UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Secția Teologie Pastorală

Lucrare de seminar – Morală

An IV, Semestrul II

Viața de familie – Vol IV

- Cuviosul Paisie Aghioritul –
- Cuvinte duhovnicești -

Profesor: Student:

Pr. Prof. Asist. Jean Nedelea Ioniță Florin Andrei

Anul 4, Grupa 4

București
2022

1
 1. AUTOR

Sfântul Paisie, după numele său de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa
Capadociei – Asia Mică, la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei și Dreptei Ana, din părinți
evlavioși. Tatăl său se numea Prodromos și era conducătorul locuitorilor Farasei. Pe mama sa
o chema Evloghia (mai târziu, în Konița, o strigau Evlampia). 
În jurul anului 1950 încep căutările pentru intrarea în monahism. Ajunge la Sfântul
Munte Athos, dar la rugămintea tatălui său, revine în lume. În a doua sa călătorie la Muntele
Athos, va lua hotărârea de a rămâne definitiv aici. În anul 1953 ajunge la Sfânta Mănăstire
Esfigmenu. După un an este făcut rasofor, primind numele de Averchie. După trei ani pleacă
la mănăstirea Filotheu. Aici a primit schima mică și numele de Paisie.
În 1958 se mută la Sfânta Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului, la Stomio - Konita,
unde a rămas până în 1962. În anul 1962, a plecat în peninsulă Sinai și a locuit la Chilia
Sfinților Galaction și Epistimi. În 1964, a revenit la Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul
Ivironului, la Chilia Sfinților Arhangheli. Atunci s-a legat și mai mult duhovnicește de sfântul
stareț Tihon, care viețuia la chilia Cinstită Cruce a Mănăstirii Stavronikita, unde a primit
schima mare, la 11 ianuarie 1966.
După o lungă ședere în spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpata o mare parte dintr-
un plămân, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a așezat la chilia unde viețuise un roman,
Ipatie. În anul 1968 ajunge la mănăstirea Stavronikita. Aici va face o schimbare în ceea ce
privește modul de viețuire al obștei – va face trecerea acesteia de la viața idioritmica la cea
chinoviala.
În martie 1969, după moartea duhovnicului său, merge la chilia Sfânta Cruce. Aici
viețuiește până în anul 1979.
Începând cu anul 1988, starea de sănătate a părintelui Paisie s-a agravat. Părăsește
pentru ultima oară Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. În dată de 4 februarie 1994 a fost
operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic și apoi a fost dus la mănăstirea „Sfântul Ioan
Teologul“ de la Suroti pentru a fi îngrijit.
A trecut la cele veșnice pe 12 iulie 1994. Potrivit dorinței sale, a fost înmormântat la
Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic).
Sfântul Sinod, sub președinția Sanctității Sale, întrunit în ședință ordinară marți, 13
ianuarie 2015, a aprobat în unanimitate referatul Comisiei Canonice pentru trecerea în rândul
Sfinților Bisericii Ortodoxe a monahului Paisie Aghioritul.

2
 2. OPERA – „Viața de familie”

Acest volum conține subiecte ce pe de o parte pot ajuta pe cei ce au nevoie, iar pe de
altă parte pot deștepta conștiințele oamenilor ce se zbat în lume departe de Cuvântul Lui
Dumnezeu, în așa fel încât să devină membre active și conștiente ale Bisericii și să se bucure
de buna înțelegere și de pacea și odihna dăruită de viața duhovnicească, în sânul familiilor lor.
Aceste subiecte reflectă și faptul că, în cadrul căsătoriei, este absolut necesară respectarea
tuturor poruncilor Lui Dumnezeu. Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că dacă fiecare
din soți își jertfește voia proprie și dă dovadă de răbdare unul față de altul, aceștia nu se vor
simți asupriți, deoarece vor face aceste lucruri din dragoste unul față de celălalt simțind astfel
fericirea care li se datorează.
Volumul acesta este alcătuit dintr-un capitol introductiv şi şase părţi. Multe din
subiectele acestui volum provin din discuţiile pe care stareţa, precum şi alte surori, le-au avut
cu Părintele Paisie. Pentru a ajuta pe tinerii care îşi fac probleme pentru calea pe care trebuie
să o urmeze în viaţă, s-a aşezat la începutul prezentului volum capitolul introductiv: „Tinerii
în faţa celor două căi ale vieţii”. În el se accentuează faptul că cele două căi pe care le-a trasat
Biserica noastră - viaţa de căsătorie şi cea monahală -sunt binecuvântate. Tinerii, potrivit cu
chemarea lor, cu puterile şi cu mărimea lor de suflet, trebuie ca, neinfluenţaţi şi cu încredere
în Dumnezeu, să aleagă una din cele două căi. Iar condiţia de bază pentru sporire în oricare
din căile pe care ar vrea s-o urmeze este să trăiască o viaţă neprihănită şi duhovnicească.
În prima din cele şase părţi ale acestei cărţi sunt fixate ca temelie a familiei dragostea
şi respectul reciproc dintre soţi. Răbdarea în greutăţile vieţii familiale, atunci când ea este
însoţită de rugăciune, izbăveşte familia de la destrămare.
În partea a doua, care se referă la obligaţiile şi responsabilitatea părinţilor pentru o
educaţie corectă a copiilor lor, se pune accentul în mod deosebit asupra importanţei pe care o
are exemplul părinţilor, cu alte cuvinte, este vorba despre „dojana lor tăcută” făcută copiilor,
precum şi asupra rolului pe care îl are mama. De asemenea se subliniază că afecţiunea şi
dragostea faţă de copii sunt condiţiile de bază pentru dezvoltarea lor firească.
Partea a treia se referă la copii, la bucuriile şi greutăţile lor de la vârsta pruncească
până la maturitatea lor, precum şi la obligaţiile lor faţă de părinţi. Respectul şi dragostea faţă
de părinţi, nu numai la vârsta copilărească, ci şi la maturitate, le asigură binecuvântarea Lui
Dumnezeu.
În partea a patra se dau sfaturi simple şi practice pentru viaţa duhovnicească în cadrul
familiei. În felul acesta copiii şi părinţii sunt ajutaţi să trăiască zilnic Evanghelia, fie că se află

3
acasă, fie la lucru, care trebuie, pe cât este cu putinţă, să contribuie la desăvârşirea lor, cea
după Dumnezeu, şi nu să-i „înece” cu stres.
În partea a cincea, care face referință la diferitele încercări prin care trec oamenii în
viaţa lor, se arată câtă mângâiere şi putere dă Dumnezeu celor care le înfruntă nu numai cu
răbdare, ci şi cu doxologie. Boala, infirmitatea, clevetirile sunt o binecuvântare pentru omul
care a prins sensul cel mai profund al vieţii. Prin suferinţele pe care le îndură îşi „plăteşte”
păcatele, sau îşi asigură răsplată cerească.
În final, partea a şasea cuprinde subiecte care se referă la înfruntarea corectă a morţii şi
la pregătirea pentru ea. Stareţul lămureşte care este adevărata mângâiere pe care ar trebui să o
aibă cei care se întristează pentru moartea persoanelor lor iubite şi subliniază cât de mult ajută
parastasele, rugăciunile şi milosteniile ce se fac pentru cei adormiţi. El înfăţişează o imagine
simplă şi sugestivă a judecăţii viitoare şi a vieţii veşnice.
Se poate ca omul contemporan, obişnuit cu legile „destinse” ale societăţii de astăzi, să
considere rigide şi cu neputinţă de pus în lucrare unele din poziţiile Stareţului, dar, dacă le va
judeca prin prisma Evangheliei, va constata că ele sunt exprimarea exactă a ei. Stareţul
întotdeauna îndemna la desăvârşirea în Hristos, cu toate acestea prin îndrumarea sa pastorală
iluminată de Dumnezeu, îndelungrabdă în faţa neputinţei omeneşti şi foloseşte iconomia,
desigur fără a consimţi la păcat. El se străduieşte, prin exemple, referiri la viaţa oamenilor din
vremurile mai vechi, să-1 facă pe omul contemporan să înţeleagă că Dumnezeu este viu şi
„lucrează toate în toţi”; şi că El nu răsplăteşte numai în viaţa viitoare ca un Răsplătitor, ci şi în
cea prezentă ca un Părinte iubitor. Dar pentru aceasta omul trebuie să-şi arate buna lui intenţie
prin mica sa nevoinţă. Căci puţin nevoindu-se, mult va primi. Iar această puţină nevoinţă
trebuie să o facă, pentru a da „dreptul” Lui Dumnezeu să intervină cu mult ajutor în viaţa lui.