Anglia, putere maritimă 

şi colonială, îşi câştigase, în urma căderii lui Napoleon, o dominaţie a

mărilor, pe care nimeni n-a mai îndrăznit s-o conteste. Pentru ea, acest imperiu maritim şi colonial
era o necesitate vitală  pentru a-l menţine având nevoie de un echilibrul permanent al popoarelor  de
pe continent. Orice înclinare a balanţei continentale nu putea să fie decât periculoasă pentru situaţia
ce şi-o câştigase. Tendinţa ei era deci să fie permanent un arbitru al puterilor  de pe continent.
Rivalele ei vechi erau Franţa şi Rusia, însă dezvoltarea virtiginoasă şi  neaşteptată  a Germaniei,
noua ei politică maritimă  a apropiat-o tot mai mult de ele, care prin contrabalansare să excludă
posibilitatea războiului. 

Franţa, învinsă în 1871, era preocupată la început de gândul revanşei şi reparării nedreptăţii ce i se
făcuse prin răpirea Alsaciei şi Lorenei. Dezvoltarea disproporţională cu a Germania a silit-o  tot mai
mult să renunţe la ideia unei revanşe şi  i-a o atitudine defensivă. Alianţele cu duşmanele ei de
odinioară. Anglia şi Rusia  le-a adus cu sine pericolul comun al politicii noi germane.

Germania era puterea continentală. După războiul din 1871, când s-a unificat difinitiv şi s-a
proclamat imperiu, a luat o dezvoltare  vertiginoasa. Populaţia creştea necontenit, la fel creştea şi
producţia. Coloniile ei şi pieţele de desfacere erau prea puţine pentru posibilităţile sale economice.
La început se gândea la o expansiune spre Orient face alianţă cu Austro-Ungaria şi Italia (Tripla
alianţă) în care se mai adăuga în secret şi România şi apoi şi Bulgaria. Acestea erau doar numai
câteva puncte din planul vast al unei confederaţii a Europei centrale , dominate de Germania, ale
cărei necesităţi economice avea să le deservească calea ferată  Berlin- Bagdad. Succesele militare
din 1866 şi 1871 au întărit-o  tot mai mult în convingerea că puterea militară este unica garanţie a
succesului în istorie.
Cultul forţei predomina toată producţia ei intelectuală, tot atât de considerabilă cât şi cea
economică. Dintr-o încredere exagerată în puterile ei de creaţie, s-a născut în Germania o
mentalitate provocatoare, acel pangermanism, care avea ca  ţintă finală nu mai puţin decât
hegemonia universală a popoarelor (Deutschland uber alles). Cel mai încarnat reprezentant al
acestei mentalităţi era însuşi împăratul Wilhelm II. Acesta depăşeşte orgolios cadrele politice ale
imperiului, trasate de Bismark. Prin legăturile tot mai strânse  cu Austro-Ungaria apropie într-una
Rusia de Franţa, iar prin noua politică maritimă crează acea legătură binefăcătoare dintre Franţa şi
Anglia. În noul sistem de alianţe Germania vedea un plan de izolare a ei,  amplificând o înarmare
ameninţătoare, ceia ce apropia şi mai mult deznodământul fatal.

Italia, deşi făcea parte din Tripla alianţă, intenţiona să recâştige teritoriile naţionale – Tirolul sudic,
Triest, Fiume şi coastele dalmatice, stăpânite  chiar de Austro-Ungaria.
Rusia, stăpânită  de ţarizmul panslavist, avea tendinţa de expansiune spre Balcani şi Constantinopol
din contul Turciei şi preponderenţei economice engleze. Duşmanul principal şi direct al ei era
Austro-Ungaria, care avea aceleaşi pofte teritoriale. Alianţa Germaniei cu aceasta a fost hotărâtoare
pentru politica sa filofranceză. Pericolul comun din partea Germaniei, a împăcat-o cu Anglia.
Austro-Ungaria  era un stat cu caracter medieval, compus  din acel mozaic de popoare, toate cu
idealuri proprii şi cu tendinţe  centrifugale. Pentru a se menţine în vremurile noi ale naţionalismului,
politica sa i-a două direcţii principale: în interior- ţinerea în frâu ale  popoarelor centrifuge ce le
cuprindea, iar în exterior – apropierea de Germania, cel mai ideal scut pentru ea, dată fiind atât
identitatea naţională a germanilor cu austriecii, cât  şi coencidenţa tendinţelor de expansiune.
 Sub acest scut sigur Austro-Ungaria putea  să-şi realizeze în voie politica expansionistă din contul
slavilor de sud, fără să aprecieze în deajuns pericolul destrămării din interior. Un ideal al său era
ieşirea la Salonic, trecând peste Serbia  şi România , ambele care aveau conaţionali în mase
compacte  pe teritoriul monarhiei; acţionează pentru o Bulgarie mare amică, intercalată între ele. În
1908 anexează  Bosnia şi Herţehovina, fără motiv  şi fără să consulte puterile europene ,
administrate de ea de la 1878. În Bulgaria se proclamă în acelaş timp ţaratul. Pacea a fost menţinută
numai datorită implicării Germaniei. Planurile secrete cu privire  la Balcani s-au văzut mai ales în
1913  cu Pacea de la Bucureşti, din care contrar  aşteptărilor Austriei şi Germaniei, a ieşit o
Bulgarie mică, dar o Serbie şi o Românie mărită. Situaţia a fost la un pas de război. Intervenţiile
diplomatice şi legăturile României cu puterile centrale  au înlăturat însă  şi de această dată pericolul.

Turcia în toate conflictele mondiale bătea în retragere. Popoarele supuse odinioară înaintau  spre
ţinte proprii, ajutate de Rusia sau Austria (Bulgaria). Pacea de la Bucureşti i-a mai lăsat totuşi
teritoriu în Europa. Sârbii se gândeau la unirea sârbilor cu croaţii şi slovenii într-un regat iugoslav.
 
România, deşi aliată cu Austro-Ungaria, aştepta momentele favorabile pentru realizarea idealului
său naţional: unirea tuturor românilor.
Cehii, slovacii şi polonii din Austro-Ungaria, Germania şi Rusia se gândeau la libertatea naţională
şi state independente.