Efectele procesului de

Europenizare la nivel comunitar

I. INTRODUCERE

Pentru a putea înțelege pe deplin acest vast proces de europenizare, trebui mai întâi să
amintim mai multe repere istorice, să demonstrăm cum acest continent a ajuns de la o zonă plină
de conflicte, o zonă scindată până la puterea globală ce este astăzi. Timp de secole, Europa a
fost scena de desfăşurare a numeroase şi sîngeroase războaie. În perioada dintre 1870 şi 1945,
Franţa şi Germania s-au înfruntat de trei ori, de fiecare dată amândouă suferind pierderi imense.
Europa a fost principala scenă a celor două războaie mondiale.

Drept urmare, europenii au înţeles că ceea ce le trebuia statelor lor, pentru a putea dăinui
în pace şi prosperitate, era construirea unui limbaj comun, care să aibă ca mesaj buna înţelegere
şi cooperarea. Numeroşi lideri europeni s-au convins că singurul mod în care se putea asigura
pacea şi securitatea între statele lor era unirea lor economică şi politică.

I.1. Ideea unei Europe Unite

Această idee nu a fost rezultatul celui de-al Doilea Război Mondial, și nicidecum nu este
o idee nouă. Încă din antichitate, cu mult înainte de formarea statelor moderne, au existat
tentative de unificare a națiunilor europene. În antichitate, pentru a evitarea conflictelor, dar și
pentru o apărare comună, a fost abordată această idee de unitate europeană. Platon a fost primul
care a susținut idea păcii prin organizarea de confederații. Romanii s-au împotrivit acestei idei,
considerându-se net superiori celorlalte popoare, iar ei tindeau spre o ”pax romana”, o Europă
unită sub conducerea Imperiului Roman, o idee care nu a fost departe de adevăr, influența
romanică putând fi observată în multe state europene modern, și nu numai. Ulterior acestei idei, a
apărut conceptul de „pax christiana”,ce desemna unificarea Europei pe baza ideii
universialismului creștin. Aceasta a durat până la marea schismă din 1054 dintre Roma şi Bizanţ
ce a subminat unitatea continentului prin apariţia celui de-al doilea pol de gravitație geopolitică
și implicit prin scindarea Europei într-una de Apus, și una de Răsărit. Europa s-a unit când a fost
un pericol comun, precum apariția la porțile Europei a otomanilor, popoarele unindu-se pentru a
se confrunta cu armatele musulmane.

Apropiindu-ne de perioada contemporană, putem observa în secolul al XIX-lea mai multe

voci care susțin o Europă Unită, bazată pe principii federaliste. Astfel, în 1824 este emisă ideea
unei Societăți a Națiunilor. Scriitorul francez Victor Hugo, avea o viziună democratică și plină
de pace. El a susținut formarea Statelor Unite ale Euopei, principiile find asemănătoare cu cele
ale Statelor Unite ale Americii, însă societatea europeană din acea vreme încă nu era pregătită
pentru un astfel de proiect. Au urmat cele două războaie mondiale, ca apoi Europa să fie
pregătită într-o implicare comună, care ar potoli conflictele dintre statele modern. Acest lucru s-a
materializat prin fondarea Uniunii Europene.

I.2 Formarea Uniunii Europene

Dorind să pună capăt conflictelor frecvente și sângeroase care au culminat cu cel de-al
Doilea Război Mondial, politicienii europeni încep procesul de construire a entității pe care o
cunoaștem astăzi sub numele de Uniunea Europeană.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, înființată în 1951, este primul pas către
asigurarea unei păci durabile. În 1957, Tratatul de la Roma instituie Comunitatea Economică
Europeană (CEE) și marchează începutul noii ere a cele mai strânse cooperări întâlnite până
atunci în Europa. În aceeași perioadă debutează însă și un Război Rece, care împarte continentul
timp de peste 40 de ani. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993,
Comunitatea Europeană a fost denumită Uniunea Europeană. Deşi a început ca o uniune
economică, aceasta a evoluat treptat, devenind o organizație care acționează în numeroase 
domenii de politică, securitate, protecția mediului, sănătate, justiție și migrație.

II. PROCESUL DE EUROPENIZARE

Procesul de Europenizare se referă la o serie de fenomene și modele înrudite ale

schimbării. Claudio Radaelli definea europenizarea ca fiind “ procesul de construcție ,difuziune
si instituționalizare a unor reguli formale si informale, a procedurilor si paradigmelor politice, a
modalităților de a face lucrurile, precum si a normelor si credințelor comune care sunt întâi
definite si consolidate in formarea politicii comune a Uniunii Europene si apoi sunt incorporate
in logica discursului politic intern (național si subnațional) a structurilor politice si a politicilor
publice” 

Europenizarea este un fenomen care se manifestă atât pe plan comunitar, fiind implicate
doar statele membre ale Uniunii Europene, cât și pe plan extra-comunitar, fiind implicate statele
care nu fac parte din Uniunea Europeana. În această lucrare se va aborda mai mult procesul de
europenizare pe plan comunitar. Europenizarea ca impact domestic nu se limitează la schimbări
de politici sau structurale. Paradigmele şi valorile europene, identităţile sale au produs noi norme
şi cutume care îşi dovedesc în mod constant şi gradat eficacitatea.

II.1 Scopurile procesului de Europenizare

Specialiștii care studiază acest fenomen, au ajuns să distingă mai multe scopuri ale
Europenizării. Un prim scop ar viza o europenizare extra-comunitară. Prin acest fenomen se
încearcă o extindere a granițelor teritoriale externe. Acest lucru se poate realiza prin cooptarea de
noi membri. Această lărgire ar duce ca Europa să nu mai fie văzută ca un continent, ci ar deveni
un singur spațiu politic.

Un alt scop ar fi dezvoltarea instituțiilor guvernatoare la nivel european. Acesta ar

însemna construirea unui centru cu o capacitate de conducere colectivă, dotat cu un anume grad
de coordonare politică. Prin acest fenomen s-ar produce o instituționalizare la nivel european a
sistemelor de guvernare naționale. Astfel, statele membre UE ar avea instrumentele concrete
pentru a putea lua și a implementa deciziile luate în comun. Acest lucru ar duce la o întărire a
capacității pentru acțiune colectivă, cât și dezvoltarea unor idei comune.

Al treilea scop ar fi impactul pe care îl are europenizarea asupra sistemelor de guvernare

naționale și subnaționale. Prin acest proces, s-ar putea adapta sistemele naționale și subnaționale
la un centru politic european. Se pune problema a două cadre de discuţie pentru această latură a
europenizării, adică învăţarea din experienţă şi selecţia competitivă. În primul caz, instituţiile se
modifică în funcţie de experienţa acumulată şi de interpretarea răspunsurilor autorităţilor
naţionale la măsurile luate de către centru. Acţiunile de succes sunt repetate şi astfel se asigură
cursivitatea şi lipsa de fluctuaţii din procesul decizional central. De cealaltă parte, selecţia
competitivă se referă la capacitatea de adaptabilitate a instituţiilor europene la modul de
conducere al centrelor naţionale, şi, în acest caz, doar instituţiile care reuşesc să se muleze
perfect pe nevoile naţionale rezistă.

Ultimul scop se manifestă prin realizarea unui proiect politic care are ca finalitate o
Europă unificată și mai puternic din punct de vedere politic. Gradul în care Europa devine o
entitate politică din ce în ce mai importantă este legat atât de spațiul teritorial, construirea de
instituții, adaptarea domestică, cât și de modul în care dezvoltarea europeană are impact asupra
procedurilor și modalităților de gestionare a relațiilor cu alte state, regiuni și entități din lume.

II.2 Mecanismele Europenizării

Mecanismele europenizării sunt instrumentele folosite de Uniunea Europeană în procesul

de integrare și extindere pentru a obține o armonizare a politicilor, a legislației și a structurilor
instituționale ale statelor membre. Aceste mecanisme pot fi directive și regulamente,
socializarea actorilor naționali și europeni, ajutoarele și sancțiunile financiare, monitorizarea
progreselor.

Mihaela Lutas a identificat trei tipuri de mecanisme. Primul este cel al armonizării
instituționale care cuprinde obligații legislative precise care pregătesc accesul spre Uniunea
Europeana. In cadrul acestui mecanism, politicile europene remodelează si redirecționează
politicile autohtone.

Cel de-al doilea este legat de schimbarea structurilor de oportunitate autohtone care
conduc la schimbarea regulilor jocului in politica si in afaceri. Politicile europene alternează
poziția strategica a actorilor autohtoni si le da posibilitatea de a modifica aranjamentele
autohtone existente.

Cel de-al treilea mecanism este legat de crearea convingerilor si așteptărilor prin
difuziunea multilaterala de idei si experiențe. Plecând de la aceste premise putem afirma ca
extinderea Uniunii Europene nu poate fi privita prin prisma etapelor parcurse, ci prin prisma
continuității unui proces de europenizare formala in limite impuse.

III. EFECTELE PROCESULUI DE EUROPENIZARE LA NIVEL COMUNITAR

 În literatura de specialitate, s-a conturat o perspectivă conform căreia, efectele procesului
se produc prin diferite europenizări. Astfel, conform Annette Elisabeth Toller întâlnim 3
mecanisme diferite: europenizarea prin adaptare, europenizarea prin învățare și europenizarea
prin evaziune.

Europenizarea prin adaptare antrenează schimbări în politicile publice naționale datorită

politicilor Uniunii ce presupun transpunerea în ordinea internă a directivelor, regulamentelor sau
deciziilor Uniunii, sub sancțiunea Curții Europene de Justiție. În cazurile în care există o
diferență majoră între cerințele Uniunii și situația statului membru, obligația de a respecta dreptul
comunitar determină adaptarea la cerințele UE.

Europenizarea prin învățare se reduce la schimbarea ordinii interne a statului membru de

către actori ai Uniunii (spre exemplu Comisia) prin modificarea percepțiilor și credințelor
actorilor naționali, prin resocializarea acestora în credințele și percepțiile actorilor europeni. Deși
credințele, valorile și percepțiile nu înlocuiesc rolul puterii, acestea pot influenta percepția
actorilor a propriilor preferințe și interese, ceea ce le poate slăbi sau întări puterea24. Acest
mecanism nu presupune o obligație sub iminența unei sancțiuni, de aceea poate fi considerat un
mecanism mai slab. Însă acest fapt nu înseamnă că nu este des întâlnit.

Europenizarea prin evaziune se întâlnește în situația în care, datorită lipsei unor

reglementări explicite la nivelul Uniunii, statul membru, prin actorii interni, găsește căi de
ocolire a formelor legale tradiționale de a atinge un obiectiv, bazându-se, însă, pe cooperare, pe
înțelegeri care rezolvă o problemă astfel încât să nu poată fi contestată la nivel comunitar din
punct de vedere al legalității. Puterea discreționară a statului membru este, în acest caz, foarte
ridicată.

III.1 Clasificarea efectelor

Uniunea Europeană prin Europenizare încearcă să producă efecte în fiecare stat membru.
Totuși, indiferent de mecanismul folosit, unele state pot răspunde pozitiv la aceste schimbări, pe
când alte state din cauza anumitor actori politici interni pot opune rezistență. Astfel, Claudio
Radaelli a identificat patru ipostaze diferite de reacție a statelor în fața europenizării.
 O primă ipostază este inerția și se manifestă prin lipsa schimbării, lipsa efectelor. Acest
fenomen se poate instala atunci când o țară constată că modelul, politica, sau deciziile Uniunii
Europene sunt mult prea diferite de propria practică internă. Inerția poate lua forma întârzierilor
în a transpune directivele, în a le implementa cu un înțeles radical diferit, opunând rezistență la
schimbările impuse de la Bruxelles. Totuși, această ipostază nu este posibilă pe termen lung,
devenind imposibil de susținut economic și politic, ulterior, perioadele lungi de inerție pot
conduce la crize și acțiuni negândite, care ar fi in defavoarea statului.

O a doua ipostază ar fi absorbția. Aceasta se referă la schimbarea ca mijloc de adaptare.

În acest caz, statele pot asimila schimbări mai puțin semnificative, iar prin acest lucru, statele își
mențin elementele esențiale. Absorbția reprezintă o acomodare a cerințelor politice, însă fără a
implica o modificare reală a structurilor esențiale, sau o schimbare a comportamentului politic.

O a treia ipostază este acomodarea. Ea este o schimbare de paradigmă, se produce atunci

când logica fundamentală a comportamentului se schimbă. În această ipostază, se produce o
schimbare fundamentală a sistemului național și se înlocuiesc structurile și politicile naționale cu
cele europene.

A patra și ultima ipostază este restrângerea. Este de fapt un exemplu de europenizare

negativă. Această ipostază se referă la o situație în care politica națională, nu numai că nu ascultă
de direcțiile Uniunii Europene, ci chiar se depărtează și mai tare de principiile europene. Statele
membre reacționează în mod contrar exigențelor formulate de Uniunea Europeană.

Dimensiunea și caracteristicile naționale sunt hotărâtoare in ceea ce privește adaptarea

sau lipsa de adaptare la cerințele europene. Astfel, o țară cu mulți factori de blocaj, cum ar fi
partidele politice sau anumite organizații civile marcate de euroscepticism , vor întâmpina cu
siguranță mai multe dificultăți de adaptare la Uniunea Europeana, in timp ce o țară cu lideri de
opinie si cu o societate civilă convinsă și conștientă de necesitatea demersului de aderare si a
proiectului european în sine, are mai multe șanse de adaptare rapida, conformă cu principiilor si
normelor Uniunii.

IV. CONCLUZIE
 Uniunea Europeană, în contextul actual se confruntă cu mulți contestatari. Tentativele de
o cooperare cât mai profundă cu statele din vecinătate duc la o oarecare divergență în opinii.
Statele membre preferă să negocieze individual anumite contracte, diferența destul de mare între
Vest și Est, fac ca procesul de europenizare să fie unul dificil. Producerea de efecte ale
europenizării doar în anumite state, opunerea vehementă a altor state membre în privința aceasta,
ieșirea Marii Britanii din UE pun la îndoială siguranța și puterea Uniunii. Totuși, putem afirma
că acest proces de europenizare este unul natural, cu obiective de lungă-durată, care ar conduce
la o Europă mult mai puternică și multa mai închegată.

V. Bibliografie

Mihaela Lutas, Sorin Carlea, Economie Europeana Cluj-Napoca, Ed. Imprimeria Ardealul, 2005,

p. 157

Kevin Featherstone, Claudio M.Radaelli , The politics of Europenianization, New- York ,Oxford
University Press, 2003

Europa Unită- de la idee la superputere- Radu Săgeată

http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr41procesulEuropenizarii.html

ROLUL POLITICII REGIONALE ŞI DE COEZIUNE ÎN EUROPENIZARE: CAZUL ROMÂNIEI- Roxana Maria

Dascălu

https://rrpb.ro/dreptul-uniunii-europene/uniunea-europeana-scurt-istoric/

https://european-union.europa.eu/principles-countries-history/history-eu_ro

https://www.proquest.com/docview/1269661962