I

„Vai! ieri aveam soţie, aveam şi tată, mumă,

Aveam un copilaş!

Viaţa-mi părea lesne, robia-mi părea glumă

Privind al meu sălaş!

Cînd trişti veneam, pe noapte din munca cea în silă

În care ne-osîndeam,

Şi dam o roată vetrii, – oh! ne priveam cu milă,

Dar tot ne mîngîiam;

Măcar că de la muncă veneam obosiţi foarte

De foame şi bătăi;

Măcar c-adesea-oară rugam a noastră moarte

Ca să scăpăm de răi.

Cînd este-ntre-ai săi omul îşi află mîngîierea

D-ar fi oricît mîhnit!

Dar cînd străin e omul, atunci e grea durerea

Şi focul îndoit!...

II

O! oameni fără lege! Stăpîni fără-ndurare

Cu inimă de fier!

Cînd smulgeţi unei mume un singur fiu ce are,

Gîndiţi atunci la cer?

Gîndiţi oari la durerea ce cearc-acea săracă?

L-acele reci sudori

În care desperarea şi lacrima îi seacă,

L-acele cruzi fiori

Ce se deşţept într-însa cînd îşi aduce-aminte

Că nu mai are fiu,

Că nu o să-l mai vadă! îi piere dinainte!

Îl dă-n mormînt de viu?

O! cînd ne daţi botezul ziceţi că suntem rude;

Ziceţi că suntem fraţi!...

De Domnul nu vă temeţi? Nu ştiţi că el v-aude?

Gîndiţi că-l înşelaţi?

Cînd vă jucaţi cu oameni întocmai ca cu vite, –

Şi ce zic! mult mai reu!...

Căci voi cătaţi de vite; sunt mult mai îngrijite;

Iar noi, munciţi mereu!...

Un cal în grajdul vostru ce îngrijire n-are?

P-un cal cîţi robi n-aţi da!

Ţiganul rob, sărmanul, ar fi el oare-n stare

C-un cal a măsura?

III

M-or fi plîngînd părinţii!... De mumă-mea mi-e teamă

C-o fi murit jelind!

Cînd îi întreabă fiu-meu: – "Unde e tata, mamă?"

Of! cum l-or fi minţind!

Cînd să-l mai văd o dată, parcă mi-ar fi mai bine,

Parc-aş putea să mor!...

Nevasta mea, săraca! o fi plîngînd de mine,

O fi murind de dor!

Acela ce ne vinde nu vinde şi gîndirea;

Măcar că s-a tocmit

Pe sufletele noastre; măcar că omenirea

Nimic a socotit!

Şi-a rîs el d-astea toate! şi-a rîs el de durere

Pentru puţin venit!...

Să-i fi luat lui fiii, părinţii şi muiere –

Oari cum ar fi trăit?

O! cît ar fi mai bine să fim ca dobitoace,

Să nu simţim deloc
A noastră chinuire! Să nu ştim ce ne face

Pe cînd în cărţi ne joc!

IV

Ce-o fi luat pe mine?... A fi-n mai bună stare!

Of! ranele mă dor

Şi lanţul rău mă strînge! M-au strîns, cumpliţii, tare...

Cum aş voi să mor!...

Vedea-va faţa-ţi, Doamne, stăpînul ce mă vinde?

Copiii i-or trăi?

Pe neamul său păcatul oari nu se va întinde

Cînd el nu va mai fi?

Oare-mi păstrezi acolo ceea ce-aci-mi lipseşte?

Voi fi eu răsplătit

De muncile şi chinuri, la care m-osîndeşte

Acest nelegiuit?

Bagi tu de seamă, Doamne, la astă omenire,

Cum merge treaba-aci?

Ştiai ce am a trage cînd îmi dedeşi simţire,

Şi ce fel voi trăi?

Cînd îmi dedeşi viaţă, cînd îmi dedeşi soţie,

Cînd tată m-ai făcut,

Ştiai ce-mi scrie soarta? 'Născut că-s în robie,

Şi c-o să fiu vîndut?’’

Aşa vorbea-ntr-o noapte, flămînd, închis în casă,

Ţiganul cumpărat.

Privea gemînd la lună; dar nu putea să iasă,

Căci strîns era legat.

A doua zi, stăpînul mai că se întristase

Aflînd c-a păgubit

Patrusprezece galbeni; – atîta cumpărase

Ţiganul ce-a murit.