Liberalismul clasic

Curs 10
 J. B. SAY
1768-1834
Este economistul care a sistematizat şi a reorganizat concepţia
economică liberală a lui Adam Smith
"Traite d'economie politique ou simple expose de la matiere
dont se forment, se distribuent et se consomment les richesses"
(1803) - primul tratat clasic de economie politică
 Definirea domeniului ştiinţei
economice

 Economia politică nu mai era un simplu ghid pentru oamenii de

stat în elaborarea politicii economice, după cum nu mai era un
ghid al căilor de îmbogăţire atât a individului, cât şi a suveranului,
ci avea consistenţă proprie în faptele economice generale şi
particulare.
 Jean-Baptiste Say are meritul istoric de a deschide dezbaterile
asupra domeniului şi metodei ştiinţei economice.
 Ştiinţa economică nu „desenează” economia practicată, nu este
nici ghid al bunei comportări a agenţilor economici, nu este nici o
sursă exclusivă de date pentru teoretician, ci o mare convenţie
între cei suficient de instruiţi s-o înţeleagă şi care oferă propuneri
pentru deciziile de politică economică.
 Astfel, ştiinţa economică, respectiv economia politică, se profila,
asemenea altor ştiinţe, cu un domeniu propriu de cercetare, cu o
metodă specifică şi cu un scop precis.
 Domeniul de cercetare – J.B. Say tranşează în manieră pozitivistă
problema domeniului de cercetare a ştiinţei economice, accentuând
diferenţa dintre interesul pentru cum este economia unei ţări în
raport cu cele ale altor state şi interesul pentru ceea ce este şi cum ar
trebui să fie.
 Anticipează valul pozitivist care a cuprins toate ştiinţele la începutul
secolului al XX-lea.
 Ruptura cu descriptivismul, rezerva faţă de statistică şi istorie, dar şi
apropierea de empirism, îl plasează pe Say între primii economişti cu
„spirit pozitivist”, dar care cocheta intens cu apriorismul.
 În acelaşi timp, ca ştiinţă a ordinii spontane şi a acţiunii umane, adică
a producerii, distribuţiei şi consumului bogăţiilor pentru satisfacerea
nevoilor societăţii, ştiinţa economică se îndepărta de politică, ea
devenea o ştiinţă teoretică şi explicativă care nu mai sfătuia, ci
observa, analiza şi explica.
 Îndepărtându-se de politică, ştiinţa economică proclama
independenţa bogăţiei faţă de sistemul politic: „Sub orice formă de
guvernământ un stat este prosper, dacă este bine administrat”.
 Metoda. Utilizarea procedeelor experimentale, cuplate cu un
număr mic de axiome, pentru că „Economia politică, la fel ca
ştiinţele exacte, se compune dintr-un număr mic de principii
fundamentale şi un număr mare de corolare, consecinţe ale
acestor principii”, dar şi observarea faptelor economice sunt
elementele esenţiale ale metodei.
 Scopul ştiinţei economice era comun altor ştiinţe – căutarea
adevărului: „Economia politică, la fel ca fizica, dar la fel ca
orice ştiinţă, are de stabilit adevărul, adică să facă din
adevărul dezinteresat aserţiuni pure”.
 Ştiinţa economică, respectiv, economia politică, era
expunerea modului în care se formează, se distribuie şi se
consumă avuţia pentru satisfacerea nevoilor societăţii.
 Bogăţia şi factorii de producţie
 Jean-Baptiste Say pune capăt disputei legate de diferenţa
între bogăţiile-daruri ale naturii şi bogăţiile-create.
 În timp ce, bogăţiile-daruri ale naturii sunt gratuite,
bogăţiile-create au o valoare, măsurată prin preţ, pentru că
au deja un grad mai mare sau mai mic de prelucrare.
 Bogăţia, la rândul său, este proporţională cu această
valoare: „ea este mare, atunci când suma valorilor care o
compun este considerabilă şi, este mică, atunci când valorile
sunt mici. În mod obişnuit, se numeşte bogat cel care deţine
mult din aceste bunuri”.
 Schimbul voluntar al bunurilor care compun bogăţia este
mediat de monedă, astfel preţurile relative capătă şi o
formă bănescă simplificată – preţul curent - care facilitează
relaţiile dintre actorii economiei.
 Spre deosebire de fiziocraţi, care limitau bogăţia doar la produsul
net creat în agricultură, dar şi spre deosebire de Adam Smith, care
reţinea doar munca productivă ca sursă a bogăţiei, Jean-Baptiste
Say extinde aria cercetării, afirmând că, cei trei factori de
producţie – pământul, munca şi capitalul – deşi, în mod diferit,
contribuie împreună – formula trinitară – la producerea bogăţiei.
 Problema economică identificată avea o dublă natură: una
teoretică, indivizii sunt presupuşi raţionali, ei „ştiu” să-şi
identifice scopul şi mijloacele acţiunii economice; a doua practică,
ştiinţa economică avea menirea de a oferi oamenilor modalităţile
de dezvoltare a acestor mijloace.
 Say consideră industria la fel de productivă ca agricultura,
insistând pe ideea că industria creşte utilitatea bunurilor.
 De aceea, el propune o altă structură socială formată din clasa
activă – întreprinzători/ industriaşi, muncitori, savanţi şi clasa
pasivă – capitaliştii şi proprietarii funciari.
 Say arătă că dacă, de cele mai multe ori, introducerea
maşinilor noi trimite muncitorii în şomaj, ulterior, face
posibilă realizarea unei producţii mai bune şi mai ieftine şi
în cantităţi din ce în ce mai mari.
 Adevăraţii perdanţi ai crizelor şi ai şomajului sunt toţi cei
implicaţi în producţia bogăţiei, dar în măsură diferită şi cu
semnificaţie economică diferită: „fluctuaţiile, care pe
moment provoacă suferinţe în diverse ramuri ale industriei,
unde primele care suferă sunt maşinile, adică, în timpul unei
crize şomează mai degrabă capitalurile, nu oamenii; într-
adevăr maşinile nu mor de foame, dar ele încetează să
aducă profit antreprenorilor”.
 Extinderea întreprinderilor industriale era benefică tuturor,
dar şi necesară, mai ales pentru reducerea şomajului
Antreprenorul
 Antreprenorul, conducătorul întreprinderii, era pivotul
întregii activităţi economice, al întregului mecanism de
producere şi repartiţie a bogăţiilor: el cumpăra sau închiria
serviciile productive ale factorilor de producţie – munca
muncitorului, capitalul economisitorului, pământul
proprietarului funciar şi tot el plătea – salariul, dobânda,
arenda.
 Antreprenorul combina factorii de producţie în vederea
obţinerii produselor pe care să le vândă pe piaţă, la un preţ
care să-i asigure plata furnizorilor de servicii, dar şi
obţinerea propriei remunerări – profitul.
 Prin urmare, alocând resurse, antreprenorul asigura
legătura dintre piaţa serviciilor productive şi piaţa
produselor, orientând-o pe prima după şansele, pe care le
aveau mărfurile, de a fi cerute de consumatori.
Legea debuşeelor
 Legea debuşeelor, cunoscută şi ca legea reglării automate a
capitalismului, dă consistenţă teoretică laissez-faire-ului: pivotul
economiei întreprinzătorul, particularul, omul de afaceri, capitalistul era
„lăsat să producă”, dar avea o problemă – cum să vândă?
 „Întreprinzătorii din diverse ramuri ale industriei au obiceiul de a spune
că greu nu este să produci, ci să vinzi.”
 A produce a crea debuşeu, a crea un bun a produce o valoare
şi o putere de cumpărare cu care să achiziţionezi o valoare echivalentă.
 Produsele se schimbă pe alte produse.
 Dacă, la o categorie de produse vânzările mergeau prost, nu era din
cauza rarităţii banilor, cum credeau oamenii de afaceri, ci din cauza
rarităţii bunurilor cerute în schimb: „Ori de câte ori se spune că
vânzările nu merg, pentru că banii sunt rari, se identifică mijlocul cu
cauza; se comite o eroare care provine din faptul că toate produsele
se calculează în bani înainte de a se schimba cu alte mărfuri, în
realitate numitorul comun al tuturor tranzacţiilor era această marfă
care se vedea atât de des, prea simplă pentru a fi ea însăşi o marfă,
care juca rolul de intermediar.”
 Jean-Baptiste Say insistă asupra cantităţii de bani în circulaţie, încercând
să convingă că „întotdeauna sunt suficienţi bani pentru a servi circulaţia şi
schimbul reciproc de valori, atunci când aceste valori există în mod real”.
 Din faptul că valoarea oricărui produs se transformă în venituri pentru cei
care îl creează, rezultă că valoarea totală a producţiei va fi egală cu
valoarea veniturilor distribuite.
 Tot ceea ce se produce va fi cumpărat pentru că puterea de cumpărare
distribuită este egală cu puterea de cumpărare produsă, deci economia se
reglează automat.
 Atunci când se fabrică un bun, se produce şi posibilitatea de a cumpăra un
alt bun, dar şi de a crea mărfuri mai variate şi mai uşor de vândut, pentru
că oferta îşi creează propria cerere.
 Într-o asemenea economie nu trebuie să existe teama strangulării pieţelor,
deoarece produsele se schimbă pe alte produse, moneda nu este decât un
intermediar, iar mărfurile se servesc reciproc de piaţă.
 Pentru Jean-Baptiste Say, bogăţia este generată de producţie, iar producţia
crează venituri cu care se îmbogăţesc toţi.
 De ce unii oameni cumpără mai mult, iar alţii mai puţin? La această
întrebare Jean-Baptiste Say preferă un răspuns foarte simplu: „mulţi
oameni cumpără puţin, pentru că ei câştigă puţin, ei câştigă puţin fie
pentru că au întâmpinat greutăţi în folosirea propriilor mijloace de
producţie, fie pentru că nu au aceste mijloace”
 Dincolo de polemicile pe care Jean-Baptiste Say le-a
avut cu Th. R. Malthus, Simon de Sismondi şi Saint-
Simon, legea debuşeelor are unele mesaje explicite
pentru politica economică orientată spre asigurarea
bunăstării, între care se detaşează:
 Proslăvirea producţiei;
 Recomandarea moderaţiei în consum;
 Cooperarea socială mai largă prin recunoaşterea
interdependenţelor dintre diferite activităţi economice interne şi
internaţionale;
 Justificarea avantajelor liberului schimb;
 Recomandarea non-intervenţiei statului în iniţiativa privată.
 Într-o economie, cu cât producătorii sunt
mai mulţi şi producţia în creştere, cu atât
pieţele sunt înlesnite şi variate;

Prosperitatea fiecărei activităţi este legată

de prosperitatea celorlalte;
În concluzie, legea
debuşeelor arată
următoarele
Economia fiecărui stat este legată de
consecinţe economia celorlalte ţări;
economice pentru
individ şi pentru
stat:
Importul de bunuri din străinătate nu
dăunează producţiei naţionale;

Atunci când comerţul nu este favorizat se

încurajează consumul, pentru că „un produs creat
este o piaţă deschisă, un produs consumat este o
piaţă închisă”
Despre monedă
 „La fel ca uleiul care atenuează mişcările unei maşini
complicate, banii, răspândiţi în toate activităţile umane,
înlesnesc mişcările care nu mai sunt productive îndată ce
activităţile respective încetează să-i mai folosească”.
 Argumentând la fel ca Adam Smith, că moneda nu este
dorită decât pentru produsul pe care-ţi permite să-l
cumperi, Jean-Baptiste Say susţine neutralitatea
monedei.
 În acelaşi timp, Jean-Baptiste Say precizează că „moneda
nu este nimic altceva decât un instrument care
înlesneşte schimburile, iar cantitatea de monedă de care
are nevoie o ţară este în mod necesar determinată de
suma schimburilor pe care bogăţia acelei ţări şi
activităţile sale le antrenează.”
Laissez-faire vs. stat
 Adept al laissez-faire-ului, Jean-Baptiste Say se pronunţă pentru
un stat care asigură funcţiile regaliene – armată, justiţie, ordine
publică – şi care trebuie să se abţină de la orice intervenţie în
acţiunile economice ale particularilor, asigurând totodată,
lucrările publice, educaţia şi cultura.

 În linia dominantă a liberalismului, Jean-Baptiste Say respinge

orice acţiune a statului care să reglementeze sau să blocheze
acţiunile particularilor şi reţine interesul personal drept criteriu
eficient al alegerilor individului: „Interesul personal este
întotdeauna cel mai bun judecător al aşteptărilor individului între
sacrificiile făcute şi compensaţiile promise; chiar dacă,
urmărindu-şi interesul, individul se înşeală uneori, la urma
urmelor, judecătorul cel mai puţin periculos este cel ale cărui
raţionamente îl costă cel mai puţin”.
 Deşi statul (guvernul) este un rău producător prin însăşi
natura sa, „el poate să favorizeze puternic producţia
particularilor numai dacă este destinată lucărilor publice
bine concepute, bine executate şi bine întreţinute, îndeosebi,
drumurile, podurile, canalele şi porturile”.

 Oportunitatea prezenţei puterii publice în iniţiativa

individului este însă binevenită în toate acele acţiuni care-i
reduc gradul de ignoranţă: „Academiile, bibliotecile, şcolile
publice, muzeele fondate de guvernările luminate contribuie
la producţia bogăţiei descoperind noi adevăruri,
propagându-le pe cele deja cunoscute şi punându-i pe
antreprenorii din industrie pe calea aplicării acestor
cunoştinţe la nevoile oamenilor.”
 Jean-Baptiste Say denunţă statul ca rău administrator, dar şi
concurenţa nedreaptă şi inegală pe care sectorul public o face
sectorului privat.
 Totuşi, statul poate să aibă unele acţiuni necontrare interesului
personal şi favorabile bunăstării generale: „Dintre toate
mijloacele pe care le are o guvernare pentru a favoriza producţia,
cel mai puternic este puterea de a realiza siguranţa persoanelor şi
a proprietăţii, mai ales atunci când, li se asigură protecţia faţă de
atingerile unei puteri arbitrare. Această protecţie este cu atât mai
favorabilă prosperităţii generale, cu cât toate obstacolele
inventate până atunci nu-i sunt contrare. Obstacolele restrâng
producţia, iar nesiguranţa o suprimă”.
 Jean-Baptiste Say identifică în IMPOZIT „acea parte din produsele unei naţiuni
care trece din mâna particularilor în mâinile statului pentru subvenţionarea
consumului public”.
 Statul îşi păstrează funcţia sa ancestrală, de agent fiscal, de încasator de
impozite, de perceptor.
 Indiferent de accepţiile sub care poate fi privit impozitul – fie ca o parte a
proprietăţii particularilor percepută pentru serviciul public, fie ca o valoare care
nu se mai întoarce în societate după ce a fost vărsată, fie că nu este câtuşi de
puţin un mijloc de reproducţie – Jean-Baptiste Say caută condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească cele mai bune impozite sau, cum spune el „cele mai puţin rele
impozite” pentru a impulsiona oferta. Între altele, Jean-Baptiste Say reţine
preferinţa pentru impozitele:
 „Cele mai moderate” în privinţa cotei-parte;
 Care antrenează cele mai mici sarcini care apasă asupra contribuabilului fără
ca acesta să profite de visteria publică;
 A căror povară se repartizează echitabil;
 Care dăunează cel mai puţin reproducţiei;
 Care sunt mai favorabile decât opuse moralei, adică obişnuinţelor utile ale
societăţii.
 Rezultă că statul este un agent „calculat”, care „ştie”
că, orice relansare a producţiei şi orice stimulare a
ofertei se face diminuând povara fiscală: „O diminuare a
impozitelor, creşte în acelaşi timp, satisfacţia publicului
şi cresc şi încasările fiscale”.

 Din această perspectivă, Jean-Baptiste Say pune bazele

teoriei economiei ofertei, care va triumfa aproape două
secole mai târziu.
 FREDERIC BASTIAT (1801-1850)

 a fost “cel mai mare jurnalist economic din toate timpurile”

 popularizarea sistemului economic de gândire fundamentat pe
piaţa liberă şi pe libertatea de acţiune a individului.
 a fost un fervent susţinător al liberului schimb si adversar al
protectionismului
 publica în anul 1845 o colecţie de articole intitulată sugestiv Sofisme
Economice
 Frédéric Bastiat a fost vârful de lance în dezvoltarea şi popularizarea
tezelor fundamentale ale liberalismului, între altele, formularea crezului
liberal, proprietatea privată, libertatea de acţiune, liberul schimb, statul
minimal.
 Vizionar şi, deopotrivă, inovator, Frédéric Bastiat a adus un aer de
prospeţime în liberalism.
 Ambiţiile lui Frédéric Bastiat erau mari şi generoase, el căuta „formele
de guvernământ care garantează cel mai bine şi cu cele mai mici sacrificii
posibile siguranţa, libertatea şi proprietatea fiecărui cetăţean”
Despre principiile economice
 Crezul său ştiinţific - căutarea legilor sau principiilor armonice – i-
a dominat scrierile: „Am încercat să arăt în această carte Armonia
legilor providenţiale care acţionează în societatea umană. Ceea ce
face ca aceste legi să fie concordante şi nu discordante sunt
principiile, mobilurile, resorturile, interesele care concură spre un
uriaş rezultat final, pe care omenirea nu-l aştepta niciodată din
cauza imperfecţiunii sale native, dar de care se apropia mereu în
virtutea perfectibilităţii invincibile; rezultatul – apropierea
nelimitată a tuturor claselor spre un nivel care creşte mereu,
adică, egalizarea indivizilor în prosperitatea generală ”.
 Economia imaginată de Frédéric Bastiat se îndepărta tot mai mult
de lumea pesimiştilor, care vedeau peste tot antagonisme şi
contradicţii în mod fatal ireconciliabile: între interesul personal şi
interesul general, între patron şi muncitor, între capital şi muncă,
între popor şi burghezie, între ţăran şi orăşean, între agricultură şi
fabrică, între autohton şi străin, între producător şi consumator,
între civilizaţie şi organizare, între libertate şi armonie.
 Căutarea concordanţei era ghidată de un interes special – de a arăta că
între capitalism şi libertate nu există un antagonism, cu atât mai mult
unul ireconciliabil.
 Ordinea economică indusă de capitalism nu se opunea ordinii
providenţiale, ci era în concordanţa cu aceasta; legile naturale tindeau
spre bunăstare şi spre progresul omenirii, iar inerentele dezacorduri
proveneau din jocul libertăţii omului.
 În sensul autoreglării, concordanţa tindea mereu să se restabilească
automat şi să predomine, fără să fie necesară intervenţia statului sau a
altei autorităţi.
 Potrivit concepţiei lui Frédéric Bastiat, esenţa concordanţei rezulta din
libertate; credinţa în puterea libertăţii era soluţia armonizării
intereselor, cu alte cuvinte libertatea nu era un scop, ci un mijloc extrem
de eficient în rezolvarea dezacordurilor dintre oameni. Bastiat părea că
a găsit soluţia miraculoasă a economiei:
Capitalism + Liberalism = Echilibru.
 Între ordinea Providenţială şi ordinea creată de om, determinanţii
economici, politici, morali şi sociali sunt liantul concordanţei, iar legile
generale ale omenirii sunt armonice.
Valoarea
 Frédéric Bastiat fixează sugestiv locul legii valorii în eşafodajul
economiei: „Teoria valorii este pentru economia politică ceea ce este
numărarea pentru aritmetică”
 În concepţia lui Frédéric Bastiat munca determină valoarea, dar nu
munca depusă, ci munca economisită, pentru că este un serviciu adus
consumatorului. Demonstrarea fisurilor teoriei valorii-muncă care
pornesc de la paradoxul smithian al valorii: de ce valoarea unui diamant
găsit era egală cu cea a unuia extras din mină?
 „Mă plimbam pe malul mării. O întâmplare fericită mă face să intru în
posesia unui superb diamant. Iată-mă în posesia unei valori imense. De ce ?
Sunt pe cale să răspândesc un mare bine asupra umanităţii ? Să mă fi
supus unui efort dificil şi îndelungat ? Nici una, nici alta. Atunci de ce acest
diamant are o asemenea valoare ? Fără îndoială, pentru că cel căruia i-l
voi ceda crede că îi vor face un mare serviciu, cu atât mai mare cu cât mulţi
oameni bogaţi îl caută şi numai eu îl pot furniza. Motivele raţionamentului
său sunt discutabile. Se nasc din vanitate, orgoliu, bineînţeles.
 Dar această judecată există în capul unui om
dispus să acţioneze în consecinţă şi asta e
suficient. Deşi, aparent până aici raţionamentul
se bazează pe o apreciere a utilităţii, am putea
spune exact contrariul. A arăta că cineva e
dispus să facă mari sacrificii pentru inutil, este
exact scopul pe care şi-l propune acest exemplu”.
 Prin urmare, „valoarea este raportul dintre două
servicii schimbate”.
 Utilitatea
 = proprietate pe care o au unele acţiuni şi unele lucruri de care
omul se serveşte.
 Utilitatea rezultă, pe de-o parte, din acţiunea naturii, iar pe de
altă parte, din acţiunile oamenilor.
 Pentru a obţine un bun, omul cooperează cu natura, iar
contribuţia muncii este mai mare sau mică, după cum
contribuţia naturii este mai mică sau mare.
 Prin urmare, utilitatea rezultă din această cooperare, iar legea
armonică este acoperită de acest cuvânt.
 În raţionamentul lui Bastiat, valoarea nu se aplică decât unui
segment al cooperării umane, ceea ce înseamnă că valoarea
rezultă din compararea eforturilor celor două părţi ale
tranzacţiei, atunci când, „doi oameni îşi cedează reciproc
efortul lor actual sau rezultatele eforturilor anterioare, ei se
servesc unul de altul, ei îşi fac reciproc un serviciu”
 Bogăţia
 Bogăţia efectivă rezultă din însumarea utilităţii pe care munca şi
natura o pun la dispoziţia societăţii, bogăţia relativă, ca parte
proporţională a fiecăruia din bogăţia generală, rezultă din
valoare.
 Armonia este astfel împlinită, pentru că prin intermediul muncii
acţiunea oamenilor se combină cu natura! Adevăratul patrimoniu
al omenirii este bogăţia devenită gratuită şi comună.
 Totodată, Bastiat a atras atenţia asupra modului cum diviziunea
muncii îi transformă pe oameni în „prizonieri” ai profesiei sau
meseriei pe care o practică şi-i face să trăiască după iluzia că
bogăţia este proporţională cu valorile, valorile cu eforturile,
eforturile cu dificultăţile.
 În concluzie, valoarea este răul, iar bogăţia binele; valoarea este
utilitatea care costă şi care arată dificultatea, iar bogăţia este
utilitatea gratuită care confirmă obstacolul învins victorios.
 Apărarea proprietăţii private
 Proprietatea este singura creatoare a condiţiilor pentru comunitate.
 Deşi, oamenii, unii în raport cu alţii „sunt proprietari numai de valori, iar
valorile nu reprezintă nimic altceva decât servicii comparate, în mod liber
primite şi înapoiate”, mobilul care-i determină pe oameni să muncească este
căutarea satisfacţiei sau crearea de utilitate.
 Tendinţa de neînfrânt a oamenilor, de a obţine cât mai multă satisfacţie cu
un efort cât mai mic posibil, îi conduce la mica proprietate care le asigură cea
mai mare utilitate posibilă.
 Frédéric Bastiat rezumă teoria sa despre proprietate în trei idei:
 „Valoarea, care este proprietate socială, apare din efort şi din dificultate.
 În măsura în care dificultatea scade, efortul, valoarea sau domeniul
proprietăţii se reduc corespunzător.
 Cu fiecare satisfacţie atribuită, proprietatea se restrânge, iar comunitatea
înaintează fără încetare”
 Frédéric Bastiat consideră proprietatea privată drept sursă de motivaţii, de
libertate şi de bogăţie, se pronunţă pentru concurenţă şi împotriva
intervenţiei statului în economie.
 Schimbul

 Frédéric Bastiat articulează o teorie extrem de simplă a

schimbului: schimbul înseamnă serviciu contra serviciu,
facio ut facias; echivalenţa serviciilor rezultă din
schimbul voluntar şi din negocierile care îl preced.
 Ordinea schimbului este ordinea pieţei, unde „fiecare
serviciu plasat în mediul social valorează la fel cât altul
cu care se află în echilibru, cu condiţia ca toate ofertele
şi toate cererile să aibă libertatea de a se produce, de a
se compara, de a se negocia”.
 Schimbul acţionează în două direcţii: unirea forţelor şi
separarea ocupaţiilor.
 Concurenţa
 La întrebarea firească – „Ce este concurenţa? Este oare ceva care
există şi acţionează precum holera?” – Bastiat răspunde simplu:
„Concurenţa este absenţa asupririi”, este „absenţa unei autorităţi
arbitrare ca judecător al schimburilor”, dar şi absenţa forţei
abuzive care poate „să restrângă, să împiedice, să îngusteze
libertatea trocului şi libertatea pieţei; dar care nu poate distruge
pe una sau alta fără să distrugă omul”.
 Concurenţa şi libertatea nu se exclud, ci se presupun; de fapt,
concurenţa nu este nimic altceva decât libertatea în acţiune.
Bastiat aduce un elogiu deopotrivă concurenţei, capitalismului şi
Providenţei, pentru ordinea economică armonioasă pe care au
generat-o.
 Concurenţa este liantul societăţii, chiar dacă îşi face loc printre
jocul intereselor personale atât de diferite.
 Concurenţa valorifică în avantajul oamenilor rezultatul diviziunii
şi specializării.
 Crezul liberal
 În declaraţia, din 10 mai 1846, cu ocazia constituirii Association pour la
liberté des échanges, Frédéric Bastiat, definind crezul liberalismului, îşi
relevă profesiunea de credinţă.
 Asociaţia avea un scop clar - apărarea libertăţii schimburilor, pentru că
„schimbul este un drept natural la fel ca proprietatea”, iar privarea
oamenilor de libertatea schimburilor era nelegală şi imorală. În aceeaşi
ordine de idei, Frédéric Bastiat chema adepţii la apărarea liberalismului de
protecţia spoliatoare, care lăsa piaţa fără mărfuri şi visteria statului fără
venituri.
 Totodată, el dezvăluia logica grupurilor de interese care făceau presiuni
pentru a obţine protecţie tarifară şi non-tarifară, în numele interesului
naţional, dar numai spre folosul propriu şi împotriva consumatorului.
 Ca orice liberal, Frédéric Bastiat era adeptul guvernării fondate pe legi
bune.
 Legile trebuiau să se limiteze la impunerea respectării tuturor persoanelor,
tuturor libertăţilor, tuturor proprietăţilor şi la apărarea de orice fel de
opresiune şi jefuire. În ultimă instanţă, „scopul legilor era să facă să
domnească dreptatea”
 Critica protecţionismului
 Demontând rând pe rând argumentele protecţiei, Frédéric Bastiat
confirmă, în termeni expliciţi, ceea ce înaintaşii săi dezvoltaseră în studii
ample şi de avengură: într-adevăr, între liberalism şi protecţionism nu se
putea realiza nici un compromis oricât de mic, cele două curente de
gândire erau ireconciliabile.
 Frédéric Bastiat a dezvăluit incompatibilitatea amuzantă dintre scopul şi
mijloacele protecţiei: „Scopul imediat al protecţiei este favorizarea
producătorului prin plasarea avantajoasă a produsului său. Plasarea
avantajoasă a unui produs depinde de scumpete, iar aceasta depinde de
raritate. Deci, protecţia ţinteşte să realizeze raritatea. Pe această foame
de lucruri pretinde să fondeze bunăstarea oamenilor. În logica protecţiei,
abundenţa şi bogăţia sunt două lucruri care se exclud, pentru că
abundenţa creează ieftinătatea, iar ieftinătatea deşi, este profitabilă
consumatorului, este supăratoare pentru producător, deci, de ea se
ocupă protecţia în mod exclusiv”
SOFISME ECONOMICE
ipoteză corectă – demonstraţie eronată

concluzie eronată

ipoteză eronată - demonstraţie corectă

concluzie eronată
Frédéric Bastiat a publicat o serie de eseuri intitulate „Sophismes
Économiques”, unde ridiculizează doctrinele protecţioniste şi se proclamă
apostolul libertăţii schimbului între popoare.
 Cerere
a fabricanţilor de lumânări, de sfeşnice, de lămpi, de
felinare, de mucări, stingătoare şi producătorii de
seu, de ulei, de răşină, de alcool şi în general orice
priveşte iluminatul adresată membrilor Camerei
Deputaţilor – frg.

 Domnilor,
„Sunteţi pe calea cea bună. Aţi respins teoriile abstracte:
abundenţa, ieftinătatea vă înduioşează un pic. Dvs. vă
preocupaţi mai ales de producător. Vreţi să eliberaţi
concurenţa externă, într-un cuvânt, vreţi să păstraţi piaţa
naţională pentru munca naţională”.
„Vă oferim o minunată ocazie de a vă aplica ... cum îi zice?
teorie? nu, nimic nu este mai înşelător decât o teorie;
doctrină? sistem? principiu? Dar, dvs. nu vă plac doctrinele,
aveţi oroare de sistem, cât despre principii, declaraţi că nu
suntem în economia socială; vom reflecta asupra practicii
dvs., a practicii fără teorie şi fără principii”.
 „Vom examina concurenţa intolerabilă a unui rival străin,
plasat, după cât se pare, în condiţii net superioare nouă,
pentru a produce lumină şi care inundă piaţa noastră
naţională la un preţ fabulos de redus; pentru că, de îndată
ce se arată, vânzările noastre încetează, iar toţi
consumatorii i se adresează lui, în felul acesta o ramură
industrială, ale cărei ramificaţii sunt numeroase, dintr-o
dată este lovită de stagnarea completă.
Acest rival, care nu este altul decât soarele, ne provoacă la un
război atât de îndârjit, încât am presupus că el este stârnit
de perfidul Albion (bună diplomaţie, căci timpul este scurt!),
cu atât mai mult cu cât, el are anumite scuze pentru această
insulă orgolioasă de care pe noi ne scuteşte”.
„Vă cerem să aveţi plăcerea să faceţi o lege care să
ordone ferecarea tuturor ferestrelor, lucarnelor,
luminatoarelor, obloane, jaluzele, perdele, ferestruici,
scobituri, storuri, într-un cuvânt, orice deschidere,
gaură, fante şi fisuri prin care lumina soarelui are
obiceiul de a pătrunde în case, în dauna grozavelor
industrii cu care ne felicităm că am dotat patria şi pe
care nu le vom abandona astăzi într-o luptă atât de
inegală”.
CONCLUZII
 În „Petiţia lumânărarilor adresată Parlamentului în contra
concurenţei neloiale a Soarelui”, Frédéric Bastiat imaginează un
protest al producătorilor de obiecte de iluminat adresat puterii
publice, în care este denunţată concurenţa intolerabilă a unui
producător străin care inundă piaţa naţională a produselor de
iluminat, pe tot parcursul zilei la un preţ ridicol de mic: zero.
 Acest concurent este Soarele. În faţa unei asemenea ameninţări,
industriile trebuie protejate decretând camuflarea tuturor
ferestrelor şi a tuturor orificiilor prin care lumina Soarelui ar putea
pătrunde în interior.
 În petiţie sunt enumerate, pe un ton grav, toate avantajele care
decurg din această măsură: va fi necesar mai mult seu pentru
lumânări, deci mai multe vaci, porci şi oi. Va fi necesar mai mult
ulei, prin urmare vor trebui dezvoltate culturile de rapiţă, de mac
şi de măslin. De asemenea, pescarii vor merge spre mările polare
pentru a pescui balene. Toată activitatea economică va fi
stimulată, toţi producătorii vor fi în câştig.
Mâna dreaptă şi mâna stângă
(raport către rege)
 Sire,
Când vedem aceşti oameni al Liberului schimb cum îşi
răspândesc doctrina lor îndrăzneaţă, susţinând că
dreptul lor de a cumpăra şi de a vinde este conţinut în
dreptul de proprietate (...), este permisă apariţia unei
serioase îngrijorări asupra soartei muncii naţionale: ce
vor face francezii cu mâinile şi inteligenţa lor când vor fi
liberi?
Administraţia pe care aveţi onoarea să vă bizuiţi a
trebuit să se preocupe de o situaţie deosebit de gravă şi
să caute în inteligenţa sa o protecţie cu care să o
înlocuiască pe cea care părea compromisă. Ea vă cere SĂ
INTERZICEŢI SUPUŞILOR DVS. FIDELI FOLOSIREA
MÂINII DREPTE.
 Sire, nu este un afront să vezi că noi am adoptat
foarte uşor o măsură care, la prima vedere, pare
ciudată. Studiul aprofundat al regimului protector ne
dezvăluie silogismul pe care el se sprijină.
 Cu cât munceşti mai mult, cu atât eşti mai bogat;
 Cu cât ai multe greutăţi, cu atât munceşti mai mult;
 Aşadar, cu cât ai mai multe dificultăţi de învins, cu
atât eşti mai bogat”.
CONCLUZII
 „Mâna dreaptă şi mâna stângă” este un pretext pentru
Frédéric Bastiat de a protesta împotriva obstrucţionării
oficiale a liberului schimb utilizându-se argumente hilare,
spre exemplu, chiar documentul anti-liber schimb publicat
în Monitorul industrial din 1846. Titlul ales este şi el
simbolic: dreapta, asociată individualismului şi implicit
liberalismului, este partea raţiunii, iar stânga, asociată
etatismului, intervenţionismului şi socialismului, este
partea emoţionalităţii.
 Reglementările multiple, prohibirile şi restricţiile sunt
nume diferite pentru acelaşi tip de acţiuni: intruziunile
autorităţii în iniţiativa particulară.
 Statul
 Atât în „Les Harmonies Économiques”, cât şi în unele dintre „Petit
pamphlets”, dar îndeosebi, în L’Etat (Statul) şi în Ce qu’on voit et ce qu’on ne
voit pas (Ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede) critica lui Frédéric Bastiat are
o ţintă precisă – statul.
 Strădania sa se concentra pe demonstrarea caracterului oneros al serviciilor,
în aparenţă gratuite, pe care statul le presta pentru marele public şi pe
ruinarea sistematică a încrederii, aceluiaşi public, în intervenţionism.
 Potrivit concepţiei lui Bastiat, consumatorul nu are altceva de făcut decât să
se adreseze statului precum Diogene lui Alexandru: „Atunci când, Diogene se
încălzea la soare, se putea spune că se încălzea gratuit, pentru că, el primea
de la milostenia divină o satisfacţie care nu cerea nici un fel de efort, nici de
la el, nici de la contemporanii săi. Aş adăuga, că această căldură a razelor
soarelui rămâne gratuită şi atunci când este folosită de un proprietar pentru
ca recoltele de grâu sau de struguri să ajungă la maturitate, dar încasările
din vânzările de struguri şi grâu sunt plata serviciilor sale şi nu celor ale
soarelui. Punctul acesta de vedere poate fi greşit, dar redă foarte bine ceea
ce se înţelege prin gratuitate”
 Iluzia creată în mintea multora că gratuit nu presupune nici un efort din
partea nimănui, iar statul ar dispune de capacităţi speciale de a oferi pe
bandă şi credit gratuit, dar şi învăţământ gratuit a creat întotdeauna o
presiune extraordinară asupra luptei pentru putere şi asupra guvernării.
 Mai mult stat însemna mai puţină iniţiativă şi libertate individuală,
însemna „comunismul aplicat unei ramuri a activităţii umane”
 Bastiat sesizează o problemă economică, privită în vremea sa ca o
ciudăţenie şi asupra căreia nu se va insista decât din a doua jumătate a
secolului al XX-lea – bunurile publice şi finanţarea lor. Bastiat admite că
învăţământul poate fi comunizat, dar nu poate fi gratuit, pentru că,
serviciile profesorilor trebuie plătite cumva.
 „Statul este o mare invenţie prin intermediul căreia toată lumea se
străduieşte să trăiască pe cheltuiala tuturor”
 Statul asigură că va face bine comunităţii, dar întotdeauna pagubele pe
care i le provoacă sunt mai mari; după cum niciodată nu se împlinesc
promisiunile guvernamentale, de genul, binefacere maximă cu impozite
zero.
 Bastiat a fost un critic virulent al socialismului de orice fel.
Antoine-Augustin Cournot
(1801- 1877)
 Antoine-Augustin Cournot „a fost un om polivalent – matematician,
filosof şi economist. Deşi posteritatea l-a reţinut ca economist,
înainte de toate el a fost un matematician profesionist”.
 În cele douăsprezece capitole ale cărţii sale de referinţă în gândirea
economică, „Recherches sur les principes mathématiques de la
théorie des richesses”, Antoine-Augustin Cournot aplică matematica
la economia politică.
 Fondator al econometriei, Leon Walras l-a numit părinte al
economiei matematice, Antoine-Augustin Cournot construieşte un
model econometric pornind de la organizarea producţiei şi de la
repartiţia bogăţiei, unde crematogenia – studiază generarea
bogăţiei, iar dianematica – repartiţia şi distribuţia bogăţiei. Antoine-
Augustin Cournot alege drept unitate de măsură a bogăţiei preţul
plătit de consumator, care, la rândul său, este funcţie de raritate.
 Legea debitului
 Afirmând că în economie cererea contează, iar oferta nu este
decât o contrapartidă obligatorie la cerere, Antoine-Augustin
Cournot a înlocuit vechea teorie, care avea numai o aparenţă
matematică cu o teorie nouă, susţinută puternic matematic.
 În locul vechii teorii, potrivit căreia preţul variază în raport direct
cu cererea şi în raport invers cu oferta, Cournot plasează o teorie,
familiară acum, şi anume, cererea este o funcţie de preţ.
 Funcţia cererii arată că cererea este legată de preţ printr-o
mişcare „de basculă”, coborând când preţul urcă şi urcând când
preţul scade.
 Contrapartida la cerere, oferta, este tot o funcţie de preţ, dar cu o
evoluţie în acelaşi sens cu cea a preţului.
 „Admitem că debitul sau cererea anuală D este pentru fiecare
marfă o funcţie specifică F (p) de preţul p al acestei mărfi.
Cunoaşterea formei acestei funcţii, înseamnă cunoaşterea legii
cererii sau a debitului. Evident, ea depinde de felul utilităţii
lucrului, de natura serviciilor pe care le aduce sau de satisfacţia pe
care o procură, de obişnuinţele şi obiceiurile fiecărui popor, de
mărimea bogăţiei şi de scara de repartiţie a bogăţiei”
 Analiştii gândirii economice sunt de acord că Antoine-Augustin
Cournot este primul economist care formulează funcţia cererii, ca
o funcţie descrescătoare de preţ, în forma de mai jos.
D = F (p)
unde, D – cererea;
p – preţul.
Concurența
 Antoine-Augustin Cournot cercetează concurenţa de
la simplu la complex:
 monopolul (un producător),
 duopolul (doi producători),
 oligopolul (câţiva producători),
 concurenţa generalizată sau nelimitată (mulţi
producători) – căutând, prin formalizare matematică,
identificarea modelelor aferente fiecărei situaţii.
Monopolul
 Antoine-Augustin Cournot cercetează monopolul în scopul
găsirii modului de maximizare a profitului în cazul unei surse
care să poată acoperi cererea.
 Modelul monopolului presupune imaginarea a unei singure
surse şi a unui singur proprietar.
 În monopol maximizarea profitului se realizează atunci când
încasările marginale sunt egale cu costul marginal;
monopolistul poate continua creşterea producţiei până în
punctul unde încasările marginale devin inferioare costului
marginal, de la acel nivel creşterea producţiei încetează să
mai fie avantajoasă.
 Instrumentele de acţiune pentru producător sunt: preţul, care
operează ca o variabilă independentă, şi cantitatea, care este
o variabilă dependentă.
Duopolul
 Antoine-Augustin Cournot identifică duopolul în cazul când două surse,
ale căror calităţi sunt identice, şi când doi proprietari concurează pe
aceeaşi piaţă.
 În mod necesar, preţul (p) este acelaşi pentru cei doi proprietari, astfel că
cererea totală (D) sau debitul, va fi egală cu suma debitelor celor două
surse: D = D1 + D2; într-o primă aproximare, care nu ia în calcul
cheltuielile de exploatare, veniturile celor doi proprietari vor fi V1 = p D1
şi V2 = p D2. Pentru detalii vezi Rogojanu, A. , Stăpânii ideilor economice,
vol.II, Editura Economică, București, 2010!!!
 Echilibrul pieţei trebuie să fie o situaţie care, odată atinsă, nici o firmă
nu trebuie să aibă ambiţia de a depăşi această stare, nici o firmă nu
trebuie să aibă puterea de a-şi îmbunătăţi profitul producând o altă
cantitate decât cantitatea de echilibru. Soluţia economică nu mai poate
fi ca în situaţia de monopol – preţul, ci împărţirea pieţei şi a cantităţilor
furnizate între fiecare dintre cei doi producători, stabilindu-se un
echilibru al forţelor pieţei.
 Concurenţa generalizată
 Antoine-Augustin Cournot presupune că producătorii nu au nici o
influenţă asupra preţului.
 În plus, concurenţa nelimitată are ca efect o „creştere a preţurilor
mai mică decât creşterea cheltuielilor cu producţia”
 Dacă de exemplu, cheltuielile cresc în urma introducerii unui nou
impozit fix, toţi producătorii vor fi afectaţi proporţional cu preţul de
vânzare, dar impozitul nu va afecta consumul mărfii supuse
impozitării.
 La rândul lor, consumatorii nu pot influenţa, prin comportamentul lor
piaţa, din raţiuni similare producătorilor: fiecare consumator
reprezintă o cantitate neglijabilă în cererea totală, deciziile sale nu
pot afecta semnificativ ansamblul.
 Antoine-Augustin Cournot demonstrează că preţul pe o piaţă
concurenţială este cel mai scăzut şi corespunde unei situaţii optimale
a consumatorului.
 Statul şi organizarea socială
 Antoine-Augustin Cournot într-o formulă generală rezultată dintr-o
demonstraţie matematică, reţine liberul schimb drept condiţie
esenţială a eficienţei pieţelor.
 Contrar opiniei comune, Antoine-Augustin Cournot susţine în locul
barierelor de tot felul un singur mijloc, pe care-l consideră eficient, şi
anume, limitarea profiturilor producătorilor, măsură care ar fi
determinat pieţele concurente să fie, în egală măsură, şi pieţe
importatoare, şi pieţe exportatoare.
 Din disputele generate în legătură cu alegerea între politica
protecţionistă şi cea a liberului schimb, Antoine-Augustin Cournot
recurge la un criteriu mai simplu, poate ceva mai apropiat de
economie, anume „analiza nepărtinitoare a influenţei celor două
tipuri de măsuri asupra venitului naţional, dar şi asupra repartiţiei
avuţiei naţionale”.
 JOHN STUART MILL
(1806-1873)
 considerat un economist al sintezei
 „Principles of Political Economy” (1848) - „operă
integratoare”
 Ambiţiile lui John Stuart Mill erau mari, dar
generoase; el dorea „să realizeze definitivarea
doctrinelor unei şcoli care era considerată încarnarea
ştiinţei însăşi”.
 John Stuart Mill a formulat într-un inegalabil eseu,
„un adevărat breviar al liberalismului” – „On Liberty”
(1859), teoria liberală, realizând o adevărată
codificare a individualismului.
Despre știința economică
 Legile economice sunt rezultate din libertatea individului, deci
sunt relaţii spontane între oameni liberi.
 Legile sau principiile sunt universale şi permanente pentru că
oamenii au aceleaşi nevoi elementare în toate ţările şi în toate
timpurile.
 Studiind principiile economice şi nu modele trecătoare, ştiinţa
economică trebuia să se apropie de adevăr şi de standardele
morale pe care le implica demersul ştiinţific cercetarea
trăsăturilor generale, comune tuturor oamenilor, regăsite în
homo œconomicus, adică în omul economic reprezentativ,
într-o societate orientată de câştig şi cu o ordine rezultată din
legile naturale şi din voinţa oamenilor.
 Repartiția
 John Stuart Mill a observat că legile economice se manifestau
numai în producţie unde avea loc legătura cu natura, însă nu şi în
repartiţie unde era vorba numai de relaţii între oameni, unde
natura era neputincioasă:
 „Spre deosebire de legile producţiei, legile distribuţiei ţin în parte
de instituţia umană: devreme ce modul prin care bogaţia este
distribuită în orice societate depinde de statutul social sau de
cutumă. Deşi, guvernele sau naţiunile au puterea de a decide ce
instituţii să existe, nu pot să determine în mod arbitrar cum vor
lucra acele instituţii. Însă, condiţiile, de care depinde puterea pe
care o au asupra distribuţiei bogăţiei şi modul în care distribuţia
este afectată de diferitele moduri de comportament pe care
societatea le poate alege, constituie un subiect de cercetare
ştiinţifică la fel de mult ca orice lege fizică a naturii. Legile
producţiei şi distribuţiei, precum şi unele consecinţe practice
deduse din ele, reprezintă subiectul tratatului de faţă”
PRINCIPIILE ECONOMIEI
 principiul proprietăţii private
 principiul interesului personal
 principiul liberei concurenţe
 principiul populaţiei
 principiul cererii şi ofertei
 principiul salariului
 principiul rentei
 principiul schimburilor internaţionale
Principiul proprietății
private
 J.S. Mill: „nu numai că susţineam la fel de înflăcărat ca
totdeauna instituţiile democratice, dar speram sincer că
doctrinele oweniste, saint-simoniene şi toate celelalte opuse
dreptului de proprietate ar putea să se răspândească larg
printre clasele mai sărace; nu că socoteam acele doctrine
adevărate, sau doream să fie puse în aplicare, ci cu scopul ca
acele clase superioare să fie făcute să vadă că aveau mai
mult a se teme de cei săraci atunci când sunt needucaţi,
decât atunci când sunt educaţi”.
 Mill era preocupat mai mult de a găsi o modalitate prin
care să se egalizeze condiţiile tuturor indivizilor într-un
punct zero, considerat punctul de start, îmbunătăţindu-se
repartiţia proprietăţii.
 John Stuart Mill ezita în asumarea unei poziţii clare faţă de
unele puncte de vedere afirmate în epoca şi care invocau fie
limitarea dreptului de moştenire, fie declararea statutului de
utilitate socială al unor proprietăţi.
 Poziţia sa faţă de limitarea dreptului de moştenire pare
surprinzătoare şi confiscatoare, în contradicţie cu
individualismul, ba chiar de-a binelea socialistă.
 În opoziţie cu utilitarismul pe care-l cultiva, atunci când
abordează chestiuni legate de proprietatea funciară, John
Stuart Mill extrapolează concluziile la proprietate în general,
unde se simte confuzia voită sau nu pe care o face Mill între
relaţiile juridice şi cele economice.
 Pământul, nu rezultatul muncii omului, nu a creat nici un
atom de materie; proprietatea reprezintă un dar al
naturii, pe care individul l-a acaparat.
 Însă, în temeiul utilităţii sociale, societatea le-a acordat
indivizilor proprietari statutul de chiriaşi permanenţi şi, în
această calitate, ei sunt un subiect al ştiinţei economice.
 Dacă aceşti proprietari vor înceta să lucreze pământul şi
să îmbunătăţească solul, economia politică nu are practic
nici un instrument prin care să apere proprietatea sau să-i
restabilească statutul pierdut.
 Altfel spus, John Stuart Mill apără dreptul de proprietate
numai al celor care lucrează şi ameliorează pământul, cu
deosebire al micilor proprietari.
PRINCIPIUL INTERESULUI PERSONAL
 Homo economicus, cu care operau modelele teoretice şi cele
formalizate, era un om abstract şi schematic, mânat doar de
interesul său personal şi care acţiona într-o lume a concurenţei
perfecte.
 Principiul hedonist - maximum de satisfacţie cu minimum de efort
 Principiul interesului personal, denumit şi individualism, a fost
deseori prezentat de adversarii liberalismului ca o formă de
manifestare a egoismului.
 John Stuart Mill a reacţionat împotriva acestui mod de a prezenta
individualismul, arătând că, dacă îţi cauţi propriul tău bine, nu
înseamnă să cauţi răul altcuiva.
 Individualismul nu se identifică cu egoismul şi nici nu exclude
simpatia, pentru că un individ normal găseşte un izvor de bucurie în
plăcerea ce o face altcuiva.
 În sensul discursului lui John Stuart Mill, aplicarea principiul
interesului personal cuprinde atât domeniile guvernării, cât şi cele
ale moralei, fondată pe o serie de „reguli de aur”:
 „individul nu este răspunzător în faţa societăţii pentru actele sale,
câtă vreme acestea privesc doar interesele sale şi ale nimănui
altcuiva;
 sfaturile, recomandările, strădania de a convinge, precum şi
evitarea celui în cauză de către ceilalţi oameni, dacă acest lucru
este considerat necesar de către aceştia spre propriul său bine, sunt
singurele măsuri prin care societatea îşi poate exprima în mod
îndreptăţit aversiunea şi dezaprobarea faţă de conduita lui;
 pentru acţiuni care aduc prejudicii intereselor altora, individul este
răspunzător, fiind pasibil fie de pedeapsa legală, fie de una socială,
dacă societatea este de părere că ori cea dintâi, ori cea din urmă
este necesară pentru a se apăra”
 Succesele şi eşecurile indivizilor rezultate din opoziţia
intereselor lor au cel puţin două surse: existenţa instituţiilor
sociale proaste şi a riscurilor inerente concurenţei pe piaţă.
 John Stuart Mill recunoaşte inutilitatea intervenţiei statului
în iniţiativa individuală, pentru că nimic din toate acestea nu
justifica intervenţia societăţii sau intervenţia vreunei
autorităţi în reglarea câştigurilor şi pierderilor individuale.
 Totuşi, John Stuart Mill admite că în unele cazuri piaţa
reglează cel mai bine interesele indivizilor, dar că, în altele,
individul nu-şi poate nici detecta, nici apăra propriul
interes, lăsând să se înţeleagă intervenţia corectoare a
statului, a autorităţii în general.
 Opţiunea doctrinară a lui John Stuart Mill pentru un capitalism
temperat se sprijinea pe ideea ajutorării celor aflaţi în dificultate sau în
incapacitate – a săracilor, copiilor şi femeilor – susţinând filantropia
şi educaţia universală ca soluţii acceptabile şi condamnând
renunţarea voluntară la libertate şi nepăsarea.
 Într-o notă profetică, John Stuart Mill conciliază elegant predecesorii săi
cu realităţile celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, lăsând să se
vadă Mill-liberalul mai mult decât Mill-sentimentalul:
 „Pe termen lung, valoarea unui stat este valoarea indivizilor ce-l
compun; şi un stat care lasă pe planul al doilea interesul
dezvoltării şi înălţării lor spirituale, preferându-i un grad mai
mare de competenţă administrativă sau acel simulacru de
competenţă pe care îl dă practica în chestiuni de amănunt; un
stat care face din cetăţenii săi nişte pitici, pentru ca ei să fie
instrumente mai docile în mâinile sale, chiar dacă o face în
scopuri benefice – un asemenea stat va constata că nici un lucru
realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici.”
Intervenția statului – admisă în
următoarele situaţii:
 Individul nu poate să-şi detecteze foarte bine propriile
interese;
 Consumatorul nu este întotdeauna cel mai bun
judecător al nevoilor sale reale şi nici al calităţii
bunurilor;
 Condiţiile concurenţei nu sunt întotdeauna realizate
pe pieţele reale;
 Mecanismele pieţei nu pot conduce spontan la
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
 Concurenţa nu poate rezolva problema sărăciei.
Rezerve în privința intervenției
statului:
 Statul să nu intervină „atunci când lucrul ce trebuie făcut bine poate,
după toate probabilităţile, fi făcut mai bine de către indivizi decât de
cârmuire”
 Neamestecul statului în administrarea educaţiei, „deşi în medie
indivizii nu pot face un anume lucru atât de bine ca funcţionarii
cârmuirii, este totuşi de dorit să-l facă ei, şi nu cârmuirea, ca mijloc
pentru propria lor educare spirituală, ca un mod de a-şi întări
capacităţile de acţiune, de a-şi exersa judecata şi de a cunoaşte
îndeaproape chestiunile lăsate astfel pe seama lor.”
 Sporirea inutilă a puterii statului, astfel încât, „orice atribuţie
adăugată în plus celor deja exercitate de cârmuire face ca influenţa sa
asupra speranţelor şi temerilor oamenilor să se răspândească şi mai
mult, preschimbând din ce în ce pe cei activi şi plini de râvnă în inşi
dependenţi de cârmuire sau de membrii vreunui partid care ţinteşte să
ajungă la cârma ţării.”
Eroare

 Individualismul implică libertatea, motiv pentru care,

în mod curent, liberalismul şi individualismul sunt
expresii utilizate cu aceeaşi putere semantică.
 Peste 100 de ani, Friedrich August von Hayek şi Karl
Popper, dar şi adepţii lor, vor detecta eroarea
terminologică fundamentală: egoismul se opune
altruismului, iar individualismul se opune
colectivismului.
PRINCIPIUL LIBEREI CONCURENŢE
 Concurenţa reprezintă libertatea economică în acţiune
 Denunţă orice formă de intervenţie a statului
 Libera concurenţa:
 ieftineşte mărfurile
 stimulează progresul
 încurajează competiţia între producători
 asigură justiţia
 Libera concurenţă favorizează progresul pentru că este un
factor de selecţie, cei apţi eliminându-i pe cei incapabili şi
inadaptabili.
 „Tot ce limitează concurenţa este un rău, iar tot ce o
extinde este un bine definitiv”
PRINCIPIUL POPULAŢIEI
 Introduce alături de criteriul economic şi unul moral:
respectul drepturilor şi libertăţilor femeii.
 Sacrifică principiul libertăţii - interzicerea căsătoriilor
celor săraci: „Legile care, în multe ţări de pe
continent, interzic căsătoria atunci când părţile în
cauză nu pot arăta că au mijloace de a întreţine o
familie, nu depăşesc limita puterilor legitime ale
statului, şi indiferent dacă aceste legi sunt eficace
sau nu (chestiune care depinde, în principal, de
împrejurări şi mentalităţi locale), ele nu pot fi
criticate drept violări ale libertăţii”
Pe linie malthusiană, John Stuart Mill acceptă familia cu un
număr mic de copii ca variantă a ameliorării situaţiei sociale a
claselor sărace şi a îmbunătăţirii condiţiei sociale a femeii.

În ceea ce priveşte femeile, într-o viziune apropiată

instituţionalismului, John Stuart Mill consideră că subjugarea
femeilor înseamnă o subutilizare a capacităţilor feminine, care
se traduce într-o pagubă pentru economia unei ţări.

Mill atrăgea atenţia asupra înţelegerii şi utilizării unor principii

fundamentale: „Principiul libertăţii nu poate impune ca el
(individul n.n.) să aibă libertatea de a nu fi liber. Permisiunea
de a-ţi înstrăina liberatea nu înseamnă libertate.”
PRINCIPIUL CERERII ŞI OFERTEI
 Determină valoarea produselor şi a serviciilor productive ale
factorilor de producţie.
 Potrivit principiului cererii şi ofertei, preţul variază în raport direct
cu cererea şi invers cu oferta. Contribuţia lui Mill, remarcată de
analiştii gândirii economice, sparge cercul vicios – cerere, respectiv
ofertă, preţ şi preţ cerere, respectiv ofertă – precizând că preţul se
stabileşte la nivelul unde cantităţile cerute şi cantităţile oferite
devin egale.
 Modificările de preţ sunt tocmai cele care produc balansarea într-un
sens sau altul până se atinge acel nivel care permite echilibrul.
 Valoarea instabilă şi temporară era reglată de legea cererii şi
ofertei, iar valoarea permanentă sau naturală era reglată de costul
de producţie.
 Legea cererii şi ofertei operează la fel pentru bunuri, pentru
servicii şi pentru monedă.
PRINCIPIUL SALARIULUI
 Salariul curent
 determinat de cerere şi ofertă
 salariul creşte când doi patroni aleargă după un lucrător şi salariul scade
când doi lucrători aleargă după un patron
 Salariul natural sau necesar
 determinat de costul vieţii
 salariul curent oscilează în jurul salariului natural
 salariul ar fi putut creşte fie dacă creşterea capitalului investit în muncă
(wage fund) ar fi fost mai mare decât creşterea economiilor, fie dacă
numărul lucrătorilor s-ar fi micşorat prin controlul natalităţii.
 John Stuart Mill se află prins în propriul raţionament, pentru că numai
bogaţii puteau economisi, ceea ce le şi recomanda, iar săracilor le
propovăduia celibatul până la asigurarea independenţei economice.
PRINCIPIUL RENTEI
 Extinde teoria ricardiană a rentei diferenţiale din
agricultură la capacităţile personale şi la produsele
manufacturate:
 „Câştigul pe deasupra pe care îl are un fabricant sau un
negustor, pentru că întrebuinţează capacităţi superioare
sau are o mai bună organizare a afacerilor, seamănă mult
cu o rentă. Dacă toţi concurenţii au aceleaşi avantaje,
câştigul revine consumatorilor prin scăderea preţurilor; el
nu beneficiază decât atunci când poate vinde cu preţ fixat
prin costul de producţie al concurenţilor săi un articol pe
care el ştie să-l producă mai ieftin.”
 PRINCIPIUL SCHIMBURILOR INTERNAŢIONALE
 Preţul mărfurilor schimbate se va modifica în aşa fel încât să
facă posibilă concordanţa dintre cantităţile cerute de cele două
ţări.
 Din schimburile internaţionale câştigă ţările sărace, deşi ţările
bogate pot exporta cantităţi mult mai mari. Explicaţia se află
în legea cererii şi a ofertei: „Se pare că ţările care fac cu cel
mai mare folos comerţ extern sunt cele ale căror produse sunt
cele mai cerute în străinătate şi care cer la rându-le cât mai
puţine produse străine. De unde rezultă, între alte consecinţe,
că ţările cele mai bogate, caeteris paribus, câştigă cel mai
puţin pe un volum dat din comerţul străin; căci, având în
genere o cerere mai mare şi de obiecte, e probabil că au o
cerere mai mare şi de obiecte străine, modificând astfel, în
propriul lor dezavantaj, termenii schimbului.”
Principiul de mişcare a economiei
 schiţează deosebirea dintre economia statică şi economia
dinamică, adică între studiul faptelor economice la un
moment dat şi studiul evoluţiei lor în timp.
 Reluând teza ricardiană a rentei crescânde în detrimentul
profitului, el concluzionează asupra apariţiei la un moment
dat a stării staţionare, când sistemul economic se repetă fără
să asigure creşterea suplimentară.
 În concepţia lui John Stuart Mill, limita creşterii unui sistem
economic repetitiv rezulta din faptul că economiile şi
capitalul erau în cantităţi finite.
 Spargerea cercului economii – capital – creştere era posibilă
numai atunci când progresul tehnic modifica ritmul
creşterii, generând în antreprenori noi motivaţii de relansare
a creşterii.