10 Amintiri prelinse din streaşina memoriei.

Îmi este greu să aştern cuvinte despre Elena Greculesi. Amintirea ei este învăluită în
culoare, lumină şi bunătate. Când ne întîlneam în Suceava o vedeam de departe cu părul albit,
drept, cu rochia sa lungă, vara cu o pălăriuţă modestă pe cap, scuzându-se mereu când ne pupam
pe obraz, că a mâncat usturoi. Era marea pictoriţă care nu ieşea în evidenţă cu zgomot, era
modestă şi sinceră. Iubea muzica clasică şi era un pasionat ascultător de emisiuni muzicale, în
special cele realizate de Iosif Sava.
Elena Greculesi era o prietenă apropiată familiei mele de mult timp. Atunci când venea
în periplul său anual pe meleagurile bucovinene, în special să-şi „încarce bateriile” prin
mănăstirile ştefaniene, deseori ne călca pargul casei pentru a sta de vorbă cu părinţii mei. Odată
am mers împreună la Voroneţ şi am poposit dincolo de mănăstire, într-o poieniţă, lângă pârâiaşul
limpede unde tata îşi pictase „focurile”. I-am simţit bucuria din suflet. Împărtăşisem aceaşi stare
de mulţumire încă de când vizitasem mormântul marelui Petre Comarnescu (din cimitirul
mănăstirii), ca şi cum acesta ne amprentase ziua cu sentimentul trării cu sens. A fost o zi
frumoasă de vară, cu linişte şi multă lumină.
Prin primăvara anului 1986 cochetam cu ideea de a studia artele plastice la Bucureşti. Nu
ştiam foarte multe lucruri, aveam doar o dorinţă care mocnea uşor în mine. Tata s-a gândit că
poate am să deprind mai uşor unele taine în ale pictatului de la altcineva decât de la el, aşa că, pe
perioada verii anului 1986, am devenit ucenica doamnei pictoriţe Elena Greculesi.
Iată-mă aşadar cocoţată în atelierul de deasupra librăriei centrale, în faţa şevaletului. Tata
îmi arătase deja cum se prepară suportul pentru pictură (pe atunci nu se găseau gata preparate ca
acum), un placaj greu şi gros pe care am aşternut mai multe straturi cu grund. Motivul studiat era
o natură statică cu o strachină din ceramică tradiţională, o ulcică, o carte şi un ştergar. Era pentru
prima oară când mă apropiam de tehnica picturii în ulei.
Elena Greculesi bătea la uşă încet şi intra cu un zâmbet luminos. Îmi explica totul cu o
voce caldă, şoptită, presărând poveţele printre momente de tăcere. Însă ce încărcate, ce preţioase
erau acele clipe tăcute! După creionarea obiectelor din faţa mea, înmuiam pensula în liantul
translucid auriu, apoi amestecam pe paletă culorile şi încercam, cu mare sfială, să le aştern pe
suprafaţă.
Câte temeri mă încercau, simţeam umbrele maeştrilor trecutului. Nu puteam tropoti în
actul creaţiei. Elena Greculesi îmi intuise fricile şi avea răbdarea înţelepciunii unui mare
conducător. De abia acum, după ani mulţi, apreciez subtilitatea de care a dat dovadă. M-a
îndrumat fără să-şi impună stilul cromatic sau personalitatea în compunerea formelor.
Lucrarea am finalizat-o după mai multe şedinţe pe parcursul cărora am primit suficiente
cuvinte de încurajare atât de necesare unui tânăr în formare. Privesc acum acea primă lucrare cu
nostalgie; denotă sensibilitate şi inocenţă, puritatea specifică tinereţii. Elena Greculesi reuşise să-
mi ocrotească emoţia primei întâlniri, asemeni primului sărut, cu Marea Artă: Pictura.
În vara anului 1986, tata primise invitaţie de la Marin Gherasim pentru a participa
împreună cu familia la vernisajul expoziţiei personale ce urma să se deschidă la sala Dalles în
Bucureşti. Onorând invitaţia, ne-am urcat în trenul de noapte spre Bucureşti. Şi cum orice lucru
bun se obţine cu sacrificii, noaptea petrecută în tren ne-a încercat rezistenţa la aglomeraţie,
căldură şi zgomot. Ajunşi în capitală dimineaţa, frânţi de oboseală, aveam de aşteptat până la
mult aşteptatul vernisaj de după amiază. Unde să aşteptăm până atunci? Hai să o vizităm pe
prietena de familie, Elena Greculesi. Am bătut la uşa atelierului ei de pe Eforie şi ea ne-a deschis
bucuroasă nevoie mare. Ne-a servit cu apă rece şi fructe şi au început convorbirile legate de ce se
mai întâmpla pe tărâmul artelor. În atelierul său era ordine iar pe o laterală, impunătoare, stătea
pe un şevalet, începută, o lucrare de mari dimensiuni. Ne povestea cam cum ar trebui să o
continue. În altă parte a atelierului, ocupând un spaţiu destul de mare, trona un pat. După o
noapte chinuitoare ca cea petrecută în tren, patul acela mi se părea râvnitul Eden. Ochii mi se
închideau încet, pleoapele înceţoşau culorile din jur şi susurul cuvintelor mă însoţea deja spre
tărâmul viselor. Chin şi plăcere, aproape dormind, am părăsit spaţiul de creaţie târziu, fără a-mi
ostoi nevoia. Ei erau prea concentraţi în dialog. Am pornit înspre vernisaj fiind într-o stare de
amestec inconştient din cuvinte cu tentă artistică, miros de culori în ulei şi bucuria revederii unui
om drag într-un oraş cultural.
Clipele petrecute în compania Elenei Greculesi mi-au rămas balsam pentru suflet şi hrană
în devenire. Întodeauna îmi va rămâne un model de urmat, o femeie care şi-a sporit harul dat de
Dumnezeu prin muncă, sacrificiu personal şi iubire.

Oana Ruxandra Hrișcă Suceava, Iunie 2017