Poezia "Flori de mucigai" deschide volumul omonim apărut în 1931, rezultat al experienței carcerale a

scriitorului, și oferă o impresionantă definiție a artei argheziene, în concepția căruia datoria unui artist
adevărat este de a crea în orice condiții.

Din punct de vedere estetic, Arghezi aparține modernismului eclectic, rezultat din amestecarea
opțiunilor ideologice tradiționale cu unele moderne. O primă trăsătură modernistă regăsită în poezia
Flori de mucigai este cultivarea esteticii urâtului prin tematizarea acesteia, ceea ce impune imaginea
creatorului demonic a cărui artă este un semn al ereziei. În viziunea lui Arghezi, frumosul artistic își poate
avea rădăcinile în urât, în categoriile negative (Hugo Friedrich), așa cum poezia poate fi creată în condiții
nefavorabile: pe întuneric, în singurătate.

Titlul poeziei ilustrează viziunea modernistă asupra lumii, influențată de categoriile negative: alcătuit
dintr-un oximoron, surprinde, în manieră metaforică, această formă de estetizare, poetul asociind
substantivul flori care sugerează frumosul, viaţa, natura, cu substantivul mucigai, exponent al degradării,
titlul având funcția unei metafore inovatoare ce exprimă destinul stihurilor de a ajunge flori, dar trecând
mai întâi prin filtrul banalului. De sorginte modernistă este și îndepărtarea de la convențiile prozodiei
clasice. Deși nu renunță la rimă, Arghezi apelează la versuri inegale ca măsură, variind între 6 și 17 silabe,
și la organizarea strofică ce nu mai amintește de versificația tradițională: prima strofă este alcătuită din
16 versuri, în timp ce ultima este un catren. Nu în ultimul rând, limbajul poetic, caracterizat prin
expresivitate, sugestie și plasticitate, este specific liricii moderniste.

Simplitatea cuvintelor folosite de Arghezi, majoritatea aparținând vocabularului fundamental (unghia,

tencuială, singurătate, leul etc.), este doar aparentă, ele resemantizându-se, încărcându-se cu sensuri
noi. Limbajul nepoetic, elementele lexicale regionale: părete, firidă sau arhaice, stihuri, dezvăluie faptul
că Arghezi aplică principiul modern de suveranitate contextuală față de amănuntul stilistic și de
dezinhibiție lexicală.

Artă poetica modernistă, "Flori de mucigai" are ca temă creația, iar viziunea despre lume a lui Arghezi
este influențată de modernism și de principiile esteticii urâtului. Relevantă atât pentru temă, cât și
pentru viziunea artistică argheziana este ideea poetica dezvoltata în a doua secvență, aceea că poezia
modernă, stihurile de acum, marchează ruptura de tradiție: sunt stihuri de groapă, caracterizându-se în
egală măsură prin atemporalitate (stihuri fără an), fiind rezultatul dorinței de cunoaștere, de exprimare
(sete de apă) și de combustie creatoare, trăire intensă ce presupune regenerare artistică, foame de
scrum. Atributele stihurilor sunt însă simboluri ale negativizării creației – fără an, de groapă, de scrum,
sugerând ineditul formulei lirice abordate. Cea de-a treia secvență concentrează ideea că poetul damnat
trăiește neputința de a mai crea în manieră tradițională, cu unghia îngerească, metaforă pentru inspirația
poetică de natură divină pe care poetul încearcă să o recupereze, însă ostilitatea mediului face imposibil
acest lucru: Când mi s-a tocit unghia îngerească/Am lăsat-o să crească/Și nu a mai crescut. Versul Sau nu
o mai am cunoscut dezvăluie asumarea identitară a poetului demonizat, perturbarea topicii prezentă în
cadrul acestuia fiind o constantă a poeziei moderne.

Relația de simetrie dintre incipitul și finalul poeziei este relevantă pentru viziunea argheziană asupra
creație, dezvoltată în text. Secvența inițială se centrează pe verbul a scrie și surprinde circumstanțele
creației. Primul cuvânt din incipit este un complement direct exprimat prin pronume personal, ceea ce
creează ambiguitate: Le-am scris cu unghia pe tencuiala, înlocuind de fapt simbolul central al poeziei,
stihurile, prezent în secvența următoare. În viziunea lui Arghezi, poezia modernă se naște în condiții
neprielnice; atât locul, pe tencuială, pe un părete de firidă goală, cât și instrumentul, cu unghia,
subliniază ideea efortului creator, mai ales că actul artistic stă sub semnul claustrării și a lipsei ajutorului
divin: Pe întuneric, în singurătate/ Cu puterile neajutate/Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/Ce au
lucrat împrejurul lui Luca, lui Marcu și lui Ioan. Enumerațiile fac trimitere atât prin cele trei animale
simbolice, regăsite în bestiarul biblic, cât si prin numele celor trei evangheliști, spre domeniul religiosului,
în timp ce reluarea adverbului nici atrage atenția asupra faptului ca poezia moderna nu e rezultatul
harului divin, ci al dorinței omului de a crea. Finalul reia această idee reliefând și suferința și efortul
presupuse de orice act creator: mă durea mâna, m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă. Atunci
când nevoia de poezie este autentică și se naște din dorința de a crea, se poate scrie și într-o manieră
nouă: cu unghiile de la mâna stângă. Prin verbul m-am silit și prin imaginea conturată, finalul induce
atitudinea de revoltă a creatorului, specifică liricii moderne. Deși puține, figurile semantice valorificate
de Arghezi au rol important în construcția poeziei.

Cele două metafore: unghia îngerească și unghiile de la mâna stângă sunt plasate în opoziție și
sugerează divinitatea și demonicul, tradiționalul și modernul, două forme antitetice de manifestare a
lirismului. Sintagma firida goală, dincolo de rolul de a contura imaginea unui spațiu închis și limitat, ostil
poetului, exprimă metaforic ieșirea din spațiul tradițional al creației, în timp ce comparația din final: mă
durea mâna ca o ghiară neputincioasă să se strângă surprinde suferința poetului damnat și motivul
ereziei artistice.
 Considerată o veritabilă artă poetică modernistă Flori de mucigai, rămâne una dintre creațiile
reprezentative ale lui Tudor Arghezi, poetul care a impus în lirica româneasca estetica urâtului.