În singurătatea câmpurilor de bumbac (“Dans la solitude des champs de

coton”)

DEALER-ul

Dacă mergeti pe afară, la această oră şi în acest loc, e pentru că doriţi un

lucru pe care nu îl  aveti, dar pe care eu vi-l pot oferi; iar faptul ca am fost şi
voi ramâne aici mai mult timp decât dumneavoastră, şi ca nu mă alunga nici
măcar această oră –cea a raporturilor sălbatice dintre oameni şi animale-,
este pentru că posed ceva ce poate satisface dorinţa celui ce trece prin faţa
mea, şi simt asta ca pe o greutate pe care trebuie să o mut de pe umerii mei
pe umerii oricui, om sau animal.

De aceea, în ciuda acestei ore –la care de obicei oamenii şi animalele se

aruncă cu ferocitate unii asupra celorlalţi-, eu mă apropii, cu braţele deschise
şi palmele întoarse către dumneavoastră, cu umilinţa celui ce propune în faţa
celui ce cumpără, a celui ce posedă în faţa celui ce doreşte; şi vă văd dorinţa
ca pe o lumina ce se aprinde într-o fereastră de la unul din ultimele etaje ale
unei clădiri, la apus; mă apropii de dumneavoastră aşa cum apusul se apropie
de această primă lumina, încet, cu respect, aproape cu afecţiune, uitînd de
animalele şi oamenii de pe stradă, care îşi arată cu sălbăticie colţii.

Nu că aş fi ghicit ce v-aţi putea dori, sau că aş fi nerăbdător să o aflu, nu; căci

dorinţa unui cumpărător este cel mai melancolic lucru de pe pamânt, e o
dorinţă pe care o poţi contempla ca pe un mic secret care nu cere decât să fie
pătruns dar căruia trebuie să îi savurezi misterul înainte de a-l pătrunde; ca pe
un cadou pe care îl  primeşti ambalat şi care îţi ia ceva timp până-l desfaci. E
din cauză că mi-am dorit şi eu, de când stau în acest loc, tot ceea ce şi-ar
putea dori, la această oră înaintată din noapte, un om sau un animal, care-i
face să iasă din vizuină în ciuda mormăiturilor sălbatice ale animalelor
nemulţumite şi ale oamenilor nemulţumiţi; şi de aceea ştiu mai bine decât
cumpărătorul neliniştit care îşi mai păstrează un timp misterul ca o mică
fecioară crescută pentru a fi curvă, că ceea ce îmi cereţi eu am deja, şi va fi
suficient, fără a vă simţi rănit de aparenta nedreptate de a fi cel care cere în
faţa celui ce propune, să-mi cereţi.
Căci nu există altă nedreptate pe acest pamânt decât pământul însuşi, care
este steril din cauza căldurii sau steril din cauza frigului şi foarte rar fertil
datorită plăcutei îmbinări dintre căldură şi frig; nu există nedreptate pentru cei
ce merg pe aceeaşi fâşie de pământ supusă aceluiaşi frig sau aceleiaşi
călduri  sau aceleiaşi plăcute îmbinări, şi fiecare om sau animal este egalul
omului sau animalului pe care-l poate privi în ochi, căci se mişca cu toţii pe
aceeaşi linie fină şi plată a latitudinii, sclavi ai aceloraşi friguri şi ai acelorasi
călduri, la fel de bogaţi şi la fel de săraci; şi singura frontieră care există este
cea dintre cumpărător şi vânzător, dar şi aceasta este nesigură, căci posedă
ambii atât dorinţa cât şi obiectul dorinţei, în acelasi timp gol şi proeminent, iar
asta este o nedreptate mai mică decit aceea de a fi mascul sau femelă între
oameni şi animale. De aceea împrumut provizoriu de la dumneavoastră
umilinţa şi va cedez aroganţa, pentru a ne putea deosebi unul de celălat,
acum, la această oră, care este în mod inevitabil aceeaşi pentru amândoi.

Acum spuneţi-mi, fecioară melancolică, în acest moment când mormăie surd

oamenii şi animalele, spuneţi-mi ce vă doriţi şi eu vă voi furniza acel lucru,
uşor, aproape cu respect, poate chiar cu afecţiune; iar apoi, după ce vom
umple golurile şi vom aplatiza proeminenţele din noi înşine, ne vom îndepărta
unul de celălalt, păstrându-ne echilibrul pe firul subţire şi plat al latitudinii
noastre, satisfăcuţi în mijlocul oamenilor nesatisfăcuţi de a fi oameni şi a
animalelor nesatisfăcute de a fi animale; însă nu îmi cereţi să vă ghicesc
dorinţa; aş fi obligat astfel să enumăr tot ceea ce posed pentru a-i satisface pe
cei care trec prin faţa mea de când sunt aici, iar timpul necesar acestei
enumeraţii îmi va usca inima şi vă va obosi, fără îndoială, speranţa.

CLIENTUL

Nu merg într-un anumit loc sau la o anumită oră; mă deplasez, de-a dreptul,
dintr-un loc într-altul, cu afaceri personale care pot fi tratate doar stând pe loc,
şi nu mergând; nu cunosc nici un apus şi nici un fel de dorinţă şi vreau să
ignor accidentele de pe parcurs. Voi trece de la această fereastră luminată, de
acolo de sus, din spatele meu, spre acea altă fereastră luminată, de acolo din
faţa mea, urmând o linie dreaptă care trece prin dumneavoastră pentru că
dumneavoastră v-aţi plasat în drumul ei în mod deliberat. Dar nu există nici un
mijloc care să permită, celui ce trece de la o înălţime la alta, să evite să
coboare pentru a urca din nou, apoi, cu absurditatea a două mişcări care se
anulează şi riscul, între ele două, este să striveşti, la fiecare pas, gunoiul
aruncat de la ferestre; cu cât locuim mai sus, cu atât spaţiul este mai sănătos,
dar şi căderea mai dură; iar când ascensorul vă duce jos, vă condamnă
practic să mergeţi în mijlocul acestor lucruri pe care nu am vrut să le vedem
acolo sus, în mijlocul tuturor acestor amintiri putrede, ca atunci când, la
restaurant, chelnerul vă face nota şi enumeră la urechile dumneavoastră
scârbite, toate felurile de mâncare pe care aţi început deja să le digeraţi de
mult timp.

De altfel, ar fi trebuit ca întunericul să fie şi mai profund, pentru ca eu să nu

pot distinge nimic din chipul dumneavoastră; atunci poate că aş fi putut să mă
înşel asupra legitimităţii prezenţei dumneavoastră aici şi a saltului pe care l-aţi
făcut pentru a vă plasa în drumul meu şi, la rândul meu, aş fi făcut un salt
care să fie potrivit cu al dumneavoastră; dar oare care este acel întuneric atât
de adânc pentru a vă face să păreţi mai întunecat decât el? dar dacă va
plimbaţi într-o noapte fără  lună, nu se poate ca aceasta să nu pară a fi
amiază, iar această amiază îmi arată destul de clar că nu hazardul
ascensoarelor v-a adus aici, ci o imprescripibilă lege a greutăţii care vă este
proprie, şi pe care o purtaţi, vizibilă, pe umeri, ca pe un sac, şi care vă fixează
de această oră şi de acest loc, de unde evaluaţi suspinând înălţimea
imobilelor.

Cât priveşte ceea ce-mi doresc eu, dacă o fi existând vreo dorinţă de care să-
mi pot aminti aici, în întunericul apusului, în mijlocul acestor mormăituri ale
animalelor cărora nu li se poate vedea nici măcar coada, în afara acestei
foarte clare dorinţe de a vă vedea lăsând la o parte umilinţa, dar fără a-mi
oferi aroganţa –căci dacă se întâmplă să am o slăbiciune pentru aroganţă,
atunci să ştiţi că urăsc umilinţa, în mine şi în ceilalţi, iar acest schimb îmi
displace-, căci ceea ce-mi doresc eu, dumneavoastră nu aveţi. Dorinţa mea –
dacă aceasta există cu adevărat-, de-ar fi exprimată, v-ar arde faţa, v-ar face
să vă retrageţi mâinile ţipând, şi aţi fugi în întuneric ca un câine ce fuge atât
de repede de nu ai timp să-i vezi coada. Dar nu, tulburarea din acest loc şi de
la această oră mă face să uit dacă am avut vreodată vreo dorinţă de care să-
mi pot aminti, nu, eu nu mai pot decât să vă ofer ceva la rândul meu, şi ar fi
bine să faceţi din nou un salt, căci eu nu vreau să-l repet pe al meu, să vă
mutaţi de pe axa pe care o urmam, să vă anulaţi intenţiile, căci această
lumină de acolo de sus, de la înălţimea imobilului, de care se apropie
întunericul, continuă să strălucească fără a fi perturbată; ea găureşte
întunericul, ca un chibrit aprins ce găureşte cârpa care ar vrea să-l stingă.

DEALER-ul
Aveţi dreptate să gândiţi că nu cobor de nicăieri şi că n-am nici cea mai mică
intenţie să urc, dar vă înşelaţi atunci când credeţi că asta mă face să regret.
Evit ascensoarele aşa cum un câine evită apa. Nu că acestea refuză să-mi
deschidă uşile sau că  mi-ar repugna să mă închid în ele; însă ascensoarele
în mişcare mă gâdilă iar eu îmi pierd astfel demnitatea; şi dacă îmi place să
fiu gâdilat, îmi place şi mai mult să nu fiu atunci când demnitatea mi-o cere.
Unele ascensoare seamănă cu drogurile, prea mult din ele te face să pluteşti,
fără să urci şi fără să cobori, preferând liniile curbe liniilor drepte, şi îngheţând
miezul focului. Totuşi, de când mă aflu aici, pot recunoaşte flăcările care, de
departe, în spatele ferestrelor, par a fi îngheţate ca apusurile din iarnă, dar de
care ajunge să te apropii, încet, poate cu afecţiune, pentru a-ţi aminti că nu
există strălucire veşnic rece, căci scopul meu nu este acela de a vă stinge, ci
de a vă adăposti de vânt, pentru a usca umiditatea orei la căldura acestei
flăcări.

Căci, orice aţi spune, linia pe care mergeţi, din dreaptă cum era poate la
început, a devenit curbă şi răsucită atunci când m-aţi văzut, şi am surprins
momentul precis când m-aţi văzut prin momentul în care drumul
dumneavoastră a devenit curb, însă nu curb pentru a se îndepărta de mine, ci
curb pentru a veni înspra mine, căci altfel nu ne-am fi întâlnit niciodată, iar
dumneavoastră v-aţi fi îndepărtat de mine şi mai mult, căci vă deplasaţi cu
viteza celui ce se mişcă dintr-un loc într-altul; iar eu nu aş fi reuşit niciodată să
vă opresc căci eu nu mă mişc decât lent, încet, liniştit, aproape imobil, cu
mersul celui care nu se deplasează dintr-un loc într-altul, ci care rămâne într-
unul invariabil, pândindu-l pe cel care trece prin faţa lui şi aşteptând ca acesta
să-şi modifice uşor parcursul. Iar dacă afirm că faceţi o curbă, deşi spuneţi că
aceasta are semnificaţia unui salt pentru a mă evita, doar pentru a vă apropia,
asta e pentru că, de fapt, n-aţi deviat absolut deloc, că această linie dreaptă
nu există decât într-un mod relativ pe un plan, că ne mişcăm în conformitate
cu două planuri distincte, şi că, în principiu, un singur lucru există, şi anume
certitudinea că m-aţi privit şi că eu am surptins aceasta privire sau invers, şi
că, plecând, din absolută cum era, linia pe care vă deplasaţi a devenit relativă
şi complexă, nici dreaptă nici curbă, ci fatală.

CLIENTUL

Totuşi nu am, pentru a vă fi pe plac, dorinţe ilicite. Eu schimbul comercial îl

fac la orele omologate din zi, în locurile omologate pentru comerţ şi iluminate
electric. Poate că sunt un fel de curvă, dar dacă într-adevăr sunt, bordelul
meu nu este această lume; al meu se prezintă în lumină legală şi-şi închide
porţile noaptea, parafat de lege şi iluminat electric, căci lumina soarelui nu
este de încredere. Ce aşteptaţi dumneavoastră de la un om care nu face nici
un pas care să nu fie omologat şi timbrat legal şi inundat de lumină electrică
în cele mai ascunse cotloane? Şi dacă mă aflu aici, pe parcurs, aşteptnd, în
suspensie, deplasându-mă, înafara jocului, înafara vieţii, fiind provizoriu
absent, adica nefiind practic aici –căci oare se poate spune despe un om care
traversează Atlanticul în avion că se află la un moment-dat în Groenlanda,
sau în inima tumultuoasă a oceanului?- şi dacă am făcut un salt, şi dacă linia
mea dreaptă, care se întinde din punctul de unde vin până la punctul unde
trebuie să ajung, nu avea nici un sens, nici unul, să se curbeze dintr-o dată,
este pentru că dumneavoastră mi-aţi barat drumul, plin de intenţii ilicite şi de
presupuneri că şi eu am, la rândul meu, întenţii ilicite. Dar să ştiţi că ceea ce-
mi repugnă cel mai mult pe lume, mai mult chiar decât intenţia ilicită, mai mult
decât activitatea ilicită însăşi, este privirea celui  care mă crede plin de intenţii
ilicite; nu  numai din cauza privirii înseşi, care ar putea tulbura chiar şi un
torent de munte, -căci privirea dumneavoastră ar putea face să apară noroi pe
fundul unui pahar de apă- ci şi din cauză că numai greutatea acestei priviri
aţintite asupra mea îmi face virginitatea din  mine să se simtă dintr-o dată
violată, inocenţa vinovată, iar linia dreaptă, care e încetat de a mă duce dintr-
un loc luminos în alt loc luminos, din cauza dumneavoastră a devenit îndoită,
un adevărat labirint în obscurul teritoriu în care m-am pierdut.

DEALER-ul

Ceea ce încercaţi să faceţi este să strecuraţi un spin sub şaua calului meu
pentru ca acesta să se enerveze şi să se ambaleze; totuşi, deşi calul meu
este nervos şi deseori indocil, îl stăpânesc cu frâul, şi nu se ambalează chiar
atât de uşor; un spin nu e o lamă, iar el îşi cunoaşte grosimea pielii şi poate
să se  obişnuiască cu mâncărimea. Dar chiar şi aşa, cine poate fi tot timpul
sigur de dispoziţia calului? Uneori suportă un ac în coaste, uneori un fir de
praf sub ham poate să-l facă să azvârle din copite şi să se învârtă şi să-l
arunce din şa pe călăreţ.

Vreau deci să ştiţi că dacă vă vorbesc, la această oră, aşa, încet, calm, poate
că încă cu respect, dumneavoastră nu sunteţi aşa, căci folosiţi un limbaj care
vă face să fiţi recunoscut ca vă este frică, o mică frică intensă, absurdă, prea
vizibilă, ca cea a unui copil faţă de o posibilă palmă de la tatăl său; eu
folosesc limbajul celui care ştie să nu fie recunoscut, limbajul acestui teritoriu
şi a acestei perioade de timp când oamenii trag de zgardă şi porcii îşi izbesc
capul de gardul ţarcului; eu îmi ţin limba ca şi cum aş ţine un armăsar de frâu,
căci dacă aş lăsa frâul, dacă mi-aş destinde uşor presiunea degetelor şi
tracţiunea braţelor, cuvintele m-ar azvârli şi pe mine şi s-ar arunca spre
orizont cu violenţa unui cal arab care simte deşertul şi pe care nimic nu-l mai
poate frâna.

De aceea, fără a vă cunoaşte, v-am tratat corect, de la primul cuvânt pe care

vi l-am adresat, umil şi respectuos, fără să ştiu dacă ceva, orice, din persoana
dumneavoastră ar merita respectul meu, fără să ştiu nimic despre
dumneavoastră care să mă facă să ştiu dacă faptul de a compara stările în
care ne găsim fiecare dintre noi autorizează umilinţa mea şi aroganţa
dumneavoastră, însă v-am permis să fiţi arogant din cauza orei apusului în
care ne-am nimerit să fim aproape unul de celălat, pentru că în ora apusului în
care v-aţi apropiat de mine corectitudinea nu mai este obligatorie şi devine
deci necesară, şi oricum nimic nu este mai obligatoriu decât un raport sălbatic
în întuneric, şi aş fi putut să dau peste dumneavoastră ca cu o cârpă peste
flacăra unei lumânări, v-aş fi putut lua de cotul cămăşii, prin surprindere. Iar
această corectitudine, necesară dar gratuită, pe care v-am oferit-o, vă leagă
de mine, poate şi din cauză că aş fi putut, din orgoliu, să calc pe
dumneavoastră aşa cum o cizmă striveşte o hârtie slinoasă, căci ştiam, din
cauza înălţimii care ne deosebeşte în primul rând –căci la această oră şi în
acest loc doar înălţimea ne mai deosebeşte-, şi ştim acum amândoi cine este
cizma şi cine hârtia slinoasă.

CLIENTUL

Deşi am făcut-o, îmi doresc să nu vă fi privit. Privirea se plimbă şi se aşează

şi crede că se găseşte într-un teren neutru şi liber, ca o albină într-un câmp de
flori, ca botul unei vaci în spaţiul îngrădit al unei pajişti. Dar ce să fac cu
privirea? Privitul spre cer mă face nostalgic şi fixatul solului mă întristează, mă
face să regret ceva, iar amintirea faptului că nu posed acel ceva, cât şi
regretul, sunt la fel de copleşitoare. Trebuie să priveşti bine înaintea ta, la
înălţimea la care te afli, oricare ar fi nivelul la care piciorul este plasat
provizoriu; de aceea atunci când mergeam acolo unde mergeam în acel
momentul şi unde mă aflu acum, oprit, privirea mea trebuia să se izbească,
mai devreme sau mai târziu, de orice lucru aşezat sau mergând la aceeaşi
înălţime cu mine; pe când, din cauza distanţei şi a legilor perspectivei, orice
om şi orice animal se află provizoriu şi aproximativ la aceeaşi înălţime ca şi
mine. Poate că, în definitiv, singura diferenţă care ne mai deosebeşte, sau
singura nedreptate, dacă preferaţi, este cea că unul dintre noi simte o vagă
frică de o posibilă palmă primită de la celălalt; şi singura asemănare, sau
singura dreptate, dacă preferaţi, este faptul că nu ştim în ce măsură această
frică este împărtăşită, gradul de realitate viitoare a acestor palme, şi gradul lor
de violenţă.

În acest fel nu facem altceva decât să reproducem raportul obişnuit dintre

oameni şi animale la orele şi în locurile ilicite şi întunecate pe care nici legea
şi nici electricitatea nu le-au înconjurat; de aceea, din ură faţă de oameni şi
din ură faţă de animale, prefer legea şi prefer lumina electrică şi am dreptate
să cred că lumina naturală şi aerul nefiltrat şi temperatura anotimpurilor
necorectată fac lumea riscantă; căci nu există pace şi nici drepturi în
elementele naturale, nu există schimb în schimbul ilicit, nu există decât
ameninţarea şi fuga şi comerţul fără obiecte de vândut şi fără obiecte de
cumpărat şi fără monedă valabilă şi fără scara preţurilor, ci doar tenebre,
tenebrele oamenilor care se abordează în noapte; şi dacă m-aţi abordat, e
pentru că, în definitiv, nu vreţi decât să mă loviţi; şi dacă v-aş întreba de ce
vreţi să mă loviţi, mi-aţi răspunde, ştiu, că aveţi un motiv secret pe care nu e
necesar ca eu să-l cunosc. Atunci nu vă voi întreba nimic. Oare vorbim unei
ţigle care cade de pe acoperiş şi care ne va sparge capul? Sunt o albină care
s-a aşezat pe o floare rea, sunt botul unei vaci care a vrut să pască dincolo de
gardul electric; tac sau fug, regret, aştept, fac ce pot, motive smintite,
ilegalitate, întuneric.

Am pus piciorul în şanţul unui staul de vite pe unde curg misterele ca

deşeurile animalelor; şi din aceste mistere şi această obscuritate care vă sunt
proprii s-a ivit regula care spune că între doi oameni care se întâlnesc trebuie
să se aleagă întotdeauna unul care să atace; şi, fără îndoială, la această oră
şi în aceste locuri, ar trebui să vă apropiaţi de orice om sau animal pe care vi
s-a aşezat privirea şi să-i spuneţi: nu ştiu dacă era în intenţia dumneavoastră
să mă loviţi, din cauza unui motiv dement şi misterios pe care oricum nu aţi fi
considerat necesar să mi-l comunicaţi şi mie, dar, orice-ar fi, am preferat s-o
fac primul, şi motivul meu, dacă este dement, măcar nu este secret: e pentru
că plutea, din cauza prezenţei mele şi a prezenţei dumneavoastră şi a
întâlnirii accidentale a privirilor noastre, posibilitatea ca dumneavoastră să
loviţi primul, şi de aceea am preferat să fiu ţigla care cade decât craniul,
gardul electric decât botul vacii.

Altfel, dacă ar fi fost adevărat că noi suntem, dumneavoastră vânzătorul care

posedă marfa aceea atât de misterioasă pe care refuzaţi să o dezveliţi şi pe
care eu nu pot să o ghicesc, iar eu cumpărătorul cu o dorinţă atât de secretă
că o ignor eu însumi şi, pentru a mă asigura că am, într-adevăr, o dorinţă, ar
trebui să-mi zgârii amintirea ca pe o crustă pentru a face sângele să curgă,
deci, dacă asta e adevărat, de ce continuaţi să vă ţineţi marfa ascunsă, când
eu m-am oprit, sunt aici, şi aştept? ca într-un sac mare şi sigilat, pe care îl
ţineţi pe umeri, ca o impalpabilă lege a greutăţii, ca şi când marfa nu ar exista
şi nu ar putea să existe decât dacă s-ar împleti cu forma unei dorinţe;
asemănător peştilor, în faţa cluburilor de strip-tease, care vă prind de cot,
atunci când vă întoareceţi, noaptea, să vă culcaţi, şi care vă şoptesc la
ureche: ea e aici, în seara aceasta. Insă dacă mi-aţi arăta oferta
dumneavoastră, dacă i-aţi da un nume, fie el un lucru licit sau ilicit, dar numit
şi deci cel puţin judecabil, dacă mi l-aţi numi, eu aş putea spune nu şi nu m-aş
mai simţi ca un arbore scuturat de un vânt venit de nicăieri şi care îi zdruncină
rădăcinile. Căci ştiu să spun nu şi îmi place să spun nu, sunt capabil să vă
uimesc cu nu-urile mele, să vă fac să descoperiţi toate modalităţile prin care
se poate spune nu, care încep prin toate formele posibile de a spune da,
precum cochetele care încearcă toate bluzele şi toate perechile de pantofi
pentru ca, în final, să nu o ia pe nici una, şi plăcerea pe care o resimt
încercându-le pe toate nu este făcută decât din plăcerea pe care o au atunci
când le refuză pe toate. Hotărâţi-vă, arătaţi-vă: sunteţi o brută care striveşte
pavajul, sau sunteţi comerciant? în acest ultim caz etalaţi-vă marfa, iar eu o
voi privi pe îndelete.

DEALER-ul

Din cauza faptului că vreau să fiu comerciant –dar un comerciant veritabil-, şi

nu brută, nu vă spun ce posed şi ce vă propun, căci nu vreau să aud un refuz,
care este lucrul de care fiecărui comerciant îi este cel mai frică pe lume,
pentru că e o armă de care el nu dispune. Aşa că eu am învăţat să nu spun
nu, şi nici nu vreau să învăţ; însă cunosc toate formele de da: da aşteptaţi
puţin, aşteptaţi mult, aşteptaţi cu mine o eternitate aici; da îl am, îl voi avea, l-
am avut şî îl voi avea din nou, nu l-am avut niciodată dar îl voi avea pentru
dumneavoastră. Iar dacă cineva vine şi îmi spune: şi dacă nu aveţi nimic
pentru a satisface o dorinţă mărturisită? voi spune: am ceea ce trebuie pentru
a o satisface; şi dacă mi se spune: imaginaţi-vă totuşi că nu îl aveţi –chiar şi
imaginându-mi, tot îl am. Şi dacă mi se spune: să presupunem că totuşi că
această dorinţă este una pe care nici măcar nu vreţi să aveţi idee de ceea ce
trebuie pentru a o satisface? Ei bine, chiar nevrând, în ciuda acestui lucru, eu
tot am ceea ce trebuie.

Dar cu cât un vânzător este mai corect, cu atât cumpărătorul este mai
pervers; orice vânzător încearcă să satisfacă o dorinţă pe care încă nu o
cunoaşte, în timp ce cumpărătorul îşi subordonează întotdeauna dorinţa
satisfacţiei de a putea refuza ceea ce i se propune; astfel dorinţa sa
nemărturisită este exaltată de refuz, iar el uită de dorinţă în plăcerea pe care o
are de a-l umili pe vânzător. Dar eu nu fac parte din rândul acelor comercianţi
care uită ce au învăţat pentru a satisface gustul clienţilor lor pentru furie şi
pentru indignare. Nu sunt aici pentru a oferi placere, ci pentru a umple abisul
dorinţei, a chema dorinţa, a obliga dorinţa să aibă un nume, o o aduce pe
pământ, a-i da dorinţei o formă, o greutate. Şi pentru că vă văd dorinţa
apărând ca saliva în colţul buzelor pe care buzele dumneavoastră o înghit, voi
aştepta ca aceasta să vă curgă  pe bluză sau ca dumneavoastră să o scuipaţi
înainte de a vă întinde o batistă, pentru că dacă v-aş  întinde-o prea devreme,
ştiu că mi-aţi refuza-o, iar aceasta este o suferinţă pe care nu vreau să o simt.

Căci lucrul de care îi este frică fiecărui om şi fiecărui animal, la această oră la
care oamenii se mişcă la aceeaşi înălţime ca animalele iar fiecare animal se
mişcă la aceeaşi înălţime cu fiecare om, nu este suferinţa, căci suferinţa se
măsoară, cum, de altfel, şi capacitatea de a provoca şi de a suporta suferinţa
se măsoară; lucrul de care îi este frică acum mai mult decât orice, este
stranietatea suferinţei, este faptul de a suferi o suferinţă care nu îi este
familiară. Aşadar, distanţa care va exista întotdeauna între brutele şi
domnişoarele care populează lumea nu vine din evaluarea perspectivelor
forţelor, căci atunci lumea s-ar împărţi foarte simplu între brute şi domnişoare,
iar fiecare brută s-ar arunca pe câte o domnişoară şi lumea ar fi simplă; însă
ceea ce o ţine pe brută, şi, de altfel o vai mai ţine pentru o eternitate la
distanţă de domnişoară, este misterul infinit şi infinita stranietate a armelor,
aceste mici bombe pe care ele le poartă în poşete şi le proiectează lichidul
înspre ochii brutelor pentru a le face să plângă, şi deodată le vedem pe brute
plângând în faţa domnişoarelor, cu demnitatea zdrobită, nemaifiind nici
oameni, nici animale, ci un nimic, doar lacrimi de ruşine pe pământul unui
câmp. De aceea brutele şi domnişoarele se tem unele de altele şi nu au
încredere unele în altele, pentru că nu provocăm decât suferinţe pe care le
putem noi înşine suporta şi nu ne temem decât de suferinţele pe care noi nu
suntem în stare să le provocăm.

Aşa că nu refuzaţi, vă rog, să-mi spuneţi care este obiectul care vă provoacă
febră, care vă face să mă priviţi, spuneţi-mi cauza; iar dacă vreţi ca
demnitatea să nu vă fie rănită, atunci spuneţi-o ca şi când i-aţi spune-o unui
arbore, sau ca şi când aţi spune-o zidului unei închisori, sau în singurătatea
unui câmp de bumbac pe care vă plimbaţi, gol, noaptea; spuneţi-mi fără
măcar să mă priviţi. Căci singura veritabilă cruzime a acestei ore a apusului în
care ne găsim amândoi nu este aceea ca un om să îl rănească pe celălălt,
sau să-l mutileze, sau să-l tortureze, sau să-i smulgă membrele şi capul, sau
chiar să-l facă să plângă; adevărata şi teribila cruzime este aceea a omului
sau a animalului care îl lasă pe om sau pe animal neterminat, care îl întrerupe
ca nişte puncte de suspensie în mijlocul unei fraze, care-şi întoarce faţa de la
el după ce l-a privit, ceea ce face, din om sau din animal, o eroare a privirii, o
eroare a judecăţii, ca o scrisoare pe care am început-o dar pe care o
mototolim cu bruatlitate chiar după ce am scris data.

CLIENTUL

Sunteţi un bandit prea ciudat, care nu fură nimic sau care aşteaptă prea mult
înainte de a fura ceva, un netrebnic excentric care intră noaptea în livadă
pentru a scutura arborii, şi care pleacă fără a strânge fructele. Dumneavoastră
vă sunt cunoscute aceste locuri, mie îmi sunt străine; eu sunt cel căruia îi este
frică şi care are dreptate să-i fie frică; eu sunt cel care nu vă cunoaşte, care
nu vă poate cunoaşte, care nu face decât să vă ghicească silueta în întuneric.
Dumneavoastră trebuia să ghiciţi, să numiţi ceva, şi atunci, poate, cu o
mişcare a capului, aş fi aprobat, şi, cu un semn, aţi fi ştiut; dar eu nu vreau ca
dorinţa mea să fie împrăştiată ca sângele pe un pământ străin.
Dumneavoastră nu riscaţi numic; îmi cunoaşteţi neliniştea şi ezitarea şi
neîncrederea; ştiţi de unde vin şi unde mă duc; cunoaşteţi aceste străzi,
cunoaşteţi această oră, vă cunoaşteţi planurile; eu nu cunosc nimic şi risc
totul. În faţa dumneavoastră sunt ca acei bărbaţi travestiţi în femei care se
deghizează în bărbaţi pentru ca la sfârşit să nu se mai ştie care le este sexul.
Căci mâna dumneavoastră s-a aşezat pe mine ca cea a unui bandit pe
victima sa sau cea a legii pe bandit, şi de atunci sufăr, ignorant, ignorându-mi
fatalitatea, ignorând dacă sunt judecat sau complice, fără să ştiu de ce sufăr,
sufăr fără să ştiu ce rană îmi faceţi şi pe unde mi se scurge sângele. Poate că
totuşi nu sunteţi ciudat, ci şiret; poate că, în definitiv, sunteţi mai loial decât
mine. Eu nu am spus şi nici nu am vrut ceva, căci nu ştiam cine sunteţi, eu
fiind străinul care nu cunoaşte limba şi nici obiceiurile, nici ceea ce este
considerat aici rău sau convenit, şi care acţionează ca orbit, pierdut, e ca şi
cum v-aş fi cerut ceva, ca şi cum v-aş fi cerut cel mai rău lucru de pe pământ
şi aş fi vinovat că vi l-am cerut. O dorinţă ca sângele la picioarele
dumneavoastră a curs din mine, o dorinţă pe care nu o cunosc şi pe care nu o
recunosc, pe care doar dumneavoastră o cunoaşteţi, şi pe care o judecaţi.

Dacă este aşa, dacă încercaţi, cu graba suspectă a trădătorului, să mă

încolţiţi pentru ca eu să acţionez cu sau împotriva dumneavoastră pentru ca
eu să fiu în toate cazurile vinovat, dacă asta e, atunci recunoaşteţi că eu nu
am acţionat încă nici cu şi nici împotriva dumneavoastră, că nu aveţi încă
nimic să-mi reproşaţi, că am rămas cinstit până în această clipă. Depuneţi
mărturie pentru mine că nu am căzut în întunericul în care m-aţi oprit, că m-
am oprit doar pentru că aţi pus mâna pe mine; depuneţi mărturie că am
chemat lumina, că nu m-am strecurat în întuneric ca un hoţ, că am făcut asta
de bună voie şi cu intenţii ilicite, dar că am fost surprins şi că am ţipat, ca un
copil în patul său a cărui veioză se stinge încet, încet.

DEALER-ul

Dacă dumneavoastră credeţi că eu am intenţii violente în ceea ce vă priveşte

–şi poate că aveţi dreptate-, nu daţi încă nici nume şi nici gen acestei violenţe.
V-aţi născut cu convingerea că sexul unui om se ascunde într-un loc precis şi
că rămâne acolo toată viaţa, şi ţineţi mult la gândul acesta; totuşi, eu ştiu, deşi
sunt născut la fel ca dumneavoastră, că sexul unui om –în timpul pe care
acesta îl petrece aşteptând şi uitând, rămânând aşezat în singurătate- se
deplasează uşor dintr-un loc într-altul, niciodată ascuns într-un loc precis, ci
vizibil acolo unde nu îl căutăm; şi că nici un sex, după ce omul a învăţat să
şadă şi să se odihnească liniştit în singurătate, nu seamănă cu alt sex, aşa
cum un sex bărbătesc nu seamănă cu unul femeiesc; că nu există deghizare
în ceea ce priveşte un lucru ca ăsta, ci doar o uşoară ezitare, ca anotimpurile
intermediare care nu sunt nici vara deghizată în iarnă, nici iarnă deghizată în
vară.

Totuşi nu se merită să devii nebun pentru o supoziţie; trebuie să ai grijă de

imaginaţie ca de o mică logodnică: dacă e bine să o vezi vagabondând, e o
prostie să o laşi să-şi piardă simţul convenienţelor. Nu sunt şiret, ci doar
curios; mi-am pus mâna pe braţul dumneavoastră din pură curiozitate, pentru
a şti dacă unei cărni care seamănă cu cea a găinii fără pene corespunde
căldura găinii vii sau răceala găinii moarte, iar acum ştiu. Dumneavoastră
suferiţi, şi spun asta fără a vă ofensa, de frig ca o găină vie care mai are doar
jumătate din pene, ca găina atinsă, în sensul strict al termenului, de chelbe; şi,
când eram mic, alergam după găini în curte pentru a le pipăi ca să văd, din
pură curiozitate, dacă aveau temperatura vieţii sau temperatura morţii. Azi
când v-am atins, am simţit în dumneavoastră răceala morţii, dar şi suferinţa
răcelii, cum doar o fiinţă vie poate suferi. De aceea v-am întins vesta mea
pentru a vă acoperi umerii, pentru că eu nu sufăr de frig. Şi nu am suferit
niciodată, însă am început să sufăr din cauza faptului că nu cunoşteam
această suferinţă, ajungând ca singurul meu vis, când eram mic –de genul
acelor vise care nu sunt obiective ci închisori suplimentare, care sunt
momentul când copilul vede zăbrelele primei sale închisori, ca cei care,
născuţi sclavi, visează că sunt fii de stăpâni-, visul meu era acela de a
cunoaşte îngheţul şi frigul de care suferiţi dumneavoastră.

Dacă v-am împrumutat doar vesta, asta nu înseamnă că suferiţi de frig doar în
partea superioară a corpului, ci, şi spun asta fără a vă ofensa, de sus până jos
şi poate şi puţin mai dedesubt; în ceea ce mă priveşte, am considerat
întotdeauna că trebuie cedat frigurosului piesa de îmbrăcăminte care
corespunde locului unde acestuia îi este frig, cu riscul de a ajunge să fii gol,
de sus până jos şi poate puţin dedesubt; dar mama mea, care nu era avară
dar care avea simţul convenienţelor, mi-a spus că dacă e lăudabil să-ţi dai
cămaşa sau vesta sau nu contează ce acoperă partea superioară a corpului,
trebuie să eziţi întotdeauna în a-ţi da pantofii, şi că în nici un caz nu este
convenabil să-ţi cedezi pantalonii.

Şi, la fel cum ştiu –fără sa-mi explic dar, cu toate acestea, cu o certitudine
absolută- că pământul pe care suntem aşezaţi dumneavoastră şi cu mine
laolaltă cu toţi ceilalţi este şi el pus în echilibru pe cornul unui taur şi menţinut
în această poziţie de mâna providenţei, tot la fel încerc, fără ştiu foarte bine
de ce dar fără ezitare, să rămân în limita convenienţelor ca un copil care
trebuie să evite să se aplece peste marginea acoperişului înainte de a
înţelege legea căderii corpurilor. Şi la fel cum un copil crede că nu îi este
permis să se aplece pentru a fi împiedicat să fure, şi eu am crezut mult timp
că îi este interzis unui băiat să-şi cedeze pentalonii pentru a-l împiedica să-şi
arate entuziasmul sau lărgimea sentimentelor. Dar azi înţeleg mai multe
lucruri, şi recunosc mai uşor lucrurile pe care nu le înţeleg, că am rămas în
acest loc şi la această oră atâta timp, că am văzut trecând atâţia oameni, că i-
am privit şi că uneori mi-am pus mâna pe braţul lor, de atâtea ori, fără să
înţeleg şi fără să vreau să înţeleg dar fără a renunţa totuşi să-i privesc şi să-
mi pun mâna pe braţul lor –căci e cu mult mai uşor să prinzi un om decât o
găină care aleargă prin curte-, şi ştiu bine că nu este nimic inconvenient nici în
entuziasm şi nici în melancolia care trebuie ascunsă, şi că trebuie să urmezi
regula fără să ştii de de.

În plus, şi spun asta fără să vă ofensez, speram, atunci când v-am acoperit
umerii cu vesta, că imaginea dumneavoastră îmi va părea mai familiară. Prea
mult necunoscut mă poate face timid şi, văzându-vă venind mai înainte spre
mine, m-am întrebat de ce acest om care nu e bolnav se îmbracă precum o
găină atinsă de chelbe care îşi pierde penele şi care continuă să se plimbe
prin curte doar cu câteva pene pe ea; şi fără îndoială că, din timiditate, m-aş fi
mulţumit să-mi scarpin creniul şi să fac un salt pentru a vă evita, dacă n-aş fi
văzut, în privirea dumneavoastră fixată asupra mea, sclipirea celui care va
cere ceva, şi asta în sensul cel mai strict al termenului, şi această sclipire mi-a
îndepărtat gândurile de la îmbrăcămintea dumneavoastră.

CLIENTUL

Ce speraţi să scoateţi de la mine? Orice gest pe care l-aş crede o lovitură se

termină ca o mângâiere; e neliniştitor să fii mângâiat atunci când ar trebui să
fii bătut. Vreau ca măcar să fiţi suspicios, dacă vreţi ca eu să mai stau pe aici.
Pentru că pretindeţi din întâmplare să-mi vindeţi ceva, de ce să nu vă întrebaţi
dacă am cu ce să plătesc? poate că buzunarele mele sunt goale; ar fi fost
cinstit ca mai întâi să-mi cereţi să-mi etalez banii pe tejghea, aşa cum se face
cu clienţii îndoielnici. Dar dumneavoastră nu mi-aţi cerut nimic de genul
acesta: şi ce plăcere puteţi trage din a fi înşelat? Nu am venit în aceste locuri
pentru a găsi desfătare; desfătarea atacă prin detalii, prin bucăţi,
dezmembrează forţele ca pe un cadavru în sala unei facultăţi de medicină.
Am nevoie de integritatea mea; cel puţin neîncrederea mă va menţine întreg.
Supăraţi-vă: dacă nu, de unde îmi voi lua forţa? Supăraţi-vă: vom rămâne mai
aproape de treburile noastre, şi vom fi siguri că tranzacţionăm aceeaşi
afacere. Căci deşi înţeleg de unde izvorăşte plăcerea mea, nu înţeleg de unde
vine a dumneavoastră.

DEALER-ul

Dacă vreun moment m-aş fi îndoit că nu aveţi cu ce să plătiţi ceea ce aţi venit
să căutaţi, aş fi făcut un salt atunci când v-aţi apropiat de mine. Tranzacţiile
obişnuite cer ca clienţii să facă dovada solvabilităţii lor, însă buticurile de lux
ghicesc şi nu cer nimic, şi nici nu se coboară vreodată în a verifica cecul sau
conformitatea semnăturii. Există obiecte de vândut şi obiecte de cumpărat pe
care nu se pune problema dacă dacă cumpărătorul va fi capabil să le
cumpere şi nici cât timp îi va lua să se decidă. Aşadar am răbdare, căci nu
ofensezi un om care se îndepărtează, atâta timp cât ştii că se va întoarce din
drum. Nu poţi reveni asupra insultei, dar poţi reveni asupra amabilităţii, şi e
mai bine să abuzezi de aceasta decât să o foloseşti o singură dată pe
cealaltă. De aceea nu mă voi supăra încă, căci am timp să nu mă supăr şi
timp să mă supăr, şi poate că mă voi supăra atunci când toate acestea vor
trece.

 
CLIENTUL

Şi dacă -prin reducere la absurd- aş mărturisi că nu am fost arogant decât

pentru că m-aţi rugat să fiu astfel atunci când v-aţi apropiat de mine cu un
scop pe care nu îl ghicesc încă –căci nu sunt un bun ghicitor- dar care mă
reţine totuşi aici? dacă prin reducere la absurd v-aş spune că ceea ce mă
reţine aici este faptul că nu ştiu care vă sunt intenţiile, şi interesul pe care îl
simt faţă de acestea? În această stranietate a orei şi stranietate a locului şi
stranietate a înaintării dumneavoastră  către mine  şi eu aş fi înaintat către
dumneavoastră, animat de această mişcare conservată pentru eternitate în
orice lucru, atâta vreme cât o mişcare contarară nu îi este imprimată. Şi dacă
m-am apropiat de dumneavoastră din inerţie? adus în jos nu din voinţă proprie
ci din cauza acestei atracţii pe care o simt prinţii care se înjosesc prin hanuri,
sau copilul care coboară pe ascuns în pivniţă, atracţia obiectului minuscul şi
solitar pentru masa obscură şi impasibilă care se află în umbră; poate că am
venit spre dumneavoastră, măsurându-mi ritmul liniştit al sângelui venelor
mele, dorind să aflu dacă acest ritm liniştit va creşte sau se va opri de tot;
poate că am venit lent, însă plin de speranţe, fără o dorinţă formulabilă,
pregătit să fiu satisfăcut de orice mi s-ar propune, pentru că, orice mi s-ar fi
propus, asta ar fi fost ca brazdele dintr-un ogor lăsat prea mult în părăsire,
care nu mai poate face deosebirea între seminţele care cad pe el; pregătit să
fiu satisfăcut de orice, în stranietatea apropierii noastre, de departe aş fi
crezut că vă apropiaţi de mine, de departe aş fi avut impresia că mă priviţi;
atunci m-aş fi apropiat de dumneavoastră, v-aş fi privit, aş fi fost aproape de
dumneavoastră, aşteptând de la dumneavoastră  multe lucruri, prea multe
lucruri, nu pentru ca dumneavoastră  să ghiciţi care sunt aceste lucruri, -căci
nici măcar eu nu le cunosc, şi nici nu ştiu să le ghicesc-, aşteptam de la
dumneavoastră  să aveţi chef să le ghiciţi, aşteptam ideea unei dorinţe,
obiectul, preţul, satisfacţia.

DEALER-ul

Nu-i nici o ruşine în a uita seara ceea ce ai să-ţi aminteşti dimineaţa; seara
este momentul uitării, al confuziei, al dorinţei atât de tare  înfierbântată, că
devine vapori. Totuşi, dimineaţa o adună ca pe un nor gros deasupra patului,
şi ar fi o prostie să nu îţi dai seama seara că va ploua a doua zi. Dacă, prin
reducere la absurd, mi-aţi spune că, pe moment, nu aveţi nici o dorinţă care
să fie exprimată, de oboseală sau de uitare sau de exces de dorinţă care
duce la uitare, din nou prin reducere la absurd v-aş spune să nu vă mai
obosiţi atâta, şi să împrumutaţi o dorinţă de la altcineva. O dorinţă se fură dar
nu se inventează; şi vesta unui om ţine la fel de cald chiar şi atunci când e
purtată de un altul, iar o dorinţă se împrumută mai uşor decât o haină. Pentru
că trebuie neapărat să vând şi trebuie neapărat să cumpăraţi, ei bine, atunci
cumpăraţi pentru alţii –căci orice dorinţă e bună-, pentru a-l bucura şi
satisface pe cel care se trezeşte dimineaţa lângă dumneavoastră, de exemplu
pe o mică logodnică care va dori atunci când se va scula ceva ce nu aveţi
încă, iar dumneavoastră  vă veţi bucura să-i oferiţi acel ceva, şi veţi fi fericit
dacă îl veţi poseda, căci îl veţi cumpăra de la mine. Pentru comerciant e bine
că există pe lume atâtea persoane diferite de atâtea ori logodite cu atât de
multe obiecte diferite în atâtea feluri diferite, căci memoria unora este legată
de memoria altora. Iar marfa pe care o veţi cumpăra de la mine va putea
foarte bine să-i folosească altcuiva dacă, prin reducere la absurd,
dumneavoastră  ne veţi avea nevoie de ea.

CLIENTUL

Regula spune că un bărbat care-l întâlneşte pe altul trebuie să sfârşească prin

a-l bate pe umăr şi a-i vorbi despre femei; regula spune că amintirea femeii
este ultimul refugiu al luptătorilor obosiţi; asta spune regula, regula
dumneavoastră; dar eu nu mă voi supune ei. Nu vreau să ne găsim pacea în
absenţa femeii, sau în amintirea acelei absenţe, sau în orice altă amintire.
Amintirile mă dezgustă şi, de asemenea, cei absenţi; hranei digerate îi prefer
mâncarea de care încă nu m-am atins. Nu-mi doresc o pace venită de
oriunde; nu vreau să-mi găsesc pacea.

Dar privirea câinelui nu exprimă decât supoziţia că totul, în jurul lui, este
câine. Dumneavoastră susţineţi că lumea în care trăim, dumneavoastră şi cu
mine, este susţinută în vârful cornului unui taur de către mâna unei
providenţe, oricare ar fi aceea; însă eu ştiu că ea pluteşte, sprijinindu-se de
spinarea a trei balene; că nu există nici providenţă şi nici echilibru, ci doar
capriciul a trei monştri idioţi. În concluzie, lumile noastre nu sunt aceleaşi, iar
stranietatea noastră este amestecată cu felul nostru de a fi ca strugurii în vin.
Nu voi urina în faţa dumneavoastră, şi nici în acelaşi loc ca dumneavoastră;
eu nu simt aceeaşi greutate ca dumneavoastră; eu nu am ieşit din aceeaşi
femelă. Căci eu nu mă trezesc dimineaţa, şi nu mă culc seara.

DEALER-ul
Nu vă supăraţi, tătucă, nu vă supăraţi. Nu sunt decât un biet vânzător şi nu
cunoasc decât această porţiune de teritoriu, unde aştept să vând ceva,
necunoscând decât ceea ce mama mea m-a învăţat; şi cum ea nu ştia nimic,
sau aproape nimic, nici eu nu ştiu nimic sau, mă rog, aproape nimic. Insă un
vânzător bun încearcă să spună ceea ce un cumpărător vrea să audă şi,
pentru a încerca să-l ghicească, trebuie să-l lingă puţin pentru a-i recunoaşte
mirosul. Mirosul dumneavoastră nu mi-a fost familiar, într-adevar, nu am ieşit
din aceeaşi mamă. Dar pentru că v-aţi apropiat, am presupus că aţi ieşit şi
dumneavoastră dintr-o mamă ca şi mine, şi-am mai presupus că mama
dumneavoastră v-a făcut fraţi asemănători mie, un număr incalculabil de fraţi
ca o repriză de sughiţ după o masă prea copioasă, şi ceea ce ne apropie, în
orice caz, este lipsa lipsei de densitate care ne caracterizează pe amândoi. Şi
m-am agăţat de această lipsă a lipsei de densitate pentru că trebuie să avem
ceva în comun, căci poţi merge mult timp prin deşert doar dacă ai pe undeva
un punct de sprijin. Dar dacă m-am înşelat, dacă nu aţi ieşit dintr-o mamă, şi
dacă nimeni nu v-a făcut fraţi, dacă nu aveţi o logodnică mică care  se
trezeşte alături de dumneavoastră, dacă-i aşa, tătucă, atunci îmi cer scuze.

Doi oameni care trec unul pe lângă celălat nu pot decât să se lovească cu
violenţa duşmanilor sau gingăşia fraţilor. Şi dacă la sfârşit hotărăsc, în
deşertul acestei ore, să evoce ceea ce nu este acolo, din trecut sau din vis
sau din lipsă, e pentru că prea multă stranietate nu se înfruntă direct. În faţa
misterului e mai bine să te deschizi şi să te dezvălui în întregime înainte de a
forţa misterul să se dezvăluiască la rândul lui. Amintirile sunt armele secrete
pe care omul le păstrează atunci când este despuiat, ultima sinceritate care
obligă la sinceritate; ultima veritabilă goliciune. Din ceea, din ceea ce sunt nu
scot nici glorie şi nici confuzie; şi pentru că îmi sunteţi necunoscut, şi cu
fiecare clipă mai necunoscut, ca pe vesta pe care mi-am scos-o şi pe care v-
am întins-o, ca pe mâinile pe care vi le-am arătat dezarmate, şi dacă eu sunt
câine iar dumneavoastră om, sau dacă eu sunt om iar dumneavoastră orice
altceva, sau dacă eu aparţin oricărei rase şi dumneavoastră oricărei alte rase,
eu cel puţin o ofer pe a mea privirilor dumneavoastră, vă las să o atingeţi
pentru a vă obişnui cu mine, aşa cum un on se lasă examinat pentru a nu-şi
ascunde armele.

De aceea vă propun, prudent, grav, liniştit, să mă priviţi cu prietenie, căci cele

mai bune afaceri se fac la adăpostul familiarităţii. Nu vreau să vă înşel, şi nu
cer nimic ce dumneavoastră nu aţi dori să-mi daţi. Singurul fel de prietenie în
care merită osteneala să te implici nu cere să te porţi într-un anumit fel, ci să
nu accţionezi deloc; vă propun imobilitatea, infinita linişte şi nedreptatea oarbă
a prietenului. Pentru că nu există dreptate între cei care nu se cunosc, şi nu
există prietenie între cei care se cunosc, aşa cum nu poate exista pod în
absenţa hăului. Mama mea mi-a spus că e o prostie să refuzi o umbrelă
atunci când ştii că are să plouă.

CLIENTUL

V-aş prefera mai degrabă şiret decât amical. Prietenia e mai zgârcită decât
trădarea. Dacă acesta ar fi fost sentimentul de care aveam nevoie, v-aş fi
spus, v-aş fi întrebat preţul, şi l-aş fi achitat. Dar sentimentele nu se schimbă
decât pe sentimente asemănătoare; e un fals comerţ cu falşi bani, un comerţ
al săracului care maimuţăreşte comerţul. Oare se poate schimba un sac de
orez pe un sac de orez? Dumneavoastră nu aveţi nimic de propus, de aceea
vă aruncaţi sentimentele pe tejghea, aşa cum în schimburile cele rele se face
reducere la marfa de calitate proastă, ca mai apoi să nu te mai poţi plânge de
produs. Eu nu am ce sentiment să vă dau în schimb; nu am această monedă,
nu m-am gândit să o aduc cu mine, puteţi să mă buzunăriţi dacă vreţi. Aşadar,
ţineţi-vă mâinile în buzunare, ţineţi-vă mama în familie, ţineţi-vă amintirile
pentru clipele dumneavoastră de singurătate, e cel mai bun lucru.

Nu voi accepta niciodată această familiaritate pe care încercaţi, pe ascuns, să

o impuneţi între noi. Nu am dorit braţul dumneavoastră pe mâna mea, n-am
vrut vesta dumneavoastră, nu vreau să existe riscul de a fi confundat cu
dumneavoastră. Căci trebuie să ştiţi că dacă sunteţi surprins de înfăţişarea
mea, şi dacă nu aţi considerat a fi necesar să vă ascundeţi surpriza, surpriza
mea a fost aprope la fel de mare ca a dumneavoastră atunci când v-am văzut
apropiindu-vă de mine. Dar pe un pământ străin, străinul are obiceiul să-şi
mascheze surpriza, pentru că, pentru el, orice ciudăţenie devine tradiţie
locală, şi e mai bine să se obişnuiască cu aceasta, aşa cum se obişnuieşte cu
vremea sau cu mâncarea din regiune. Dar vă voi duce printre ai mei, pentru a
fi şi dumneavoastră străinul forţat să-şi ascundă uimirea iar noi, autohtonii
liberi să o etaleze, vă vom înconjura şi vă vom arăta cu degetul, vă vom crede
un maşinist de bâlci iar pe mine mă vor întreba de unde se cumpără biletele
de intrare.

Dumneavoastră nu sunteţi aici pentru a face comerţ. Mai degrabă sunteţi aici
pentru cerşit şi pentru furtul care îi succede aşa cum războiul succede
tratativelor. Nu sunteţi aici pentru a satisface dorinţe. Căci eu aveam dorinţe
care au căzut în jurul nostru, le-am călcat în picioare; pe cele mari, pe cele
mici, pe cele complicate, pe cele simple, v-ar fi fost suficient să vă aplecaţi
puţin pentru a le aduna cu mâinile; însă le-aţi lăsat să se scurgă în canal,
pentru că nici chiar pe cele mici, nici chiar pe cele simple nu aveaţi cu ce să le
satisfaceţi. Sunteţi sărac, nu sunteţi aici pentru că aşa vreţi, ci din sărăcie, din
nevoie şi din ignoranţă. Nu vreau să par a cumpăra imagini sfinte şi nici să par
a plăti nişte acorduri amărâte din ghitară la colţul străzii. Sunt milostiv şi vreau
să fiu milostiv, şi plătesc preţul lucrurilor. Dar trebuie ca cerşetorii să
cerşească, să aibă curajul să întindă mâna, iar hoţii să fure.

Eu nu vreau nici să vă insult şi nici să vă plac; nu vreau să fiu nici bun, nici
rău, nici să lovesc, nici să fiu lovit, nici să seduc şi nici să fiu sedus. Vreau să
fiu un zero. Nu am încredere în cordialitate, nu am vocaţia prieteniei, şi mai
mult decât violenţa loviturilor mi-e frică de cea a camaraderiei. Hai să fim
două zerouri rotunde, impenetrabile unul în celălat, puse unul lângă celălalt
provizoriu şi care se învârt fiecare în direcţia lui prestabilită. Aici suntem
singuri pentru că, în infinitatea singurătăţii acestei ore şi acestui loc care nu
sunt o oră sau un loc definibile, căci nu este nici un motiv ca eu să vă fi întâlnit
şi nici un motiv ca dumneavoastră să fi trecut pe lângă mine şi nici un motiv
pentru cordialitate şi nici o cifră rezonabilă care să ne fi precedat şi care să ne
dea vreun sens, hai să fim două zerouri simple, solitare şi orgolioase.

DEALER-ul

Dar acum este prea târziu: socoteala e începută şi ar fi bine să fie dusă până
la capăt. Este just să furi ceva de la cel care ţine acel ceva ascuns, cu
gelozie, pentru unica sa plăcere, dar e de prost gust să furi atunci când totul
se poate cumpăra sau vinde. Iar dacă este provizoriu convenabil să-i fii dator
cuiva –asta nu reprezintă decât o simplă amânare-, atunci e de-a dreptul
obscen să accepţi ceea ce ţi se dă gratuit. Ne aflăm aici pentru a face comerţ
şi nu pentru a ne bate, şi de aceea nu ar fi just să existe un câştigător şi un
învins. Nu veţi pleca cu buzunarele pline, ca un hoţ, pentru că aţi uitat de
câinele care păzeşte strada şi care vă va muşca de cur.

Dacă aţi venit aici, în mijlocul ostilităţii dintre oamenii şi animalele furioase,
fără să vreţi să cumpăraţi ceva tangibil, dar dorind să fiţi lovit dintr-un motiv
obscur, va trebui, înainte să vă întoarceţi şi să plecaţi, să plătiţi, să vă goliţi
buzunarele. Nu vă încredeţi în cel care se tocmeşte: el este mai gelos decât
proprietarul de la care furi; nu vă încredeţi în cel care se tocmeşte: aspectul
său are aparenţa respectului şi a blândeţii, aparenţa umilinţei, aparenţa iubirii,
dar numai aparenţa.

 
CLIENTUL

Dar, în definitiv, ce aţi pierdut dumneavoastră şi ce am câştigat eu? căci deşi

caut în memorie, nu îmi amintesc să fi câştigat ceva. Vreau să plătesc preţul
lucrurilor; dar nu pot plăti vântul, întunericul, nimicul dintre noi. Dacă aţi
pierdut ceva, dacă bogăţia dumneavoastră este mai uşoară acum decât era
înainte de a mă întâlni pe mine, unde a dispărut ceea ce ne lipseşte
amândurora? Arătaţi-mi. Nu m-am bucurat de nimic, de aceea nu voi plăti
nimic.

DEALER-ul

Dacă vreţi să ştiţi ce a fost scris încă de la început pe factura pe care v-a
trebui să o achitaţi înainte de a-mi întoarce spatele, vă voi spune că e
aşteptarea, răbdarea, articolul pe care vânzătorul îl arată clientului, speranţa
de a vinde, mai ales speranţa, care face din orice om care se apropie de alt
om cu o cerere în privire -un debitor. Din orice promisiune de vânzare se
deduce o promisiune de cumpărare, iar refuzul de a plăti rupe promisiunea.

CLIENTUL

Dumneavoastră şi cu mine nu suntem singurii pierduţi în mijlocul câmpurilor.

Dacă aş striga de aici, către acest zid, către cer, în sus, veţi vedea lumini
aprinzându-se, paşi apropiindu-se, ajutor venind. Dacă e greu să urăşti
singur, când sunt mai mulţi asta devine o plăcere. Atacaţi bărbaţii mai mult
decât femeile, căci vă este frică de ţipătul femeilor, şi credeţi că oricărui
bărbat i se va părea nedemn să ţipe; mizaţi pe demnitatea, pe vanitatea, pe
mutismul bărbaţilor. Vă fac cadou această demnitate. Dacă îmi vreţi răul, voi
striga, voi chema în ajutor, vă voi învăţă toate felurile în care se poate chema
în ajutor, căci le cunosc pe toate.

DEALER-ul

Dacă nu e dezonoarea fugii care vă împiedică, atunci de ce nu fugiţi? Fuga

este un mijloc de luptă subtil; dumneavoastră sunteţi subtil; ar trebui să fugiţi.
Sunteţi ca femeile acelea grase în saloanele de ceai care varsă cafetierele
atunci când se mişcă: vă plimbaţi curul ca pe un păcat pe care îl regretaţi, şi
vă învârtiţi în toate sensurile pentru a-i face pe ceilalţi să creadă că nu există
curul dumneavoastră. Dar degeaba, tot are să fie muşcat, mai devreme sau
mai târziu.

CLIENTUL

Eu nu fac parte din rasa celor care atacă primii. Eu am nevoie de timp. În
definitiv, mai bine ne-am căuta de păduchi decât să ne muşcăm. Am nevoie
de timp. Nu vreau să fiu accidentat ca un câine neatent. Veniţi cu mine să
căutăm lumea, căci singurătatea ne oboseşte.

DEALER-ul

Acum va trebui să vă aplecaţi pentru a culege vesta care a căzut jos atunci
când nu aţi vrut să o luaţi atunci când v-am întins-o.

CLIENTUL

Dacă am scuipat pe ceva, atunci am făcut-o pe o generalitate, pe o haină

care, de fapt, nu e o haină; dacă am făcut-o în direcţia dumneavoastră, nu a
fost împotriva dumneavoastră, aşa că nu aveţi de ce să vă feriţi de scuipat; iar
dacă faceţi o mişcare pentru a-l primi drept în figură, din plăcere, perversitate
sau calcul, asta nu înseamnă că nu mi-ar arătat dispreţul doar faţă de această
bucată de pânză, iar o bucată de pânză nu cere socoteală nimănui. Nu, nu
mă voi pleca în faţa dumneavoastră, asta-i imposibil, nu am atâta supleţe.
Sunt unele mişcări pe care un om nu le poate face, cum ar fi să se lingă
singur în cur. Nu voi plăti pentru o tentaţie pe care nu am simţit-o.

DEALER-ul

Nu este convenabil pentru un om să-şi lase haina insulatată. Căci dacă

singura veritabilă nedreptate a acestei lumi este aceea a hazardului naşterii
unui om, a hazardului locului şi a orei, atunci singura dreptate este haina sa.
Haina unui om este, mai mult decât sine însuşi, ceea ce are el mai sacru: este
el însuşi care nu suferă; este punctul de echilibru unde justiţia pune în
cumpănă justiţia; punctul acela nu trebuie mişcat din loc. De aceea trebuie să
judeci un om după haina sa, nu după chipul său, nici după braţele sale, şi nici
după pielea sa. Dacă e normal să scuipi pe naşterea unui om, e riscant să
scuipi pe revolta sa.

CLIENTUL

Eu vă propun să fim egali. O vestă în praf o plătesc cu o vestă în praf. Să fim

egali -egalitatea orgoliului, egalitatea slăbiciunii-, să fim la fel de dezarmaţi, să
suferim de acelaşi frig şi de aceeaşi căldură. Semi-nuditatea dumneavoastră
şi semi-umilinţa dumneavoastră le plătesc cu jumătate din ale mele. Ne mai
rămâne o jumătate, e de ajuns pentru a mai îndrăzni încă să ne privim şi
pentru a uita ce am pierdut amândoi din cauza inadvertenţei, a riscului, a
speranţei, a neatenţiei, a hazardului. Mie îmi va rămâne neliniştea persistentă
a debitorului care a rambursat deja.

DEALER-ul

De ce nu mi-aţi cerut mie ceea ce cereţi altuia, în mod abstract, intangibil, la

această oră din noapte?

CLIENTUL

Nu vă încredeţi în client: pare a căuta un lucru, dar de fapt el vrea altceva, un

lucru pe care în final îl va obţine.

DEALER-ul

Dacă veţi fugi, vă voi urma; dacă veţi cădea sub loviturile mele, voi rămâne
lângă dumneavoastră până vă veţi trezi; dacă decideţi să nu vă sculaţi, voi
rămâne alături de dumneavoastră, în somnul dumneavoastră, în inconştienţa
dumneavoastră, dincolo. Totuşi nu doresc să mă lupt cu dumneavoastră.
 

CLIENTUL

Nu mi-e frică să mă bat, dar mi-e teamă de regulile pe care nu le cunoasc.

DEALER-ul

Nu există reguli; nu există decât mijloace; nu există decât arme.

CLIENTUL

Incercaţi să mă atingeţi, nu veţi reuşi; încercaţi să mă răniţi: când sângele va

curge, ei bine, va curge de ambele părţi şi, inevitabil, sângele ne va uni, ca pe
doi indieni care îşi schimbă sângele în faţa focului şi în mijlocul animalelor
sălbatice. Nu există dragoste, nu există dragoste. Nu veţi reuşi nimic care să
nu existe deja, căci un om întâi moare, şi de abia apoi îşi caută moartea pe
care o găseşte până la urmă, din întâmplare, pe traiectoria întâmplătoare a
luminii pe o altă lumină, şi spune: deci, nu era asta.

DEALER-ul

Scuzaţi-mă, nu cumva, în vacarmul nopţii, aţi spus ce vă doriţi de la mine, iar

eu n-am auzit?

CLIENTUL

N-am spus nimic; n-am spus nimic. Iar dumneavoastră, nu cumva, în noapte,
în acest întuneric atât de profund încât ai nevoie de prea mult timp ca să te
obişnuieşti cu el, mi-aţi propus ceva, iar eu nu am ghicit?

DEALER-ul
Nu.

CLIENTUL

Atunci, ce armă?