Nopţi la Serampore

In schimb, in Nopţi la Serampore, localizată pe de-a-ntregul pe meleagurile rodnice in izvodiri

suprafireşti ale Indiei, factorul suprareal dezvăluie o mult mai robustă capacitate de angajare a
invenţiei epice. inainte de toate, se cuvine să specificăm că reintalnim şi aici tripla stratificare
tipologică, in funcţie de gradul de iniţiere magicodoctrinara a personajelor. Treapta de sus, a
„prelaţilor", hierofanţilor sau inţelepţilor disciplinei ezoterice, intruchipaţi anterior de legendarul
„aventurier" indianist sas Honigberger, este reprezentată aici, la modul contrastant, abia in
secţiunea terminală de medicul-ascet Swami Shivananda (nume real, inregistrat in Memorii).
Rolul protagonistului Zerlendi, adică al „preotului" oficiant al ritualului iniţiatic, este incredinţat
aici enigmaticului promotor al „păţaniei" supranaturale, Suren Bose, surprinzătorul practicant al
doctrinei şi ritualului Tantra. In sfarşit, receptacolul miracolului coincide iarăşi cu acelaşi
diligent povestitor auctorial, căruia i se alătură, sporindu-i autoritatea, alţi doi martori orientalişti,
anume autoritarul secretar olandez al Societăţii asiatice din Bengal Van Manen şi evlaviosul fost
consul rus la Teheran şi Kabul, Bogdanof (persoane aşijderea nominalizate in Memoriile
lui Mircea Eliade).
Nu fără relevanţă arhitectonică, secţiunea expozitivă incepe cu acordurile lirice ale „magiei
nopţilor Calcuttei", cu ale sale ruine „melancolice" infiorate de „o viaţă nouă, mai dulce şi mai
muzicală a ierburilor, a şerpilor şi a licuricilor". Pe scena aceasta inviorată de emanaţiile
vitalismului biologic (introducand deci accente distincte in comparaţie cu insidiile precumpănitor
tanatologice ale celeilalte nuvele), prinde contur labirintul, unul dintre laitmotivele predilecte ale
lui Eliade. Nu absentează insă acordurile grave, ţinand de insinuarea straniului şi alcătuind
preparativele viitoarelor desfăşurări uluitoare. Naratorul invocă astfel unele meditaţii şi ritualuri
tantrice desfăşurate de preferinţă intr-un „peisaj cutremurător" cu destinaţie funerară, dar şi
viziunile accentuat mistice ale lui Bogdanof. Pentru personajul acesta de filiaţie dostoievskiană,
revelaţia acelor nopţi „neinchipuit de frumoase" „e prea cumplită ca să nu fie vinovată", omul
neavand voie să cunoască asemenea minune decat in paradis, „pe pămant orice frumuseţe de
acest fel" fiind „o ispită" demonică, „o lucrare a diavolului" — atribut necurat pe care rusul
acesta pravoslavnic il intrezărea pretutindeni in hinduism.
Irupţia fantastică de mai tarziu nu e străină de coeficientul acesta mai ridicat de subiectivitate din
care izvorăşte caracteristicul amestec eliadesc de vrajă şi teamă. De altfel, fascinaţia atribuită
peisajului alcătuieşte aici insăşi schimbarea la faţă a ambianţei cu care se identifică indeobşte
adjuvanţii sau agentii fantasticului. Insă merită
observat că, de astă dată, nu mai intalnim obişnuita ieşire din matcă ostilă (inundaţie, viscol,
pustietate sau secetă) care pune la incercare stăpanirea de sine, capacitatea de adaptare sau chiar
instinctul de conservare, ci — ca şi in Sespn mort, de V. Voiculescu — puterea de iradiere, vraja
exercitată de către natură asupra omului. Avem de-a face aşadar cu un ferment estetic al
supranaturalului. Revelaţia le e oferită europenilor de pădurea de cocotieri de langă Serampore
intalnită in drum spre bungalovul unuia, Budge, prietenul lui Van Manen: „Poate
din pricina neobişnuitei intalniri cu Suren, poate datorită farmecului acelui văzduh lunar, eram
fiecare din noi infioraţi şi tulburaţi. Tăcerea ajunsese acum inspăimantătoare, şi parcă firea
intreagă incremenise sub vraja lunii, şi clătinarea unei ramure ne cutremura, atat de nefirească ni
se părea tresărirea şi mişcarea in această fără de noimă oprire pe loc".
Insă deviaţia calităţii percepţiei prin efectul incantatoriu al vrăjii nu constituie singurul agent al
supranaturalului.
In afara lui, textul naraţiunii nu pierde prilejul de a arunca in cumpănă şi fermentul bahic, in
speţă atracţia „alcoolurilor lui Budge" asupra lui Van Manen şi bineinţeles asupra
pravoslavnicului Bogdanof, care o ia din loc - aflăm - abia după ce „işi inecase demult
nostalgiile". De altminteri, inainte de a-i trage o chelfăneală şoferului pentru cele intamplate,
bibliotecarul olandez — ilustrand zicala despre hoţul care strigă: hoţii! - nu pierde prilejul de a
susţine că incurcătura rătăcirii drumului s-a produs fiindcă omul de la volan „s-a imbătat". E
vorba de acelaşi ins - căruia, cu puţin inainte, naratorul ii pusese in carcă şi receptarea vrăjii,
cealaltă pricină a distorsionării realităţii: „Chiar şi şoferul părea doborat de atata frumuseţe".
insă in fragmentul reprodus anterior găsim şi pricina mai serioasă a intruziunii, chiar dacă, in
chip
diversionist, alăturată „farmecului acelui văzduh lunar". E vorba de „neobişnuita intalnire cu
Suren" langă liziera pădurii, fără ca „aprigul" exponent indian al practicilor tantrice, stăpanit de
un fel de transă, să dea semne că i-ar recunoaşte. Aventura fantastică se consumă noaptea, la
intoarcerea vilegiaturiştilor de la bungalovul lui Budge, şi pune in lumină două clasice versiuni
antinomice - favorabile de astă dată pomenitei „ezitări" a lui Todorov - asupra deconcertantului
eveniment.
Naratorul, in acord cu colegii săi, susţine teza rătăcirii lor nu doar intr-un alt spaţiu, ci mai cu
seamă intr-un alt timp. Ei constată că maşina nu mai ajunge in şoseaua binecunoscută şi incep a
străbate „năuci" un itinerar nebănuit cu arbori groşi şi străvechi care-şi inlănţuie ramurile
deasupra lor alcătuind o junglă nepătrunsă şi ameninţătoare. Perplexitatea se preface in groază —
in măsura in care simţămantul acesta e credibil la Mircea Eliade (dovadă fiind, s-ar zice, şi faptul
că Bogdanof işi tot făcea cruci, ca Fănică al lui Caragiale...) — in clipa cand, de la mică distanţă,
aud cu toţii un ţipăt infiorător de femeie cerand ajutor. Străduindu-se să-şi infrangă spaima,
europenii lasă in urmă
automobilul şi incep a cerceta codrul. Faptul că aşternutul de frunze moarte nu foşneşte sub paşii
lor, de parcă ar fi călcat pe paslă, le dă impresia că visează (caracteristica impletire eliadescă a
stării de veghe cu oniricul, masiv manevrată in Domnişoara Christina) sau că au halucinaţii. In
cele din urmă, afundandu-se in junglă după luminiţa unui felinar, ajung in preajma vetrei de
jeratic de langă o clădire „ciudată, inconjurată de un zid cenuşiu de piatră". Ii intampină un
bătran taciturn, ce ingaimă cuvintele ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn greu (iarăşi distinctivul
amestec eliadesc de conştient şi inconştient), care-i conduce la stăpanul său, „o figură foarte
palidă, cu privirile inţepenite", pe nume Nilamvara Dasa. Insă dacă detaliile acestea par să se
menţină pe linia unei blajine ciudăţenii, următoarea lor descoperire intruneşte dintr-o dată
atributele unei dovezi a miraculosului: cei doi băştinaşi nu vorbesc engleza, ci o bengaleză
„stranie", „cu accent rural", intalnită „numai in cărţi". In acest grai, Nilamvara le spune de
trei ori musafirilor că in curand le vor fi pregătite odăile pentru odihna de noapte — la intrebarea
oaspeţilor despre ţipătul din pădure, el mulţumindu-se să rostească gemand şi acoperindu-şi faţa
cu mainile numele: Lila. In incheierea intrevederii, bătranul servitor le arată in curte „o năsălie
cu ramuri", susţinută de caţiva oameni „imbrăcaţi ciudat, cu turbane", care poartă trupul ucisei
soţii a
stăpanului. De acum inainte, incepand cu revenirea pe jos a celor trei la bungalovul lui Budge şi
cu amintita bruftu-luire a şoferului, relatarea se va preface intr-o intensă dezbatere asupra
răvăşitoarei
experienţe trăite. Apărandu-se, acesta din urmă susţine că nu i-a lăsat de izbelişte noaptea in
junglă
pentru simplul motiv că nu a plecat nicăieri de acolo, cum o arată şi curăţenia intactă a maşinii
(probă anexabilă tezei contestării miraculosului) şi după cum susţine şi personalul bungalovului.
Invitat să arbitreze disputa, Budge incepe prin a contesta existenţa prin imprejurimi a vreunui ins
cu numele de Nilamvara Dasa, pentru ca, la aflarea informaţiei despre intalnirea cu practicantul
tantrei Suren Bose, să devină deodată „preocupat". Ii revine negustorului de iută Chatterji
(prietenul lui Budge) menirea
de a certifica marele miracol. Nilamvara Dasa — specifică el — exista aievea pe meleagurile
acelea, dar hăt in urmă cu vreo sută cincizeci de ani, cand soţia lui, Lila, a fost ucisă de un şef de
bandă musulman. Prin urmare, rătăcirea lor intr-un spaţiu nemaivăzut n-a fost decat faza
pregătitoare, tranzitorie, a pribegirii cu adevărat stupefiante intr-un alt timp, mai exact
participarea retrogresivă la un eveniment de mult revolut.
Dacă pană aici nuvela s-a arătat intru totul incadrabilă supranaturalului infiltraţiei accidentale,
epilogul dezvăluie intenţia autorului de a ilustra formula fantasticului doctrinar. Mesajul iese la
iveală o dată cu stabilirea naratorului la Rishikesh, in Himalaia, şi cu intalnirea lui cu medicul
ascet
Shivananda. Consultat asupra credibilităţii uluitoarei dislocări metafizice a timpului şi chiar
asupra
implicitei modificări a evenimentului de odinioară prin inserţia lui şi a colegilor săi in
intamplare,
inţeleptul Swami Shivananda răspunde afirmativ la ambele interogaţii. Argumentaţia sa e una
idealistsubiectivă, analoagă celei formulate in fruntea Sărmanului Dionis al lui Eminescu. Pe
scurt, punctul său de vedere postulează propoziţia
titlului dramei lui Calderon „la vida es sueno", adică indrăzneaţă perspectivă a irealităţii lumii.
Totul a fost posibil, pretinde el, fiindcă „nici o intamplare din lumea noastră nu e reală [...]. Tot
ce se petrece in cosmosul acesta e iluzoriu. Şi moartea Lilei, şi jalea soţului ei, şi intalnirea dintre
voi, oameni vii, şi umbrele lor, toate acestea sunt iluzorii. Iar intr-o lume de aparenţe [...] oricine
e stăpan pe anumite forţe, pe care voi le numiţi
oculte, poate face orice vrea. Evident, nici el nu creează nimic real, ci numai un joc de aparenţe".
Iar pentru că
interlocutorul său auctorial se arată neincrezător in veracitatea opiniei, monahul — el insuşi un
redutabil
manuitor al tandrei — purcede neintarziat la o nouă demonstraţie, incepătoare cu o altă
metamorfoză
buimăcitoare a ambianţei, exploratorul european al Indiei exclamă: „Asta n-o mai pot indura,
Swami! Trezeş-temă!",
arătandu-se din nou profan faţă de misterele „de dincolo de orice margine a inţelegerii omeneşti".
In cele din urmă, omeneasca-i capitulare sugerează că, pană şi in zona bizuită pe o armură
doctrinar-filosofică,
fantasticul — dacă e autentic — inseamnă o aventură mai gravă decat simplul joc de-a
„camuflarea" şi
„irecognoscibilul".