântări împotriva
pseudo-profeţilor;
Partea a II-a -Cap. 30, 1 – 33, 36 -cuprinde profeţii cu privire la mântuirea mesianică
> se vorbeşte despre restaurarea întregului popor Israel;
> se tratează despre Noul Legământ;
> printr-o acţiune simbolică -cumpărarea unei bucăţi de pământ de către profetul
aflat în închisoare - este prezisă eliberarea poporului şi întoarcerea din
captivitate;
> poporului pocăit i se vesteşte restaurarea; Ieremia arată că Odrasla dreptăţii va
ieşi din casa lui David, iar sămânţa ei nu se va putea număra;
Partea a III-a -Cap. 34, 1 - 45, 5 -ultimele profeţii şi soarta profetului
> profeţie împotriva lui Sedechia şi a poporului, din cauza călcării legământului;
> este prezisă pedeapsa ce va veni asupra lui Ioachim pentru arderea cărţii;

13
 > se vorbeşte despre dărâmarea cetăţii şi salvarea lui Ieremia şi se descrie soarta
tragică a lui Sedechia şi a fiilor acestuia;
> uciderea guvernatorului Godolia şi refugierea iudeilor în Egipt, Ieremia este
dus şi el în Egipt;
> sunt prezentate ultimele cuvântări împotriva Egiptului şi a iudeilor, dar şi
cuvinte de mângâiere pentru ucenicul Baruh ;
Partea a IV-a -Cap. 46, 1 - 51, 64 -profeţii împotriva popoarelor străine, duşmane poporului
biblic
> profeţii împotriva: Egiptului, Filistenilor, Moabului, Amonului, Iudumeii,
Damascului, Arabiei, Elamului, Babilonului;
Cap. 52, 1-34 reprezintă un adaos istoric ce tratează despre eliberarea regelui
Ioachim din închisoare. Se pare că este vorba despre o reproducere a textului din 4 Regi 24,
18-25, 30.

6. Autoritatea cărţii
Autoritatea cărţii lui Ieremia este mai presus de orice îndoială, dat fiind că
Mântuitorul însuşi citează din cartea acestui profet: „Scris este: Casa Mea, casă de rugăciune
se va chema ; dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari" (Matei 21, 13; cf Ir. 7, 11).
Evanghelistul Matei afirmă că profeţiile lui Ieremia s-au împlinit cu prilejul uciderii
pruncilor, precum şi cu prilejul cumpărării ţarinei olarului.
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre Noul Legământ, se referă la profetul Ieremia.
Şi alte cărţi ale Vechiului Testament.dau mărturie despre autoritatea divină a
profeţiilor lui Ieremia, în II Paralipomena şi în Ezdra se spune că Dumnezeu 1-a ridicat pe
regele Cirus ca să împlinească profeţia lui Ieremia.
Profetul Daniel a înţeles că trebuiau să treacă 70 ani, aşa cum a fost cuvântul
Domnului către Ieremia, de la dărâmarea Ierusalimului şi până la întoarcerea din robie.

7. Valoarea doctrinară a cărţii

Privită în linii mari, doctrina teologică a profetului Ieremia nu se deosebeşte de
doctrina altor profeţi, însă se poate vorbi şi de anumite trăsături particulare, specifice acestei
cărţi.
Dumnezeu este conceput ca o realitate vie şi eternă, iar în raport cu Iahve,
divinităţile păgâne sunt doar nimicuri neputincioase, create de mâinile omului.
Iahve este Creatorul universului pe care 1-a organizat prin înţelepciunea Sa. El este
Stăpân al naturii şi conducător al popoarelor care împlinesc planurile Providenţei Sale. Din
această perspectivă, Nabucodonosor nu este decât un instrument al voinţei divine.
Nimeni nu poate fi comparat cu Iahve, El este atotprezent în cer şi pe pământ, ştiinţa
Lui este fără margini, El cercetează fiinţa şi gândurile oamenilor, vede toate faptele
oamenilor, la El nimic nu este cu neputinţă, iar judecăţile Sale sunt absolut drepte, răsplătind
fiecăruia după faptele sale. Iahve este milostiv şi îndelung răbdător, iar pedepsele pe care le
aplică au doar scopul de a-1 îndrepta pe cel vinovat.
Idolatria şi jertfele umane aduse lui Moloh şi Baal, sunt urâciune înaintea lui Iahve.
Iahve condamnă formalismul religios şi apreciază curăţia inimii şi respectarea legii
morale. Deşi, în concepţia lui Ieremia, Iahve este transcendent, totuşi El nu este un
Dumnezeu rece, abstract şi îndepărtat, ci Iahve este fiinţa supremă, suverană, totdeauna vie,
care urmăreşte neîntrerupt viaţa şi conduita poporului.
în personalitatea lui Ieremia se pot deosebi două tendinţe: una spre individualism,
alta spre universalism. Dacă profeţii anteriori au avut în vedere în special poporul Israel,
Ieremia pare hotărât sa fie profet „peste neamuri şi peste regate ".

14
 Profetul Ieremia arată că omul credincios poate avea o relaţie directă cu Dumnezeu,
vorbeşte despre o religie individuală, fapt ce va ajuta pe evreii aflaţi în captivitate să
depăşească momentul critic generat de imposibilitatea de a împlini prevederile cultului, legat
de Templu, şi să nu cadă în idolatrie, ci să rămână statornic în Legea lui Iahve.
7. Concepţia mesianică
In cartea profetului Ieremia găsim date profetice noi cu privire la persoana şi
lucrarea lui Mesia. Referindu-se la Mesia, profetul spune: „Iată vin zile, zice Domnul, când
voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face
judecată şi dreptate pe pământ" (23, 5). Ieremia afirmă astfel descendenţa davidică a lui
Mesia.şi reliefează două caracteristici esenţiale alelmpărăţîei mesianice:: dreptatea şi pacea.
Prin mijlocirea lui Mesia Dumnezeu va încheia un Nou Legământ: „Iată vin zile,
zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou (berith
hadaşa), însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor (...) Pune-voi legea Mea
înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor " (31,
31-33). Ieremia este primul profet care anunţă, în termeni fără echivoc, încheierea unui Nou
Legământ, un legământ sensibil diferit de cel încheiat cu părinţii, adică de cel mozaic, în care
Moise a fost reprezentantul legal al poporului Israel. Legământul sinaitic, încălcat în repetate
rânduri de israeliţi, era lipsit de puterea de a aduce desăvârşirea spirituală. Vechiul legământ,
cu legile sale scrise pe tablele de piatră, nu putea influenţa întregul complex al vieţii
omeneşti, orientarea sa fiind din exterior spre interior. Noul Legământ, aşa cum vesteşte
Ieremia, va aduce legea Domnului înscrisă în inimile oamenilor, va realiza transformarea
sufletelor şi unirea lor intimă cu Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel la Evrei 8, 8 reproduce textual pe
Ieremia şi vede aici abolirea Legii vechi şi înlocuirea ei cu Legea Nouă a Evangheliei.
În cartea profetului Ieremia este îmbinat armonios înţelesul noţiunilor de persoană şi
lucrare a lui Mesia, Care va întemeia un stat ideal, iar în zilele acelea va fi mântuit Iuda şi
Ierusalimul. Peste acestea va domni dreptatea asigurată de Odrasla cea dreaptă din David (33,
14-17).

PROOROCUL IEZECHIEL
1. Viaţa şi epoca profetului
Numele „Iezechiel" înseamnă „Dumnezeu este tare", sau „Dumnezeu întăreşte".
Tatăl lui Iezechiel se numea Buzi, însă nu ştim în ce măsură calificativul de preot,
care urmează după Buzi, se referă la acesta sau la Iezechiel. Dar nu trebuie uitat faptul că
preoția mozaică era ereditară, adică proveneau toți din seminția lui Levi, iar preoții din
neamul lui Aaron. Profetul Iezechiel a fost căsătorit, dar nu se ştie dacă a avut copii. Soţia sa
a murit cu puţin timp înainte de căderea Ierusalimului (586 î.Hr.).
Contemporan cu profetul Ieremia, dar mult mai tânăr, Iezechiel este deportat de
către Nabucodonosor în Babilon, în 597 î.Hr., împreună cu regele Iehonia şi cu o parte din
nobilimea ţării. Întreaga misiune profetică Iezechiel şi-o va desfăşura în Babilon, vocaţia
profetică având loc în anul 5 al deportării sale, adică la 593 î.Hr, deci la vreo 30 ani după
momentul chemării lui Ieremia. Ultima sa profeţie este datată în anul 27 al deportării, adică în
570 î.Hr. Aşadar, activitatea profetică a lui Iezechiel se întinde de-a lungul a 22 ani, adică
între 593-570 î.Hr.
Iezechiel a locuit în Tel-Abib, lângă canalul Kebar, localitate în care se afla o
colonie de evrei deportaţi. Ultima cuvântare a profetului nu marchează sfârşitul vieţii sale,
însă nu ştim cât a mai trăit. O tradiţie iudaică spune că profetul Iezechiel ar fi fost omorât în
Babilon de către un judecător al poporului Israel, pe care profetul l-ar fi mustrat din pricina
practicării idolatriei.

15
 Iezechiel ocupă un loc aparte, deosebit, între ceilalţi profeţi, el fiind chemat să
activeze într-o perioadă extrem de critică din istoria poporului biblic. Statul antic teocratic era
pe punctul de a se prăbuşi, iar profetului îi este încredinţată sarcina de a-i pregăti pe exilaţi
pentru întemeierea unui stat nou. Prin întreaga sa activitate Iezechiel trebuia să ţină trează
nădejdea exilaţilor într-un viitor mai bun şi să demonstreze că, în ciuda dezastrului abătut
asupra poporului şi a ţării, Dumnezeu este credincios în făgăduinţele Sale. Având în vedere
acest rol deosebit al profetului Iezechiel, el a fost numit "profetul fidelităţii divine".
Data cuceririi şi distrugerii Ierusalimului, adică anul 586 î.Hr., separă activitatea
profetului Iezechiel în 2 părţi distincte. In perioada anterioară acestui eveniment, profetul era
privit, de exilaţii printre care îşi desfăşura misiunea, cu neîncredere, dispreţ şi chiar
adversitate, din cauza cuvântărilor sale pesimiste. Dezastrul petrecut în 586 î.Hr. i-a convins
pe deportaţi de justeţea cuvântărilor lui Iezechiel şi, drept urmare, o reală schimbare se
produce în atitudinea lor, pentru profet începând o fază de încredere şi popularitate.
Profetul Iezechiel vorbeşte conaţionalilor săi despre o reformă a sufletelor şi nu se
lasă corupt de descurajarea acestora. El are de luptat împotriva falselor iluzii ale celor
deportaţi care, amăgiţi de promisiunile pseudo-profeţilor, sperau într-o întoarcere iminentă în
ţară.
Atunci când totul părea pierdut, Iezechiel vorbeşte despre faptul că din casa lui
David a rămas o Odraslă care, plantată pe un munte înalt, va umple pământul. În locul
templului şi al cultului distrus, Iezechiel învaţă că va fi un templu nou, un cult nou, o ordine
nouă.
Iezechiel se numără printre marile personalităţi religioase ale Israelului.
însemnătatea deosebită a acestui profet rezidă în faptul că, datorită activităţii lui, evreii exilaţi
în Babilon nu au fost absorbiţi de păgânism. Iezechiel a militat pentru practicarea unui cult
religios adaptat condiţiilor din exil şi sprijinit pe îndeplinirea legilor morale.
2. Cuprinsul cărţii
Cartea profetului Iezechiel abundă în preziceri, acţiuni, viziuni şi acte simbolice.
întâlnim, de asemenea, şi tablouri pline de imaginaţie. Cartea este compusă, comparativ cu
alte scrieri profetice, mult mai metodic, criteriul de bază fiind cel cronologic.
Introducere-Cap. 1,1 - 3, 21
Este prezentată viziunea inaugurală de chemare a profetului. Slava lui Dumnezeu
manifestată deasupra unui car tras de patru animale vii: om, leu, taur şi vultur. Are loc
instruirea profetului.
Partea I-Cap. 3, 22 - 24, 27 – cuprinde profeţii de ameninţare, distrugerea Ierusalimului şi a
regatului este apropiată:
> 3, 22-7, 27: profetul anunţă în cuvinte şi simboluri această distrugere; sunt
prezentate o serie de acţiuni simbolice: Iezechiel se prezintă ca un personaj în
care tronează fărădelegea poporului evreu şi tot el închipuie, prin poziţia
persoanei sale înaintea imaginii cetăţii, asediul care va urma asupra
Ierusalimului, precizând că distrugerea va veni din cauza idolatriei şi
anunţând, printr-o poezie lugubră, promptitudinea şi gravitatea pedepsei
viitoare;
> 8, 1-11, 25: viziunea despre căderea Ierusalimului şi cauza acestei căderi;
transportat în spirit în cetatea sfântă profetul vede cum, pretutindeni, se
practica idolatria, motiv din care Dumnezeu ordonă uciderea locuitorilor şi
arderea cetăţii; Prezicerea captivităţii lui Sedechia şi a poporului, descrierea
dezastrului şi a cauzei calamităţilor:
> 12, 1-28: printr-o acţiune simbolică se prefigurează soarta regelui Sedechia,
captivitatea poporului şi distrugerea ţării;

16
 > 13, 1-14, 23: cauza primă a nenorocirilor este corupţia conducătorilor;
> 15, 1-17, 24: corupţia întregului popor, simbolizat prin 3 parabole (lemnul
viţei de vie, femeia necurată, via), este cea de a doua cauză a dezastrului ce va
urma;
> 18, 1-19, 14: Iezechiel îndeamnă poporul la pocăinţă, arătând că fiecare om
este direct răspunzător pentru faptele sale, iar Dumnezeu nu vrea moartea
păcătosului, ci vrea ca el să se întoarcă din căile sale cele rele şi, astfel, să fie
viu; prin pilda leoaicei şi a viei, este deplânsă căderea casei regale şi a
poporului;
> 20, 1-23, 49: serie de profeţii în care sunt expuse cauzele pedepselor şi
calamităţilor, evidenţiindu-se faptul că pedepsele duc la îndreptarea poporului
şi manifestarea slavei dumnezeieşti; prin parabola incendiului regiunii de sud
este anunţată judecata, iar prin parabola despre cele 2 femei necredincioase
(Ohola=Samaria şi Oholiba=Ierusalimul) sunt descrise cauzele pedepselor;
➢ 24, 1-27: în epilog se istoriseşte începutul asedierii Ierusalimului
Partea a II-a -Cap. 25, 1 - 32, 32 -cuprinde 7 profeţii de ameninţare contra:
Amonului, Moabului, Edomului, Filistenilor, Tirului, Sidonului, Egiptului. Toate aceste
popoare erau atrase în coaliţia Babilonului.
Partea a III-a -Cap. 33, 1 - 48, 35 -cuprinde profeţii de mângâiere a deportaţilor.
Se subliniază faptul că Dumnezeu este credincios în făgăduinţele Sale. Promisiunea şi
descrierea mântuirii.
> 33, 1-33: poporul este învăţat cum să se împărtăşească de promisiunile divine;
de asemenea, israeliţii trebuie să se lepede de falsa încredere în descendenţa
lor, căci sângele lui Avraam nu este suficient în sine;
> 34, 1-36, 38: Iezechiel ÎI anunţă pe Bunul Păstor, noul David, Care va lua
locul păstorilor răi; Edomul va fi distrus, iar Israelul va fi ridicat la o glorie
durabilă;
> 37, 1-14: prin 2 parabole, viziunea oaselor celor morţi care înviază şi unirea
în mâna profetului a două toiege, simbolizând unirea celor două regate, se
arată regenerarea şi unirea lui Israel;
> 38, 1-39, 29: profetul anunţă că Dumnezeu îi va birui pe duşmanii Săi,
reprezentaţi prin Gog şi Magog, şi face o descriere a biruinţei;
> 40, 1-48, 35: se face o descriere profetică a noului regat al lui Israel, fiind
descris Templul cel nou, cu portice şi vestibule, sanctuarul propriu-zis şi
celelalte edificii; consacrarea noului templu, unde se întoarce slava lui
Dumnezeu; sunt date indicaţii pentru preoţii şi leviţii noului templu şi pentru
jertfe; în final este descrisă cetatea cea nouă, numită „ Dumnezeu este aici" ;
Cartea se caracterizează printr-o abundenţă a viziunilor, a acţiunilor simbolice şi a
parabolelor. Acest mod de exprimare face dificilă interpretarea, lucru constatat chiar de
contemporanii profetului. Sfinţii Părinţi au sesizat şi ei aspectul neclarităţii acestei cărţi.
3. Limba şi stilul cărţii
Iezechiel nu-i egalează, sub raport lingvistic şi stilistic, pe Isaia sau pe Ieremia. În
scrierea acestui profet întâlnim multe aramaisme, iar exprimarea este puternică şi vehementă.
Iezechiel utilizează frecvent formula: „Aceasta zice Domnul Dumnezeul meu" (de 100 de
ori). Această formulă, precum şi altele asemănătoare folosite de profet, indică originea
mesajului transmis de Iezechiel. El îşi plasează predica sub autoritatea lui Dumnezeu,
considerându-se doar un intermediar între Iahve şi popor.
Ultimele capitole ale cărţii lui Iezechiel sunt simbolice şi cuprind o descriere poetică
a viitoarei împărăţii mesianice. Iezechiel vorbeşte despre noul templu care va fi aşezat pe un

17
munte înalt, într-un cadru strălucitor, despre un nou cult instaurat, despre pământul cel nou,
adăpat de un izvor minunat şi împărţit în mod egal între cele 12 seminţii ale lui Israel şi între
străini. Din aceste descrieri se desprinde ideea de universalitate a împărăţiei mesianice.
Descrierea viitoarei împărăţii nu trebuie înţeleasă nici în sensul restabilirii regatului
anterior exilului, nici ca un model de templu şi regat postexilic, ci ca o mare alegorie a erei
mesianice. Cei mai mulţi Sfinţi Părinţi au văzut, în această viziune lui Iezechiel (cap. 40-48),
descrierea alegorică a Bisericii viitoare.
Biserica a considerat, totdeauna, cartea lui Iezechiel ca fiind canonică, în Noul
Testament se face aluzie la profeţiile şi simbolurile acestui profet: Păstorul cel Bun (In. 10, 1
cf. Iz 34, 11), arborele cel mare care creşte din grăuntele de muştar (Mt 13, 33) se aseamănă
cu arborele mesianic de la Iezechiel (Iz 17, 23).
Datorită numeroaselor viziuni şi acţiuni simbolice, care aduc dificultăţi în
înţelegerea corectă a celor exprimate de profet, în primele secole ale erei creştine, cartea lui
Iezechiel era exclusă, la evrei, de la citire, până la vârsta de 30 ani.

4. Valoarea teologică a cărţii

Asemenea profeţilor anteriori, Iezechiel predică umilinţa şi speranţa, ameninţarea şi
promisiunea, pedeapsa şi restaurarea.
In privinţa monoteismului, Iezechiel accentuează transcendenţa lui Iahve, voinţa Lui
fiind pentru profet legea supremă. Profetul are rolul de străjer.
Legătura dintre Iahve şi poporul Său este înfăţişată ca o legătură între mire şi
logodnica sa. Alunecarea în idolatrie echivalează cu ruperea acestei legături şi este calificată
drept adulter, atrăgând, inevitabil, pedeapsa divină: „Ţi-am făcut un jurământ, am făcut un
legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi tu ai fost a Mea. Dar tu te-ai încrezut în
frumuseţea ta şi, folosindu-te de renumele tău, ai început să, te desfrânezi... Pentru aceasta te
voi judeca cum se judecă femeile adultere şi cele ce varsă sânge şi te voi preda urgiei şi
pierzaniei" (16, 8, 15, 38). Bunele raporturi pot fi însă refăcute, în măsura în care poporul
arată pocăinţă şi purificare lăuntrică: „Voi înnoi aşezământul Meu cu tine şi vei cunoaşte că
Eu sunt Domnul" (16, 62).
Profetul stăruie asupra aspectului teleologic al lucrărilor divine: prin pedepsirea şi
salvarea poporului Său, Iahve urmăreşte sfinţenia numelui Său, ca să se ştie că El este Iahve,
iar celelalte popoare, văzând pedeapsa şi restaurarea, vor recunoaşte sfinţenia şi puterea nu a
unui Dumnezeu naţional, ci a unui Dumnezeu universal.
Iezechiel vorbeşte, de asemenea, despre marea îndurare divină şi despre valoarea
sufletului omenesc.
In mod deosebit, profetul Iezechiel accentuează importanţa suverană a justiţiei
individuale: Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui, iar păcătosul care se
pocăieşte va dobândi îndurarea divină, Dumnezeu îl va mântui, îl va purifica de păcatele sale
şi îi va da un spirit nou şi o inima primitoare: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice
Domnul Dumnezeu, şi nu, mai degrabă, să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu? ...
Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi de la toate nelegiuirile voastre, lepădaţi de la voi toate păcatele
voastre cu care aţi greşit şi vă faceţi o inimă nouă şi un duh nou. De ce să muriţi voi, casa lui
Israel? Căci Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi
trăiţi!" (18, 23, 31-32).
Cartea profetului Iezechiel este străbătută de un duh al înnoirii. Pe ruinele crizei
religioase, profetul pregăteşte noul aspect religios al omenirii: altfel de cetate sfântă, alte
mijloace de purificare, alt om, cu o inimă înnoită şi cu un duh nou de viață.

18
 Proorocul descrie pentru prima dată într-un mod sugestiv și cutremurător învierea
unor evrei, principal temei vechitestamentar pentru posibilitatea divină a învierii tuturor
oamenilor, în funcție de voința lui Dumnezeu, (37, 1-10).
5. Idei mesianice
Iezechiel, din acest punct de vedere, se aseamănă, dar se şi deosebeşte, de profeţii
anteriori. La fel ca şi aceştia, Iezechiel pune restaurarea naţională pe acelaşi plan cu venirea
timpurilor mesianice.
Totuşi, dacă până la el lucrarea divină părea că se va realiza o dată şi definitiv,
Iezechiel arată existenţa unor orizonturi succesive şi vede o eră mesianică preparatorie, până
la triumful definitiv al lui Iahve.
Profetul Iezechiel, în mijlocul profundei crize religioase prin care treceau
conaţionalii săi exilaţi, reînnoieşte promisiunea divină cu privire la venirea lui Mesia,
prezentat drept Acela căruia I se cuvine domnia. Prin fărădelegile săvârşite, poporul iudeu a
încălcat legământul încheiat cu Iahve, motiv din care, peste cetatea Ierusalimului, peste rege
şi peste întreg regatul, se va abate pedeapsa divină: „Ruină, ruină, ruină voi face-o, vai de ea,
aşa va fi până ce va veni Acela căruia i se cuvine şi o voi da Lui" (21, 27).
Acest text profetic comportă aceeaşi discuţie, ca şi cel din Facere 49, 10, cu privire
la sensul de continuitate sau finalitate al expresiei „până ce va veni". Exegeţii, în acord cu
evenimentele istorice, apreciază că trebuie considerat sensul de continuitate al expresiei,
adică: din punct de vedere politic, Israel nu se va reabilita prin venirea lui Mesia şi nici nu i
se va recunoaşte primatul religios. Prin urmare, dezastrul nu va înceta, ci chiar va atinge
apogeul în vremea lui Hristos, iar domnia pe care profetul spune că o va prelua şi o va
continua Mesia este cea în plan spiritual, iar nu politic, aşa cum au crezut iudeii, spre totala
lor ruină.
Vorbind despre Mesia, profetul Iezechiel îI prezintă ca fiind Păstorul cel Bun, El va
conduce turma Sa cu dreptate şi înţelepciune, luând locul păstorilor răi, care s-au purtat cu
cruzime: „Voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie pradă şi voi judeca între oaie şi
oaie. Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; voi pune pe robul Meu David;
Acela le va paşte şi El va fi păstorul lor. Şi Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, iar robul Meu
David va fi împărat în mijlocul lor; şi voi încheia cu ele un legământ de pace şi voi îndepărta
din ţară orice fiară sălbatică..." (34, 22-25).
Calificativul David indică originea după trup a lui Mesia, iar numirea de „rob" al
Domnului, îi este dată tot după natura Sa umană şi în sensul că El lucrează din ordinul şi în
numele lui Dumnezeu. Sub conducerea Bunului Păstor, omenirea va fi o unitate din punct de
vedere religios. Această profeţie anunţă şi faptul că, la vremea Sa, Dumnezeu va judeca pe
cei buni şi pe cei răi şi va elibera pe cei buni din suferinţă.
Profetul Iezechiel vorbeşte şi despre o schimbare extraordinară care se va petrece în
omenire în viitor, ea va fi rodul trimiterii unui „Duh nou”, ce va opera restaurarea religios-
morală a poporului lui Dumnezeu: „ Vă voi stropi pe voi cu apă curată -zice Domnul —şi vă
voi curăţa de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţa şi vă voi da o
inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da
inimă de carne. Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile
Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele" (36, 25-27)
Ştim că în Vechiul Testament erau impuse anumite spălări, „apa" fiind simbolul
curăţeniei şi al sfinţeniei, umbră a stropirii viitoare - Botezul. Spălările Vechiului Testament
au mijlocit o curăţire externă, pe când spălarea făgăduită acum, prin profetul Iezechiel, de
către Dumnezeu, va realiza o purificare internă şi o renaştere spirituală, tocmai de aceea ea va
fi condiţie indispensabilă a dobândirii împărăţiei cerurilor. Mântuitorul va spune: „ de nu se
va naşte cineva din apa şi din Duh, nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu" (In 3, 5).

19
 Ca şi Ieremia, profetul Iezechiel vesteşte încheierea unui Nou Legământ, ale cărui
atribute esenţiale vor fi pacea, veşnicia, universalitatea şi realizarea unei maxime apropieri de
Dumnezeu: „Voi încheia legământ de pace, legământ veşnic şi vor avea sfintele Mele pentru
totdeauna în mijlocul lor şi locaşul Meu va fi între voi" (37, 26-27).
Lucrarea mântuitoare a lui Mesia a fost prevestită de Iezechiel prin „apa cea vie"
care izvorăşte de sub pragul noului templu, templu ce va fi aşezat cu faţă spre răsărit (47, 1) şi
în care se va întoarce iarăşi slava lui Dumnezeu (43, 1-27).
Proorocul vestește și înființarea unui semn distinctiv (semnul crucii) pentru cei aleși
ai lui Dumnezeu, pentru a fi ocrotiți de lucrarea îngerului morții, fiind astfel salvați spre viață
veșnică: ”Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu
semnul crucii (litera "tau" care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci), pe frunte, pe
oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui".
Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: "Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o
milă şi ochiul vostru să fie necruţător!. Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii,
femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul "+"! Şi să începeţi cu
locul Meu cel sfânt!" Şi au început ei cu bătrânii, care erau înaintea templului”, (9, 4-6).

PROOROCUL DANIEL
1. Persoana şi epoca profetului
Numele „Daniel" înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu" sau „judecătorul lui
Dumnezeu ". Daniel provine dintr-o familie nobilă şi a fost deportat în Babilon, în anul 605
î.Hr, de către Nabucodonosor. În acest moment, soarta prizonierilor nu era încă foarte grea,
iar Nabucodonosor alege câţiva tineri nobili evrei, aduşi din prima sa expediţie, spre a-i
transforma în funcţionari de stat. În acest scop, ei sunt instruiţi, la curtea regală, în ştiinţele şi
în limba aramaică. Între aceştia se numără şi Daniel, împreună cu cei trei prieteni ai săi:
Anania, Misael şi Azaria. Tinerilor le sunt schimbate numele, iar Daniel primeşte numele de
Beltşaţar. Întrucât cei patru tineri au rămas fideli credinţei şi Legii părinteşti, Dumnezeu le
dăruieşte înţelepciune şi ei fac mari progrese.
Daniel reuşeşte să tălmăcească un vis al regelui Nabucodonosor şi să-i prezică
viitorul, fapt pentru care primeşte funcţia de locţiitor regal, iar prietenii săi sunt numiţi
administratori ai provinciei Babiloniei. În timpul lui Nabucodonosor, Daniel îşi va păstra
această funcţie. După Nabucodonosor urmează 4 regi, iar ultimul dintre ei, Nabonide (555-
539 î.Hr.), îl ia coregent pe Baltazar (538 î.Hr.), descendent, se pare, dintr-o fiică a lui
Nabucodonosor.
Regele Cirus al Persiei porneşte război contra lui Nabonide, acesta este silit să se
refugieze în Borsipa, Baltazar fiind lăsat să apere cetatea Babilonului. Cetatea este asediată
de Cirus, iar Baltazar dă un mare ospăţ comandanţilor săi, ospăţ în timpul căruia este
informat, printr-o scriere miraculoasă explicată de Daniel, că cetatea va cădea imediat,
deoarece ea a fost cercetată, cântărită şi pedepsită de Dumnezeu. într-adevăr, Babilonul este
ocupat, Baltazar ucis, iar guvernator rămâne Darius Medul, care îl menţine pe Daniel în
funcţii înalte, anume în colegiul celor 3 funcţionari supremi ai statului. Daniel este aruncat în
groapa cu lei, scapă în mod minunat şi, apoi, este repus în funcţie.
După cucerirea Babilonului (538 î.Hr.), când se împlineau cei 70 de ani prezişi de
Ieremia, regele Cirus a dat un edict prin care acorda iudeilor permisiunea de a se întoarce în
ţară şi de a începe rezidirea templului. Daniel rămâne în Babilon, fiind înaintat în vârstă.
Ultima profeţie a lui Daniel este în anul 3 al lui Cirus, adică 535 î.Hr, însă despre sfârşitul
vieţii profetului nu ştim nimic sigur.
Profetul Daniel a avut o dublă misiune:

20
 1. să îndemne la împlinirea Legii, el însuşi fiind un exemplu în acest sens,
2. să-şi mângâie compatrioţii exilaţi prin viziunile sale, făcând totodată cunoscute
păgânilor puterea şi slava lui Iahve.
Având în vedere numeroasele atribuţii ce îi reveneau datorită funcţiilor importante
pe care le-a ocupat în statul babilonian, Daniel nu şi-a putut îndeplinit misiunea profetică în
mod similar cu ceilalţi profeţi, adică prin cuvântări. Dar, viaţa sa, trăită în conformitate cu
preceptele Legii părinteşti, a fost ea însăşi o cuvântare şi un exemplu pentru cei din jur.
Credinţa deosebită a celor 4 tineri şi minunile ce se săvârşeau prin ei, erau o
mărturie grăitoare, atât pentru exilaţi, cât şi pentru păgâni, că Dumnezeu nu i-a părăsit şi nu a
uitat făgăduinţele Sale. La curtea regală, Daniel a făcut cunoscută puterea şi majestatea
Dumnezeului adevărat. Prin minunile, profeţiile şi tălmăcirile sale, Daniel L-a propovăduit pe
Iahve chiar în regatele babilonian şi persan, motiv pentru care el a fost numit "profetul
popoarelor". Dar, având în vedere că întreaga sa carte este o glorificare a majestăţii divine,
Daniel poate fi numit şi „profetul majestăţii divine ".

2. Cuprinsul cărţii
Cuprinsul cărţii lui Daniel poate fi structurat în 2 părţi:
Partea istorică —Cap. 1-6: manifestarea înţelepciunii şi puterii divine.
Partea profetică - Cap 7-12: mângâierea poporului prin viziuni.

Introducere -1, 1-21

Pregătirea lui Daniel:
> Daniel este exilat în Babilon şi, împreună cu prietenii săi, locuieşte la curtea regală;
cei 4 tineri respectă cu credinţă Legea, iar Iahve îi răsplăteşte înzestrându-i cu o
înţelepciune deosebită şi ei devin funcţionari la curte;
Partea I - 2,1-6,28 Cinci evenimente istorice:
> visul lui Nabucodonosor:
Regele Nabucodonosor a avut un vis pe care, în stare de veghe, nu a fost capabil să-
1 reconstituie. îşi dorea foarte mult acest lucru şi, mai ales, dorea ca visul să-i fie explicat. în
acest scop a apelat la toţi înţelepţii imperiului, dar ei s-au dovedit neputincioşi în a-i împlini
dorinţa şi unanimi în a recunoaşte că un astfel de lucru nu stă în puterea niciunui muritor, ci
doar în puterea lui Dumnezeu. Daniel se roagă cu credinţă lui Iahve şi El îi descoperă visul şi
tălmăcirea lui.
Visul lui Nabucodonosor a fost următorul: o mare statuie cu cap de aur, piept de
argint, pântece şi coapse de aramă, picioare o parte de fier şi o parte de argilă este lovită şi
distrusă de o piatră coborâtă din înălţime. Tălmăcirea visului: cele 4 părţi ale colosului
reprezintă 4 împărăţii: Babilonia, Medo-Persia, Greco-Macedonia şi Imperiul Roman. Piatra
care a sfărâmat statuia şi care, ulterior, s-a transformat într-un munte este împărăţia lui
Dumnezeu. In privinţa celor 4 împărăţii: a doua este mai puţin importantă decât prima, aşa
cum argintul este inferior aurului; a treia se raportează la primele două, precum arama la
argint şi la aur, iar cea de a patra reprezentată prin fier, nu va desfiinţa pe cele anterioare, dar
le va distruge. A cincea împărăţie este una spirituală.
Nabucodonosor a fost încântat de explicaţia dată de Daniel şi L-a proclamat pe
Dumnezeul lui Daniel drept Dumnezeul Dumnezeilor, ridicându-1 pe profet la cele mai
înalte demnităţi în stat.
➢ aruncarea în cuptorul cu foc:

21
 Anania, Misael şi Azaria sunt aruncaţi în cuptorul cu foc pentru că au refuzat închinarea
la idoli. In mod minunat, ei rămân nevătămaţi, iar regele II glorifică pe Dumnezeul lor şi
opreşte orice blasfemie împotriva Lui.
➢ noul vis al lui Nabucodonosor:
Regele Nabucodonosor are un vis despre un copac tăiat, vis a cărui tălmăcire îi este
oferită tot de Daniel, de această dată fiind vorba despre nebunia şi vindecarea regelui,
prezicere care se împlineşte întocmai.
> căderea lui Baltazar:
Baltazar, coregentul lui Nabonide, este lăsat să apere cetatea Babilonului asediată de
regele Cirus al perşilor. La ospăţul pe care îl dă pentru comandanţii săi, Baltazar se face
vinovat de sacrilegiu, întrucât foloseşte vasele sfinte jefuite de la templul din Ierusalim.
Printr-o scriere miraculoasă tălmăcită de Daniel, Dumnezeu anunţă uciderea lui Baltazar şi
cucerirea Babilonului.
> Darius Medul
Darius Medul devine rege şi el îl aruncă pe Daniel în groapa cu lei, datorită
refuzului de a trece la religia oficială. Daniel este ocrotit de Iahve, iar Darius îl repune în
demnităţile sale şi hotărăşte ca Dumnezeul lui Daniel să fie adorat de toti.

Partea a II-a - Cap 7-12

Patru viziuni prin care Dumnezeu manifestă majestatea Sa asupra regatelor păgâne:
> viziunea despre cele 4 fiare care ies din mare şi sunt judecate de Cel Vechi de Zile
In primul an al domniei lui Baltazar, Daniel are o vedenie în care patru fiare ies pe
rând din mare, prima având înfăţişare de leu, a doua de urs, a treia de leopard, iar ultima fiind
cu totul înspăimântătoare. Ele sunt judecate de Cel Vechi de Zile, fiara a 4-a este ucisă, iar
celorlalte le este luată stăpânirea. Stăpânirea este predată Fiului Omului. Cele 4 fiare sunt
simbolul a patru împărăţii, iar domnia Fiului Omului înseamnă împărăţia lui Mesia.
> viziunea despre un berbec învins de către un ţap care vine din Apus:
Din cornul ţapului cresc alte 4 coarne, unul dintre ele se luptă împotriva lui
Dumnezeu şi atacă ţara sfântă. Tălmăcire: regatul persan (berbecul) va fi distrus de
Alexandru cel Mare (ţapul venit de la Apus), după moartea acestuia imperiul său va fi
împărţit în 4 părţi (4 coarne), iar regele Siriei, Antioh IV Epifanes, tipul lui Antihrist, va lupta
împotriva lui Iahve.
> viziunea despre îngerul Gavriil şi cele 70 de săptămâni de ani ce vor trece de la
rezidirea Ierusalimului şi până la venirea lui Mesia;
> viziunea despre apariţia unui înger pe malurile Tigrului; Arhanghelul Mihail, scutul
iudeilor; învierea, slava celor drepţi; sfârşitul robiei;
Cartea lui Daniel este deosebită de celelalte cărţi profetice, atât prin limbă, cât şi
prin calitatea profeţiilor. O parte a cărţii este scrisă în ebraica veche, cealaltă parte în
aramaică. Limba aramaică prezintă structuri frazeologice ebraice, iar limba ebraică este
impregnată cu aramaisme.
3. Autenticitatea cărţii
Tradiţia constantă a Bisericii afirmă că Daniel este autorul întregii cărţi. Profetul
Daniel descrie situaţia politică şi religioasă a Babilonului, ceea ce îl indică drept martor
ocular. Textele cuneiforme confirmă multe din cele afirmate de Daniel în cartea sa.
Întrebuinţarea limbii aramaice şi a celei ebraice, în acelaşi timp, vine să confirme
autenticitatea, dat fiind că această modalitate se potriveşte sec. VII-VI î.Hr. Autorul stăpânea
ambele limbi în chip egal, ceea ce îi permitea trecerea cu uşurinţă de la una la alta.

22
 Cartea lui Daniel este una dintre cele mai combătute de criticii raţionalişti,
majoritatea considerând că ea a fost scrisă în timpul Macabeilor de către un autor necunoscut,
care dorea să-i mângâie pe iudeii persecutaţi de Antioh IV Epifanes.
Textul grecesc al cărţii lui Daniel este cel al recenziei lui Teodoţion, deoarece
Septuaginta cuprinde multe erori.
4. Valoarea doctrinară a cărţii
Cartea lui Daniel poate fi apreciată atât din punct de vedere dogmatic, cât şi din
punct de vedere moral.
a) sub aspect dogmatic:
Cartea profetului Daniel înfăţişează pe Iahve şi pe Mesia într-un chip specific.
Dumnezeu este numit "Dumnezeul cerului" sau "împăratul cerului", arătându-se astfel
superioritatea împărăţiei cerurilor faţă de împărăţia pământească. Numele Iahve apare doar o
singură dată, în cap. 9.
O expresie specifică profetului Daniel este: "Cel Vechi de Zile", care pare a
însemna Judecătorul cel Veşnic. Daniel îl prezintă pe "Cel Vechi de Zile" ca fiind Creatorul
cel Atotputernic, Suveranul tuturor împărăţiilor, nu un Dumnezeu naţional, ci universal şi
unic, El conducând regatele şi împărăţiile pământului şi aşezând cârmuirea naţiunilor. În
contrast cu El, profetul descrie deşertăciunea idolilor (cap. 5).
Profetul Daniel arată existenţa Providenţei divine, care se manifestă prin aceea că
există o judecată sigură pentru păcătoşi, Dumnezeu nu-i părăseşte pe închinătorii Săi, ci îi
păzeşte în mijlocul pericolelor.
Cartea lui Daniel este bogată în locuri mesianice.
Scrierea lui Daniel reprezintă un pas înainte în privinţa angelologiei şi eshatologiei.
Pentru prima dată întâlnim numele arhanghelilor Gavriil şi Mihail, Gavriil fiind
interpretul lui Dumnezeu, iar Mihail apărătorul poporului Israel. Despre spiritele
cereşti se arată că sunt foarte numeroase, apar în chip de oameni, stau în jurul lui
Dumnezeu şi sunt protectorii popoarelor. Îngerilor li se aduce cinstire.
Ideile eshatologice din cartea lui Daniel sunt mult mai explicite faţă de cele ale
profeţilor precedenţi. Daniel arată ultimele timpuri, descriind faze succesive, grupate, care la
alţi profeţi apar risipite. Profetul vorbeşte despre încercările şi suferinţele poporului biblic,
despre judecata universală asupra popoarelor făcută de Dumnezeu însuşi, cei răi vor fi
condamnaţi, răul şi păcatul vor fi desfiinţate. Învierea morţilor va premerge împărăţia
mesianică, toţi se vor ridica din ţărână, unii pentru viaţă veşnică, alţii pentru osândă veşnică.
b) sub aspect moral:
• Credinţa lui Daniel şi a prietenilor săi constituie un exemplu. Este manifestată
umilinţa şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu.
• Preţuirea practicilor religioase: meditaţia, cercetarea Scripturilor, abstinenţa şi
postul, precum şi rugăciunea stăruitoare.
5. Concepţia mesianică
Profetul Daniel şi-a adus un aport substanţial la dezvoltarea ideii mesianice. Texte
mesianice:
1. împărăţia păcii
„În zilele împăraţilor acelora, Dumnezeul cerului va ridica o împărăţie veşnică care nu va fi
nimicită în veci şi care nu va fi trecută la nici un alt popor; sfărăma-va şi va nimici toate
împărăţiile, dar ea va dăinui în veci" (2, 44) Această profeţie este plasată în contextul
tălmăcirii visului avut de Nabucodonosor. Este vorba despre cea de a cincea împărăţie,
prefigurată de piatra desprinsă, „nu de mână", din înălţime şi care a sfărâmat colosul.

23
 Dacă la ceilalţi profeţi, împărăţia mesianică este considerată ca o continuare a cele
davidice, la Daniel, ea este pusă în legătură cu marile împărăţii ale lumii, subliniindu-se
faptul că ea este de natură spirituală şi ea va fi a lui Dumnezeu, a Lui proprie, nu a lui David,
sau a lui Solomon.
Caracterul ei divin este exprimat de natura şi originea sa. împărăţia lui Dumnezeu
începe pe pământ, dar nu pe ruina celor patru regate, ci fiinţează deodată cu acestea, însă, în
timp ce ele scad treptat, până se sting, împărăţia aceasta devine tot mai mare şi umple
pământul. Ea nu va putea fi desfiinţată de nimeni. Este o împărăţie universală şi veşnică.
Dacă, uneori, în profeţiile Vechiului Testament, împărăţia mesianică se confundă cu
evenimentele contemporane epocii, aici nu este cazul, ea neapărând ca o reactivare a
teocraţiei vechi, când regii, locţiitori ai lui Dumnezeu, îşi luau angajamentul de a domni după
voia Lui, dar nu se conformau niciodată. Profetul Daniel evidenţiază structura
transcendentală a acestei împărăţii, şi nu vorbeşte despre nici un muritor autorizat să o
conducă. Prin aceasta, profetul Daniel dovedeşte o concepţie avansată despre originea divină
şi despre natura spirituală a împărăţiei mesianice, pregătind revelaţia mai clară şi mai
completă pe care o va desăvârşi Noul Testament.
2. Fiul Omului
„Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul
Omului (kebar 'enaş) şi El a înaintat până la Cel Vechi de Zile, şi a fost dus în
faţa Lui. Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele,
neamurile şi limbile Ii slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care
nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată" (7, 13-14)
Conducătorul împărăţiei despre care vorbea profeţia anterioară va fi Fiul Omului. Prin
expresia aramaică: „kebar 'enaş"= „ca un fiu al omului", Daniel prevesteşte realitatea
întrupării lui Mesia. Acesta nu va fi un om oarecare, ci unul deosebit, ce coboară pe norii
cerului. Cuvintele profetului Daniel pun în lumină natura divino-umană a lui Mesia, Căruia
Dumnezeu Tatăl, Cel Vechi de Zile, îi dă puterea, slava şi împărăţia.
3. Cele 70 de săptămâni de ani:” Şi pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată un om,
Gavriil, pe care l-am văzut în vedenia mea cea de la început, în zbor grăbit, s-a apropiat de
mine pe la vremea jertfei de seară. Şi a venit şi mi-a grăit zicând: "Daniele, chiar acum am
sosit ca să-ţi deschid mintea. Când tu ai început să te rogi, poruncă mi-a fost dată şi eu am
venit ca să-ţi vestesc, căci tu eşti un om iubit de Dumnezeu. Ia aminte la cuvânt şi înţelege
vedenia! Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea
sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi
nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se
va unge Sfântul Sfinţilor” (9, 24-27).
Prin profeţiile anterioare Daniel a vestit întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu pe
pământ, împărăţie universală şi veşnică, cuprinzând toate popoarele din toate timpurile şi
locurile pământului, iar Cel investit de Dumnezeu cu conducerea pentru totdeauna a
popoarelor, este Mesia, care va fi Dumnezeu-Om.
Spre deosebire de ceilalţi profeţi care puneau în legătura împărăţia mesianică cu
întoarcerea din exil a poporului israelit, Daniel pune împărăţia mesianică în relaţie cu trecerea
celor 70 de săptămâni de ani. Prin această profeţie Daniel fixează, cu precizie, data venirii lui
Mesia.
Cele şaptezeci de săptămâni anunţate de îngerul Gavriil profetului Daniel sunt
săptămâni de ani, adică 70 x 7= 490 ani. Data de la care începe calculul săptămânilor de ani
este data ieşirii poruncii de zidire din nou a Ierusalimului, adică data emiterii edictului ce a
avut în vedere permisiunea pentru evrei de a reconstrui cetatea dărâmată, Ierusalimul. Se
consideră că edictul în cauză este cel dat în anul 458 î.Hr. de Artaxerxes I Longimanul.

24
 490 de ani minus 458 înseamnă 32, adică anul 32 d.Hr, iar anul morții Domnului
trebuie să fie 30, sau 33 d.Hr, pentru că doar atunci a căzut Paștile iudaic (14 Nissan), în zi de
vineri. Iată ce viziune profetică autentică și cutremurătoare a avut proorocul Daniel!!!!!!

PROFETUL OSEA
1. Numele şi epoca profetului

Numele Osea derivă de la rădăcina iaşa şi înseamnă mântuire.

Tatăl profetului Osea se numea Beeri, el nu este cunoscut, după cum necunoscută
este şi seminţia din care făcea parte profetul. Osea s-a născut pe la începutul sec. VIII î.Hr. şi
îşi desfăşoară activitatea profetică în Regatul de nord, Israel, ceea ce conduce la concluzia că
ar fi originar de aici.
Osea îşi începe activitatea profetică pe la sfârşitul domniei regelui Ieroboam II, fiul
lui Ioaş IV, rege din dinastia Iehu, deci prin anul 750 î.Hr. Aşa cum reiese din cartea sa (1,
1), profetul Osea a desfăşurat o activitate îndelungată, sub domniile succesive a 4 regi din
Iuda: Ozia, Iotam, Ahaz, Iezechia, şi în timpul lui Ieroboam II, fiul lui Ioaş, rege în Israel.
Prin urmare, profetul Osea a fost contemporan cu Isaia. Unii exegeţi sunt de părere că
numele regilor Iezechia şi Ahaz au fost adăugate ulterior, întrucât cartea lui Osea nu
menţionează căderea Samariei (722 î.Hr.).
Profetul Osea și-a încetat activitatea prin anul 730 î.Hr. El a profeţit doar în Regatul
de nord, el vorbeşte adesea despre cetăţile nordice, dar nu aminteşte niciodată Ierusalimul.
Dat fiind că Osea a activat în vremuri tulburi, vremuri în care regatul se îndrepta
spre prăbuşire, misiunea sa a fost aceea de a arata poporului că pedeapsa este justă şi ea
trebuie primită cu încredere şi cu resemnare.
Sub Ieroboam II, regatul Israel se găsea într-o situaţie prosperă, hotarele ţării erau
întinse, dar situaţia internă nu era în concordanţă cu cea externă. Conducătorii erau plini de
vicii, îi oropseau pe săraci şi trăiau în desfrâu. Preoţii erau şi ei măcinaţi de aceleaşi
slăbiciuni. Idolatria se practica pretutindeni.
După moartea lui Ieroboam II, situaţia se înrăutăţeşte, apar tulburări interne, acestea
vor duce la ruina ţării. Regii următori au domnii scurte ei nu mai sunt aleşi după voia lui
Dumnezeu. În acest context, Osea primeşte sarcina de a anunţa ruinarea regatului şi a
regilor, precum şi judecata universală. însă, după ce va cerceta şi va pedepsi poporul Său,
Iahve nu va uita milostivirea Sa şi îl va recunoaşte iarăşi.
În cartea profetului Osea întâlnim toate ideile caracteristice propovăduirii profetice:
> relaţia dintre Iahve şi Israel este văzută ca o relaţie de căsătorie, în care idolatria apare ca
necredincioşie conjugală, adulter, semnificând îndepărtarea poporului de Dumnezeu;
> ideea despre restaurarea viitoare a regatului şi a unităţii întregului popor sub dinastia
davidică;
> ideea despre un nou legământ şi despre convertirea popoarelor, care îl vor căuta pe
Domnul şi pe David, regele lor;
Profetul Osea indică, larg, o concluzie: necredincioşia lui Israel şi păcatele grave
ale poporului au provocat judecata şi pedeapsa divină, dar îndurarea fără margini a lui

25
Dumnezeu şi credincioşia Lui, în ţinerea promisiunilor, invită poporul la căinţă. Dumnezeu
îi va ierta pe păcătoşii pocăiţi.

2. Cuprinsul cărţii

Profeţia lui Osea poate fi împărţită astfel:

Partea I-Cap 1,1 - 3, 5.
Această primă parte poate fi considerată o introducere. Osea primeşte porunca
divină de a se căsători cu femeia numită Gomer, care fusese odinioară desfrânată. Prin
această căsătorie este simbolizată necredincioşia poporului Israel, în timp ce numele copiilor
rezultaţi din acest mariaj: Izreel (=Dumnezeu l-a împrăștiat pe el), Lo Ruhama (=fără milă)
şi Loami (=nu-I poporul meu), arată, în chip simbolic, soarta casei regale şi a poporului.
Schimbarea acestor nume anunţă o nouă uniune cu Dumnezeu, căci Iahve cheamă
poporul la pocăinţă şi încheie cu el un nou legământ. Din porunca lui Iahve, Osea încheie o
nouă căsătorie, de această dată cu o femeie adulteră, îndrăgită de un prieten, căsătorie ce
anunţă captivitatea, însă această pedeapsă va duce poporul la pocăinţă.

Partea a II-a -Cap 4,1 - 14,10:

Osea condamnă fărădelegile poporului biblic şi vesteşte pedeapsa ce va veni pentru
ele.
Prin 4 mustrări, profetul arată păcatele şi fărădelegile care au îndepărtat poporul de
Dumnezeu şi aminteşte poporului de trecutul său istoric, de binefacerile primite de la Iavhe,
faţă de Care acum Israelul îşi arată ingratitudinea.
Israeliții se fac vinovați de lepădarea Legii şi de cădere în idolatrie, iar pedepsele ce
vor veni peste ei sunt inevitabile şi neînchipuit de mari. Viaţa lor ticăloasă, trăită în lepădare
de Dumnezeu, va atrage urgia Domnului şi vor fi duşi în robie. Însă pedeapsa duce la
mântuire, căci prin căinţă cei păcătoşi vor fi salvaţi. O deşteptare spontană de conştiinţa va
schimba imediat atitudinea mânioasă a lui Iahve şi, dacă se vor întoarce cu adevărat la El,
vor găsi milă, dragoste, păcatele le vor fi iertate, iar ei vor fi salvaţi.
În epilog, Osea spune că cel înţelept urmează căile Domnului şi în acest fel este
mântuit.

3. Stilul şi limba cărţii

Stilul lui Osea este uneori nervos. Profetul se exprimă concis şi sentenţios,
servindu-se de multe imagini.
Frazele sunt scurte, iar imaginile nu sunt dezvoltate pe larg, motiv din care multe
locuri sunt obscure, neclare. Vorbirea sa este uneori vehementă, alteori limbajul este dulce şi
impresionant.
Limba cărţii, cu mici excepţii, este clasică, de o mare puritate. Scrierea profetului
Osea exprimă, în cel mai înalt grad, personalitatea autorului.

26
 Osea este profund impresionat de atitudinea negativă a lui Israel faţă de bunătatea
divină şi consideră ingratitudinea poporului ca fiind revoltătoare.
În cartea profetului Osea, totul se rezumă la iubire: Dumnezeu iubeşte poporul Său,
1-a iubit în trecut, îl iubeşte şi acum, în ciuda necredincioşiei şi lepădării sale, şi-1 va iubi
întotdeauna. Chiar dacă, în virtutea dreptăţii Sale, Dumnezeu a pedepsit cu asprime, El se
îndură de cei care se pocăiesc şi îi iartă. Iertarea este un sentiment de esență divină.
Dumnezeu iartă tocmai pentru că este Dumnezeu şi nu om.
Osea este nu doar un orator şi un scriitor de prim rang, ci şi un suflet de elită şi un
precursor al Evangheliei. Felul în care Osea descrie iubirea divină, se aseamănă cu cel al
Sfântului Ioan Evanghelistul.

4. Valoarea mesianică a cărţii

Autenticitatea şi autoritatea divină a cărţii sunt întemeiate pe mărturiile Sfintei

Scripturi şi ale Tradiţiei.
• Astfel, în Noul Testament, Matei 2, 15 citează pe Osea 11, 1: „Din Egipt L-
am chemat pe Fiul Meu", explicând chemarea lui Israel din Egipt ca tip
profetic al întoarcerii Pruncului Iisus din Egipt în patria Sa.
• Dorind să arate fariseilor că un cult pur exterior, pur formal, nu serveşte la
nimic, îndurarea şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu valorând mai mult
decât orice jertfa ce s-ar putea aduce la altar, Mântuitorul le recomandă
cuvintele lui Osea 6, 6: „Milă voiesc, iar nu jertfa" (Mt 9, 13; 12, 7 cf. Os
6, 6).
• Sf. Ap. Pavel citează din cartea profetului Osea (Rom. 9, 25-26 cf. Os. 1, 6-
7 şi 1 Cor. 15, 45 cf Os. 13, 4).

Profetul Ioil

1. Numele profetului

Numele Ioil înseamnă „Iahve, este El =Dumnezeu " şi este sinonim cu Ilie = „El
este Iahve" sau „Dumnezeu este Iahve", fiind un nume foarte întrebuinţat la iudei.
Tatăl lui Ioil se numea Petuel, dar el ne-a rămas necunoscut. Nu se cunosc date nici
despre viaţa profetului. Fericitul Ieronim este de părere că profetul Ioil s-ar fi născut în
regatul sudic, întrucât el se adresează în predicile sale mai ales locuitorilor din Ierusalim, şi
tot aici şi-a desfăşurat activitatea profetică.

2. Cuprinsul şi împărţirea cărţii

Cartea lui Ioil cuprinde 2 cuvântări:

Prima cuvântare -cap. 1, 2 - 2, 17
Este descrisă invazia unei mari mulţimi de lăcuste, invazie ce provoacă o adevărată
calamitate pentru ţară. Devastarea ţării este descrisă în mod amănunţit şi, în acest context,

27
profetul Ioil îndemnă poporul la căinţă, spre a scăpa de suferinţă. Pentru a avea rezultatele
dorite, căinţa manifestată de popor trebuie să fie internă şi sinceră.
În legătură cu descrierea plăgii lăcustelor, care este o prevestire, profetul descrie
groaza "Zilei Domnului", când vor apărea răzbunătorii dreptăţii.
A doua cuvântare -cap. 2, 20 - 4, 21
Profetul arată că cei care se căiesc vor fi răsplătiţi atât cu bunuri materiale, cât şi cu
multe daruri spirituale.
Pentru timpul prezent Dumnezeu le promite victorie asupra duşmanilor şi restituire
în toate, iar pentru timpul mesianic le promite daruri spirituale din abundenţă, răzbunare şi
judecata împotriva duşmanilor şi a tuturor popoarelor, în valea lui Iosafat. Sionul va fi
locuinţa Domnului.

3. Epoca profetului
Întrucât numele regelui în timpul căruia profetul Ioil şi-a desfăşurat activitatea nu
este menţionat nicăieri în carte, Ioil adresându-se preoţilor şi poporului prin intermediul
bătrânilor, nu există un mijloc sigur pentru a determina epoca profetului.
Părerea tradiţională îl situează pe Ioil în sec. VIII î.Hr.
Unii exegeţi sunt de părere că a activat sub regele Ioaş (836-796 î.Hr.),
presupunându-se că, în vremea activităţii profetului, regele Ioaş era minor, motiv din care
Ioil nu-i menţionează numele în cartea sa. Pentru perioada de început a domniei lui Ioaş, ar
pleda şi unele indicaţii: Tirul, Sidonul, Egiptul, filistenii şi iudumeii sunt menţionaţi drept
duşmanii poporului biblic, ceea ce este în conformitate cu realitatea istorică a acestei epoci.
Ca o dovadă în favoarea vechimii cărții lui Ioil, este invocat şi faptul că profetul Amos ar fi
cunoscut scrierea lui Ioil.
Alţi exegeţi apreciază că profetul Ioil şi-a desfăşurat activitatea mai târziu, adică pe
la începutul domniei lui Ozia sau a lui Iosia. Majoritatea exegeţilor moderni consideră
această profeţie ca fiind scrisă în timpul exilului babilonic sau chiar în epoca post-exilică. În
sprijinul acestei afirmaţii sunt aduse următoarele argumente:
-împrăştierea poporului între celelalte popoare este presupusă, ca şi jefuirea
templului şi a vaselor sfinte;

-Ioil afirmă că fiii lui Iuda şi ai Ierusalimului au fost vânduţi grecilor;

-între cartea lui Ioil şi cartea lui Iezechiel poate fi sesizată o înrudire, iar concepţia
eshatologică indică o epocă mai nouă.

4. Interpretarea ideilor eshatologice

Cartea profetului Ioil este bogată în idei mesianice şi eshatologice.

Şi în această carte, ca şi în scrierile celorlalţi profeţi, descrierea evenimentelor este
tributară legii lipsei de perspectivă. Având în vedere această lege, relatării despre invazia
lăcustelor i-au fost date 3 interpretări:
a) Interpretarea alegorică

28
 Fer. Ieronim şi exegeţii vechi înţeleg, prin cele 4 feluri de lăcuste, 4 popoare:
asirienii, babilonienii, medo-perşii şi macedonenii, împreună cu succesorii lor. Aşadar,
spune Ieronim, lăcustele sunt doar nişte metafore folosite de profetul Ioil pentru duşmanii
poporului Israel. Cu unele modificări, interpretarea Fericitului Ieronim a fost adoptată şi de
exegeţii mai noi. Sfinţii Părinţi sunt, în general, de acord cu interpretarea alegorică a acestui
eveniment, dar opiniile variază în ceea ce priveşte aplicarea ei.
b) Interpretarea literară
Adepţii acestui tip de interpretare spun că atât stilul şi modul istorisirii, cât şi
amănuntele oferite, indică faptul că este vorba despre descrierea unui eveniment real.
Profetul Ioil înfăţişează, cu exactitatea unui martor ocular, ravagiile pricinuite de această
calamitate. Invazii de lăcuste au avut loc în Palestina şi în timpuri mai noi, deci invazia
descrisă de Ioil este una reală, în sensul propriu al cuvântului.
Interpretarea literară a câştigat mai mult credit la exegeţii moderni.
c) Interpretarea apocaliptică
Prin interpretarea apocaliptică s-a căutat, de fapt, o cale intermediară între
interpretarea alegorică şi cea literară. Conform acestui tip de interpretare, invazia lăcustelor
nu ar trebui înţeleasă ca o calamitate actuală, ci ca un element sau o reprezentare tipică a
catastrofelor viitoare, care anunţă sosirea "Zilei lui Iahve.
Chiar dacă descrierea ar fi reală, evenimentul poate fi şi un semn premergător, un
simbol al Zilei lui Iahve. Avem deci o descriere realistă, dar care are în acelaşi timp şi
valoarea unui tip. Stilul este corect şi elegant, remarcându-se printr-o unitate deosebită, iar
limba este destul de pură.

Importanţa cărţii lui Ioil constă în bogăţia ideilor mesianice şi eshatologice. S-a
considerat că această scriere ar fi deschis calea concepţiilor apocaliptice.
Profetul Ioil descrie Ziua lui Iahve, adică ziua Judecăţii universale asupra
popoarelor, în culori foarte vii. Profetul combate falsele iluzii ale poporului, legate de faptul
că Ziua Domnului, va fi pentru ei o zi de triumf necondiţionat, şi arată că această zi este
pentru păcătoşii nepocăiţi „o zi de întuneric şi beznă, zi cu nori şi cu negură deasă"(2, 10; 4,
14-15), ideea de întuneric fiind simbolul judecăţii şi al pedepsirii celor fărădelege. De aceea,
Ioil îndeamnă la pocăinţă, acesta reprezentând singurul mijloc prin care israeliţii se pot face
vrednici de a obţine îndurarea divină. Poporului şi preoţilor, Ioil le recomandă „să-şi regrete
faptele rele şi să se întoarcă la faptele dreptăţii" (2, 12).
Punctul culminant al cuvântării lui Ioil este profeţia despre revărsarea Duhului lui
Dumnezeu asupra tuturor oamenilor, indiferent de clasa socială din care fac parte, cap. 3, 1-
5.
5. Valoarea doctrinară a cărţii
Învăţătura morală propovăduită de profetul Ioil depăşeşte cadrul istoric în care a
fost rostită, păstrându-şi valabilitatea şi pentru creştini.
Ioil accentuează, în mod deosebit, ideea că Iahve este drept şi de aceea este
necesară căinţa profundă şi sinceră, spre a fi mântuit. Acelaşi aspect va fi reliefat, mai târziu,
de Sf. Ioan Botezătorul şi de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos.

29
 Profetul Ioil vesteşte Ziua Domnului adică Judecata universală, cu semnele ei
premergătoare şi exprima cu mare putere speranţele mesianice ale credincioşilor. Israelul
pocăit nu va pieri, dar va ieși victorios din valea lui Iosafat, vale în care Iahve va judeca.
Fericirea viitoare a drepţilor este prezentată în metafore specifice descrierilor
eshatologice.
Dintre speranţele mesianice, cea mai importantă este promisiunea revărsării
Duhului Sfânt: „Şi după aceea, voi turna Duhul Meu peste toată carnea şi fiii voştri şi
fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor
avea. Chiar şi peste robi şi roabe voi vărsa Duhul Meu" (3, 1-2.) Expresia „peste toată
carnea" (kol başar) este un ebraism pentru toată suflarea, toată făptura: copii, bătrâni,
tineri, bărbaţi, femei, stăpâni şi slugi. Expresia este, aşadar, foarte cuprinzătoare şi
arată o împărtăşire generală cu puterile inerente Duhului Sfânt.
Profeţia afirmă în mod limpede universalitatea harului divin, care se va realiza
în Biserica creştină. Sf. Ap. Petru constată împlinirea profeţiei lui Ioil, prin Pogorârea
Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii: ”Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: "Iar
în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi
fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri
vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile,
din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pământ semne:
sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge,
înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strălucită. Şi tot cel ce va chema numele
Domnului se va mântui." (Fapte 2, 17-21). Şi Sf. Apostol Pavel citează din cartea
profetului Ioil (Rom 10, 13 cf. Ioil 3, 5).

Profetul Amos
1. Numele si persoana profetului

Numele Amos, derivând de la amos (= a ridica, a purta, a scoate), a fost

interpretat ca fiind un epitet care în traducere înseamnă „purtătorul" (Fer. Ieronim), sau ca
un participiu ce se traduce prin „încărcat" (exegeza rabinică). După alţii, profetul şi-ar fi
primit numele datorită faptului că ar fi avut o dificultate în a se exprima (unii exegeţi
rabinici). Există şi părerea că Amos este o prescurtare a lui „amasia" (=Iahve a purtat).
Alţii traduc numele prin „sarcină" (V. Tarnavschi).
Locul de origine al profetului este menţionat în titlul profeţiei: Tecoa. Localitatea
Tecoa este cunoscută şi astăzi sub numele de Chirbet Tekua, şi este situată cam la 8 km sud
de Betleem şi la aproximativ 20 km de Ierusalim.
Amos era păstor şi culegător de sicomore, provenind din mediul rural, unde a trăit
majoritatea vieţii sale şi de unde şi-a împrumutat limbajul, cu mulţimea expresiilor şi
comparaţiilor folosite în cuprinsul cuvântărilor sale. Textul profeţiei ni-1 relevă însă şi ca
un cunoscător al vieţii urbane, faţă de care profetul manifestă un constant dispreţ, datorită

30
dezordinilor sociale şi morale pe care le-a constatat în oraşele vizitate. După părerea
exegeţilor mai noi, Amos ar fi cel mai vechi profet scriitor.
Timpul în care a activat profetul Amos este cunoscut cu exactitate, deoarece chiar
profetul încadrează istoric momentul chemării sale la misiune: "In zilele lui Ozia, regele lui
Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioaş, regele lui Israel, cu doi ani înainte de cutremur
" (1, 1).
In baza acestei informaţii s-a stabilit că Amos şi-a început activitatea în jurul
anului 760 î.Hr. Această dată este în acord şi cu analiza conţinutului profeţiei, situaţia
politică şi economică amintită în carte fiind corespunzătoare celei existente în cea de a doua
parte a domniei lui Ieroboam II.
Deşi originar din regatul sudic, Amos este chemat să-şi desfăşoare activitatea
profetică în afară graniţelor lui Iuda. Locul activităţii sale este Regatul de Nord. Amos este
trimis să-şi desfăşoare misiunea chiar în Betel, care devenise, la vremea aceea, centrul
cultului idolatru. Însărcinat de Iahve să combată idolatria şi moravurile corupte, şi să
predice căinţa şi îndreptarea, profetul încearcă să trezească la realitate, prin cuvântări
necruţătoare, poporul şi conducătorii.
Intervenţiile şi referirile făcute de profet la capitala regatului sugerează, ca foarte
probabilă, o activitate a lui Amos în Samaria, iar pentru mulţi exegeţi este sigur că Amos a
activat şi în Ghilgal.
Perioada domniei lui Ozia (787-736 î.Hr.) în Iuda şi a lui Ieroboam II (787/6-747/6
î.Hr.), în Israel este prezentată în Sfânta Scriptură ca o epocă de renaştere naţională. Căderea
Damascului poate fi o explicaţie a succeselor reputate de cele două state evreieşti.
Regele Ozia, în urma unei campanii militare victorioase, a cucerit, ca şi strămoşul
său Solomon, teritoriile până la golful Aqaba, rezidind şi întărind cetatea Elat, pe care o
pune sub controlul lui Iuda. Victoriile lui Ozia asupra filistenilor l-au impus în faţa
amoniţilor şi i-au purtat faima până la hotarele Egiptului. Pe plan intern, Ozia s-a îngrijit de
refacerea Ierusalimului, de organizarea şi dotarea armatei, precum şi de reorganizarea vieţii
economice.
Contemporan cu Ozia, regele Ieroboam II se remarcă, de asemenea, printr-o bogată
şi strălucită politică externă. Sub domnia lui s-a ajuns din nou la vechiul hotar al lui Israel de
la intrarea în Hamat până la Marea Arabă, adică au fost recucerite vechile teritorii de la
aramei şi s-au refăcut frontierele care au existat pe vremea lui David şi Solomon.
Numele lui Ozia şi Ieroboam II sunt suficiente pentru a indica o epocă de
prosperitate economică şi politică a regatelor Iuda şi Israel.
Sub aspect religios, însă, lucrurile nu stau la fel de bine. Se săvârşeau abateri
reprobabile de la Lege, de la cultul ce trebuia închinat Dumnezeului celui adevărat. Din
cartea profetului Amos reiese, cu evidenţă, cât de mare era pe atunci corupţia internă a
regatului nordic. Cultul viţelului era larg răspândit, cei bogaţi îi asupreau pe cei săraci,
iubeau desfrâul şi plăcerile vinovate, şi dispreţuiau mustrările profeţilor.
Cartea profetului Amos se compune din cuvântări reproduse mai mult în rezumat.
Se pare că, profetul şi-a adunat singur cuvântările în formă rezumativă, după ce a fost
expulzat din Betel.

31
 2. Cuprinsul cărţii

Profeţia lui Amos are, în general, un cuprins ameninţător. Profetul mustră

fărădelegile poporului şi prezice pedepsele cuvenite. Cartea se încheie însă cu o profeţie de
mângâiere, ce vorbeşte despre mântuirea mesianică.
Mesajul transmis de profetul Amos conţine următoarele elemente: alegerea lui
Israel şi respectarea legământului, păcatele săvârşite şi ameninţarea cu pedeapsa divină în
scopul îndreptării poporului, şi soarta celor rămaşi în perspectivă eshatologică.
Profeţia lui Amos poate fi structurată astfel:
Introducere - Cap 1, 2-2,16:
Introducerea cărţii tratează despre judecata divină, ea se va împlini deopotrivă
pentru toate popoarele vinovate.
Sunt expuse profeţii de ameninţare contra: Damascului, filistenilor, Tirului,
Edomului, Amonului, Moabului, lui Iuda şi Israel.
Aceste profeţii sunt prezentate într-o formă identică, urmând o schemă tip, în care
sunt încadrate următoarele elemente: formula de introducere a profeţiei; formulă tip de
prezentare a culpabilităţii, urmată de hotărârea irevocabilă a lui Dumnezeu de a acţiona;
element specific fiecărui popor; finalul profeţiei indicând judecata ce va veni peste poporul
respectiv.
Iahve, Dumnezeul absolut al poporului ales, este în acelaşi timp şi Stăpânul
universului, sfera Lui de activitate depăşind graniţele înguste ale lui Israel. În faţă Lui,
popoarele sunt chemate la judecată, în numele dreptăţii, pe care Iahve o va aplica în mod
riguros atât înăuntrul, cât şi în afara ţării pe care a dăruit-o aleşilor Săi.
Partea I - Cap 3,1 - 6, 15:
Această parte cuprinde mai multe cuvântări prin care profetul Amos anunţă
certitudinea, necesitatea şi gravitatea pedepsei.
-Certitudinea pedepsei reiese din adevărul prezicerii profetului. Dumnezeu va veni
negreşit şi va curma nedreptăţile pe care fiii lui Israel le săvârşesc prin călcarea
legământului. Iahve va devasta ţara şi va distruge altarul din Betel.
-Necesitatea pedepsei rezultă din gravitatea fărădelegilor săvârşite.
-Gravitatea se exprimă prin deplângerea ruinării depline a poporului şi explică
cauzele ei: neascultarea de Iahve şi lipsa de căinţă.
Amos rosteşte un dublu "vai": împotriva celor ce săvârşesc nedreptăţi şi împotriva
celor care cred că se vor mântui sigur în Ziua Domnului.
Partea a II-a - Cap 7,1-9, 15:
Cuprinde 5 viziuni ale profetului. a)
Viziunea lăcustelor-7, 1-3:
In această viziune pedeapsa meritată de Israel este anunţată sub forma unei invazii
de lăcuste. Profetul este înfricoşat de dezastrul ce planează asupra ţării, iar rolul său primeşte
o nouă dimensiune, el devenind interlocutorul lui Dumnezeu şi mijlocitor pentru Israelul
necredincios. Viziunea se încheie cu obţinerea milostivirii divine, act ce invită pe Israel la
pocăinţă.
b) Viziunea focului mistuitor -7, 4-6

32
 Din punct de vedere formal, viziunea se aseamănă cu cea precedentă. Catastrofa ce
amenință Israelul apare sub imaginea focului, simbolizând seceta care va cuprinde ţara. Ca
şi în prima viziune, profetul este îngrozit de soarta pe care Iahve a rezervat-o poporului Său,
deşi este convins că Israelul merită pedeapsa. Perseverenţa Israelului în fărădelege îl opreşte
pe profet de a invoca iertarea, determinându-1 doar să ceară oprirea pedepsei. Intervenţia lui
Amos este încununată de succes, iar răspunsul lui Iahve subliniază îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu faţă de poporul Său.
c) Viziunea distrugerii regatului şi a familiei regale - 7, 7-9:
Din punct de vedere exegetic, în jurul acestei viziuni domneşte o oarecare
incertitudine, comentatorii fiind de acord în a recunoaşte dificultăţile întâmpinate în
traducerea şi interpretarea textului.
Oricum, prin această viziune este anunţată distrugerea lui Israel prin intermediul
unui război. Refuzul lui Iahve de a ierta şi de această dată poporul Său, indică în mod expres
ruperea legământului dintre Dumnezeu şi Israel, ca o consecinţă inevitabilă a atitudinii
adoptate de acesta din urmă.
d) Viziunea coşului cu fructe -8, 1-3:
Coşul cu fructe contemplat de Amos este simbolul sfârşitului lui Israel, al
captivităţii acestuia. Prin revolta lui faţă de Dumnezeu, exprimată prin formalismul cultic şi
nedreptăţile sociale, Israel a rupt legătura cu izvorul vieţii care este Dumnezeu. După cum
fructele separate de pom reprezintă o natură moartă, tot aşa, Israelul, prin separarea sa de
Dumnezeu, şi-a semnat singur sentinţa la moarte. Prin comportarea sa orgolioasă şi ipocrită,
el a refuzat să dea ascultare cuvântului divin, fapt pentru care Dumnezeu a hotărât să Se
manifeste ca judecător implacabil. Sentinţa de distrugere este hotărâtă şi, în acelaşi timp,
este eliminată speranţa unei reveniri, căci Dumnezeu nu mai poate tolera ceea ce se petrece
în regatul Israel. Amos însuşi este convins de acest lucru şi nu mai intervine prin rugăciune
aşa cum a făcut în primele două viziuni, spre a obţine iertarea poporului.
e) Viziunea de pe altar, simbolizând nimicirea poporului -9, 1-4:
În această viziune, Iahve este prezentat stând pe altar, acolo unde poporul ştia că
este prezent şi unde marele preot mijlocea prin rugăciune şi jertfa mântuirea aleşilor Săi.
Iahve, singurul Stăpân al universului are privirile îndreptate spre Israel. Acţiunea
protectoare a lui Dumnezeu, acţiune cu care poporul ales era obişnuit, a luat sfârşit. Privirile
lui Iahve sunt pline de ameninţare, iar îndurarea pe care a obţinut-o Amos în primele viziuni
aparţine trecutului. Viitorul ascultătorilor lui Amos este apăsător şi prevestitor al unui sfârşit
nefast. Iahve cel atotştiutor, omniprezent şi atotputernic este Domn al universului şi El
însuşi se pregăteşte pentru întâlnirea cu Israel, alesul Său. Această întâlnire va fi însă o
judecată, ce se va încheia prin nimicirea unui popor care nu a ştiut folosi libertatea şi
privilegiile dăruite de Dumnezeu.
Epilog-9, 11-15:
Se prezice restaurarea casei lui David şi a poporului. Finalul profeţiei lui Amos
oferă o perspectivă încurajatoare, ocupându-se de soarta acelui „rest" care va supravieţui
judecăţii divine.

33
 3. Valoarea literară a cărţii

Amos este un scriitor de talent, cu mare dar profetic, şi o formă îngrijită. Prin
profunzimea sentimentelor şi energia spiritului, el se poate compara cu cei mai renumiţi
scriitori biblici.
Ceea ce surprinde la Amos este forţa cu care mânuieşte limba şi posibilitatea de
exprimare. Profetul Amos se exprimă simplu, sobru, elegant şi unitar. Stilul este colorat.
Foloseşte imagini şi figuri care dau vioiciune cuvintelor. Imaginile folosite de păstorul din
Tecoa sunt luate din cele mai variate domenii ale vieţii israelite şi sunt transmise auditoriului
sub formă de versuri, grupate de cele mai multe ori în catrene, întreg mesajul divin
constituind un poem în care epicul şi liricul, adeseori cu nuanţe dramatice, se îmbină
armonios.
Amos este o personalitate deosebită. Deşi este un simplu păstor, el face dovada
unor cunoştinţe istorice şi geografice, care denotă o anumită cultură, fapt destul de rar pentru
un locuitor de la ţară în sec. VIII î.Hr.
El îşi părăseşte ocupaţia şi ţara de origine, pentru a merge acolo unde Iahve îl
trimite, spre a înfrunta singur o mare mulţime şi a ataca moravurile şi instituţiile de aici,
sacrificând totul pentru ascultarea de Iahve. Amos este profund indignat de nedreptatea ce
domneşte în mijlocul poporului, iar prin felul său de manifestare, el aminteşte de Ilie
Tesviteanul.
Prin stilul de predicator sobru, biciuind viciile şi anunţând pedepse, Amos se
aseamănă şi cu Sfântul Ioan Botezătorul.
Profetul Amos a accentuat, cu deosebită putere, faptul că relaţiile dintre oameni
trebuie să fie bazate pe virtute, adică pe dragoste, dreptate şi îndurare, iar acesta trebuie să
fie raportul poporului faţă de Dumnezeu.
Amos arată că Dumnezeu este absolut drept, El nu părtineşte pe nimeni şi
răsplăteşte fiecăruia după faptele sale morale. Din acest motiv, ca şi Ieremia, Amos se ridică
împotriva falselor concepţii populare, care îl considerau pe Iahve exclusiv Dumnezeul lui
Israel, iar pe Israel ca primul născut între popoare, Dumnezeu fiind un fel de talisman
împotriva nenorocirilor. Chemarea lui Israel nu este un privilegiu, ci un har de la Dumnezeu,
de aceea acest popor are, cu atât mai mult, datoria să îndeplinească legea morală.
Adevărata religie în ochii lui Iahve este împlinirea voii Lui care, înainte de orice,
cere un serviciu curat şi respectarea dreptăţii sociale. Iubirea de aproapele şi milostivirea faţă
de cel în suferinţă sunt virtuţi fundamentale. A căuta binele înseamnă a-L căuta pe Iahve. În
istoria religiei, Amos înseamnă un factor de progres.
4. Autoritatea divină a cărţii
Autoritatea divină a cărţii lui Amos este atestată de mărturiile Sfintei Scripturi. Sf.
Ştefan şi Sf. Iacob citează din această profeţie. Cartea profetului Amos a fost primită de la
început în canonul iudaic, făcând parte din grupul celor 12 profeţi mici. De aici, ea a trecut
fară nici o problemă, în canonul Bisericii creştine.
Stilul deplângerilor specific lui Amos va fi folosit și de Mântuitorul Hristos în
deplângerea cărturarilor și fariseilor fățarnici în curtea templului din Ierusalim: ”Vai vouă,
cărturarilor şi fariseilor făţarnici!”, Matei cap. 23.

34
 Profetul Obadia (Avdia)
1. Numele cărţii

Numele Avdia înseamnă „sluga lui Dumnezeu". Traducerea alexandrină transcrie

numele: Avdias, iar Vulgata: Abadias. În româneşte pronunţăm Obadia, după textul ebraic,
iar după textul grecesc, Avdia.
Acest nume este des întâlnit în Vechiul Testament. Titlul acestei cărţi cuprinde doar
2 cuvinte: „ Viziunea lui Avdia " şi, astfel, nu oferă nici un fel de informaţii despre persoana
autorului sau despre originea şi epoca lui.

2. Cuprinsul cărţii

Cartea lui Avdia este cea mai scurtă din Vechiul Testament, ea constă în 21 versete
şi cuprinde o profeţie de ameninţare împotriva Edomului.
Profeţia descrie pedeapsa exemplară aplicată edomiţilor. Profetul anunţă planul lui
Iahve prin care a fost decretată distrugerea Edomului şi precizează cauza pedepsei:
sentimentele duşmănoase pe care edomiţii le nutresc faţă de Israel. Aceştia s-au făcut
vinovaţi de comiterea unor nedreptăţi faţă de fratele lor Iuda, s-au bucurat de nenorocirea
acestuia şi s-au aliat cu duşmanii lui. De aceea, acestui popor orgolios şi laş i se va răsplăti
după faptele sale.
Este anunţată apropierea "Zilei Domnului", zi în care Dumnezeu va pedepsi toate
popoarele pentru nedreptăţile săvârşite contra lui Israel. Edomul va fi pedepsit în mod
special. Profeţia se încheie prin anunţarea restaurării regatului Israel. Cei restauraţi vor
constitui împărăţia lui Dumnezeu.

3. Timpul scrierii

În absenţa unor informaţii clare oferite de cuprinsul cărţii, datarea ei reprezintă o

problemă mult controversată. Stabilirea timpului scrierii depinde de modul în care este
interpretat versetul 11, verset în care se vorbeşte despre o ocupare sau o distrugere a
Ierusalimului.
Exceptând cucerirea Ierusalimului din anul 586 î.Hr., Scriptura mai menţionează
alte 3 asemenea cuceriri:
a) prin 928-925 î.Hr. - Ierusalimul este ocupat de Şişac, faraonul Egiptului, în cel de al
cincilea an al lui Roboam;
b) prin 850-843 î.Hr. - Ierusalimul este devastat de arabi şi filisteni, în timpul lui Ioram,
regele din Iuda;
c) sub regele Amasia (810-773 î.Hr.) - Ierusalimul este distrus de către Ioaş, regele
Israelului;

35
 Majoritatea exegeţilor tradiţionalişti apreciază că versetul menţionat face referire la
devastarea Ierusalimului de către arabi şi filisteni, din timpul regelui Ioram, căci în această
perioadă edomiţii erau duşmani ai regatului Iuda.
(Unii exegeţi moderni sunt de părere că Avdia ar fi trăit mult mai târziu, în perioada
exilică sau chiar post-exilică, caz în care v. 11 ar face referire la cucerirea Ierusalimului de
către Nabucodonosor, în anul 586 î.Hr.)
Aşezarea cărţii lui Avdia în canon, între Amos şi Iona, poate însă servi drept
argument în favoarea vechimii acestei scrieri.
Sub aspect literar, cartea lui Avdia prezintă înrudiri cu cărţile lui Ioil şi Ieremia, în
sensul că cei doi profeţi îl folosesc pe Avdia. Şi acesta ar fi un argument pentru vechimea
cărţii profetului Avdia.
Stilul cărţii indică o perioadă apropiată de cea clasică, limba este simplă şi lipsită de
figuri de stil complicate. Totuşi, vorbirea profetului Avdia este viguroasă şi se constituie într-
un poem biblic frumos, în care adevărurile sunt exprimate în mod sentenţios.
Importanţa mesianică a cărţii: deşi redusă, ca extensiune, cartea lui Avdia conţine şi
ea idei mesianice, distrugerea Edomului şi pedepsirea popoarelor păgâne fiind evenimente
puse în legătură directă cu instaurarea împărăţiei mesianice, iar centrul acestei împărăţii
spirituale va fi Ierusalimul.

4. Doctrina cărţii
Profetul Avdia învaţă că răul nu va rămâne nepedepsit. Dumnezeu este un Părinte
bun şi El îi ocroteşte pe cei asupriţi. Păcatul este originea nenorocirilor, iar în fruntea tuturor
păcatelor stă mândria din care izvorăsc toate celelalte. Cei mândri se îndepărtează de
Dumnezeu şi, inevitabil, se îndreaptă spre pieire.

Profetul Iona
1. Numele si cuprinsul cărţii

Autorul celei de a cincea cărţi din colecţia canonică a profeţilor mici, este Iona, fiul
lui Amitai. Numele Iona se traduce prin „porumbel".
Titlul cărţii lui Iona nu oferă alte informaţii cu privire la locul de origine sau la
timpul în care a trăit profetul. Se pare însă că profetul Iona ar fi fost originar din tribul lui
Zabulon şi ar fi trăit în timpul regelui Ieroboam II al regatului Israel.
Spre deosebire de celelalte scrieri profetice, cartea profetului Iona nu conţine
cuvântări profetice, autorul relatând, în cele patru capitole, un singur episod din viaţa sa.
Cartea lui Iona are un cuprins istoric şi expune misiunea profetului fată de cetatea
Ninive. Iona primeşte ordinul divin de a mustra pe niniviteni, din pricina răutătii lor. Profetul
încearcă, prin fugă, să scape de misiunea încredinţată. În acest scop, Iona se îmbarcă din Iope
pe o corabie spre Tars. Pe mare se dezlănţuie o furtună care ameninţa să scufunde corabia.
Exista obiceiul ca, în astfel de situaţii, să se tragă sorţi printre cei de pe corabie spre a se
descoperi cine este vinovat înaintea lui Dumnezeu, aşa încât a atras mânia Lui. Sorţii l-au
indicat pe Iona. Cu asentimentul său, el este aruncat în mare, iar furtuna se linişteşte.

36
 Un chit trimis de Iahve îl înghite pe Iona, iar profetul va rămâne trei zile şi trei
nopţi în pântecele vieţuitoarei marine. Salvat în chip miraculos de Dumnezeu, Iona îi
mulţumeşte şi primeşte, pentru a doua oară, porunca de a pleca la Ninive şi a predica
locuitorilor acestei cetăţi pocăinţa. De aceasta dată, Iona îşi îndeplineşte misiunea. Regele şi
locuitorii Ninivei se căiesc sincer de păcatele lor şi obţin iertarea lui Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu nu i-a pedepsit pe niniviteni, aşa cum anunţase profetul Iona și
cum credea el că se va întâmpla, acesta se simte ridicol, se întristează şi îşi doreşte moartea.
Ieşind afară din cetate, Iona se opreşte pentru a se odihni. Dumnezeu face să crească
deasupra capului său o plantă a cărei umbră îi face plăcere profetului. Însă planta se usucă,
fapt care sporeşte supărarea lui Iona. Dumnezeu îi reproşează că are milă pentru o plantă, dar
nu înţelege mila care L-a determinat pe El să nu piardă cetatea ninivitenilor pocăiţi.

2. Originea şi caracterul istoric al cărţii

Evenimentele relatate de Iona au părut totdeauna uimitoare, chiar incredibile pentru

unii, dacă se are în vedere minunea fizică a conservării profetului în pântecele chitului şi
minunea istorică a pocăirii Ninivei.
Istoricitatea întreagă şi literară a cărţii este însă apărată de majoritatea exegeţilor
ortodocşi şi catolici, ei bazându-se, mai ales, pe cuvintele Mântuitorului, Care afirmă
caracterul simbolic al minunii petrecerii lui Iona în pântecele chitului, făcând asociere între
Moartea şi învierea Sa şi cele 3 zile şi 3 nopţi petrecute de Iona în pântecele vietăţii marine.
Domnul vorbeşte şi despre pocăinţa ninivitenilor, reproşându-le, în acest context, iudeilor
lipsa de credinţă şi de căinţă. Aceste aspecte din predica Mântuitorului conferă o foarte mare
autoritate evenimentelor relatate de Iona.
Criticii raţionalişti resping, în unanimitate, autoritatea istorică a cărţii lui Iona,
considerând-o ca o alegorie sau ca un mit.
Aceeaşi critici susţin că este imposibil de admis o misiune desfăşurată de un profet
evreu la păgâni. Se cunosc, însă, şi alte cazuri concrete: profeţii Ilie şi Elisei au avut relaţii cu
popoare străine, cu regii din Damasc, iar din cartea profetului Amos se desprinde ideea clară
că Iahve poartă de grijă nu doar poporului ales, ci şi celorlalte popoare. De altfel, predica lui
Iona către niniviteni nu trebuie privită ca o propovăduire a lui Iahve şi a monoteismului
iudaic, ci ca un simplu îndemn la căinţă.

O altă obiecţie este legată de neverosibilitatea convertirii ninivitenilor. Însă,

convertirea asirienilor poate fi pusă pe seama harului divin, care a luminat şi a mişcat inimile
lor. Iar această convertire menționată poate fi înțeleasă și doar ca o recunoaștere a lui Yahve
ca divinitate plenipotențială în panteonul lor politeist.

3. Valoarea doctrinară
- Din cuprinsul cărţii lui Iona se desprinde înalta idee despre universalitatea
mântuirii. Evenimentele relatate de Iona evidenţiază faptul că mântuirea nu este
legată doar de Israel, ci ea se va întinde asupra tuturor popoarelor, căci poporul
lui Dumnezeu nu va fi doar Israel, ci toate popoarele de pretutindeni. Cartea îl

37
 descrie pe Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul universal Care se distinge prin
milostivire şi iertare. Totodată, este subliniată necesitatea şi valoarea pocăinţei,
căci fără pocăinţă nu există iertare.
Iona învaţă că Dumnezeu arată solicitudine şi iubire pentru toate creaturile, fără
excepţie, iar Israel trebuie să înţeleagă că misiunea sa este tocmai aceea de a fi crainicul lui
Dumnezeu pentru întreaga omenire.
- O altă învăţătură ce se desprinde din carte este aceea că, trimisul lui Dumnezeu
trebuie să-şi îndeplinească, totdeauna, misiunea sa, în caz contrar el va fi
urmărit de justiţia divină. în literatura Vechiului Testament, cartea lui Iona este
o perlă de valoare unică.

Profetul Miheia
1. Numele si cuprinsul cărţii

Numele Mihea (Micaia, Mica), se traduce prin „Cine este ca Iahve?" şi este un
nume frecvent utilizat de vechii evrei.
Profetul Miheia era originar din regatul Iuda, dintr-o localitate numită Moreşet Gat,
localitate situată în apropierea cetăţii Gat a filistenilor, înspre sud-vest de Ierusalim.
Miheia a fost contemporan cu profetul Isaia, iar activitatea profetică şi-a desfășurat-
o în regatul Iuda. Aşa cum reiese din titlul cărţii, Miheia a activat sub regii Iotam, Ahaz şi
Iezechia, îndeplinindu-şi misiunea profetică aproximativ între anii 730-683 î.Hr. Profetul
Miheia face parte din clasa ţărănească, fiind un om simplu, din popor, iar preocupările sale
se îndreaptă mai ales către clasele rurale exploatate de proprietarii bogaţi din Iuda. Dat fiind
că Isaia şi Miheia au fost contemporani, între unele pericope ale acestor doi profeţi pot fi
semnalate anumite asemănări.
Cartea profetului Mihea cuprinde atât profeţii de ameninţare, cât şi profeţii de
mângâiere, iar cuprinsul ei poate fi structurat în 3 părţi:
Partea I -Cap 1,1-2,13
Profetul anunţă pedepsele ce vor veni asupra Samariei şi asupra Iudeii. Datorită
fărădelegilor de care se fac vinovate, cele două regate vor fi judecate de Iahve şi pedepsite.
Însă Dumnezeu va mântui rămăşiţa poporului biblic.
Partea a II-a -Cap 3,1-5,14
Gravelor pedepse ce se prefigurează, profetul le opune restaurarea mesianică.
Căpeteniile poporului şi falşii profeţi vor fi pedepsiţi pentru nedreptăţile săvârşite, iar
Ierusalimul şi templul vor fi distruse.
În timpul mesianic muntele Sion se va umple de glorie, iar poporul se va bucura de
pace. Însă calea spre mântuire va fi exilul. În vremea când Israel va fi lepădat, se va scula un
păstor nou pentru popor.
Mântuitorul aşteptat se va naşte în Betleemul Iudeii (5, 1).
Partea a III-a -Cap 6,1-7, 20
În această ultimă parte este prezentat procesul lui Iahve cu poporul biblic, în formă
de dialog. Amintind poporului Său binefacerile din trecut, Iahve se plânge de necredincioşia

38
lui, poporul se întreabă prin ce fel de sacrificii va putea câştiga bunăvoinţa divină.
Dumnezeu răspunde poporului biblic că nu doreşte jertfe sterile, ci împlinirea dreptăţii,
facerea de bine şi smerenia. Starea moral-religioasă a poporului este deplorabilă, profetul
menţionează diferite păcate: înşelăciune, idolatrie, exploatarea săracilor, minciună etc. şi
prezice pedeapsa ce va veni.
2. Limba şi stilul cărţii
Limba profeţiei lui Mihea este apropiată de cea a lui Isaia, ea distingându-se prin
puritate şi corectitudine. Stilul lui Mihea este elegant, suplu, simplu şi natural. Începutul
cărţii este la fel de solemn ca şi la Isaia. Profetul foloseşte în exprimare, adesea, imagini
originale şi expresive. O particularitate a stilului său este folosirea multor jocuri de cuvinte.
3. Valoarea doctrinară
Valoarea doctrinară a profeţiei lui Mihea poate fi privită din 3 puncte de vedere: cu
privire la însuşirile lui Dumnezeu, la morala socială şi la viitorul mesianic.
Însuşirile lui Dumnezeu.
Miheia îl concepe pe Dumnezeu în toată majestatea şi suveranitatea Sa. Iahve este
Stăpânul absolut al poporului Său, dar şi al altor popoare. Păcatul este o răzvrătire împotriva
lui Dumnezeu, iar dreptatea divină este riguroasă, cerând ca păcatul să fie pedepsit şi ea
trebuie satisfăcută cu orice preţ. Însă şi milostivirea lui Dumnezeu este deosebit de mare.
Concepţia lui Miheia este asemănătoare cu cea a profetului Isaia.

Morala socială.
Profetul Mihea combate cu deosebită tărie dezordinile morale şi sociale: minciuni,
trădări, nedreptăţi, lăcomie etc. El denunţă exploatarea săracilor, este revoltat de lăcomia
pseudo-profeţilor şi a preoţilor şi condamnă cu putere formalismul religios. Din acest punct
de vedere, el se aseamănă cu Osea, Amos şi Isaia.
Viitorul mesianic.
Profetul anunţă că, după ce va fi pedepsit, Ierusalimul va fi restaurat în chip
strălucit şi va deveni centrul popoarelor. Miheia este singurul profet care vizualizează cu o
deosebită claritate locul în care Se va naşte Mesia, anume Betleemul Iudeii: „Şi tu, Betleeme
Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia
lui este dintru început, din zilele veşniciei" (5, 1). Mesia este, în acelaşi timp, preexistent şi
personal, El va aduna tot poporul şi va asigura pacea generală.
Autoritatea divină a profeţiei lui Mihea este confirmată de mărturia Sfintei
Scripturi, precum şi de primirea consecventă a cărţii atât în canonul iudaic, cât şi în cel
creştin.

39
 Profetul Naum
1. Numele cărţii

Numele Naum se traduce prin „mângâietor", „consolator" şi acest nume nu mai

este întâlnit în Vechiul Testament.
Fericitul Ieronim consideră că există o legătură între numele profetului şi conţinutul
cărţii, deoarece Naum activează în perioada în care cele 10 seminţii din regatul de Nord au
fost duse în captivitatea asiriană, şi, în acest sens, profeţia ar fi o mângâiere adresată
poporului evreu deportat.
Profetul Naum este originar din localitatea Elcoş, în titlul cărţii el se numeşte
Elcoşitul, adică bărbat originar din Elcoş. Poziţionarea acestei localităţi este controversată.
Fericitul Ieronim localizează Elcoşul în Galileea, iar exegeţii care îi împărtăşesc opinia cred
că Naum ar fi aparţinut populaţiei din fostul regat Israel, rămasă în ţară după 722 î.Hr. sau
revenită din exil. Alţi exegeţi, bazaţi pe caracterul clasic, curat al limbii profeţiei, sunt de
părere că Naum ar fi fost originar din Iudeea.
2. Epoca profetului

Titlul scrierii indică obiectul profeţiei şi localitatea de origine a profetului:

„Profeţie împotriva Ninivei; Cartea vedeniei lui Naum Elcoşitul", însă nu face nici o
precizare directă cu privire la timpul în care a activat profetul Naum.
Totuşi, din cronica lui Nabupolosar, se ştie că cetatea Ninive a fost cucerită şi
distrusă definitiv, în anul 612 î.Hr., de o coaliţie medo-babiloniană. Prin urmare, profeţia lui
Naum a fost scrisă anterior anului 612 î.Hr.
Pe de altă parte, în cartea sa, profetul vorbeşte despre distrugerea Tebei (No-
Amon), capitala Egiptului superior, comparând distrugerea acestei cetăţi cu distrugerea
Ninivei. Aşa cum rezultă din analele lui Asurbanipal, Teba a fost cucerită şi distrusă de
asirieni, în 663-662 î.Hr. Prin urmare, profeţia lui Naum a fost scrisă cândva între 663-612
î.Hr.
Tradiţia iudaică antică mărturiseşte că Naum şi Avacum au profeţit pe timpul
regelui Manase (693-639 î.Hr.).

3. Cuprinsul cărţii

Aşa cum arată titlul, cartea cuprinde o singură profeţie despre căderea cetăţii
Ninive. În structura profeţiei se pot distinge 2 părţi:
Partea I-cap. 1, 1-2, 3
Această primă parte se prezintă ca o introducere generală, în care profetul descrie
puterea distructivă absolută a lui Iahve îndreptată împotriva inamicilor Săi. În epilog se
vorbeşte despre mântuirea lui Iuda.
Profetul arată că Dumnezeu este drept şi răzbunător. Bunătatea lui Dumnezeu îl
mântuieşte pe poporul Său şi îi nimiceşte pe inamici. Ninive va fi distrusă, iar Iuda va fi
restaurat şi mântuit.

40
 Partea a Il-a -cap. 2, 4-3, 19
Se descrie, în două tablouri, distrugerea iminentă a Ninivei. Oraşul va fi asediat,
cucerit şi devastat. Distrugerea este inevitabilă datorită crimelor de care se face vinovată
cetatea. Toate popoarele se vor bucura de pedeapsa abătută asupra cetăţii Ninive.
Autenticitatea cărţii, în general, este admisă de critici. Autoritatea divină a cărţii nu
este întărită prin citări în Noul Testament, dar profeţia a făcut totdeauna parte din canonul
iudaic şi din cel creştin.

4. Stilul cărţii
Cartea se distinge printr-o unitate deosebită. Limba profetului Naum este pură,
clasică. Stilul este vioi, plin de colorit, bogat în imagini. Fraza este scurtă, dramatică,
incisivă, ceea ce conferă descrierilor precizie şi însufleţire. Profeţia lui Naum poate fi
considerată una dintre cele mai strălucite piese ale literaturii ebraice.

5. Caracteristica scrierii
Din punct de vedere religios, cartea lui Naum este aşezată în urma altor profeţii,
totuşi elementul religios este reprezentat îndeajuns. În cap. 1 profetul face o descriere
impresionantă a lui Dumnezeu, zugrăvind puterea, dreptatea şi bunătatea lui Iahve. El
conduce destinele omenirii, iar cetatea Ninivei este pedepsită pentru fărădelegile ei. Profetul
Naum are misiunea de a anunţa iminenta pedeapsă ce va veni asupra asirienilor, duşmanii
poporului Israel, precum şi sfârşitul suferinţelor pe care alte popoare le-au provocat
poporului ales.
Naum vorbeşte în numele lui Iahve, afirmând că El este un Dumnezeu gelos şi care
Se răzbună. Deşi Iahve este îndelung-răbdător, El este şi absolut drept, motiv din care nu va
lăsa pe cei vinovaţi nepedepsiţi. Pedeapsa este un act de justiţie, nu de răzbunare.

Profetul Avacum
1. Numele profetului

Ebraicul Chabacuc (Habacuc), derivă de la verbul „habac" care se traduce prin „a

îmbrățișa". Septuaginta reproduce numele sub forma Amvacum, iar de aici avem românescul
Avacum. Vulgata reda numele sub forma de Habacum.
Fericitul Ieronim considera că acest nume are o însemnătate profetică stând în
legătură cu conţinutul cărţii: Avacum îl îmbrăţişează pe Dumnezeu, căci el se luptă cu Iahve
şi îşi apără poporul său.
În capitolul 3 al acestei profeţii sunt amintite nişte note muzicale, motiv pentru care
s-a considerat că Avacum ar fi fost cântăreţ şi conducător de cor. În jurul persoanei
profetului, imaginaţia populară a ţesut mai multe legende. Astfel, după unii rabini, el ar fi
fost fiul Sunamitei, cel pe care 1-a înviat proorocul Elisei, iar alţii îl identifică cu santinela
aşezată de profetul Isaia pentru a observa căderea Babilonului (Is. 21, 6 cf. Ave. 2, 1).

41
2. Epoca profetului

Profeţia lui Avacum nu oferă informaţii care să ajute la stabilirea timpului scrierii,
iar datarea cărţii constituie o problemă controversată. Unii exegeţi urcă profeţia lui Avacum
până în timpul regelui Hischia (701 î.Hr.), în timp ce alţii o coboară până la anul 600 î.Hr.
Totuşi, majoritatea exegeţilor fixează cartea în timpul regelui Manase (aprox. 650-
640 î.Hr.), mai exact, spre sfârşitul domniei acestuia. Alţii apreciază că a fost scrisă în
vremea regelui Iosia, după cum există şi voci care o plasează în timpul regelui Ioachim.
Exegeţii moderni consideră cartea ca fiind scrisă in jurul anului 605 î.Hr.
Întrucât profetul Avacum descrie invazia chaldeilor ca fiind un lucru surprinzător,
incredibil („...că Eu în zilele voastre lucrez un lucru pe care nu-l veţi crede dacă vi-l va
spune cineva", 1, 5), iar această atitudine poate fi îndreptăţită doar înainte de proclamarea lui
Nabupolosar ca rege independent în Babilon, adică anterior anului 626 î.Hr, dovedeşte că
datarea profeţiei trebuie făcută în timpul lui Manase sau al lui Iosia.
Cel mai probabil, profeţia trebuie datată în perioada imediat următoare morţii
regelui Iosia, adică pe la 609-608 î.Hr., deoarece starea socială descrisă de Avacum este una
critică şi se potriveşte cel mai bine cu cea din timpul domniei lui Ioahaz şi de la începutul
domniei lui Ioachim, fiind în concordanţă cu cea prezentată de profetul Ieremia. Prin urmare,
Avacum şi Ieremia sunt contemporani.

3. Cuprinsul cărţii

Profeţia este structurată în 2 părţi:

Partea I -cap. 1 şi 2 Dialog dramatic între profet și
Iahve:
Profetul deplânge nelegiuirile interne şi face apel la ajutorul lui Iahve. Iahve
răspunde că îi va trimite pe chaldei, instrumentul judecăţii Sale. Avacum este mirat şi
înspăimântat de faptul că pedeapsa vine prin aceşti inamici mult mai răi decât poporul său.
Dumnezeu anunţă pierderea celor îngâmfaţi şi mântuirea drepţilor. Profetul primeşte ordin
să-şi scrie profeţia. Urmează 5 „vai"-uri îndreptate contra:
• crimelor capitale săvârşite de chaldei;
• însuşirii de bunuri străine;
• folosirii de mijloace necinstite şi a înşelăciunii;
• cruzimii şi turpitudinilor;
• idolatriei;
Partea a Il-a -cap. 3 Cântarea lui Avacum:
Profetul îşi exprimă sentimentul de uimire la primirea descoperirilor divine şi
imploră realizarea lor. Este înfăţişată manifestarea deosebită a puterii lui Iahve, Care vine
dinspre Sinai ca să mântuiască poporul Său. Se descrie manifestarea majestăţii divine în sine,
manifestarea lui Iahve în acţiunea Sa asupra forţelor şi elementelor naturii şi, în special, în
scopul mântuirii celor aleşi. Răbdarea şi încrederea neclintită în Domnul sunt efectele acestor
manifestări asupra sufletului profetului.

42
 Ideea fundamentală a acestei cărţi este următoarea: cel necredincios va pieri, iar
dreptul prin credinţă va fi viu (2, 4).
Cu aplicabilitate la situaţia de atunci, profeţia însemna că fărădelegile chaldeilor
vor fi pedepsite, iar Israel va ieşi cu bine din această încercare, cu condiţia de a rămâne
credincios lui Iahve. Ideea exprimată de profetul Avacum are caracter universal şi arată
situaţia omenirii vizavi de dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu.
4. Limba şi stilul cărţii

Limba acestei scrieri este ebraica clasică. Ca forma literară, profeţia lui Avacum
poate fi comparată cu cea a lui Naum. Profetul foloseşte imagini şi comparaţii îndrăzneţe,
datorită cărora stilul capătă vioiciune. Poemul prezentat în cap. 3 este de o deosebită
frumuseţe, constituindu-se într-o aleasă producţie a poeziei ebraice.
5. Valoarea doctrinară

Ideea pe care această profeţie o accentuează cu deosebită putere este cea despre
Providenţa lui Dumnezeu care guvernează toate popoarele.
Iahve este prezentat ca fiind Stăpânul întregii omeniri, al tuturor popoarelor şi al
forţelor şi elementelor naturii. În opoziţie cu idolii lipsiţi de viaţă şi putere, Iahve este
singurul Dumnezeu adevărat, iar faţă de poporul Său El manifestă o providenţă specială.
Chaldeii sunt simple instrumente ale mâniei lui Dumnezeu, pe care El îi va trimite pentru a
pedepsi fărădelegile şi lipsa de pocăinţă a poporului Său. În această privinţă Avacum se
aseamănă cu Isaia care vedea în asirieni varga mâniei lui Dumnezeu şi toiagul urgiei Sale.
Ideea centrală a profeţiei (2, 4) a fost citată de Sf. Ap. Pavel în 3 din epistolele sale.
Utilizarea „vai"-urilor va fi de asemenea sursă și model pentru cuvântarea
Mântuitorului înaintea cărturarilor și fariseilor din templu (Matei 23).

Profetul Sofonie

1. Numele cărţii
Numele Sofonie (eb. Ţefania) înseamnă „Iahve ocroteşte" sau „scutul lui Iahve".
Profetul Sofonie îşi indică în titlul cărţii ascendenţii până la gradul IV: „Sofonie al lui Cuşi,
fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Iezechia". Această precizare se pare că este menită
să indice un strămoş cu importanţă istorică, anume regele Iezechia (721-693 î.Hr.).
Prin urmare, profetul Sofonie ar fi de neam regesc, înrudit cu regele Iosia, în timpul
căruia şi-a desfăşurat activitatea profetică. Nu se cunosc date despre momentul vocaţiei
profetului, nici alte amănunte din viaţa sa.
2. Timpul scrierii

Din titlul cărţii reiese că Sofonie ar fi primit puterea profeţiei în timpul Iosia, regele
lui Iuda (639-608 î.Hr.).
Abuzurile religios-morale descrise de Sofonie arată că regele Iosia nu-şi începuse
încă marea reformă religioasă, deci profeţia reflectă starea anterioară anului 622 Î.Hr. Pe de

43
altă parte, profetul anunţă invazii împotriva unor popoare din Palestina şi distrugerea cetăţii
Ninive, eveniment despre care ştim că a avut loc în anul 612 î.Hr.
Având în vedere toate aceste date, se apreciază că epoca profetului Sofonie ar
corespunde cu începutul activităţii lui Ieremia (627-626 î.Hr.). Aşa devin explicabile şi
asemănările existente între cuvântările lui Ieremia, din această perioadă, şi profeţia lui
Sofonie. Unele aluzii la evenimente externe (invazia sciţilor) pledează pentru datarea
profeţiei lui Sofonie ceva mai înainte de anul 625.
În concluzie, se consideră că Sofonie şi-a scris profeţia cândva între 630 şi 626 î.Hr.

3. Cuprinsul cărţii
Tema profeţiei lui Sofonie este „Ziua lui Iahve", adică momentul intervenţiei lui
Iahve ca Judecător implacabil. Dreptatea divină va birui nedreptăţile oamenilor, Dumnezeu
va judeca şi va pedepsi popoarele şi regatul Iuda. Sofonie vede „Ziua lui Iahve"
manifestându-se sub forma unei catastrofe imediate, va fi un război general şi poporul va fi
nimicit.
Fiecare din cele 3 capitole ale profeţiei lui Sofonie rezumă o idee principală:
Ziua lui Iahve -1, 1-18
Iahve va judeca întreg pământul şi, în mod special, regatul Iuda şi cetatea
Ierusalimului, care se fac vinovate de idolatrie şi corupţia moravurilor. Judecata este
iminentă, iar pedepsele vor lovi pe toţi cei vinovaţi, de la mic la mare, indiferent de statutul
social.
În această zi terifiantă Ierusalimul va fi cercetat în toate colţurile lui, toate
nedreptăţile şi abuzurile vor ieşi la lumină şi vor fi pedepsite după dreptate, Ziua Judecăţii
este una de mânie, de necaz şi groază, de negură şi întuneric, o zi a pustiirii.
Profetul adresează un îndemn la căinţă şi recomandă îndeosebi celor smeriţi să-L
caute pe Iahve şi să lucreze dreptatea, cu speranţa că vor fi izbăviţi în ziua mâniei lui
Dumnezeu.
Ameninţări împotriva neamurilor -2, 1-15
Profetul anunţă distrugerea unor popoare păgâne: filistenii, moabiţii, amoniţii,
etiopienii şi asirienii. Idolatria va fi aspru pedepsită, zeii falşi vor fi distruşi, iar Dumnezeul
cel adevărat va fi pretutindeni adorat.
Mustrări şi promisiuni cu privire la regatul lui Iuda -3, 1-20
Locuitorii Ierusalimului sunt mustraţi pentru lipsa lor de căinţă. Profetul
evidenţiază toate aspectele negative ale societăţii din acea epocă: principii, judecătorii,
preoţii, profeţii mincinoşi, toţi zac în păcate şi fărădelegi, de aceea şi Ierusalimul va fi
judecat de Iahve. Judecata va avea un caracter purificator şi va deschide o eră nouă, în care
toate popoarele îl vor recunoaşte pe Iahve.
Purificat de elementele sale rele, Ierusalimul va fi locuit de un popor smerit, care
va face voia lui Iahve şi îşi va pune toată nădejdea în El. O nouă ordine spirituală se va
instaura, viaţa morală se va desăvârşi: „atunci nu vor săvârşi nedreptate, nu vor grăi
minciună, nu se va afla în ei vicleşug " (3, 13). Omul va fi atât de sus ridicat pe scara
sfinţeniei, încât „ cu buze curate se va ruga" (3, 19).

44
 Profeţia lui Sofonie se încheie cu un imn de bucurie şi recunoştinţă în care se
preamăreşte mântuirea Noului Ierusalim, reîntoarcerea captivilor şi binecuvântările erei
mesianice.

4. Stilul cărţii
Privită sub aspect literar, cartea lui Sofonie este considerată inferioară scrierilor
profetice contemporane (Naum, Avacum, Ieremia). Limba scrierii nu este ebraica pură, ci
suferă multe influenţe aramaice. Totuşi, profeţia are şi părţi valoroase pentru exemplificarea
literaturii profetice. Sofonie practică un stil simplu, clar, vioi şi elocvent, uneori, chiar
patetic. Atunci când vorbeşte despre restaurarea mesianică o face într-un mod entuziast şi
vibrant. Cartea se remarcă printr-o unitate deosebită.
5. Valoarea doctrinară

Profetul Sofonie subliniază importanţa Zilei lui Iahve, ziua manifestării mâniei
divine, moment în care dreptatea va triumfa asupra nedreptăţii.
Concepţia lui Sofonie despre Judecata lui Dumnezeu este caracteristică profeţilor
din epoca anteexilică. Ziua lui Iahve reprezintă momentul în care păgânii vor fi pedepsiţi,
Israelul va fi restaurat şi va intra într-o nouă eră. Totuşi, Iuda şi Ierusalimul vor fi cercetate în
primul rând, iar toţi cei găsiţi vinovaţi vor fi pedepsiţi. Doar un rest va scăpa şi acesta va
forma sâmburele unui nou popor, poporul mesianic. Prin urmare, Ziua lui Iahve este ziua
Judecăţii universale, dar ea nu este un moment al nimicirii totale, ci unul al purificării, iar
dezastrul ce se va abate asupra popoarelor va fi preludiul viitoarei restaurări, care se va
deschide prin convertirea păgânilor şi prin caracterul general al mântuirii.
Cartea profetului Sofonie este bogată în perspective şi idei mesianice. Nu persoana
lui Mesia, ci lucrarea mesianică apare în viziunea lui Sofonie şi este redată în trăsăturile ei
principale.

Profetul Agheu

1. Numele şi epoca profetului

Numele Agheu <eb Haggai) se traduce prin „sărbătoare”, în această formă

numele nu mai este întâlnit în Vechiul Testament, însă găsim nume înrudite derivând
de la aceeași rădăcină ”hag”. Fer. Ieronim considera că i-a fost dat acest nume în
vederea misiunii sale. Exegeţii moderni cred că Agheu a primit acest nume pentru că
s-a născut în zi de sărbătoare. Se consideră că profetul s-a născut în exilul babilonic
și s-ar fi întors cu primul lot de repatriați din anul 538 î.Hr. Profetul menționează
repere cronologice pentru fiecare din cuvântările sale (ziua, luna), rezultând că și-a
ținut cuvântările în al doilea an de domnie al lui Darius, fiul lui Istaspe, adică în 520
î.Hr.

2. Cuprinsul cărţii
45
 Obiectivul cuvântărilor lui Agheu este reluarea activităţii de rezidire a templului,
activitate întreruptă cu 17 ani în urma datorită situației economice precare, dar și
datorită uneltirilor samarinenilor. Întreruptă în anul 537, construcţia celui de al
doilea templu ai reluată ca urmare a predicilor profeţilor Agheu Şi Zaharia, și
finalizată în 515 î.Hr. Din dorinţa de a scoate poporul din starea de inerție şi de
descurajare în fața piedicilor ce trebuiau depăşite, şi a-1 determina să reia activitatea
de zidire a templului, profetul Agheu ţine 4 cuvântări, în perioada august-decembrie
a anului 520 î.Hr.
În prima cuvântare el se adresează prințului evreu Zorobabel și arhiereului Iosua.
Profetul condamnă părerea care circula în popor, anume ca nu a v e n i t încă vremea
pentru a zidi casa Domnului, şi reproşează iudeilor în numele lui Yahve că își zidesc
case luxoase, în timp ce templul Domnului este lăsat in p a r a g i n ă . E l spune că
această atitudine egoistă, neglijenţa şi indiferenţa lor a fost pedepsită de Dumnezeu
cu secetă şi lipsă de recoltă. Însă Iahve se va îndura şi va înceta pedeapsa, dacă
poporul va relua lucrările la templu. La scurt timp după cuvântarea lui Agheu,
lucrările sunt, într-adevăr, reluate.
A doua cuvântare: Această cuvântare este adresată lui Zorobabel, lui Iosua şi
poporului.Ea se constituie într-un îndemn de a nu abandona lucrările şi a nu se lăsa
demoralizaţi de constatarea că templul cel nou nu va putea egala, în strălucire şi
măreţie, templul lui Solomon.
Cu această ocazie, Agheu face o importantă profeţie mesianică: acest al doilea
templu va fi, într-o zi, mult mai strălucitor decât a fost vreodată templul lui Solomon.
A treia cuvântare are drept scop tot încurajarea lucrătorilor. Profetul face din nou
referire la suferinţele şi lipsurile îndurate de popor, dar îi asigură că situaţia se va schimba,
căci odată cu demararea lucrărilor de construcţie, Dumnezeu îi va binecuvânta şi vor avea
iarăşi belşug. Neajunsurile poporului sunt consecinţa faptului că au lăsat casa Domnului în
ruină şi s-au ocupat de afacerile personale.
A patra cuvântare îi este adresată principelui Zorobabel, ca moştenitor al tronului lui
David şi ca reprezentant al lui Mesia. Zorobabel este pus sub ocrotirea lui Iahve.
3. Limba şi stilul cărţii

Privită din perspectivă literară, profeţia lui Agheu nu se remarcă prin originalitatea
ideilor, nici printr-un colorit aparte. Ea este scrisă în proză, dar este prezent şi un oarecare
ritm caracteristic poeziei. Desele repetări ale unor expresii conferă scrierii o anumită
monotonie. Limba este impregnată de aramaisme. În ciuda acestor defecte, Agheu se
exprimă cu claritate şi măsură şi evidenţiază cu precizie scopul urmărit.
4. Valoarea doctrinară a profeţiei

Profetul subliniază faptul că Iahve este Stăpânul naturii şi al oamenilor, iar El are
drept de prioritate în ceea ce priveşte restaurarea casei Sale. Exilul a reprezentat o perioadă
de pedeapsă, ea trebuia ispăşită, dar Dumnezeu este drept şi bun, El îi va binecuvânta pe cei
care se hotărăsc să împlinească voia Lui.

46
 Agheu vorbeşte şi despre slava veşnică a viitorului templu. Caracterele dinastiei
mesianice, reprezentate prin Zorobabel, sunt specifice lui Agheu. Autenticitatea profeţiei lui
Agheu este unanim recunoscută şi ea se sprijină pe indicaţiile cronologice foarte precise.
Activitatea profetică a lui Agheu este afirmată şi de cartea lui Ezdra.

Profetul Zaharia

1. Numele şi epoca profetului

Numele Zaharia (eb. Zecharia) se traduce prin „Domnul îl aminteşte pe el".

Profetul Zaharia era fiul lui Berechia şi nepotul lui Ido. El face parte dintr-o
familie de preoţi şi se naşte, ca şi profetul Agheu, în captivitate, revenind în ţară, după
edictul lui Cirus, împreună cu familia sa. Zaharia este chemat la misiune în tinereţe, iar
despre viaţa sa nu se ştie nimic sigur, cu excepţia profeţiilor sale.
Profetul şi-a desfăşurat activitatea în aceeaşi perioadă cu Agheu, inaugurându-şi
oficiul profetic tot în anul 520 î.Hr. Prima sa cuvântare a fost rostită în luna a VIII-a, între a
doua şi a treia cuvântare a lui Agheu. Ultimul an consemnat într-o profeţie a lui Zaharia este
anul 518 î.Hr., însă profetul îşi va fi continuat activitatea şi după această dată. Cadrul istoric
în care îşi împlineşte chemarea profetică este acelaşi ca şi pentru Agheu, Zaharia se
adresează aceluiaşi auditoriu şi tratează cam aceleaşi fapte legate de activitatea de
construcţie a celui de al doilea templu. Profetul Zaharia adoptă însă un punct de vedere
diferit de cel al contemporanului său Agheu, el abordează lucrurile dintr-o perspectivă mult
mai largă, cartea sa tratând despre restaurarea teocraţiei şi despre viitoarea împărăţie
mesianică.
Zaharia, spre deosebire de Agheu, are în vedere mai întâi împărăţia mesianică şi,
abia apoi, reconstruirea templului, care este doar simbolul ei. Profetul este preocupat de
mijloacele la care cei repatriaţi trebuie să apeleze pentru a fi vrednici de a dobândi
promisiunile divine.
2. Cuprinsul profeţiei

Cartea lui Zaharia are 14 capitole ce pot fi împărţite în 3 părţi:

Partea I -Cap 1-6
Se arată chemarea lui Zaharia şi este indicat scopul profeţiei sale. Se tratează despre
întemeierea împărăţiei mesianice. Această primă parte cuprinde 8 viziuni nocturne
şi o faptă simbolică.
Cele 8 viziuni sunt exprimate cu claritate şi fiecare personaj din viziune este încărcat
de simboluri şi semnificaţii. Pentru înţelegerea viziunilor, profetul Zaharia este ajutat de un
înger.
1. în prima viziune, Zaharia vede un grup de călăreţi, despre care îngerul îi spune că
sunt soli ai lui Iahve. În acest moment, popoarele pământului sunt liniştite şi în pace, dar, în
curând, se va dezlănţui mânia lui Iahve. Ierusalimul însă va fi mângâiat şi va afla
prosperitate.

47
2. Cea de a doua viziune este despre 4 coarne şi 4 făurari. Coarnele sunt simbolul a 4
popoare care au lovit Iuda, iar făurarii simbolizează instrumentul justiţiei divine împotriva
acestor popoare asupritoare.
3. Un om încearcă să măsoare cu o funie Ierusalimul viitor. El este oprit de un trimis
al lui Iahve, care îl anunţă că Ierusalimul cel nou nu va avea limite, deci nu poate fi măsurat,
întrucât cetatea mesianică va cuprinde tot pământul.
4. A patra viziune simbolizează preoţia cea sfântă şi nouă, Este înfăţişată scena unei
judecăţi: arhiereul Iosua, purtând haine murdare, este supus acuzaţiilor lui satan, înaintea
tribunalului lui Iahve. Arhiereul este absolvit de vină şi îmbrăcat în veşminte solemne, apoi îi
sunt date îndemnuri şi i se fac promisiuni, cu privire la venirea lui Mesia. În faţă arhiereului
Iosua este pusă o piatră spre care sunt îndreptaţi 7 ochi, simbol al Providenţei divine.
5. Zaharia vede un candelabru de aur cu 7 lumini, aşezat între doi măslini. Candelabrul
este simbolul vigilenţei universale a lui Iahve, în timp ce măslinii îi simbolizează pe cei doi
unşi, Zorobabel şi Iosua, principele şi arhiereul, exemple pentru marea restaurare mesianică.
6. Un sul de carte zboară prin văzduh, simbol al blestemului ce se răspândeşte în
întreaga ţară, vizându-i în chip deosebit pe cei ce jură strâmb. Viziunea doreşte să arate că
păcatul trebuie îndepărtat.
7. O femeie, simbolizând nelegiuirea, este închisă într-o efă şi transportată, de alte
două femei, în Babilon. Sensul profeţiei este că toate obstacolele, ce se ridică în calea venirii
împărăţiei Sale, sunt înlăturate de Dumnezeu.
8 Profetul vede 4 care trase de cai de culori diferite cum ies dintre munţi şi pornesc
în direcţii diferite, pentru a străbate pământul. Viziunea indică judecata ce se
va face asupra păgânilor, iar carele sunt instrumente ale mâniei divine.
Acţiunea simbolică: profetul pune pe capul arhiereului Iosua o cununa de aur şi
argint, act ce arată unirea puterii regale şi a puterii sacerdotale în persoana lui Mesia.
Partea a II-a -Cap 7-8
Această parte cuprinde o cuvântare ce tratează despre pregătirea poporului pentru
primirea promisiunilor viitoare. Profetul are acum ocazia de a sublinia faptul că Dumnezeu
apreciază în mod deosebit respectarea poruncilor Sale, aplicarea dreptăţii şi a iubirii, şi nu
este deloc impresionat de formalismul religios. Urmează o serie de promisiuni cu privire la
viitorul Ierusalimului, promisiuni ce vizează binecuvântarea şi prosperitatea cetăţii.
Partea a III-a -Cap 9-14
Profetul Zaharia vesteşte judecata ce va veni asupra neamurilor, apoi vorbeşte
despre bunurile timpului mesianic. Profetul face o întreită promisiune:
1. Un împărat drept, blând şi ocrotit de Iahve va restaura pacea şi va elibera pe captivi;
2. Inamicii poporului vor fi biruiţi;
3. Recolte bogate pentru ce îl cinstesc pe adevăratul Dumnezeu;
Înainte de a fi mântuită, lumea va fi îndreptată. Mântuirea lui Israel din
suferinţele provocate de duşmani se va produce în mod sigur, Ierusalimul va avea parte
de o glorie finală, odată cu convertirea neamurilor. Cei răi vor fi biruiţi şi distruşi.
Popoarele vor merge contra Ierusalimului, îl vor cuceri şi jumătate din locuitori vor fi
duşi în captivitate, dar cei răi vor fi pedepsiţi, Dumnezeu îi va mântui pe ai Săi şi va
instaura împărăţia Sa. Din Ierusalim va curge un râu al mântuirii, neamurile se vor
converti şi se vor închina adevăratului Dumnezeu.

48
 3. Stilul cărţii
Din punct de vedere literar, Zaharia este superior contemporanului său, Agheu. În
descrierea diferitelor situaţii, Zaharia apelează la o varietate de imagini, expresii şi
comparaţii. Stilul este mai înălţător şi mai viu. Totuşi, textul cărţii lui Zaharia suferă, pe
alocuri, de o anumita obscuritate.
4. Valoarea doctrinară

Sub raport doctrinar, profeţia lui Zaharia prezintă unele particularităţi interesante.
Viziunile profetului evidenţiază, în chip deosebit, Providenţa divină, care conduce destinele
omenirii şi în special ale poporului biblic.
Dumnezeu este transcendent, El se foloseşte de îngeri ca mijlocitori, aceştia
împlinesc voia Sa pe pământ şi îi împărtăşesc învăţături profetului. Angelologia, care apare
la profeţii din exil, Iezechiel şi Daniel, ocupă un loc important în cartea lui Zaharia. Satan
este prezentat ca adversar al lui Iahve, dar puterea sa răufăcătoare este supusă puterii
absolute a lui Dumnezeu.
Profetul Zaharia şi-a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea ideii mesianice.
Dacă în prima sa profeţie Mesia este numit „Odrasla" (3, 8), în celelalte apare sub numele de
preot, rege sau păstor (6, 12-13; 13, 7).
Într-o formă tipică, El se prezintă sub imaginea Bunului Păstor, care primeşte
pentru slujba Sa suma de 30 arginţi, valoarea unui sclav. Bunul Păstor este ucis şi apoi plâns.
Regele mesianic este drept şi smerit, iar intrarea Lui triumfală în Ierusalim va
prilejui o mare bucurie pentru locuitorii cetăţii sfinte (9, 9). Inspirat de Dumnezeu, Zaharia
afirmă că trupul lui Mesia va fi străpuns (12, 10) şi că cei care i-au fost apropiaţi se vor
lepăda de El, precum i se risipeşte turma păstorului care este bătut (13, 17). Autoritatea divină
a cărţii lui Zaharia este confirmată prin mai multe citări în Noul Testament.

Profetul Maleahi

1. Numele şi epoca profetului

Profeţia lui Maleahi încheie canonul scrierilor veterotestamentare. Numele

Maleahi (eb. Malahia) se traduce prin „îngerul lui Iahve" şi este unic în Vechiul Testament.
Cu privire la persoana şi numele profetului au existat discuţii atât la exegeţii vechi,
cât şi la exegeţii noi. Majoritatea exegeţilor înţeleg numele Maleahi ca fiind un nume
propriu, însă există şi voci care susţin că este un nume apelativ. În antichitate numele era
socotit un pseudonim, iar targumul lui Ionatan îl consideră ca fiind denumirea pentru Ezdra.
Unii Sfinţi Părinţi au crezut chiar că este vorba despre un înger întrupat. Astăzi,
majoritatea exegeţilor îl consideră pe Maleahi o persoană istorică, autor al cărţii ce îi este
atribuită.
Titlul cărţii nu oferă alte informaţii. Nici cuprinsul profeţiei nu dă date precise
despre timpul în care a trăit autorul. Exegeţii sunt de acord cu plasarea profeţiei în perioada
postexilică, într-o vreme destul de îndepărtată de epoca profeţilor Agheu şi Zaharia. Această
apreciere se bazează pe indicaţiile interne ale profeţiei.

49
 Trecuse suficient de mult timp, de la încheierea lucrărilor de construcţie a celui de
al doilea templu, pentru ca abuzurile să fie introduse în celebrarea cultului şi zelul pentru
cele sfinte să se răcească. Starea religios-morală prezentată de Maleahi nu corespunde cu
cea existentă în vremea lui Agheu şi Zaharia, ci se aseamănă cu descrierile făcute de Ezdra
şi Neemia (458-433 î.Hr.).
Atât Maleahi, cât şi Neemia combat căsătoriile cu femei străine, mustră sacrificiile
şi zeciuielile insuficiente şi se ridică împotriva marilor nedreptăţi sociale.
Unii exegeţi sunt de părere că Maleahi ar fi profeţit cu ceva timp înainte de venirea
lui Ezdra, adică înainte de 458 Î.Hr., dat fiind că el nu aminteşte nimic de reforma realizată
de Ezdra şi Neemia. Alţii opinează că profetul ar fi activat pe la 450-445 î.Hr., sau chiar
după 433 î.Hr. Prin urmare, Maleahi şi-a scris profeţia cândva între 450-430 î.Hr.
2. Cuprinsul cărţii
Profeţia lui Maleahi poate fi împărţită în 2 părţi:
Partea I -Cap 1,1-2,16
Această parte cuprinde mustrări adresate poporului ales care a uitat binefacerile
divine şi s-a îndepărtat de Iahve.
Mustrările profetului se îndreaptă, în chip deosebit, către preoţi. Aceştia L-au
ofensat pe Dumnezeu şi au profanat sacerdoţiul prin aducerea de sacrificii
necorespunzătoare şi prin dispreţul manifestat faţă de altar. Pentru neglijarea obligaţiilor ce
le revin, preoţii vor fi pedepsiţi negreşit de Iahve.
În opoziţie cu aceste sacrificii nedemne, profetul Maleahi anunţă un sacrificiu
curat, care va fi adus lui Dumnezeu de către toate popoarele şi în tot locul: „De la răsăritul
soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu între neamuri şi în tot locul jertfa se va
aduce numelui Meu între neamuri".
Profetul îi îndeamnă pe preoţi la căinţă şi le aminteşte de legământul cel vechi
încheiat cu Iahve. Poporul este certat în chip deosebit pentru două păcate: căsătoriile cu
femei de alt neam şi repudierea soţiilor legitime, după bunul plac.
Partea a 11-a -Cap 2,17-4, 6
Datorită fărădelegilor de care se face vinovat poporul ales, Dumnezeu va trimite pe
Solul legământului Său, spre a pregăti venirea Sa la judecată. Manifestarea lui Iahve în
calitate de Judecător va fi cumplită pentru păcătoşi, ei vor fi mistuiţi precum paiele de foc.
Însă cei ce se tem de Dumnezeu vor avea parte de fericire.
După un ultim îndemn la respectarea poruncilor divine, profetul Maleahi îşi
încheie scrierea prin anunţarea profetului Ilie (Ioan Botezătorul), ca precursor al lui Mesia.
El va lucra pentru convertirea popoarelor.

3. Limba şi stilul cărţii

Limba scrierii este destul de curată, dar se pot întâlni şi unele expresii neuzitate şi
câteva aramaisme. În ceea ce priveşte stilul profetului, el este în general prozaic, deşi se pot
remarca şi anumite pasaje ce nu sunt lipsite de eleganţă. Profetul se exprimă cu claritate,
concizie şi vigoare, însă spontaneitatea sa suferă din cauza imitării frecvente a profeţilor mai
vechi. Caracteristica lui Maleahi este folosirea didactică a dialogului.

50
4. Valoarea doctrinară
Maleahi evidenţiază câteva aspecte deosebit de importante. Profetul vorbeşte
despre demnitatea ce trebuie acordată funcţiilor liturgice şi despre suveranitatea lui
Dumnezeu cu privire la calitatea sacrificiilor ce îi sunt aduse.
Cultul are valoare doar ca expresie a religiozităţii şi pietăţii adevărate. Deşi
condamnă formalismul religios, profetul accentuează şi importanţa cultului extern, a
împlinirii ritualurilor şi îndatoririlor de întreţinere a templului.
Maleahi condamnă divorţul şi invocă dreptatea lui Dumnezeu asupra păcătoşilor.
Cu deosebită tărie profetul combate căsătoriile cu femei de neam străin şi pune în lumină
pericolul asumat prin astfel de căsătorii. Aceste uniri favorizează slăbirea credinţei în Iahve
şi a iubirii faţă de El, mergând până la căderea în idolatrie.
Profeţia lui Maleahi este bogată în perspective mesianice şi eshatologice. În
legătură cu venirea lui Mesia, Maleahi aduce un element nou: Acesta va avea un
înaintemergător, care îi va pregăti calea, el fiind anunţat sub chipul proorocului Ilie.
Deosebit de preţioasă este profeţia lui Maleahi cu privire la sacrificiul universal,
viitor, pe care cei mai mulţi exegeţi îl identifică cu Jertfa Euharistică.
Autoritatea divină a cărţii este confirmată de scriitori noutestamentari, precum şi de
primirea ei consecventă atât în canonul iudaic, cât şi în cel creştin.

CĂRŢILE NECANONICE

În Septuaginta şi în alte traduceri vechi ale Bibliei se află pe lîngă cele 39

cărţi, cuprinse în Biblia ebraică, şi unele cărţi întregi sau adaosuri la cîteva cărţi din
numărul celor 39. Aceste cărţi, din urmă, împreună cu adaosurile au trecut şi în
traducerile mai noi, făcute direct sau indirect de pe textul Septuagintei. În regula
generală, traducerile oficiale ale Bisericilor Ortodoxe cuprind, pe lîngă cele 39 cărţi,
recunoscute drept canonice, şi un șir de alte 10 cărţi întregi și cîteva suplimente la cele
canonice. În traducerile româneşti ediţiile Sf. Sinod din 1914, 1936 şi 1944, aceste
cărţi, din urmă, sunt înşirate după cele canonice. Ele sunt numite în ediţia din 1944
cărţi şi fragmente necanonice.
Cărţile necanonice întregi sunt următoarele:
1. Tobit;
2. Iudita;
3. Baruh;
4. Epistola lui Ieremia;
5. III Ezdra;

51
 6. Înţelepciunea lui Solomon;
7. Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah;
8. I Macabei:
9. II Macabei:
10. III Macabei.

Suplimentele (adaosurile) necanonice sunt la următoarele cărţi canonice:

a) La cartea Esterei: Visul lui Mardoheu, decretul lui Artaxerexes, rugăciunea lui
Mardoheu şi a Esterei. Descrierea, mai pe larg, a intrării Esterei la rege, decretul lui
Artaxerxes pentru apărarea iudeilor, explicarea visului lui Mardoheu.
b) La cartea lui Daniel: Rugăciunea lui Azaria şi Cîntarea celor trei tineri, Istoria
Susanei şi Istoria idolului Bel şi a balaurului;
c) La Iov: Despre originea lui Iov;
d) La Psalmi: Psalmul 151
e) La cartea II Cronici; Rugăciunea lui Manase.

După cuprinsul lor, scrierile necanonice le putem împărţi în trei categorii: istorice,
profetice și poetice.
Cele de cuprins istoric sunt: Tobit. Iudita, III Ezdra. I, II şi III ale Macabeilor,
apoi adaosurile la cartea canonică Estera, la cartea Iui Daniel: Istoria Susanei, Istoria
idolului Bel şi a balaurului.
Cărţile profetice sunt: Baruh şi Epistola lui Ieremia
Cărţile poetice sunt:
a) de cuprins didactic: Înţelepciunea lui Solomon şi Înţelepciunea lui Isus fiul lui
Sirah;
b) de cuprins liric: Adaosurile la cartea lui Daniel, Rugăciunea lui Azaria şi
Cîntarea celor trei tineri, suplimentul la cartea Cronicilor: Rugăciunea lui Manase şi
suplimentul la Psaltire: Psalmul 151.
Potrivit decretelor Sinoadelor şi părerilor Sf. Părinţi, după cum s-a văzut în
capitolul despre istoria canonului, următoarele considerente marchează aspectul
normativ pentru aceste cărţi:
a) ele nu sunt inspirate;
b) ele sunt folositoare și edificatoare;
c) ele sunt superioare producţiilor literaturii profane;
d) ele trebuie să facă parte din textul Bibliei;
e) ele trebuie destinate ca lectură pentru catehumeni.
Aceste cărţi pot fi citite cu folos şi de către oricare credincios pentru sporirea
pietăţii. De aceea, unele părţi din aceste cărţi s-au introdus şi în cultul dumnezeiesc al
Bisericii Ortodoxe.
Aşa, cap. II—V, 10 din Înţelepciunea lui Solomon şi cap. II şi IV din Baruh se
citesc ca paremii. Cîntarea celor trei tineri (Dan. III, 24— 90) serveşte ca bază pentru
odele a VII-a şi a VIII-a ale canonului. Aceeaşi cîntare se citeşte în paremia Sîmbetei
Mari, la Utrenie. Cap. VII din cartea a II-a a Macabeilor este prelucrat pentru serviciul
bisericesc de la 1 august. Rugăciunea lui Manase se citeşte la Vecernia Mare. Cu toate
că aceste cărţi şi suplimente servesc pentru zidirea sufletească a credincioşilor, ele
totuşi nu pot fi folosite pentru confirmarea autorităţii dogmatice.
Constatăm, însă, că în teologia ortodoxă nu există peste tot o poziție unitară faţă
de aprecierea şi denumirea acestor cărţi.

52
 CĂRŢILE NECANONICE DE CUPRINS ISTORIC
CARTEA TOBIT
Cuprins şi caracterizare. Cartea Tobit istoriseşte cu multă artă istoria a două persoane
cu numele Tobit şi Tobie, tatăl şi fiul.
Tatăl se află printre exilaţii din Ninive şi este un israelit evlavios, observator al Legii şi
temător de Dumnezeu. El şi-a creat în Ninive o situaţie materială bună, venind în ajutorul
conaţionalilor săraci. Dar, după ce a trăit în belşug oarecare timp, Tobit este greu
încercat, pierzând toate bunurile sale, împreună cu vederea. Omul se roagă lui Dumnezeu
să-i trimită moartea (I, 1). In acelaşi timp vieţuia în Ecbatana o rudă a lui Tobit, cu
numele Raguel. Acesta avea o fiică, Sara, care pierduse 7 bărbaţi pe care, demonul
Asmodeu îi făcea să moară chiar în noaptea nunţii. Pe cînd Tobit se ruga să moară, Sara
se ruga și ea în aceeaşi clipă ca Dumnezeu să-i ia viaţa. Ambele rugăciuni sunt primite de
Dumnezeu. Îngerul Rafael este trimis să vindece pe Tobit şi să îi căsătorească pe Sara cu
Tobie, fiul lui Tobit (III, 7—25). În acest scop, sub chipul unui tînăr, Rafael conduce pe
Tobie în Rageş din Media, unde tatăl său îl trimite să-i aducă banii împrumutaţi lui
Gabael (IV, 1—VI, 9).
În Ecbatana, Rafael se abate pe la Raguel şi cere mîna Sarei pentru tînărul Tobie.
Căsătoria este încheiată, iar demonul de astă dată nu poate face nici un rău tinerilor. În
timpul cît a durat serbarea nunţii, Rafael aduce banii de la Gabael din Rageş, apoi
conduce pe tinerii căsătoriţi la Ninive. După aceasta Rafael se face cunoscut, zicând: «Eu
sunt unul dintre cei 7 îngeri care stau în faţa lui Dumnezeu» (XII, 15). În urmă se face
nevăzut. Tobit se roagă mulţumind lui Dumnezeu, I ar după moartea lui, fiul său Tobie
pleacă la Ecabatana (XIII, XIV).
Cartea Tobit, la început, a fost scrisă în limba ebraică sau aramaică. Fer. Ieronim
mărturiseşte că a tradus această carte din limba caldaică (aramaică), cu ajutorul unui evreu.
Cartea este scrisă pe la sfîrşitul sec. III sau începutul sec. II î.Hr. Ea cuprinde îndoieli de
ordin istoric şi dogmatic. Din punct de vedere istoric, cartea poate fi socotită drept o istorie
pioasă. Sub raport dogmatic, descrierea îngerului Rafael care induce în eroare pe oameni,
ca şi descrierea demonului Asmodeu sugerează îndoieli. De aceea, ea nu este considerată
canonică de către Biserica Ortodoxă. Din punct de vedere moral, cartea Tobit prezintă
învăţături alese. Din carte transpiră un duh de duioşie şi de dragoste faţă de aproapele,
sădeşte şi sporeşte în cititor sentimente adînci şi stimulează la fapte bune. Ca document
istoric, cartea Tobit oglindeşte indirect starea politică şi religios-morală a israeliţilor din
captivitatea asiriană. Tobit poate fi socotită ca un cod al vieţii familiare evlavioase.

CARTEA IUDITEI
Cartea îşi are denumirea de la persoana principală despre care vorbeşte această scriere.
Regele «asirian» Nabucodonosor, după ce a învins definitiv pe Arfaxad, regele mezilor, tri-
mite pe generalul său Olofern să cucerească ţările de la vest de Eufrat (I—II). Acesta
întîmpină o rezistenţă puternică la Betulia, cetate în Palestina de nord. El o asediază, ca să o
supună, prin sete şi foame (III— VI). Fiind pe punctul de a se preda, cetatea este salvată de
Iudita, o văduvă pe cît de pioasă, pe atît de frumoasă. Ea are curajul să pătrundă în tabăra
inamică şi îndată cîştigă încrederea lui Olofern. Folosindu-se de această împrejurare, ea îi
taie capul, după un ospăţ, şi pleacă cu el în cetate. Dimineaţa asirienii aflînd despre moartea
conducătorului lor, o iau la fugă, fiind urmăriţi de apărătorii cetăţii pînă departe, dincolo de
hotarele ţării. Iudita este sărbătorită şi onorată de poporul întreg. Ea a trăit în văduvie pînă
la adînci bătrîneţe (X—XVI).
Nu se ştie data precisă a compunerii cărţii. Probabil că ea a fost compusă în timpul
Macabeilor (sec. II î.Hr.), cu scopul de a încuraja și mângîia pe iudeii persecutaţi. Limba

53
originală a cărţii a fost cea ebraică sau cea aramaică, după cum se vede din caracterul
lingvistic al traducerii greceşti, păstrată în trei recenzii... Vulgata cuprinde o traducere
făcută de pe un text aramaic.
În ce priveşte autoritatea cărţii, observăm că sub raport geografic, cronologic şi
istoric există nepotriviri. În nici un caz nu se poate fixa timpul cînd s-au întîmplat
evenimentele descrise aici. Cartea cuprinde inexactităţi evidente. Astfel Nabucodonosor
este numit regele asirienilor, pe cînd în realitate el a fost regele babilonenilor. Apoi nici un
rege med nu este cunoscut sub numele de Arfaxad. Greutăţile istorice micşorează de
asemenea valoarea istorică a cărţii. Cetatea Betuliei nu-i menţionată niciodată, nici de către
autorii profani, nici de către scriitorii sfinţi, etc. Din cauza acestor nepotriviri şi îndoieli,
cartea Iudita nu este pusă în rînd cu cărţile istorice canonice. Biserica Ortodoxă serbează
amintirea Iuditei «celei drepte» în ziua de 7 septembrie.
Persoana principală din această carte, Iudita, se distinge prin caracterul său moral,
prin eroismul şi religiozitatea sa profundă, precum şi prin patriotismul său deosebit.
Totuşi, mijloacele de care ea se foloseşte pentru atingera scopului nu sunt recomandate de
morala creştină. Pentru întărirea şi zidirea sufletească sunt valoroase şi cuvîntările Iuditei,
rostite către căpeteniile Betuliei (VIII, 11, 33). Calităţile morale ale altor persoane
descrise în carte, în contrast cu cele ale persoanelor păgîne, produc asupra cititorului
admiraţie şi umplu de însufleţire în vremi de primejdie.

CARTEA III EZDRA

Această carte necanonică, în traducere grecească (Cod. Alex. şi Vatic.), se numeşte
Cartea I a lui Ezdra, fiind aşezată înaintea cărţii canonice Ezdra, din cauză că începe cu
istoria serbării Paştilor sub regele Iosua. Cartea canonică Ezdra începe, istoric, de-abia din
anul I al regelui Cirus. Cartea III Ezdra se mai numeşte în Cod. Alexandrin o Ierefs =
preotul. În Vulgata, cartea III Ezdra nu face parte din textul Sf. Scripturi, ci este ţinută drept
aprocrifă. Această carte necanonică se numeşte a III-a Ezdra, fiindcă în traducerea
grecească şi cea latină, cartea lui Neemia era numită a II-a Ezdra.
Cartea începe cu istoria lui Iosia şi anume, cu descrierea sărbătorii Paştilor, după ce
regele acesta restabilise cultul şi îndepărtase idolatria (cf. II Regi, cap. XXII—XXIV).
Expune apoi lupta cu regele Egiptului şi moartea lui Iosia. Urmează istorisirea suirii pe tron
a lui Ioahaz şi depunerea lui, domnia cea rea a regilor Ioachim, Ioiachim şi Sedechia,
dărîmarea templului şi a Ierusalimului, deportarea poporului în Babilon (cap. I). Se
istoriseşte apoi suirea pe tron a lui Cirus, permisiunea dată iudeilor de a se întoarce în patrie
şi de a rezidi templul, înapoierea obiectelor de cult, pîra samarinenilor împotriva zidirii
templului, precum şi decretul lui Artaxerxes de a se opri zidirea tempului (cap. II). Urmează
apoi disputa celor trei păzitori ai lui Darius despre întrebarea: «Ce este mai tare decît
toate?».
În cap III şi IV se istoriseşte întoarcerea lui Zorobabel, înşirîndu-se familiile care s-
au întors, precum şi punerea temeliei templului de către Zorobabel şi arhiereul Iosia. Se
aminteşte apoi despre activitatea profeţilor Agheu şi Zaharia, despre îndemnurile lor pentru
continuarea zidirii templului (cap. VI— VII). In cap VIII se vorbeşte despre întoarcerea lui
Ezdra în patrie, în anul al VII-lea al lui Artaxerxes. În sfîrşit, se arată năzuinţa lui Ezdra de
a desface căsătoriile contractate cu femei străine, de către preoţi, leviţi şi laici (cap. IX).
Peste tot aproape, cartea a III-a a lui Ezdra reproduce unele istorisiri din cele ce se află în
cărţile canonice (Cronici, Ezdra, Neemia), cu adaosuri neînsemnate (cap. III—V).
Timpul compunerii cărţii nu se poate determina precis. Cu probabilitate se poate
constata existenţa ei în sec. I d.Hr., sau în sec. I î.Hr. Autorul, necunoscut, a avut în vedere
să extragă acele părţi din cărţile canonice cu unele interpolări, care aveau un caracter pios

54
 şi edificator. Aşa se arată drepturile şi datoriile conducătorilor poporului (cap. IV, 1—12),
evitarea beţiei (III, 18—27) şi a desfrîului (IV, 24—31). În special se apreciază, în gradul
cel mai mare, adevărul, şi se arată domnia lui în lume. «Tot pămîntul cheamă adevărul şi
cerul pe el îl binecuvintează şi toate lucrurile se clatină şi se cutremură şi nimic la el nu
este strîmb..., adevărul rămîne şi este tare în veac şi trăieşte şi biruiește în veacul
veacului. Şi nu este la el privire la faţă şi nici deosebire, ci cele drepte face tuturor, fie
nedrepţi, fie răi şi la toţi sunt plăcute lucrurile lui. Şi la judecata lui nimic nu este drept şi
aceasta este puterea şi oblăduirea şi mărirea tuturor veacurilor: bine este cuvântat
Dumnezeu adevărului» (IV, 36—40).
Origen, Ciprian şi Augustin au admirat mult această vorbire despre adevăr. Fer.
Augustin vede în această profeţie despre Hristos numai «adevărul» (De civitate Dei 18,
3).

CELE TREI CĂRŢI ALE MACABEILOR

În bibliile greceşti, cărţile Macabeilor sunt aşezate în rînd cu cărţile istorice, după
Tobit şi Iudita. In traducerile româneşti şi slavone ca şi în textul Vulgatei, ele ocupă locul
penultim sau ultim în şirul cărţilor Vechiului Testament. Cărţile au numirea de la numele
persoanelor principale, descrise mai ales în cartea întîia şi a doua. Cartea a III-a a Maca-
beilor tratează despre o problemă cu totul deosebită decât celelalte.
Numele Macabeilor derivă de la macab sau macaba = ciocan. Acest nume s-a
primit de la al treilea fiu al preotului Matatia, Iuda, pentru vitejia şi biruinţa lui asupra
duşmanilor. Mai tîrziu numele Macabei a fost purtat de toţi acei iudei, care, începînd de la
Matatia, în dinastia instaurată, au apărat credinţa strămoşească împotriva asupritorilor
sirieni.
a. Cartea I-a a Macabeilor. în această carte se descriu luptele iudeilor, sub
conducerea Macabeilor împotriva sirienilor, pentru credinţa strămoşească şi independenţa
politică.
Cuprinsul cărţii începe cu o schiţă asupra cuceririlor lui Alexandru cel Mare, după
a cărui moarte imperiul se împarte între generalii săi credincioşi (I, 1—9). Autorul face, apoi,
imediat trecerea la timpurile grele de sub Antioh IV Epifaniu (175—164 î.Hr.). Epoca
domniei Ptolomeilor (324—198 î.Hr.), primele decenii ale domniei Seleucizilor (198-175
î.Hr.), precum şi istoria iudeilor din acest timp este trecută cu vederea.
Sub Antioh IV Epifaniu izbucnește o răscoală din cauza persecuţiei religioase. Acest
eveniment face începutul propriu-zis al cărţii I-a a Macabeilor. Antioh Epifaniu, după ce
învinse pe Ptolomeu, regele Egiptului, vine în Ierusalim, profană templul, jefuindu-1 de toate
obiectele preţioase, săvîrşind în acelaşi timp un măcel îngrozitor (175 î.Hr.). După doi ani, el
cucereşte prin înşelăciune Ierusalimul, întărește cetatea lui David şi aşează aici o garnizoană
de sirieni. Pe lîngă acestea, Antioh încearcă să introducă cu forţa idolatria, pedepsind cu
moartea pe toţi cei care rămîneau statornici în credinţa strămoşească (I, 10—57).
Preotul Matatia, împreună cu cei cinci fii ai săi: Ioan, Simon, Iuda (Ma- cabeul),
Eleazar şi Ionatan, se ridică împotriva asupritorilor, punîndu-se în fruntea poporului
credincios, îndemnîndu-1 să lupte pentru credinţă şi libertate. Se descrie apoi primele succese
războinice ale Macabeilor şi moartea preotului Matatia (cap. II). După moartea lui Matatia,
Iuda urmează la conducerea poporului, care prin mai multe biruinţe, obţine libertatea cultului
(166—161). Iuda învinge pe comandanţii sirieni: Nicanor, Gorgias şi Ptolemeu, ocupă
Ierusalimul şi sfinţeşte templul (165). Intr-o luptă victorioasă, Iuda moare ca un erou (III, I—
IX, 22).
La conducerea poporului urmează fratele său mai tînăr, Ionatan (161—143). În
persoana sa, Ionatan întruneşte demnitatea de arhiereu şi cea de principe. După 18 ani de

55
domnie, el este omorît cu perfidie de către Trifon (IX, 23—XII, 53). Urmaşul său este Simon,
care izbuteşte să obţină pentru poporul său libertatea politică (13). în familia acestuia, se
declară ereditară arhieria şi demnitatea de principe. După o domnie paşnică, Simon este ucis
de ginerele său (cap. XIII, 16). După moartea lui Simon, a urmat ca principe şi arhiereu, fiul
său Ioan (Hircan). Cu aceasta se încheie cartea I-a a Macabeilor în care se expune istoria po-
porului iudeu de la 175—125 î.Hr
b. Cartea a II-a a Macabeilor. Această carte nu este o continuare a celei dintîi. În
general ea este o paralelă a celei dintîi, dar cuprinde o epocă mai restrînsă. Cartea a II-a a
Macabeilor începe istorisirea, pornind ceva mai înainte de anul 175, anume, menţionînd
episodul despre încercarea lui Eliodor de a prăda templul din Ierusalim (176) şi terminînd
expunerea ceva mai înainte de moartea lui Iuda Macabeul (161).
Cartea are drept introducere două scrisori ale comunităţii iudaice din Ierusalim, adresate
celei din Egipt, împreună cu o prefaţă a autorului (II, 19—32), în care se expune scopul cărţii.
În cele două scrisori (I, 1—10 şi I, 11—II, 18), iudeii din Egipt sunt încurajaţi şi îndemnaţi să
serbeze sărbătoarea sfinţirii templului şi a focului sfînt. În prefaţă, autorul mărturiseşte că
expunerea istorică ce urmează poate fi privită ca un extras din opera lui Iason (II, 19—33).
I. Autorul expune evenimentele ce au premers răscoalei Macabeilor. El
istoriseşte despre faptul conservării miraculoase a tezaurului templului sub Seleuc al IV-lea,
predecesorul lui Antioh al IV-lea Epifaniu. Mai relatează apoi despre transmiterea demnităţii
arhiereşti lui Iason, fratele mai tînăr al arhiereului Onie, despre înlăturarea lui Iason de către
Menelau, despre uciderea lui Onie, despre cucerirea Ierusalimului de către Iason, fostul
arhiereu şi despre jefuirea templului de către Antioh Epifaniu (cap. III—V).
Istorisirea continuă apoi cu descrierea persecuţiilor suferite de iudei sub Antioh al IV-
lea şi îndeosebi se stăruie asupra istorisirii martiriului bătrînului Eleazar şi al celor şapte fraţi
Macabei, împreună cu maica lor (cap. VI—VII). In continuare, se descrie biruinţa lui Iuda
asupra lui Nicanor, şi se istoriseşte despre moartea lui Antioh şi despre curăţirea templului
(VIII—IX).
II. Autorul, mai departe, descrie luptele lui Iuda împotriva lui Antioh al V-lea Eupator
şi Demetriu I Soter, biruinţa asupra generalilor Lisias şi Nicanor, precum şi despre fixarea
zilei lui Nicanor la 13 Adar (cap. X, 10—XV, 36). Intr-un scurt epilog autorul cere
îngăduinţa cititorilor săi (XV, 37—39).
c. Cartea a IlI-a a Macabeilor. Cuprinsul acestei cărţi n-are nimic comun nici cu epoca
nici cu persoanele Macabeilor. De aceea, denumirea cărţii nu este în raport cu cuprinsul ei.
Scrierea cuprinde descrierea unei persecuţii de pe timpul regelui Ptolemeu Filopator (221—
214), împotriva iudeilor din Egipt. Acest rege, în timpul expediţiei sale militare în Siria, în
trecerea sa prin Ierusalim, a voit să intre în Sfînta Sfintelor. Fiind împiedicat în chip
miraculos, el se aprinde de mînie şi hotărăşte să se răzbune pe iudeii din Egipt. Întorcîndu-se
în Alexandria, regele ordonă ca să fie adunaţi în Alexandria toţi iudeii din cetăţile Egiptului şi
să fie striviţi de elefanţi (cap. I—III). Iudeii adunaţi au fost închişi într-un hipodrom şi s-a
hotărît o zi pentru nimicirea lor. De trei ori planul regelui a fost zădărnicit. Prima dată regele
adoarme adînc şi nu se deşteaptă, ca să ia parte la spectacol. A doua oară el uită de hotărîrea
sa, iar a treia oară, elefanţii se îndreaptă asupra ostaşilor regelui, strivind în picioare pe oricine
le venea înainte. Dându-şi seama că iudeii sunt ocrotiţi de către Dumnezeu, regele renunţa la
planul său, eliberează pe iudei şi-i ia sub ocrotirea sa (IV—VII).
d. Originea cărţilor Macabeilor. Cartea întîia a Macabeilor, după cîte se cunoaşte, a
fost scrisă în evreieşte de către un iudeu din Palestina. Lucrul acesta îl aminteşte Origen şi
Fericitul Ieronim. Originalul pierdut a fost înlocuit cu un text grecesc, care cuprinde o
mulţime de ebraisme.
Timpul compunerii cărţii se poate fixa pe la sfîrşitul domniei lui Ioan Hircan (cam pe
la 104 î.Hr.).

56
 A doua carte a Macabeilor, dimpotrivă, a fost scrisă în greceşte de la început de către
un iudeu elenist. Lucrarea nu este originală şi personală ci este, după cum am arătat, un
rezumat dintr-o operă mai mare cu privire la epoca Macabeilor, scrisă de către Iason
Cirineanul (cinci cărţi). Data compunerii cărţii nu poate fi stabilită cu precizie. În tot
cazul, ea a fost scrisă mai tîrziu decît evenimentele pe care le relatează. În general, se
susţine că ea a fost compusă înainte de anul 70 d.Hr. Persoana autorului e necunoscută,
dar locul vieţuirii sale trebuie să fi fost Egiptul, după cum se vede din limba greacă
folosită în mod corect.
Cartea a IlI-a a Macabeilor a fost scrisă, de asemenea, numai în limba greacă. Limba
şi cuprinsul cărţii arată că ea este o producţie a iudaismului egiptean. Locul scrierii este
Alexandria, care este descrisă şi menţionată des. Persoana autorului nu e cunoscută.
Despre timpul compunerii nu se poate preciza ceva sigur.
e. Valoarea istorică şi doctrinară a cărţilor Macabeilor.
1. Despre prima carte a Macabeilor se spune, cu drept cuvînt, că este scrierea cea mai
bună din punct de vedere istoric. Ca palestinian, autorul a cunoscut foarte bine
împrejurările în care s-au petrecut evenimentele descrise. Afară de aceasta, el a trăit foarte
aproape de ele. Autorul citează foarte multe documente oficiale, în mare parte citate
oficial, ceea ce arată că valoarea istorică a cărţii trebuie să fie apreciată. Ea «este unul din
izvoarele cele mai preţioase pe care le avem despre istoria poporului biblic»
Nota religioasă domină toată expunerea, iar cititorul este însufleţit de o încredere pioasă.
Totuşi, impresiile cititorului se cuprind în faptele înseşi mai curînd decît în felul cum ele au
fost înfăţişate. Felul de prezentare a evenimentelor istorice se apropie de cel al operelor de
istorie profană, mai ales prin lipsa unor preocupări religioase şi morale, puse în serviciul unei
teze fixate mai înainte.
Iosif Flaviu foloseşte cartea I-a a Macabeilor ca un ghid în istoria epocii Macabeilor.
Cartea nu-i lipsită nici de anumite erori. De exemplu autorul afirmă că «s-a aflat în Scriptură
despre spartani şi iudei că ei sunt fraţi din neamul lui Avraam» (VI, 21).
Ca o notă caracteristică a cărţii se observă lipsa completă a numelor dumnezeieşti. Se
pare că autorul s-a ferit să întrebuinţeze numele lui Dumnezeu, Iahve. In spiritul targumelor şi
al talmudului, el a întrebuinţat termenul «cer» în locul numelui Iahve. Pentru zidirea sufle-
tească a credincioşilor, foarte instructive sunt iubirea şi entuziasmul Macabeilor pentru
împlinirea Legii strămoşeşti (I Mac. I, 63 ; II, 48). Demn de toată lauda este zelul şi energia
lui Matatia şi a fiilor săi pentru credinţele lor religioase, precum şi sacrificiile şi faptele
măreţe ale lor în vederea unor scopuri superioare.
2. A doua carte a Macabeilor nu e compusă cu aceeaşi obiectivitate ca cea dintîi. Se
constată imediat că autorul n-are intenţie numai să istorisească faptele, ci, mai ales, urmăreşte
un scop de zidire sufletească. Acest lucru se desprinde din zelul vorbirii oratorice, din refle-
xiile personale şi din îndemnurile dese care întrerup cursul expunerii. Totul se mişcă în jurul
templului şi al cultului lui Iahve. De asemenea, autorul se sileşte să arate, cît se poate mai
mult, intervenţia directă şi supranaturală a lui Dumnezeu în istorie. De aici urmează că autori-
tatea şi valoarea istorică a cărţii a doua a Macabeilor nu se poate pune pe aceeaşi treaptă cu
cea a primei cărţi. Adevărul istoric este în multe locuri denaturat. Însuşi autorul recunoaşte că
în cartea sa se amestecă vin cu apă (II Mac. VI, 39). Prin aceasta se înţelege prelucrarea arbi-
trară a operei lui Iason şi introducerea unor legende în legătură cu faptele istorice. Nu se
poate însă tăgădui valoarea istorică a evenimentelor istorisite, care sunt în acord cu I Macabei
şi mărturiile istorice vechi.
Din punct de vedere doctrinar, cartea prezintă unele idei interesante. Cu drept cuvînt s-a
atras atenţia asupra doctrinei cărţii despre crearea lumii din nimic (II Mac. VI, 18—42). Se
expune, apoi cu claritate doctrina despre viaţa de dincolo şi despre credinţa iudeilor în
învierea morţilor, pe timpul scrierii cărţii (II Mac. VII, 8). Iuda Macabeul vede apărînd în vis

57
pe arhiereul Onia şi Ieremia, rugîndu-se pentru popor (II Mac. XV, 12—14). De aici se vede
legătura dintre cei vii şi cei morţi. (XV, 12—16). Onia, arhiereul cel bun şi drept, mort ca
martir, împreună cu Ieremia, profetul glorificat, se roagă pentru popor. Tot aşa în această
carte avem un model de intervenţie a celor vii pentru cei morţi. Iuda Macabeul a hotărît să se
aducă sacrificii pentru iertarea păcatelor ostaşilor căzuţi pe cîmpul de luptă: «foarte bun şi
cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor» (II Mac. XII, 42—46). De aici se vede
eficacitatea rugăciunii celor vii pentru cei morţi.
Cartea cuprinde, apoi, multe exemple de credinţă şi speranţă neclintită în Dumnezeu,
care vine în ajutorul celor ce nădăjduiesc în El (II Macabei XII, 39—45). Se dau, apoi,
exemple evidente de pedepse dumnezeieşti împotriva celor păcătoşi: Iason, Epifanie,
Menelau, Nicanor.
Sfinţii Părinţi, mai ales, au lăudat mult martiriul lui Eleazar (II Mac. XV, 32—37) şi
al celor 7 tineri Macabei şi al maicii lor (II Mac. VI, 18— VII, 42). Amintirea anuală a
martiriului lui Eleazar s-a introdus în Biserică la 1 august. Pentru toate timpurile, cartea
aceasta formează o lectură ce încurajează şi însufleţeşte pe toţi luptătorii pentru credinţa
lor.
3. Cartea a IlI-a a Macabeilor, din punct de vedere istoric, a fost contestată atît în
antichitate, cât şi în timpul mai nou. Totuşi, este un fapt istoric recunoscut, istorisirea
despre lupta lui Ptolemeu Filopator cu Antioh al III-lea şi descrierea celui dintîi ca un om
desfrînat şi iubitor de banchete (III Mac. IV, 13 ,- V, 2, 9, 24). Celelalte descrieri nu sunt
demne de credinţă.
Din punct de vedere al zidirii sufleteşti, cartea aceasta se recomandă, mai ales, prin
modelele de rugăciune expuse aici, prin care se exprimă supunerea smerită voii lui
Dumnezeu (III Mac. I, 13—25 ; V, 33—36) sau speranţa neclintită în ajutorul lui şi în
mîntuirea din primejdie (III Mac. V, 4—16). Model de rugăciune plină de credinţă în
Dumnezeu este rugăciunea arhiereului Simeon, rostită înainte de intrarea lui Ptolemeu în
templul din Ierusalim: «Doamne, Doamne, împăratul cerurilor şi Stăpînul a toată făptura,
cel sfînt între sfinţi, singur stăpînitor, atotţiitor, caută spre noi..., căci Tu eşti cel ce ai
făcut toate şi toate le stăpîneşti: Doamne, drept eşti cel ce judeci pe cei ce cu semeţie şi cu
trufie se poartă... Şi cu adevărat credincios şi adevărat eşti... Iată dar acum, împărate
sfinte, pentru păcatele noastre cele multe şi mari ne asuprim..., Şterge păcatele noastre şi
risipeşte greşealele noastre şi arată mila Ta în ceasul acesta, de grabă să ne întîmpine pe
noi îndurările Tale şi pune laudă în gura celor ce au căzut şi şi-au zdrobit sufletele, fă-ne
nouă pace» (III Mac. II, 1—15).
Aşa numitul canon apostolic (85), numără cele trei cărţi ale Macabeilor în şirul cărţilor
onorate şi sfinte, desigur pentru importanţa lor morală şi didactică.

SUPLIMENTELE DE CUPRINS ISTORIC

LA CĂRŢILE CANONICE
1. Suplimente la cartea canonică Estir
Textul grecesc al cărţii Estir este mai dezvoltat decât textul original ebraic. Ceea ce este
expus mai pe larg în textul grecesc, are un colorit religios cu scop educativ. În esenţă,
suplimentele nu spun ceva nou, ci s-a dezvoltat mai pe larg cuprinsul textului original.
Suplimentele necanonice sunt următoarele :
1. Visul lui Mardoheu, în care el vede doi balauri luptîndu-se între ei (în Septuaginta
formează începutul cap. 1).

58
 2. Mardoheu descoperă conjuraţia a doi fameni contra regelui. Pentru acest fapt famenii
sunt pedepsiţi cu moartea, iar Mardoheu este pus în mare cinste.
3. Decretul lui Artaxerxes (Estir, cap. III, 13—14) pentru nimicirea iudeilor în întîia zi a
lunii Adar.
4. Rugăciunea lui Mardoheu şi a Estirei (Estir cap. I, 17 ş.u.).
5. Descrierea mai pe larg a scenei intrării Estirei la rege (cap. V mai dezvoltat în textul
grecesc).
6. Decretul regal pentru ocrotirea iudeilor (Estir VIII, 13—14, în Septuaginta, vers. 14—
17 sunt puse la începutul cap. IX).
7. Explicarea visurilor lui Mardoheu despre cei doi balauri, adică lupta ce avea să se
ducă între Mardoheu şi Aman (Estir 10, 3 ş.u.).

2. Suplimente (adaosurile) la cartea canonică a lui Daniel.

a. Istoria Susanei. în traducerea românească a Sf. Scripturi (ediția Sf. Sinod), se
află, după cartea lui Isus Sirah, două suplimente narative Istoria Susanei şi aceea a idolului Bel
şi a balaurului, suplimente care se află într-o oarecare legătură internă cu cuprinsul istoric al
cărţii canonice a lui Daniel. In traducerea grecească a Septuagintei, aceste două suplimente
formează cap. XIII şi XIV ale cărţii lui Daniel, iar în textul lui Teodotion sunt separate unul de
altul, astfel că istoria Susanei este pusă la începutul cărţii, iar cea a lui Bel şi a balaurului la
sfîrşitul cărţii. în traducerea latină Vulgata, aceste două suplimente formează cap. XIII şi XIV
ale cărţii lui Daniel, fiind socotite deuterocanonice.
Cuprinsul istoriei Susanei. În această istorisire se expune întîmplarea dramatică a
unei femei, pe cît de frumoasă, pe atît de evlavioasă, care fusese învinuită de adulter de către
doi bătrîni, aleşi judecători pentru anul acela, în mijlocul poporului evreu din captivitate.
Aceşti bătrîni, fiind aprinşi de patimă neiertată pentru frumoasa Susana şi neputînd-o seduce
la păcat, depun împotriva ei o mărturie falsă. După Legea mozaică, adulterul trebuia să fie
pedepsit cu moartea. De fapt, tribunalul o declară vinovată şi o condamnă la moarte, cu toate
că ea îşi apără nevinovăţia. Rugîndu-se lui Dumnezeu să-i vină în ajutor, intervine tînărul
Daniel, care obţine redeschiderea procesului. Daniel interogă separat pe cei doi acuzatori şi îi
face să se contrazică în mărturiile lor, astfel că este vădită reaua lor credinţă şi falsa lor
mărturie. Susana este achitată, iar cei doi martori falşi sunt condamnaţi la moarte. Deşi, din
punct de vedere istoric, această istorisire prezintă serioase îndoieli, întrucît nu oglindeşte
starea iudeilor de la începutul exilului, totuşi, naraţiunea are un caracter instructiv şi un scop
moral. Naraţiunea pune în lumină mai ales castitatea riguroasă a Susanei şi credinţa ei
neclintită în dreptatea lui Dumnezeu, care cunoaşte şi cele mai dinăuntru ale omului.
Edificator este exemplul Susanei, care fiind pusă în dilemă de a păcătui sau a muri, ea a ales
calea a doua, numai să-şi păstreze castitatea: «Mai bine este pentru mine să nu fac şi să cad
în mîinile voastre, decît să păcătuiesc înaintea Domnului» (I, 23). Se arată apoi providenţa
lui Dumnezeu, care se manifestă prin înţelepciunea lui Daniel şi care ocroteşte pe oamenii
pioşi, neîngăduind să fie ispitiţi peste măsură (I Cor. X—XIII).
b. Istoria idolului Bel şi a balaurului. Istoria idolului Bel descrie chipul
ingenios prin care Daniel a demascat înşelăciunea preoţilor păgâni. Aceştia cereau zilnic,
pentru templul lor, alimente în cantitate mare sub pretext că idolul lor le mănîncă. Regele
Cirus, dorind să arate lui Daniel că n-are dreptate, a sigilat uşile templului. A doua zi
alimentele au dispărut, fără să fi fost atins sigiliul de pe uşi. Daniel presărase mai înainte
cenuşă pe podelele templului şi s-au descopeill numeroase urme ducînd la o uşă secretă pe
unde intrau şi ieşeau preoţii cu familiile lor, consumînd toate alimentele. Dovedindu-se
înşelăciunea preoţilor idolatri, aceştia au fost ucişi, iar idolul sfărîmat.
Istoria balaurului este urmarea naraţiunii precedente. Este vorba aici despre un
şarpe uriaş, care era adorat în Babilon şi pe care-1 ucide Daniel. Babilonienii înfuriaţi pentru

59
nimicirea idolului şi uciderea preoţilor lor, silesc pe regele lor să-l arunce pe Daniel într-o
groapă cu lei. Daniel însă este ocrotit de Dumnezeu în chip minunat timp de li zile, şi astfel
el nu este sfîşiat de lei. în acest timp profetul Avacum din Iudeea, care ducea merinde la
lucrători în ţarină, fu luat de îngeri şi dus prin aer în Babilon, la Daniel, căruia ii aduse
‘mîncare. In ziua a şaptea regele venind la groapa cu lei, află viu pe Daniel, îl scoase de
acolo cu bucurie şi aruncă în locul lui pe vrăjmaşii săi. Atît naraţiunea despre Bel cît şi cea
despre balaur, deşi n-au o valoare istorică, totuşi au o valoare polemică, amîndouă avînd ca
scop să combată şi să ridiculizeze păg'înismul şi idolatria. întrucrt ideile principale din cele
două istorisiri sunt instructive — confirmarea monoteismului şi Providenţa specială fată de
Daniel — se justifică folosirea ambelor naraţiuni la serviciul divin în Duminica
Protopărintilor şi la 17 decembrie la canon, oda a IlI-a, troparul II şi şezînda după oda a IlI-a
a canonului.

CĂRŢILE NECANONICE DE CUPRINS PROFETIC

1. CARTEA BARUH
Cartea aceasta poartă numele ucenicului şi secretarului profetului Ieremia (Ierem.
32, 1l; 36, 4l, 45).
Cartea Baruh cuprinde o introducere şi două părţi. În introducerea istorică (I, 1—
14), autorul vorbeşte despre activitatea sa în Babilon şi istoriseşte misiunea sa la Ierusalim. În
Babilon, autorul zice despre sine că a citit în anul al V-lea, după dărîmarea Ierusalimului,
scrierea sa regelui Iehonia şi celorlalţi iudei exilaţi. Impresionaţi de cuprinsul ei, au trimis-o,
însoţită de o epistolă şi mai multe daruri, la iudeii rămaşi în Ierusalim. Baruh fu însărcinat să
ducă această colectă în fruntea unei delegaţii.
Partea I-a (I, 15—III, 18), cuprinde o mărturisire plină de amărăciune, în care
exilaţii recunosc greşelile lor. Urmează apoi o rugăciune, care trebuie să fie citită în Ierusalim,
la sărbători.
Partea a II-a (III, 9—V, 9), cuprinde o cuvîntare în stilul profeţilor, în care autorul,
mai întîi, face elogiul înţelepciunii izvorîtă din Legea Domnului, arătînd că părăsirea ei este
adevărata cauză a exilului. Mai departe, Israelul este mîngîiat, promiţîndu-i-se întoarcerea din
exil.
Autorul vrea să se identifice cu ucenicul şi colaboratorul lui Iere- mia, Baruh
(Ierem. XXXII, 12). Acest fapt contrazice ştirile istorice sigure. După Ierem. XLIII, 6, Baruh a
plecat împreună cu învăţătorul său în Egipt, după dărîmarea Ierusalimului, iar autorul cărţii
Baruh zice că a fost dus în captivitatea babilonică, odată cu Iehonia (597 î.Hr., Baruh I, 1, 10).
Şi alte amănunte din cartea Baruh arată că nu este posibil să ne gîndim la ucenicul lui Ieremia
ca autor al cărţii.
Cartea Baruh există numai în limba greacă, dar multe ebraisme arată că, cel puţin
partea I-a (I, 1—III, 8), a fost scrisă în limba ebraică sau aramaică. Contrazicerile istorice ca
de exemplu: existenţa unui arhiereu Ioachim în Ierusalim (Baruh I, 7), citirea cărţii în prezenţa
regelui Iehonia (Baruh III), arată clar că autenticitatea scrierii nu se poate susţine. Scrierea de
faţă a fost redactată mult mai tîrziu: prima parte cel mai tîrziu în sec. III, iar partea a II-a şi mai
tîrziu încă, poate chiar la începutul erei creştine.
Notăm că Baruh n-a făcut parte niciodată din canonul ebraic. De aceea şi Părinţii care
cunoşteau bine şi se orientau după canonul ebraic, n-au primit în canon cartea aceasta. Aşa au
procedat Meliton, Origen, Sf. Ioan Damaschin ş.a. Alţii, care s-au orientat după traducerea
iudeilor din Alexandria, au considerat cartea aceasta ca una care este unită cu Ieremia şi
Plîngerile (Chiril din Ierusalim şi Atanasie cel Mare). Deşi, din cauza îndoielilor istorice,
cartea se numără printre cele necanonice, totuşi ea a fost mult preţuită de Sf. Părinţi din cauza
cuprinsului moral şi edificator. Îndeosebi este frumoasă rugăciunea pentru iertarea păcatelor
(Baruh III, 1—8).

60
 Cartea Baruh, în epistola către exilaţi, formînd partea I-a, ni se prezintă ca un ecou al
doctrinei lui Ieremia despre cauzele suferinţelor, care se datorează necredinţei şi păcatelor
poporului. Sf. Părinţi citează, adeseori, ca profeţie despre întruparea Fiului lui Dumnezeu,
textul: ”După aceasta pe pămînt s-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit” (Baruh III, 15—
9). În cultul ortodox se citeşte din Baruh III, 36—IV, 4, drept paremie la Vecernie, în ajunul
Naşterii Domnului.

2. EPISTOLA LUI IEREMIA

În Septuaginta, această carte este aşezată după «Plîngeri». În traducerile româneşti,
aprobate de Sf. Sinod, se află după Baruh; În traducerea latină Vulgata, epistola lui Ieremia
este unită cu Baruh ca al Vl-lea capitol al acestei cărţi. De fapt, epistola aşa-zisă a lui Ieremia
n-are nici o legătură cu cartea Baruh. Ea este concepută în forma unei epistole adresată către
iudeii care aveau să plece în exilul babilonian. Obiectul şi scopul principal al epistolei este
îndemnul ca cei exilaţi să se ferească de a cădea în cultul ademenitor al păgînilor. Autorul, mai
întîi, arată concepţia despre idoli şi cultul idolatru ca ceva împotriva raţiunii (I, 1—58), apoi se
opune cultului cel adevărat al Atotputernicului Dumnezeu (I, 59—62).
Epistola zisă a lui Ieremia s-a păstrat numai în greceşte şi forma de exprimare arată că nu
este o traducere, ci s-a scris direct în limba greacă. Nu se poate preciza timpul şi locul
compunerii epistolei. Cartea a II-a a Macabeilor (II, 2), face aluzie la această epistolă, deci ea
a fost scrisă nu mai tîrziu de sec. II î.Hr. Limba elegantă grecească dă de bănuit că a fost scrisă
de un iudeu din Alexandria. Ca şi Baruh, Epistola n-a făcut parte niciodată din canonul ebraic.
Ea este, deci, trecută între cărţile necanonice dar se bucură de autoritate morală - didactică,
mai ales, din cauza concepţiei înalte despre Dumnezeu şi a îndemnurilor stăruitoare de a crede
neclintit în El şi de a nu cădea în mreaja cultului păgîn şi a sărbătorilor păgîne (Ep. lui. Ierem.
1—6, 10, 42—43, 61, 72).

CĂRŢILE ANAGHINOSCOMENA (NECANONICE)

DE CUPRINS POETIC ŞI DIDACTIC

a. Cărţi de cuprins didactic

CARTEA ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON
După cum arată titlul (Liber Sapientiae), această carte este, în întregime, închinată
instrucţiei înţelepciunii. Autorul ei, sub numele lui Solomon, se adresează către principii şi
judecătorii pămîntului şi le recomandă înţelepciunea, adică păzirea credinţei şi poruncilor
religioase şi evitarea nebuniei idolatriei. Cartea se poate împărţi în două secţiuni: una
didactică (I—IX) şi una istorică (X—XIX).
Prima parte vorbeşte despre înţelepciune, despre mijloacele prin care se poate dobîndi şi
despre foloasele ei pentru cei puternici, despre calităţile şi roadele ei. Mai întîi înţelepciunea
este înfăţişată în contrast cu filosofia ca unicul izvor de fericire (I, 1), apoi este descrisă în
structura şi în valoarea ei incomparabilă (VI, 9).
În partea a II-a, se descriu efectele binefăcătoare ale înţelepciunii, în istoria poporului
Israel. Autorul vorbeşte despre conducerea providenţială a lui Dumnezeu, manifestată
poporului Israel, de la Avraam pînă la trecerea prin Marea Roşie.
Scopul autorului este să preîntîmpine şi să apere pe contemporanii săi de a fi seduşi de
filosofia păgână, a-i încuraja să mărturisească Legea (credinţa lor). În acelaşi timp cartea
urmăreşte să facă cunoscută religia iudaică între păgîni. Această carte este produsul cel mai
frumos şi cel mai remarcabil al iudaismului elenistic. De aici deducem, fără îndoială, că opera
aceasta a văzut lumina zilei în centrul civilizaţiei iudeo-creştine, adică în Alexandria.
Limba primordială a cărţii a fost, fără îndoială, cea grecească, după cum observă Fer.

61
Ieronim în prefaţa la Cartea înţelepciunii. Însuşi stilul, zice el, reflectă elocinţa grecească.
Într-adevăr, cartea este bogată în fraze şi construcţii curat greceşti, în paronomazii şi înşirarea
grecească a ideilor. Toate acestea demonstrează că «Înţelepciunea» n-a putut fi scrisă la
început în limba ebraică. În timpurile vechi, unii credeau că autorul cărţii este Solomon, dar
părerea aceasta nu mai este împărtăşită astăzi de către nimeni. Ieremia şi alţii o atribuiau lui
Filo. Stilul şi ideile cărţii se deosebesc însă de cele ale lui Filo. Atît se poate susţine: autorul a
fost un iudeu cu formaţie elenistică, trăitor în epoca în care influenţa grecească era în floare,
deci cam pe la mijlocul sec. II î.Hr. şi mai tîrziu în sec. I î.Hr.
Înţelepciunea lui Solomon n-a existat în canonul ebraic. Din acest motiv, ca şi din
cauza unor îndoieli dogmatice, numărăm cartea printre cele necanonice. Astfel, unele expresii
arată în oarecare măsură influenţa filosofiei platonice. De exemplu, «înţelepciunea va locui în
corpul supus păcatului» (I, 4), «eu, fiind bun, am intrat în corp curat” (VIII, 20), arată că în
corpul omului trebuie să se caute izvorul vieţii păcătoase sau curate. Cuvintele «corpul cel
putrezitor îngreuiază sufletul şi locuinţa pămîntească, apără spiritul ce cugetă multe» (IX,
15), presupun o contradicţie între trup şi suflet, sau, după concepţia platonică, corpul este
privit ca o închisoare a sufletului. Influenţa învăţăturii platonice se vede şi din învăţătura
cărţii despre preexistenta sufletului: «Eu am fost copil isteţ şi am primit suflet bun şi fiind bun
am venit în corp neîntinat» (VIII, 19, 20).
Cu privire la doctrina despre creaţie, cartea cuprinde o concepţie străină celei biblice
despre creaţia lumii din nimic. Fraza: «Căci nu era anevoie mîinii Tale celei atotputernice,
care a zidit lumea din materia amorfă, a trimite egiptenilor plăgi» (XI, 8), oglindeşte
influenţa filosofiei greceşti despre formarea pămîntului din materia primitivă amorfă. Cu
toată influenţa spiritului filosofiei greceşti, în anumite puncte de doctrină, cartea are un
cuprins didactic moral foarte valoros, de aceea scrierea a fost mult preţuită de Sf. Părinţi şi
folosită în scrierile lor (Clement Romanul, Irineu, Ipolit, Ciprian, Origen, Clement
Alexandrinul).
Peste tot, mai ales în cap. I—IX, ideile teologico-filosofice ale autorului sunt foarte
instructive: ele cuprind deducţii sublime din întreaga înţelepciune a Vechiului Testament şi
sunt folositoare pentru fiecare cititor al Bibliei. Pentru doctrina sublimă a cărţii sub raport
moral, cartea a fost numită de către Părinţii Bisericii, «Vistieria virtuţilor».
Deci după formă, autorul a fost influenţat de filosofia greacă, împrumutînd termenii din
concepţiile lor. În fond, el s-a menţinut şi s-a sprijinit pe concepţia biblică cu privire la
expunerea ideilor despre înţelepciune (Proverbe I—IX). Autorul «înţelepciunii» este foarte
mult preocupat de valoarea sufletului omenesc şi de mîntuirea lui, fără însă să arate cine este
mîntuitorul său. Evanghelia, accentuînd acelaşi lucru, arată că Mîntuitorul sufletului este
Mesia, adică Iisus din Nazaret.

2. ÎNŢELEPCIUNEA LUI ISUS, FIUL LUI SIRAH

În Septuaginta, după numele autorului ei, această carte se numeşte Înţelepciunea lui
Isus, fiul lui Sirah. În originalul ebraic, aflat în timpul din urmă, cartea are două titluri:
cuvintele lui Isus, fiul lui Eleazar, fiul lui Sirah şi înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah.
Ieronim ne spune că iudeii numeau această carte «Cartea Proverbelor». Clement
Alexandrinul o numeşte de mai multe ori: Pedagogul, la alţii întîlnim numirea: înţelepciunea
cea învăţătoare a toată virtutea. Din timpul Sf. Ciprian, mai ales, în Biserica apuseană cartea
este numită «Ecclesiasticus», adică Cartea bisericească. Numele nu trebuie confundat cu
Eclesiastul. Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, se aseamănă mult cu Cartea Proverbelor lui
Solomon. Ca şi Proverbele lui Solomon, înţelepciunea lui Sirah se compune din sentinţe
scurte şi din expuneri sistematice, prin care autorul vrea să arate coreligionarilor săi cum
trebuie să se conducă întotdeauna şi în tot locul de înţelepciunea practicată, care izvorăşte din
Lege.

62
 De cele mai multe ori, autorul vorbeşte despre lucrurile din viaţa zilnică, însă el se
ridică de asemenea la adevărurile cele mai înalte, îndeosebi în cap. XXIV, el descrie
înţelepciunea necreată. Autorul îşi completează sfaturile şi îndemnurile sale cu exemple din
viaţa marilor personalităţi din trecut.
Putem deosebi în carte o introducere şi două părţi: Introducerea (cap. I) vorbeşte despre
natura şi folosul înţelepciunii.
Partea I-a (II, I—XLIII, 33), cuprinde o colecţie de învăţături prezentate sub forma unor
maxime, unor sentinţe propriu-zise. Aceste maxime îmbrăţişează toate domeniile vieţii şi
cuprind îndemnuri la virtute şi la credincioşii faţă de datorie, precum şi cu privire la ferirea de
păcate şi vicii. O ordine determinată, după un plan riguros, nu se poate constata, dar totuşi,
ideea principală în jurul căreia se grupează toate celelalte este aceasta: înţelepciunea, care în
miezul ei este frica de Dumnezeu, formează temelia moralei. Seria sentinţelor este întreruptă
de rugăciuni (XXIII, 1— 6), de reguli cu privire la ospeţe, la păstrarea sănătăţii şi altele
(XXXI, 1—XXXII, 13), de instrucţiuni despre înţelepciune (4, 11, 19, 6, 18, 37). Un imn
închinat suveranităţii lui Dumnezeu asupra naturii încheie partea a I-a (XLII, 15—XLIII, 33).
Partea a II-a (XLIV), cuprinde lauda Părinţilor, adică reflecţii istorice elogioase asupra
bărbaţilor străluciţi, prin care înţelepciunea lui Dumnezeu s-a preamărit în Israel (Enoh, Noe,
Avraam, Moise, Aaron, Fineas, Iosua, Caleb, Iosie, Ieremia, Iezechiel, cei 12 profeţi mici,
Zorobabel, Iosua arhiereul, Neemia). Din timpul său, autorul aminteşte pe arhiereul Simon,
fiul lui Onia.
Concluzia cărţii o formează o rugăciune pentru scăparea dintr-o mare primejdie (LI).
În general, cuprinsul cărţii expune înţelepciunea vieţii practice aşa cum se desprinde ea
din studiul serios al autorului, asupra literaturii biblice, din observarea atentă a vieţii publice,
a moravurilor şi a experienţelor altor bărbaţi înţelepţi. Pe scurt, în carte este schiţată toată
viaţa omenească în raporturile şi diferitele ei situaţii, se arată raporturile între superiori şi
inferiori, între bogaţi şi săraci. Raporturile membrilor singulari faţă de comunitate, faţă de
stăpînire. Autorul vorbeşte despre datoriile fiecărui om, în parte şi faţă de sine însuşi.
Originea cărţii. Pînă la sfîrşitul secolului trecut, cartea a fost cunoscută numai în
traducerea grecească, făcută, fără îndoială, după un text ebraic, deoarece Ieronim afirmă că pe
timpul său exista originalul ebraic. Între anii 1896—1900 s-au aflat părţi din diferite
manuscrise vechi, din sec. XI, într-o sinagogă din Cairo, care cuprind textul original ebraic îşi
2/3 din «Cartea înţelepciunii» lui Sirah. Din prologul grecesc al cărţii şi din cap. I, 27,
cunoaştem că autorul a fost Isus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim. Acesta, din tinereţea
sa, s-a ocupat asiduu cu cercetarea înţelepciunii, studiind mai ales cărţile sfinte şi făcînd
multe călătorii. Nepotul său a tradus cartea în grecește.
Tot în prologul grecesc ni se face cunoscut un singur indiciu, din care putem fixa epoca
bunicului traducătorului. Acesta ne spune că a sosit în Egipt în anul 38 al regelui Energete,
care poate fi numai Ptolemeu a1 VII-lea Energete (170-127 î.Hr.). Au existat doi regi numiţi
Energete, dar numai Ptolemeu al VII-lea a avut o domnie îndelungată. Prin urmare, nepotul
lui Isus Sirah şi traducătorul cărţii a sosit în Egipt, în anul 132. De aici putem conchide că
bunicul său, autorul cărţii, în limba ebraică, a vieţuit pe la 180 î.Hr. Aşadar, originalul cărţii a
putut vedea lumina zilei în Ierusalim, între anii 180—170, iar traducerea în limba greacă, pe
la 130. Arhiereul Simon, pe care-1 descrie autorul în termeni elogioşi în cap. L, şi pe care l-a
cunoscut personal, trebuie să fie Simon al doilea (219—199). Ca şi în Înţelepciunea zisă a lui
Solomon, şi în cartea de faţă se oglindeşte influenţa filosofiei greceşti, şi cuprinde unele
îndoieli, care au făcut ca această scriere să fie socotită necanonică în Biserica noastră.
Cu toate că Înţelepciunea lui Isus Sirah nu este considerată drept inspirată, ea totuşi s-a
bucurat în vechime, ca şi astăzi, de mare preţuire. Cuprinsul cărţii, caracterul şi modul de
expunere, concepţiile şi judecata autorului plin de sinceritate, sunt foarte valoroase pentru fie-
care cititor. Normele de viaţă, formulate de Sirah, precum şi principiile morale filosofice,

63
care sunt bazate pe concepţiile revelate în cărţile canonice, rămîn totdeauna valabile în esenţa
lor.
CĂRŢILE APOCRIFE

1. GENERALITĂŢI
Prin cărţi apocrife se înţeleg scrieri care cuprind sau lucruri ascunse, secrete, neînţelese
ca origine, sau vin de la autori necunoscuţi, care, ei înşişi, din anumite motive, voiau să
rămînă anonimi. Numirea derivă de la grecescul 𝛼𝜋𝜊𝜅𝜌𝜄𝜑𝜖𝜄𝜈 = a ascunde.
Asemenea cărţi circulau în vechime atît la păgîni, cât şi la iudei, la creştini şi eretici,
deopotrivă. În studiul biblic, pe noi ne interesează apocrifele de cuprins religios-filosofic,
scrise în timpurile antice, care sunt în legătură fie cu persoane biblice, fie cu autori biblici, fie
cu lucruri tratate sau amintite în scrierile inspirate. Numărul acestor cărţi este mare, încît se
poate vorbi, pe drept, despre o literatură apocrifă. Cartea a IV-a a lui Ezdra vorbeşte despre
70 scrieri secrete, iar în cartea apocrifă a lui Enoh se spune că acest patriarh biblic ar fi scris
366 cărţi. Studiul acestor scrieri este interesant şi necesar, întrucît ele ne descoperă
preocupările religioase şi filosofice ale contemporanilor lor, şi nu arareori aruncă lumină şi
asupra unor chestiuni religioase, amintite obscur în Sf. Scriptură. Multe din aceste scrieri sunt
citate de unii dintre scriitorii bisericeşti ca făcînd parte din Sf. Scriptură. Biserica creştină,
însă, dintru început a separat aceste scrieri de Sf. Scriptură (can. 59 al sin. din Laodiceea),
oprind pe creştini de a le privi şi primi ca sfinte şi, mai mult decît atît, oprind de-a dreptul
citirea lor în public şi în particular. Aceasta pentru motivul că apocrifele amestecă utilul cu
primejdiosul, adevărul cu falsul şi unele dintre ele sunt scrise cu vădită tendinţă eretică.

2. ORIGINEA APOCRIFELOR
La popoarele antice păgîne (asirieni, babiloneni, greci, romani) era obiceiul de a plăsmui
cărţi mistice puse sub numele zeilor sau ale unor eroi, care tratau despre învăţături esoterice.
Aceste cărţi erau ascunse de la faţa celor profani şi neiniţiaţi, în temple. Ele puteau fi
consultate numai de corporaţiunea preoţească şi numai în anumite cazuri şi cu anumite
scopuri. Tot preoţimea avea dreptul să le interpreteze. Asemenea cărţi se compuneau adesea
cu scopuri frauduloase. Despre asemenea cărţi se face amintire şi în Cicero (Or. 29 pro
Domo, c. 54).
Şi iudeii au compus asemenea scrieri, pe care le-au atribuit patriarhilor biblici, profeţilor
sau altor personalităţi de seamă. Ele tratează despre învăţături secrete sau revelaţii particulare.
Aceste scrieri au fost răspîndite de unii iudei pioşi. Cu încetul însă, obiceiul a degenerat şi a
început a se plăsmui asemenea scrieri cu scopuri sectare şi frauduloase.
În cele din urmă apocrifele au început a-şi pretinde caracter sacru şi inspirat. Numărul
acestui fel de scrieri a fost mare. Sf. Irineu (Adv. Haer. 1, 17) vorbeşte despre «mulţimea
nenumărată» a apocrifelor la iudei. Marea lor majoritate însă s-a pierdut în cursul veacurilor
următoare.
Multe împrejurări au cauzat şi favorizat originea şi dezvoltarea acestei literaturi la iudei.
Elenismul, cu tendinţa lui de a introduce elemente filosofice greceşti în monoteismul mozaic,
cu scopul de a fundamenta filosofic credinţa religioasă strămoşească, pe baza concepţiei
filosofice a timpului, e una din aceste cauze. Aşa se explică prezenţa unor vădite influenţe de
filosofie pitagoreică sau platonică în aceste scrieri. Altă cauză a fost practica terapeuţilor şi a
esenienilor, care, pe lângă studierea aprofundată a Sf. Scripturi, s-au ocupat şi cu filosofia
religioasă şi cu interpretarea alegorică, învățând că în cuvintele Sf. Scripturi se ascund secrete
ale naturii şi adevăruri ale filosofiei sacre. Deformarea ideilor mesianice din cărţile apocrife
iudaice este rezultatul frămîntărilor religioase şi naţionale din timpul apăsării suferite din
partea Ptolemeilor şi Seleucizilor. În aceste triste timpuri, bărbaţi pioşi, în lipsa darului

64
profeţiei, care cu ultimul profet, Maleahi, au încetat, se ocupau cu meditarea şi tâlcuirea
Legii, mângâind şi încurajând pe conaționalii lor cu nădejdea într-un Mesia, care va veni
pentru a-i scăpa din starea lor umilitoare în care se aflau.

65