Furnica

12
apr.

Zi de primăvară târzie, cu adiere slabă de vânt şi miros de flori. Din când în când
plouă, cu picături mari, de forma unor cristale, poate diamante neşlefuite. Ca
nişte vestitori ai ploii, muşuroaie de furnici ies din crăpăturile pământului însetat.

Soarele este aproape la mijlocul distanţei dintre răsărit şi apus. Furnica Lea
aleargă speriată că nu-şi va finaliza treburile notate cu grijă în agendă.

– Ah, cămara este aproape goală. Este timpul să fac provizii! exclamă.

– Nu pot să cred că ai rămas fără mâncare! spuse mândră vecina Pia.

– Ziua bună, căci nici nu te-am zărit. Am multe de făcut pe ziua de azi. Trebuie
să aduc şi hrană în cămară. Acum vine iarna aspră sau vreo ploaie de nu mai pot
ieşi pe niciunde.

– Lasă, nu te mai plânge, că are cine să te ajute. Ai un muşuroi numeros.

– Da, ai dreptate. Însă, sunt multe de făcut. Am plecat. Nu mai pot zăbovi.

Furnica Lea este cumpătată şi harnică. Se uită atentă în toate părţile pentru a
găsi de-ale gurii. În spatele unei fetiţe, apar firimituri de la un biscuit. Le adună cu
spor şi rapiditate. În drumul spre întoarcere, găseşte o bucată de măr. O cară şi
pe aceea după ea.

Un copil o zăreşte. O urmăreşte îndeaproape. Lea se sperie, dar îşi continuă

drumul grăbită.

– Sper să nu mă calce, sper să nu mă calce, repeta continuu.

– Ce faci cu mâncarea aceasta? Nu îţi este greu să o porţi în spate? Vrei să te

ajut? tot întreba copilul.

– Ce drăguţ este. Mă bucur că nu toţi oamenii sunt răi.

Într-un final Lea a ajuns la locuinţa sa. A depozitat hrana. A dereticat prin casă, a
dat mâncare puilor şi a pornit din nou în căutare de provizii.
– Dar ce vecină, voi mâncaţi cu zece guri? întrebă Pia, puţin invidioasă.

– Măi Pia, nu ştiu ce să-ţi răspund. Aşa m-am învăţat, să-mi fac mereu proviziile
din timp. E tot ce îţi pot spune.

Supărată de răspuns, Pia şi-a pus furnicile din muşuroiul pe care îl conducea să
o aştepte pe Lea şi să-i fure hrana.

Încărcată în spate, şi-n toate picioarele cu bunătăţi, furnica se gândea ce să

gătească pentru zilele următoare, când zdup, trosc, a fost asaltată de furnici
sprintene şi viclene.

– Încotro aşa grăbită, surioară?

Cu voce şoptită, Lea răspunse:

– Spre muşuroi, suratelor.

Furnicile hapsâne au prins-o pe Lea, şi i-au furat merindele. Altele, au legat-o

fedeleş şi au abandonat-o pe drumurile somnoroase, care aşteptau lumina lunii
şi dansul stelelor.

Copilul care urmărise întreaga zi actvitatea furnicii Lea, a dezlegat-o spunându-i:

– Credeam că numai oamenii sunt răi. Îmi pare rău de ce ţi s-a întâmplat. Eşti
atât de harnică şi chibzuită. Am să-ţi urmez modelul de a fi un gospodar
adevărat. Îmi voi face vara sanie, iarna căruţă, cum se spune în popor.

– Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc copile drag!

– Nici nu trebuie. Mi-ai oferit cea mai interesantă lecţie de bunătate şi prietenie.

Copilul a însoţit-o pe Lea până la muşuroiul său, unde era aşteptată cu emoţie
de cei dragi.