Borta(Lazar)Ana-Maria AMG IB

Interacţiunea socială

Interacţiunea socială are un rol esenţial în formarea şi educarea copiilor, numai în contact cu
alteritatea, prin interacţiune comunicaţională şi socială, putându-se forma personalitatea şi desfăşura orice
proces de achiziţie a unor roluri sociale. Recunoscând importanţa interacţiunii sociale în dezvoltarea
umană, ne vom îndrepta atenţia către modul în care are loc procesul socializării (principalii agenţi ai
acestui proces şi procesele prin care aceştia acţionează, cu accent pe rolul școlii), vom ilustra principalele
tipuri de socializare şi îi vom pune în lumină finalităţile: psihică - dezvoltarea la copil a trăsăturilor psihice
constante prin care el îşi capătă o identitate în raport cu ceilalţi semeni; socială - formarea deprinderilor de
exercitare corectă a statusurilor şi rolurilor sociale necesare în integrarea socială; culturală - asimilarea
simbolurilor, limbajului şi valorilor mediului de viaţă, într-un cuvânt a unui model cultural. 
Cuvinte cheie: dezvoltare umană, interacţiune socială, socializare, raporturi conflictuale.
1.    Esenţa interacţiunii umane
      ”Un pod peste un râu este o legătură sau o relaţie între maluri, el nu are o existenţă independentă faţă
de ele, totuşi este posibil un studiu aparte al podului, pentru că are o natură specifică, ireductibilă la
malurile (deci la termenii) pe care îi uneşte.” (T. Herseni, 1982) 
1.1. Introducere
       Actualmente, se acutizează discuţia privind importanţa studierii relaţiilor dintre indivizi, asupra
proceselor de grup şi asupra structurilor ce apar din aceste interacţiuni. Întrucât este anevoios demersul de
a cuprinde numărul mare de teorii şi ipoteze, şi structura prezentului studiu nu ne permite evidenţierea
tuturor acestor contribuţii vom reflecta asupra acelora dintre ele care ghidează semnificativ cunoaşterea
temei. Astfel, vom distinge în evoluţia teoriei ştiinţifice a proceselor de interacţiune umană, cele mai
importante momente care marchează apropierea de înţelegerea justă a locului şi rolului interacţiunii umane
în societate.
       Putem urmări filonul teoriilor şi ipotezelor cu privire la interacţiunile umane din cele mai îndepărtate
timpuri odată cu lucrările lui Platon în care sunt analizate relaţiile dintre individ și societate şi scrierile lui
Aristotel (Etica Nicomahică) în care identificăm teme legate de relaţiile interpersonale. Edificatoare ni se
par a fi şi unele lucrări ale lui Hesiod (Despre vecini), Cicero (De amiciţia etc.), eseuri şi ma¬xime ale
moraliştilor francezi, ca La Rochefoucauld (a intuit „sistemul rol-status-urilor sociale” şi a realizat o
tipologie psihosociologică a personalităţii), Blaise Pas¬cal, Jean La Bruyere (a făcut observaţii fine asupra
„comportamentului social” în Les Caracteres ou les moeurs de ce siecle, 1688). Alte contribuţii notabile la
dezvoltarea cunoştinţelor asupra raporturilor interpersonale aduc Niccolo Macchiaveli (1469-1527) care
introduce tema manipulării comportamentale şi filosoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) ce
analizează conflictele, relaţiile de dominaţie şi de supunere. În lucrările lui Emile Durkheim (1858-
1917), De la division du travail social (1893), Le regles de la methode sociologique (1895), Le
suicide (1897), Les formes elementaires de la vie religieuse (1912) îşi au originea teoriile despre relaţia
dintre psihismul individual şi cel colectiv, despre om şi societate. Sunt elaborate în aceeaşi perioadă,
teoriile lui Charles Horton Cooley (1864-1929) despre „eu-ul personal” ca oglindire şi reoglindire în alte
persoane şi despre „grupurile primare”.
1.2.    Teorii cu privire la interacţiune 
      Interacţiunea presupune producere, prelucrare şi comunicare de semnificaţii şi internalizarea lor în
conduite observabile (E. Stănciulescu, 1996, p. 200). După 1960, relaţia socială a devenit “obiect de
studiu” pentru interacţionismul simbolic. Denumirea de interacţionism simbolic a fost introdusă de H.
Blumer în 1938, pentru a desemna o perspectivă teoretică în psihologia socială, al cărei concept central
este conceptul de ”interacţiune simbolică”. Interacţionismul simbolic a fost dezvoltat de George Herbert
Mead (1863-1931), în lucrarea “Mind, Self and Society”: ”principiul pe care l-am considerat fundamental
în organizarea socială umană este cel al comunicării care implică o participare cu celălalt.        Aceasta
impune ca celălalt să apară în subiect, ca subiectul să se identifice cu celălalt şi să devină conştient de sine
graţie celuilalt (Mead, 1934, trad. fr., 1963, p. 215). Aşadar, având în vedere capacitatea omului de a crea
şi de a folosi simboluri, G. H. Mead a pornit de la premisa că viaţa socială se constituie prin intermediul
limbajului, astfel comunicarea este principiul vieţii sociale. În continuare, vom rezuma principalele teze
ale interacţionismului simbolic: 1. oamenii construiesc semnificaţii cu ajutorul simbolurilor şi ataşează
valori acţiunilor; 2. întrucât aceste simboluri semnificative şi valori sunt comune, putem empatiza cu
ceilalţi şi putem prevedea, într-o anumită măsură comportamentele celorlalţi indivizi; 3. ne vom defini
rolurile sociale în funcţie de aceste ansambluri organizate de semnificaţii şi valori. Jack Douglas distinge
între un interacţionism comportamentist şi unul fenomenologic: ambele consideră viaţa cotidiană ca
fundament al realităţii sociologice, numai că, în timp ce primul explică viaţa cotidiană prin scheme
conceptuale şi ipoteze construite de cercetător, cel de-al doilea încearcă să descrie şi să analizeze modul în
care actorii înşişi interpretează experienţele lor cotidiene (apud E. Stănciulescu, 1996, p. 42).
       Înţelegerea socialului este dependentă, conform acestei teorii, de studierea semnificaţiilor pe care
oamenii le atribuie acţiunilor lor, propriilor persoane şi contextului. Diferenţele în atribuiri pot genera
tensiuni şi insatisfacţii în relaţionarea socială. Unitatea sinelui individual rezultă din raporturile stabilite
între oameni. Comunicarea şi înţelegerea, fundamente ale unei benefice interacţiuni umane, sunt mediate
de sistemul de simboluri universal semnificativ (cuvinte, gesturi etc.). Interacţiunea este actul în care orice
persoană se pune în locul alteia prin substituirea sau preluarea de roluri. Această metodă interacţionistă a
fost dezvoltată de Erving Goffman (1922-1982) în lucrarea The Presentation of Self in Everyday Life, în
conceptul de dramaturgie socială. În concepţia sa, viaţa socială este o ”scenă” iar indivizii ”actori” care
joacă anumite ”roluri” cu scopul de a evidenţia dimensiunile pozitive ale propriilor personalităţi şi a obţine
aprobarea celorlaţi. Erving Goffman împarte scena socială în ”regiunea din faţă”- indivizii performează
roluri formale şi ”regiunea din spate”- indivizii performează comportamente mai puţin dezirabile social.
Numai cunoscând bine regulile sociale, individul devine credibil şi înregistrează succes. 
        Pentru antropologul american Henri Garfinkel şi pentru etnometodologie, orice fenomen social se
analizează în interacţiunea dintre oameni şi conformitatea normativă a conduitei membrilor unei
organizaţii se construieşte în “interacţiunea negociată”, prin efortul concertat al acestora pentru a face
acţiunea lor înţeleasă şi celorlalţi (prin descriere raţională, coerentă, logică, inteligibilă). Însăşi ordinea
socială este o ordine interacţional-cognitivă, produsă prin acţiunea umană cooperativă. Încadrată în
sistemul prescripţiilor, atribuţiilor, sarcinilor şi solicitărilor, asociate statusului şi rolului, în raport cu o
situaţie pe care o traversează, persoana este obligată să se comporte interacţional. Pentru T. Parsons şi
pentru funcţionalismul sistemic, în procesul de interacţiune, indivizii ocupă simultan două poziţii: de
“actor” (generează şi utilizează simboluri) şi de “obiect”, în funcţie de care este orientată acţiunea celuilalt
şi propria acţiune 
   În concluzie, propunem o viziune mai echilibrată asupra procesului de interrelaţionare şi considerăm că
motivele pentru care oamenii se angajează în diferite relaţii sunt variate, de la motivele schimbului până la
motive de natură afectivă.
1.3.    Varietatea raporturilor interpersonale
     Studiul raporturilor interpersonale cuprinde numeroase aspecte. În acest cadru teoretic, considerăm că
este utilă discuţia cu privire la diferenţele eventuale între conceptele: relaţii umane, relaţii interpersonale,
raporturi interumane și raporturi interafective. Fenomenul de raporturi interpersonale, înţeles ca
interacţiuni psihosociale directe, nemijlocite, dintre cel puţin două persoane, a fost denumit foarte variat şi
identificat cu relaţii umane, raporturi interumane, raporturi interafective etc. Ne vom opri în continuare
asupra notelor de conţinut esenţiale şi semnificaţiilor noţiunilor mai sus menţionate cu scopul identificării
deosebirilor dintre conceptele amintite.
      Relaţie umană vs. relaţii interpersonale. Argumentăm imposibilitatea acceptării ideii despre identitatea
dintre conceptele relaţii umane şi relaţii interpersonale făcând referire la sfera conceptului de relaţii umane
care este mai largă decât cea a relaţiilor interpersonale, toate relaţiile care se desfăşoară între oameni
putând fi numite relaţii umane.
       Raporturile/relaţiile interpersonale şi raporturile interumane. Conceptul de raporturi interumane
cuprinde în sfera lui largă orice fel de relaţii, inclusiv cele interpersonale (fenomene psihosociale care
corelează indivizii între ei în cuprinsul societăţii, formând chiar mecanismele intime ale acesteia).
Raporturile interpersonale nu sunt, pe de o parte psihologice, şi, pe de altă parte, sociologice. Dimpotrivă,
ele se îmbină, se întrepătrund, astfel încât, eliminînd un termen, se distruge cu necesitate şi celălalt.
Conceptul de raporturi interumane reprezintă întregul, generalul, „ansamblul relaţiilor sociale”, iar
raporturile interpersonale exprimă particularul. 
       Raporturi interafective vs. raporturi interpersonale. Raporturile interafective, denumire folosită
îndeosebi de freudişti, morenişti şi sociometrişti, fac referire la dimensiunea afectivă a personalităţii
individului ca cea mai importantă trăsătură a raporturilor interpersonale şi ignoră raţionalul şi socialul. 
       În prezent, în literatura de specialitate socio-psihologică există o multitudine de tipologii ale
raporturilor interpersonale, după diferite criterii (natura  lor, sensul în care evoluează, domeniul în care se
desfăşoară etc.), însă ne vom opri asupra acelora dintre ele pe care le considerăm utile demersului nostru
teoretic. Astfel, după natura raporturilor interpersonale, Moreno consideră că există patru tipuri principale
de raporturi interpersonale: relaţii de simpatie (atracţie), relaţii de antipatie (repulsie), relaţii de
indife¬renţă şi relaţii de ignoranţă. „O sociogramă — arată Moreno — figurează patru tipuri de reacţii ale
unui subiect faţă de un alt individ: el poate alege, respinge, dovedi indiferenţă sau poate
ignora (indiferenţa este un mod de relaţie exprimată în timp ce a ignora pe un individ înseamnă a nu-l
remarca)” (J.L. Moreno, 1954, apud V. Ciocârlan, 1973, p. 31).
2.    Rolul interacţiunii sociale în dezvoltarea umană. Procesul de socializare
    ”Nu există nici individ în sine, nici societate în sine. Există relaţii interindividuale, dintre care unele nu
schimbă cu nimic structura mentală a indivizilor, în timp ce altele transformă în acelaşi timp spiritul
individual şi grupul.” (Jean Piaget, 1976)
      Recunoscând importanţa interacţiunii sociale în dezvoltarea umană, să ne îndreptăm atenţia către
modul în care are loc procesul socializării. Pentru o profundă înţelegere a procesului de socializare, se
impune inventarierea într-o formă sistematizată, unificată, a definiţiilor consacrate: astfel, potrivit lui G.
Rocher (1968), socializarea se defineşte ca „procesul prin care persoana umană învaţă şi interiorizează
elementele socioculturale ale mediului său, le integrează în structura personalităţii, sub influenţa
experienţelor şi agenţilor sociali semnificativi şi, prin aceasta, se adaptează mediului social în care trebuie
să trăiască”; concept general, generativ, ca proces de creare a “eului social”, socializarea presupune
interiorizarea/internalizarea/ aproprierea “structurii sociale” (rolurilor) în experienţa cotidiană, individul
făcând “ale lui”, comportamentele organizate şi stabile ale grupului (E. Surdu, 2004, pp. 187-202). În
procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează
şi dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare, susţinătorii acestui punct de vedere (L.
Broom, Ph. Selznick, Malrieu etc.) definind socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare
progresivă care permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte,
afirmarea individului ca persoană unică. În literatura sociologică relativ recentă, socializarea este înţeleasă
ca un proces prin care indivizii îşi constituie personalitatea, o modalitate prin care individul îşi obţine
”substanţa socială şi culturală”, personalitatea socială şi nu în ultimul rând ea are o funcţie vitală pentru
individ şi societate (A. Mihu, 2008, p. 201).
      Printre primii care studiază procesul de socializare este James Mark Baldwin (1861 - 1934) şi
promovează psihosociologia orientată interacţionist. Mecanismele procesului de socializare au fost
explicate, de-a lungul timpului în diferite moduri, socializarea având o multiplă semnificaţie: psihologică,
culturală şi sociologică. Acestea pun în lumină aspecte variate ale socializării. De pildă, psihanaliza
concepe socializarea ca procesul prin care copilul este învăţat să dividă valorile sociale în termenii ,,bun"
şi ,,rău" şi să controleze orice pornire înnăscută de a încălca regulile societăţii. Ea îl orientează spre
normele şi regulile stabilite de societate. Astfel, individul va oscila permanent între instincul de a căuta
plăcere chiar cu riscul de a încălca normele sociale şi necesitatea de a-şi adapta comportamentul la
cerinţele sociale, personalitatea fiind produsul interacţiunii dintre natură şi educaţie. 
        Modelele explicative sociologice de analiză a socializării sunt numeroase dar le putem înscrie în două
mari direcţii: cel al determinismului social şi cel alindividului ca actor social. Perspectiva deterministă
consideră individul ca fiind o fiinţă pasivă care doar primeşte, analizează normele şi valorile altora,
reacţionează la factorii de mediu social şi se socializează prin constrângerile şi presiunile exercitate de
societate. Astfel, teoria socializării propusă de E. Durkheim este, în mare măsură, o teorie integrativă care
conduce la pasivitatea individului în raport cu societatea. ”Momentul Parsons” al teoriei socializării
completează concepţia durkheimiană, situându-se tot în contextul paradigmei deterministe. Pentru
Parsons, socializarea este un proces de achiziţie treptată şi de transpunere lăuntrică, în fiinţa individului, a
normelor şi valorilor societăţii, prin învăţare, imitaţie, identificare şi proiecţie. Perspectiva conflictualistă
adaugă acestor viziuni relaţiile de putere predominante, socializarea fiind percepută ca un proces coercitiv
care promovează interesele unui grup în defavoarea altora. 
       În opoziţie cu teoriile funcţionaliste, deterministe, se situează teoriile socio-psihologice, mai ales
sociologii Boudon şi Bouricaud care acordă întâietate individului şi capacităţii sale de adaptare, de
învăţare prin interacţiunea cu celălalt şi asimilarea evenimentelor. Reprezentanţi de seamă ai acestei
perspective sunt și psihologii: Jean Piaget (potrivit lui, interacţiunile familiale şi grupale ale copilului
influenţează formarea judecăţilor sale morale şi însuşirea operaţiilor logice) şi Albert Bandura, iar în
sociologie Annick Percheron și George Herbert Mead. În viziunea interacţioniştilor, prin socializare se
înţelege procesul de construcţie a sinelui, fiind conturată astfel, teoria sinelui în oglindă, enunţată pentru
prima dată de Charles Horton Cooley (1864-1929). Potrivit acestuia, individul îşi formează sinele prin şi
în relaţionare cu semenii, aceştia reprezentând veritabile ”oglinzi” pentru el. Ne formăm sinele pornind de
la imaginile reflectate în ”celălalt” dar în strânsă legătură cu specificul caracteristicilor acestuia. În aceeaşi
logică, G.H. Mead propune teoria formării sinelui potrivit căreia socializarea se realizează în trei stadii:
cel al imitaţiei (copilul imită comportamentele celorlalţi), stadiul altuia semnificativ (individul reproduce
comportamentele persoanelor semnificative pentru el şi acordă semnificaţii personale acestor
comportamente) şi cel al altuia generalizat (actorul social îşi învaţă şi asumă rolul concomitent cu
acceptarea şi respectarea poziţiilor ocupate de ceilalţi pe scena socială). În viziunea savantului G.H. Mead,
eul (sinele social, engl. self; fr. le soi) -personalitatea umană formată prin interacţiune socială şi asumarea
rolurilor sociale- are două componente: componenta socială (engl. me; fr. le soi) corespunde statusurilor şi
rolurilor sociale şi componenta subiectivă (engl. I, fr. le je) care este o dimensiune creativă a sinelui
social. 
       Aşadar, reţinem faptul că interacţiunea socială are un rol esenţial în formarea şi educarea copiilor,
numai în contact cu alteritatea putându-se desfăşura orice proces de achiziţie a unor roluri sociale noi. Prin
socializare, individul negociază, asimilează şi interiorizează un set de moduri de a gândi, de simţire şi
acţiune, statusuri, valori, norme, simboluri, cutume, ideologii specifice societăţii în care acesta evoluează
şi de care are nevoie imperioasă pentru a acţiona. Prin socializare, societatea se perpetuează, transmiţându-
şi moştenirea culturală de la o generaţie la alta. Identitatea socială a individului, creşterea solidarităţii între
membrii grupurilor datorită cristalizării sentimentului de apartenenţă la acel grup, se dobândesc prin
socializare. Personalitatea apare din interacţiunea comunicaţională şi socială.
      Sintetizând, putem afirma că perspectiva interacţionistă a socializării este preocupată de modul în care
oamenii atribuie semnificaţii realităţii sociale. Prin procesul socializării i se oferă copilului mesaje care îi
vor permite să înţeleagă situaţiile de viaţă. Potrivit ”Teoremei lui Thomas” (Thomas, 1966, apud. M.
Agabrian, 2003, p. 81): ”dacă oamenii definesc situaţiile ca fiind reale, ele sunt reale în consecinţele lor”,
ceea ce contează într-adevăr este interpretarea pe care individul o dă realităţii şi nu realitatea obiectivă.
Înţelesul pe care îl atribuim comportamentului persoanei este influenţat de procesul socializării. Erik H.
Erikson (1919-1996), psihanalist cu contribuţii importante în domeniul psihosociologiei lansează teoria
ciclurilor vieţii potrivit căreia secvenţele dezvoltării stadiale sunt identice pentru toţi oamenii. Fiecare
stadiu conţine componente pozitive şi negative, interacţiunea socială fiind determinantă pentru
actualizarea uneia sau alteia dintre componente.
       Aceeaşi perspectivă amintită este preocupată şi de modul în care se formează imaginea de sine a
individului. Autopercepţia este mecanismul de elaborare a imaginii de sine şi prezentarea persoanei sau
autoprezentarea ori managementul impresiei se referă la efortul depus de oameni în încercarea de a
transmite informaţii despre propria persoană. Atitudinea de prezentare a propriei personalităţi poartă
denumirea de monitorizarea prezentării calităţilor proprii (self-monitoring). Imaginea de sine cuprinde trei
dimensiuni: eul actual, real (modul în care noi considerăm că suntem), eul ideal (cum ne-am dori să fim) şi
eul aşa cum noi credem că ceilalţi ne percep. Imaginea de sine se consolidează atunci când individul se
asigură că este diferit de ceilalţi, aşadar prin comparare socială. În 1954, Leon Festinger (1919-1989)
definitivează teoria comparării sociale. Prin comparare cu membrii grupului individul validează
atitudinile, opiniile şi valorile personale. Această teorie explică formarea grupurilor prin faptul că oamenii
au tendinţa de a se asocia cu cei asemănători lor. Prin compararea intergrupuri, indivizii activează procese
de categorisire ce implică atât diferenţierea cât şi similitudinea. Procesul de categorisire socială, pus în
evidenţă de Henri Tajfel şi dezvoltat ulterior de colaboratorii săi (1971, 1979, 1986, apud M. Milcu, 2005,
p. 38) are două funcţii: una cognitivă (de cunoaştere a mediului social şi adaptare la acest mediu) şi o
funcţie identitară (căutarea unei identităţi sociale). Ca urmare a accentuării categorizării se formează
stereotipurile - erori cognitive în procesarea informaţiilor, clişee mentale, judecăţi de valoare pozitivă sau
negativă, cristalizate sub forma unor convingeri, inoculate prin intermediul instituţiilor implicate în
procesul de socializare. Prejudecata poate fi definită ca atitudinea în general negativă îndreptată înspre
membrii unui grup, întemeiată pe simpla apartenenţă a ”subiecţilor ţintă” la acel grup în timp ce
discriminarea se defineşte ca acel comportament negativ care are ca ţintă obiectul unei prejudecăţi pe baza
unui stereotip social, precum cel impus de statusul etnic, rasial, economic sau confesional al ”celuilalt” (A.
Gavreliuc, 2002, pp. 124, 131). 
      În cursul socializării sunt învăţate şi atitudinile. Potrivit lui G. Allport (1935) atitudinea este o stare de
pregătire mentală şi neurală, organizată prin experienţă, care exercită o influenţă diriguitoare sau
dinamizatoare asupra răspunsului subiectului la toate obiectele şi situaţiile cu care este în relaţie.
Sociogenetic, atitudinile sunt relaţii sociale interiorizate şi personalizate, cu o accentuată coloratură
subiectivă. În consecinţă, omul este modelat de situaţiile sociale, de  raporturile sociale, pe care le
personifică, interiorizându-şi particularităţile acestora.
     Sursele formării atitudinilor sunt: învăţarea socială, compararea socială şi factorii genetici. Ne vom
opri cu precădere asupra primului factor şi vom încerca o analiză succintă a acestuia. Teoria învăţării
sociale abordează personalitatea ca achiziţie de comportamente în context social şi consideră că învăţarea
poate fi: spontană, dirijată, observaţională sau participativă. Albert Bandura - principalul teoretician care
consideră că personalitatea se formează în interacţiunea cu actorii sociali - prezintă această teorie (Social
Learning Theory, 1977), în care un rol central îl atribuie imitaţiei şi consideră că achiziţia noilor
comportamente se poate realiza prin observarea modelelor.  Procesul de formare a atitudinilor se
finalizează, de obicei, cu cristalizarea unor modele culturale proprii definite ca proiecţii comportamentale.
Aceste modele sunt strâns legate de modelele dezvoltării social-economice şi, din această cauză, orice
schimbare a sistemului economic şi social provoacă o schimbare a modelelor culturale.
      Expresia verbală a atitudinii este opinia, considerată preponderent conjuncturală şi reflectând reacţii
momentane faţă de situaţii episodice. Vom raporta în continuare atitudinile şi opiniile la statusuri şi roluri.
Aşa cum am afirmat, o parte importantă a procesului de socializare este învăţarea rolurilor sociale.
Acestea pot fi definite ca: seturi de aşteptări comportamentale ataşate la poziţiile ocupate în sistemul
social (M. Agabrian, 2003, p. 81). Astfel, rolurile sociale articulează interacţiunea umană. Acestea sunt
învăţate prin interacţiune interpersonală, de la ”celălalt” primim informaţii cu privire la descrierea fiecărui
rol social şi feedback-uri cu privire la măsura în care noi corespundem aşteptărilor asociate rolului
îndeplinit. Sociologia a preluat noţiunea de “status social” cu semnificaţiile de “loc al individului în
societate”, din care decurge “o colecţie de drepturi şi de datorii” (potrivit antropologului american Ralph
Linton), dar şi ca “ansamblul comportamentelor la care se poate aştepta legitim din partea altora” (Jean
Stoetzel), în funcţie de poziţia socială ocupată. Iniţial, termenul de status a fost utilizat în sensul
drepturilor şi obligaţiilor unei persoane, al puterii de care dispune. Există două categorii de statusuri,
potrivit lui T. Parsons: statusul atribuit (vârstă, sex, religie, rasă, mediu familial) şi statusul dobândit
(poziţia câştigată de o persoană prin învăţare). 
      Tot prin socializare copilul învaţă normele care guvernează comportamentul său, înţelegând prin
norme seturi de reguli de comportament, codificate, simbolic, care conferă legitimitatea mişcării
individului în spaţiul social, în scopul realizării practice a valorilor reprezentative pentru sistemul social
considerat(Ş. Buzărnescu, 2008, pp. 150-151). Normele au un sens după care oamenii se orientează în
reţelele sociale şi culturale, astfel încât ei să ajungă la acceptarea reciprocă a convieţuirii într-un spaţiu
social, funcţiile normelor fiind un reflex al culturii în care ele fiinţează. Există un număr de funcţii
prezente în orice societate: exprimarea şi promovarea cerinţelor funcţionale ale unui sistem, expresie
acţională a cunoştinţelor acumulate, mod simplificat de decizie, modalitate simplă de exercitare a
controlului, crearea consensului şi reducerea incertitudinii.
      În contrast cu termenul de atitudine, ce desemnează caracteristicile subiective ale membrilor grupului,
valoarea poate fi definită ca acea caracteristică obiectivă a vieţii sociale dobândită în procesul de
socializare. Întrucât, definiţiile date valorii sunt multiple şi variate, importantă este evidenţierea notelor
fundamentale ale noţiunii şi raportarea la concepte apropiate cum ar fi: norme sociale şi atitudini. În
concepţia profesorului Iluţ (2004, p.12), notele fundamentale ale conceptului de valoare sunt: generalitate
şi centralitate (în universul spiritual-simbolic al societăţii şi în structura personalităţii umane), standarde
(criterii evaluative) ale acţiunilor umane, vectori motivaţionali (determină şi orientează acţiunea) şi au un
caracter conştient, deliberat. Relaţiile dintre valori şi norme sociale şi atitudini evidenţiază o serie de
caracteristici ale valorilor. Astfel, dacă normele sociale ne arată cum să ne comportăm în diferite situaţii
concrete, fiind mai mult exterioare şi impersonale, valorile reprezintă prescrieri mai generale ale modului
de comportare, sunt interioare şi personale, devenind astfel punct de referinţă pentru normă. Distincţiile
între atitudini şi valori sunt numeroase, important de precizat este faptul că acestea din urmă le ghidează
pe cele dintâi, exprimându-se în acestea. Mecanismele prin care aceste valori se formează la nivel
individual fac referire la procesele învăţării (condiţionarea skinneriană, imitaţia, identificarea) desfăşurate
în cadrul grupurilor de referinţă la care aderă copilul (peer group, familie, şcoală), predispoziţiile
înnăscute, evoluţia culturală şi sintezele personale ale tânărului (I. Petru, 2004, pp. 11-78). 
      Întrucât suntem permanent în situaţia de ne adapta noilor situaţii şi realităţi sociale, socializarea poate
fi considerată un proces continuu, ce se desfăşoară de-a lungul întregii dezvoltări ontogenetice a
individului. Astfel, socializarea primară se realizează în copilărie prin învăţarea valorilor de bază, a
rolurilor, prin intermediul limbajului şi este profund afectivă; socializarea anticipativă - implică învăţarea
valorilor, credinţelor şi comportamentelor unui grup căruia persoana nu îi aparţine în prezent, dar la care
aderă și are rolul de a facilita tranziţia spre un nou status sau grup; resocializarea - se petrece atunci când
ne schimbăm radical un anumit mod de viaţă şi suntem nevoiţi să învăţăm seturi noi de comportamente,
norme, valori, credinţe etc. cu scopul adaptării la noile statusuri sociale; desocializarea - presupune
izolarea fizică şi socială a unei persoane; socializarea secundară - se produce ca învăţare a normelor şi
valorilor altor instanţe de socializare (şcoala, grupul de prieteni, grupuri de adulţi etc.); socializarea
inversă – atunci când conţinuturile socializatoare sunt transmise de la generaţia tânără către generaţia
vârstnicilor şi socializarea continuă înţeleasă ca necesitatea învăţării permanente de către individ a noi
norme şi valori. Din cele expuse reiese că principalii agenţi ai acestui proces sunt: familia, şcoala, grupa
de vârstă, mijloacele de comunicare în masă, apartenenţa religioasă etc.   Procesele prin care acţionează
aceşti agenţi ai socializării sunt: expunerea selectivă (la comportamentele dorite, dezirabile şi evitarea
expunerii la atitudinile calificate ca nedorite), modelarea (concentrarea atenţiei asupra persoanelor
semnificative, reţinerea modului de comportare a acestora şi interiorizarea acestuia), identificarea (dorinţa
de a fi asemănător celuilalt), recompensarea şi pedepsirea.