Fundamente ale culturii române

Originile și evoluția limbii române

 Evenimentele cele mai importante legate de originile și evoluția

limbii române
 în secolul I – consolidarea stăpânirii romane în zona Dunării;
 între 101-106 – cucerirea Daciei de către Traian;
 în 212 – prin Constituția lui Caracalla, locuitorii Daciei devin cetățeni
romani;
 între 271-275 – are loc „retragerea” aureliană din Dacia;
 între secolele III-IV – creștinismul pătrunde în provinciile dunărene;
 în secolul VI – sosirea slavilor în zona Dunării și începutul amestecului cu
populația romanizată;
 în sec. IX – limba slavă veche, care nu cunoștea decât varianta vorbită,
capătă și formă scrisă, prin inventarea alfabetului așa-numit „chirilic” de
către frații Chiril și Metodiu. Din acel moment și până în sec. al XVI-lea,
limba bisericii românești, a culturii și a cancelariei va fi slavona (slava
veche);
 secolele XI-XII – scindarea limbii române comune prin apariția dialectelor
sud-dunărene;
 constituirea cnezatelor și voievodatelor conduse de Glad, Gelu și
Menumorut;
 între sec. XI-XIII – pătrunderea maghiarilor în Transilvania;
 în sec. XIV – întemeierea Țărilor Române;
 în 1521 – primul document în limba română, „Scrisoarea lui Neacșu din
Câmpulung” către judele Brașovului. Din sec. al XVI-lea datează și un număr
de manuscrise (textele maramureșene): Psaltirea Scheiană, Psaltirea
Voronețeană, Psaltirea Hurmuzachi, Codicele Voronețean;
 în 1544, la Sibiu, se tipărește prima carte în limba română, „Catehismul
luteran”;
 în 1559, la Brașov, diaconul Coresi înființează o tipografie proprie;
 în secolul al XVII-lea, mai ales din a doua jumătate, limba slavonă pierde
teren în favoarea celei grecești, utilizată tot mai mult în biserică.
 Teritoriul de formare a poporului
român și a limbii române
Teritoriul de formare, „problema cea mai grea din istoria limbii
române” (Ovid Densusianu), a fost sursa unor îndelungate și energice
dispute științifice. Discuția rămâne încă deschisă, în sensul că
cercetările istorice, arheologice și lingvistice furnizează permanent noi
elemente.

 Teoriile genezei etnolingvistice românești pot fi repartizate în 3

grupe:
1. Teoria originii nord și sud-dunărene. Procesul complex de constituire a
poporului român și a limbii române a avut loc pe un întins teritoriu
romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul și la sudul Dunării: Dacia
și Dobrogea, sudul Panoniei, Moesia Inferioară și Superioară. Această
teorie, susținută de istorici (A. D. Xenopol și Nicolae Iorga) și de filologi
(Sextil Pușcariu și Al. Rosetti) este confirmată de diversitatea dovezilor
istorice, arheologice și lingvistice.
2. Teoria imigraționistă – contestă continuitatea românității în spațiul carpato-
dunărean și susține că patria primitivă a românilor se află în sudul Dunării,
de unde au imigrat și s-au stabilit în nordul fluviului. Teoriile imigraționiste
apar în istoriografia străină, dar și la mari filologi români de la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul sec. XX (O. Densusianu și Al. Philippide).
3. Teoria continuității, fondată pe un ansamblu bogat de dovezi științifice,
confirmă și susține faptul că în perioada cuprinsă între sfârșitul sec. al III-lea
și sec. al XIII-lea, pe teritoriul romanizat al fostei Dacii, existența populației
daco-romane latinofone, apoi a românilor, a fost neîntreruptă. Dovezile
continuității, importante cantitativ, diverse și concludente științific, sunt
furnizate de istorie, arheologie, etnografie, filologie și chiar de logică.
 Împrumuturi vechi
Influențe vechi
 Influența slavă
 Cea mai importană influență asupra limbii române începe cu mijlocul
secolului al VI-lea, odată cu migrația slavilor pe teritoriile de la sud de
Dunăre și pe cele de la nordul fluviului, conviețuind cu populația daco-
romană și treptat fiind asimilați.
 Procesul, deosebit de activ între secolul al VII-lea și al X-lea, prelungindu-se
până spre sec. al XIII-lea, are drept consecințe majore: bilingvismul slavo-
român, reorganizarea bisericii și oficierea slujbei în slavonă, organizarea
statală în cnezate și voievodate.
 Ulterior secolului al XIII-lea, limba română a recurs la împrumuturi slave
prin intermediul limbilor vecine: bulgara, sârbo-croata, ucraineana și rusa.
Influența slavă a început să se manifeste într-o fază ulterioară constituirii limbii
române ea a determinat o îmbogățire semnificativă a vocabularului românesc,
dar a fost lipsită de efecte majore asupra sistemului fonetic sau asupra structurii
gramaticale. Vocabularul este singurul compartiment al limbii române în care
influența slavă este substanțială și importantă.
Exemple:
1) substantive comune:
- om/familie: babă, boală, gât, gleznă, nevastă, obraz, trup, rană;
- casă/obiecte casnice: ciocan, clește, coasă, grajd, lopată, ogradă, pod, prag,
uliță, zăvor;
- ocupații: brazdă, plug, război, snop, suliță, undiță;
- natură: crâng, deal, dumbravă, izvor, luncă, prăpastie, văzduh, zăpadă;
- floră, faună: bob, hrean, ovăz, bivol, cocoș, molie, rac, veveriță;
- biserică: mucenic, pomană, schit, sfânt, slavă, troiță, vecernie;
- noțiuni abstracte: duh, milă, muncă, noroc, nevoie, silă, taină, trudă.
2) verbe: a citi, a clădi, a dărui, a dovedi, a greși, a hrăni, a iubi, a izgoni, a logodi, a
lovi, a munci, a omorî, a opri, a plăti, a părăsi, a primi, a privi, a porni, a sfârși, a
trăi, a trebui, a voi.
3) adjective: cârn, drag, lacom, mândru, prost, scump, viteaz, voinic, vrednic,
zdravăn, vesel, veșnic.
4) antroponime: Bogdan, Dan, Cârstea, Neagu, Radu, Vlad, Vlaicu, Mihai, Mircea,
Nicolae, Dumitru.
5) toponime: Cozia, Comarnic, Ialomița, Ilfov, Prahova, Predeal.
6) sufixe slave: -ac, -alnic, -anie, -aș, -că, -ean, -elnic, -enic.

Slavona este varianta literară târzie a limbii vechi slave, bisericești se impune
în spațiul românesc ca limbă de cult religios, după ce a fost acceptată ca limbă
sfântă, alături de limba greacă.
Pe lângă numeroase documente, în slavonă au fost redactate texte fundamentale
pentru cultura veche românească: cronicile lui Macarie, Eftimie și Azarie și
„Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (sec. al XVI-lea).
Slavona a rezistat în Țările Române până spre sfârșitul sec. al XVII-lea în realțiile
oficiale, de cancelarie, iar în biserică până în primele decenii ale sec. al XVIII-lea.
Influența greacă veche (bizantină) se exercită asupra limbii române
în sec. al VII-lea și al VIII-lea datorită relațiilor cu Imperiul bizantin.
Cuvintele grecești pătrund direct (arvună, catarg, flamură, mătase, stol,
traistă, zale) sau prin intermediul limbii slave (acatist, aliluia, anatemă,
apostol, călugăr, chilie, icoană, patriarh, comoară, corabie, crin,
busuioc, dafin, hârtie, livadă etc).
Influența maghiară se manifestă după stabilirea maghiarilor în
Transilvania, la începutul sec. al X-lea: alean, aprod, heleșteu, imaș, a
sudui, ban, belșug, a cheltui, gând, oraș, vamă + sufixele -șug, -șag, -ău,
-ătuș.
Influența turcică s-a manifestat între sec. X și XV. Exemple: acadea,
cafea, abanos, alai etc.
Infleunța germanică se conturează ca efect al presenței coloniștilor
sași în Transilvania începând cu sec. XI-XII: cartof, chiflă, șnițel, șvaițer,
pantof, stofă, șorț, șnur, buștean, chelner, crenvurști, parizer, ștrudel,
șpriț, turn, roabă, șindrilă, șopron, șură etc.
 Latinitate și dacism

Latinitatea și dacismul sunt concepte care desemnează două curente de idei

ce străbat cultura și literatura română. Ideea de latinitate începe să fie
afirmată la noi de generația cronicarilor în secolul al XVI-lea și al XVII-lea
(Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce), apoi de stolnicul Constantin
Cantacuzino și de Dimitrie Cantemir, atingând apogeul prin reprezentanții
Școlii Ardelene (Samuel Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior).
Alături de idei valoroase (unitatea și continuitatea românilor și combaterea
teoriei imigraționiste, a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării
alfabetului latin), ei promovează și evidente exagerări: originea pur romană
a poporului și a limbii, înlăturarea din limbă a tuturor elementelor nelatine
(purismul). Împotriva acestor exagerări se vor situa, în primul rând,
reprezentanții Junimii, în special Titu Maiorescu.
Dacismul își face simțită presența odată cu interesul romanticilor pentru
etnogeneză și pentru mitologia din spațiul traco-dac. Se conturează ca un
current de idei, mai mult sau mai puțin unitar, mai ales în perioada
interbelică, de multe ori fiind asimilat cu orientarea tradiționalistă. Cunoaște
câteva puncte de maxim interes, între care apariția în 1926 a monumentalei
opere a lui Vasile Pârvan, „Getica”, de referință în istoriografie.
Motivațiile apariției și persistenței celor două curente de idei sunt dintre
cele mai diverse: politice, psihologice, culturale, economice. Tocmai de
aceea ele au, în timp, un caracter relativ unitar cu interferențe, cu reveniri și
deplasări de accent pe una sau pe alta dintre poziții. Mai ales în perioada
interbelică, cele două curente de idei sunt percepute de pe poziții adesea
opuse, aflându-se în confruntare directă. Sunt folosite direct sau indirect ca
suport argumentativ pentru diferite antinomii: tradiție – modernitate; spirit
național – cosmopolitism; Orient – Occident.