Câteva repere ale logicii 

aristotelice
 

„Logica nu este o disciplină, ci o imagine oglindită a lumii” (Ludwig

Wittgenstein)

 Etimologic termenul „logică” derivă din grecescul logos, care înseamnă

„cuvânt”, „enunţ”, „discurs”, „raţionament”, „raţiune” etc. Logica nu este o
ştiinţă, ci este mai curând un instrument ce poate fi utilizat cu succes în orice
sector sau domeniu al activităţii umane.

Părintele incontestabil al logicii este considerat Aristotel (384 – 322 î.Hr.),

chiar dacă denumirea de logică îi era străină gânditorului grec, fiind
consemnată mult mai târziu, în perioada în care a trăit Cicero (106-43 î.Hr.).
Aristotel numea „analitică” ceea ce noi astăzi numim „logică”, pentru filosoful
grec termenul „logic” având semnificaţia de „abstract”, „probabil”. Cu toate
acestea Aristotel este autorul primului tratat de logică, înţelegând prin aceasta
în special studiul raţionamentului (analitică). Aristotel a
denumit Analitică (Apodictică) partea care se ocupă cu raţionamentul
demonstrativ, cel care conchide din premise adevărate, Dialectică, partea care
se ocupă cu raţionamentul probabil, şi Eristică, partea care se ocupă de
raţionamentul care foloseşte premise aparent probabile.

Corpul scrierilor de logică ale lui Aristotel (Organon), transmis prin tradiţie
de la finele antichităţii, este alcătuit din şase cărţi:

1. CATEGORIILE (înţelesul obişnuit al cuvântului kategoria este cel

de predicat) – abordează termenii, cuvinte sau expresii care au o
semnificaţie izolat sau în relaţie cu alte cuvinte.).
2. DESPRE INTERPRETARE – se studiază tipurile de
propoziţii/enunţuri, judecăţile şi valoarea lor de adevăr
3. ANALITICA PRIMĂ – în care Aristotel încearcă să dezvăluie
structura considerată comună oricărui raţionament – silogismul 
Raţionamentul este considerat de Aristotel „… o vorbire în care, dacă
ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a
fost dat).
4. ANALITICA SECUNDĂ – în care se discută condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească un raţionament (inferenţă) pentru a putea fi
considerat ştiinţific în sensul deplin al cuvântului, altfel spus pentru a fi
numit demonstraţie.
5. TOPICELE – lucrare în care Aristotel operează o descriere a locurilor
comune (lb.gr. topoi) ale argumentului. Scopul Topicelor este „de a găsi
o metodă, prin care să putem argumenta despre orice problemă
propusă, pornind de la propoziţii probabile, şi prin care să putem evita
să cădem în contradicţie
6. RESPINGERILE SOFISTICE – mai mult o anexă a Topicelor, un
studiu al erorilor de argumentare, clasificate de Aristotel
în erori ce depind de limbaj si erori care sunt în afara
limbajului (extra dictionem

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITA

Cel care a consacrat înţelesul valabil şi astăzi al termenului de logică este
Alexandru din Aphrodisia (sec. I d.Hr.). Acest comentator al scrierilor
aristotelice este primul scriitor care foloseşte termenul de logică în accepţia
actuală.

Aristotel împarte ştiinţele în: ştiinţe teoretice, ştiinţe practice şi

ştiinţe productive sau poietice (lb.gr. poietike, de la verbul poieo – a face, a
produce, a executa). Scopul imediat al fiecărei ştiinţe este de a cunoaşte, dar
scopurile lor ultime sunt: cunoaşterea (ştiinţele teoretice), îndrumarea acţiunii
(ştiinţele practice) şi crearea de obiecte utile sau frumoase (ştiinţele
productive). În mod normal dacă logica s-ar înscrie în această clasificare, ea ar
trebui situată în categoria ştiinţelor teoretice, însă singurele ştiinţe teoretice
sunt, după Aristotel, matematica, fizica, teologia/metafizica. Se pare că logica
nu poate fi încadrată în nici una dintre aceste discipline. Logica este mai
curând o parte a culturii generale, pe care oricine trebuie să o
parcurgă înainte de a studia orice ştiinţă întrucât îi va permite celui
care o studiază atent să construiască o argumentare corectă/validă.

Cum remarcam mai sus, Aristotel atribuie doctrinei logice

cuvântul Organon sau instrument (al ştiinţei), termen care a fost, în cele din
urmă, conferit ansamblului operelor logice ale lui Aristotel.