Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie

„Nicolae Testemiţanu”
Facultatea de Farmacie

Referat
la obiectul de curs : Surse și metode de obținere a
medicamentului al studentei
Raileanu Ecaterina

grupa F2002

pe tema:
Microorganismele ca sursă de obținere a medicamentelor

Conducător Vladilena Evtodienco

Chișină u -2021

Cuprins:
Ce este un microorganism?
Ce sunt bacteriile?
Ce sunt antibioticele?
Clasificarea antibioticelor
Descoperirea antibioticelor

Microorganismele (derivat din greacă mikros, μικρός = mic + latină organismus = organism)

sunt organisme microscopice vegetale și animale de dimensiuni mici, invizibile cu ochiul
liber (dar care pot fi văzute cu ajutorul microscopului optic și electronic), în general,
unicelulare, cu structură internă relativ simplă. Trăiesc în sol, în apă, în aer, în corpul
plantelor sau al animalelor și pot fi saprofite sau patogene pentru organismul în care se
dezvoltă. Termenul de "microorganisme" este lipsit de semnificație taxonomică.
Microorganismele includ un grup vast și heterogen de organisme cu morfologie, activitate
biologică și poziție sistematică diferite: bacterii, arhee, fungi microscopici (mucegaiuri
și levuri), microalge (alge microscopice) și protozoare. Virusurile și agenții infecțioși
subvirali (viroizi, virino, virusoizi, prioni) nu sunt considerate microorganisme de mai mulți
microbiologi.

Bacteriile sunt microorganisme procariote alcătuin domeniul Bacteria (sinonim Eubacteria).
Prezintă de cele mai multe ori o lungime de câțiva micrometri, dar sunt foarte diverse din
punct de vedere morfologic, regăsindu-se sub formă sferică, alungită sau spiralată
(elicoidală). Bacteriile au fost printre primele forme de viață care au apărut pe Pământ și sunt
prezente în majoritatea habitatelor existente. Se regăsesc în sol, apă, izvoare termale, deșeuri
radioactive, chiar și la adâncimi mari din scoarța terestră. Bacteriile trăiesc în relații
de simbioză sau sunt uneori paraziți ai plantelor și animalelor. Majoritatea acestora nu au fost
caracterizate, iar aproximativ doar jumătate dintre încrengăturile bacteriene cuprind specii
care pot fi crescute în laborator. Știința care se ocupă cu studiul bacteriilor se numește
bacteriologie și este o ramură a microbiologiei.

Antibioticele (cunoscute și ca antibacteriene) alcătuiesc o clasă de medicamente, produse

de microorganisme sau obținute pe cale sintetică sau semisintetică, fiind cele mai importante
substanțe medicamentoase implicate în tratamentul și în profilaxia infecțiilor bacteriene de
diverse tipuri.  În mod normal, ele prezintă toxicitate doar pentru microorganismele cauzatoare
ale infecțiilor, fără să afecteze organismul uman sau animal, dar în anumite cazuri acestea pot
induce reacții adverse, cea mai frecventă fiind afectarea florei intestinale normale. Din punctul
de vedere al acțiunii, antibioticele pot face parte din două clase, ele manifestându-și
efectul bacteriostatic (prin oprirea creșterii bacteriei) sau bactericid (prin distrugerea acesteia),
însă există și exemple care prezintă ambele mecanisme. Există mai multe criterii conform cărora
se mai poate realiza clasificarea antibioticelor, de exemplu structura chimică sau activitatea lor
asupra bacteriilor. Din punct de vedere istoric, termenul de antibiotic face referire doar la agenții
antibacterieni secretați de către microorganisme, cu scopul de a afecta alte microorganisme și de
a oferi protecția față de acestea, și a fost utilizat pentru prima dată în anul 1942. În prezent,
definiția s-a extins și la acele substanțe medicamentoase antimicrobiene de origine sintetică,
denumite chimioterapice antimicrobiene, precum sunt chinolonele, sulfamidele și nitrofuranii.

Clasificare antibioticelor:
I. După efectul asupra celulei
- Bacteriostatic (tetraciclina, cloramfenicol)
- Bactericid (streptomicină)
- Bacteriolitic (penicilina, cefalosporine)
II. După spectrul de activitate
- AB cu spectru restrâns (îngust) de acţiune
-(AB anti-G+, anti-G-, anti-tuberculoase, anti-micotice, anti-tumorale, etc)
- AB cu spectru larg de acţiune (G+ şi G-)
III. După producent (origine)
-De origine fungică (peniciline, cefalosporine, grizeofulvina)
-Din actinomicete (aminoglicozide, macrolide, cloramfenicol, etc).
-De origine microbiană (bacitracina din Bacillus subtilis, gramicidina din Bacillus brevis,
polimixina din Bacillus polimyxa)
-De origine vegetală – fitoncidele (alicina, rafanină, imanină)
-De origine animală (lizozimul – din albuş de ou, ecmolina – din oase de peşte, eritrina – din
masă eritrocitară, splenocitina – din splină)
IV. După structura chimică
(beta-lactamice, macrolide, aminoglicozide, fenicoli, polipeptide, poliene, sulfamide, chinolone
şi fluorochinolone, nitrofurani, etc)
Primul antibiotic natural, penicilina, a fost descoperit de către Alexander Fleming, iar această
descoperire a permis o dezvoltare impresionantă în ceea ce privește tratamentul infecțiilor
bacteriene. Descoperirea epocală a fost realizată de către Alexander Fleming, care a făcut în
anul 1928 observația că secreția mucegaiului verde Penicillium notatum (care a contaminat în
mod întâmplător culturile, datorită unei ferestre lăsate deschise) are capacitatea de a
distruge colonia de bacterii cultivată. Fleming cercetase anterior proprietățile antibacteriene
ale lizozimului și astfel a putut interpreta corect faptul că, prin dezvoltare,
organismul fungic a secretat un compus cu putere de inhibiție de creștere asupra
bacteriei Staphylococcus aureus. Deși nu a putut realiza izolarea acestuia fără ajutorul
chimiștilor, Fleming a publicat rezultatele în literatura de specialitate, iar pe baza denumiri
genului Penicillium a oferit compusului numele de penicilină. Ernst Chain și Howard Walter
Florey au fost savanții care au continuat cercetările lui Fleming și au reușit într-un final să
obțină penicilina într-o formă purificată, însă utilizarea acesteia nu a fost disponibilă la scară
largă decât după 1945. Structura chimică a penicilinei a fost propusă de către Abraham în
1942 și a fost ulterior confirmată de către Dorothy Crowfoot Hodgkin în 1945.
Cecil George a relizat, în anul 1930, primele observații clinice ale terapiei cu penicilină, la
pacienții nou-născuți bolnavi de conjunctivită. Chain și Florey au permis, prin studiile intense
realizate, acceptarea pencilinei ca agent terapeutic, dar doar în anii 1940, când au început să
apară primele înregistrările ale unor beneficii terapeutice. Pentru munca depusă în dezvoltarea
penicilinei, Fleming, Chain și Paine au primit Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1945.
De asemenea, René Dubos a izolat, în 1939, tirotricina (formată din 20% gramicidină și 80%
tirocidină), primul antibiotic care a fost testat clinic și unul dintre primele care au fost fabricate
la nivel industrial. Aceste descoperiri au fost foarte importante, întrucât au readus la lumină
interesul pentru penicilină și au lansat practic „epoca de aur a antibioticelor”. Datorită
necesității imperioase de a trata multitudinea de răni infectate cauzate în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, au fost investite foarte multe resurse în încercarea de a investiga
proprietățile penicilinei și de a o purifica, astfel că în 1940 acest lucru a fost relizat în
final. Antibioticele au început să fie frecvent utilizate începând cu anul 1943, când a debutat
producția la nivel industrial a penicilinelor în Statele Unite, Regatul Unit, Australia și în alte
state. „Epoca de aur a antibioticelor”,  este o perioadă în care a fost descoperită o multitudine de
antibiotice: streptomicina, bacitracina,  cloramfenicolul, eritromicina, rifampicina, etc.
Perioada 1940 - 1970 este caracterizată de o așa-numită „explozie” a descoperirilor de
antibiotice. După popularizarea penicilinei, au început să apară noi clase de antibiotice care au
la bază nucleul beta-lactamic, compuși care au fost grupați sub denumirea de antibiotice beta-
lactamice. Noile peniciline sintetizate au fost : meticilina , oxacilina , ampicilina și
carbenicilina. Cefalosporinele au început să fie dezvoltate după descoperirea cefalosporinei C
în 1945, din specia de ciupercă Cephalosporium. Descoperirea streptomicinei din anul 1944 a
permis studiul unui număr mare de compuși sintetizați de speciile din genul Streptomyces,
ducând la descoperirea de neomicină (1949), kanamicină (anii 1950) și gentamicină (1963).
John Ehrlich a reușit să izoleze cloramfenicolul, un compus important, din Streptomyces
venezuelae. Au fost caracterizate și primele tetracicline: aureomicina (clortetraciclina, 1948),
izolată din Streptomyces aureofaciens, și teramicina (oxitetraciclina, 1950), izolată
din Streptomyces rimosus.

Descoperirea macrolidelor a debutat cu eritromicina (iloticină), care a fost izolată

din Streptomyces erythreus în 1952. Pentru a evita instabilitatea acesteia în mediu acid, au
fost dezvoltați compuși semisintetici, precum claritromicina și azitromicina, iar ulterior a
fost dezvoltată telitromicina, o ketolidă. Au urmat glicopeptidele, cu primul reprezentat
vancomicina, izolată din Amycolatopsis orientalis în 1955, iar apoi teicoplanina, izolată
din Actinoplanes teichomyceticus în 1984. Streptograminele, de asemenea izolate din
streptomicete din sol, au fost menționate pentru prima dată în literatură în
1953. Prima lincosamidă, denumită lincomicină, a fost caracterizată în anii 1960 și a fost
izolată din Streptomyces lincolnensis, iar derivatul semisintetic clorurat al
acesteia, clindamicina, a fost descris în anul 1969. Rifamicinele au fost obținute atât prin
izolare, cât și prin sinteză chimică: rifampicina a fost descoperită și izolată din Streptomyces
mediterranei în 1957, iar apoi au fost obținute rifabutina și  rifapentina.
Dezvoltarea clasei chinolonelor și a fluorochinolonelor a avut un impact puternic asupra
tratamentului antiinfecțios, acestea inhibând unele enzime necesare în replicarea ADN-ului
bacterian (ADN-giraza, topoizomeraza IV). Primul reprezentant, acidul nalidixic, a fost
descoperit întâmplător în 1962 în timpul încercării de a sintetiza derivați de clorochină. A
urmat descoperirea în 1987 a ciprofloxacinei, o moleculă cu spectru antimicrobian
îmbunătățit, ceea ce a permis dezvoltarea ulterioară a peste 10 000 de molecule de
chinolone. Dintre aceștia, doar 20 au început să fie comercializați cu succes. O singură altă
clasă capabilă să inhibe giraza bacteriană a fost introdusă, aminocumarinele, cu principalul
reprezentant novobiocina.
Pe toată durata secolului al XX-lea, numărul de substanțe antibiotice introduse în terapie a
crescut semnificativ, astfel că în perioada 1935 - 1968, 12 noi clase de antibiotice au fost
introduse. Totuși, numărul a scăzut drastic, iar între 1969 și 2003 doar două noi clase au fost
descoperite. După finalizarea „epocii de aur” a antibioticelor, numărul foarte mare de agenți
introduși a dus la utilizarea irațională a acestora în multe domenii, precum medical, veterinar,
în industria alimentară și în agricultură, ceea ce a condus la apariția fenomenului sever
de rezistență la antibiotice. Prezența antibioticelor în mediul înconjurător creează o presiune
asupra bacteriilor patogene de a dezvolta rezistență și distruge bacteriile folositoare. Unele
studii propun ca singură metodă de reducere a rezistenței la antibacteriene eliminarea
presiunii de selecție asupra bacteriilor patogene.
Utilizări medicale :
Antibioticele sunt utilizate în profilaxia și tratamentul infecțiilor bacteriene, și uneori a
infecțiilor produse de protozoare (adesea, se utilizează metronidazolul) În practica medicală,
este aplicat conceptul de terapie empirică, iar în momentul în care se
pune diagnosticul unei infecții bacteriene, dar nu se cunoaște agentul patogen, se
administrează un antibiotic cu spectru larg (pe baza simptomatologiei) și se
inițiază antibiograma (a cărei realizare poate dura câteva zile). Pe de altă parte, în contextul
cunoașterii microorganismului patogen sau al identificării acestui prin antibiogramă, se poate
începe terapia definitivă, de obicei cu un antibiotic cu spectru mai îngust de acțiune. Alegerea
terapiei se face având în vedere diferiți factori, precum natura și sensibilitatea patogenului,
toxicitatea antibioticului și costul terapiei.
Măsurile de profilaxie prin tratament cu antibiotice sunt aplicate în special în cazul pacienților
care prezintă o susceptibilitate ridicată pentru dezvoltarea de infecții bacteriene, precum cei
imunocompromiși (ca urmare a infecției cu HIV, pentru prevenirea pneumoniilor), pacienții
aflați sub tratament cu imunosupresoare, pacienții bolnavi de cancer sau la cei care urmează
să aibă o intervenție chirurgicală. Se remarcă o importanță mare a antibioterapiei profilactice
în chirurgia stomatologică, utilizând la prevenirea bacteriemiei și a dezvoltării
de endocardite infecțioase. O altă aplicație a profilaxiei este la pacienții cu neutropenie, de
obicei bolnavi de cancer, care sunt predispuși la dezvoltarea de infecții.
În cazul antibioterapiei, succesul terapeutic depinde de mai mulți factori, inclusiv
particularitățile pacientului, localizarea infecției și proprietățile farmacocinetice
și farmacodinamice ale antibioticului utilizat. Problema rezistenței la antibiotice nu trebuie
contracarată neapărat prin dezvoltarea de noi compuși, ci se poate aplica o terapie combinată,
în care cel puțin două antibiotice cu mecanisme de acțiune diferite se utilizează împreună (de
exemplu, în tuberculoză). În tratamentul cu antibiotice, se pot alege mai multe căi de
administrare. De obicei, se recurge la administrarea orală (per os), iar în cazuri severe, în
particular în cazul infecțiilor sistemice, se recurge la administrarea prin injectare intravenoasă.
Administrarea antibioticelor trebuie realizată cât mai rapid posibil, în special în cazul
infecțiilor care pun viața în pericol, fapt pentru care multe unități de urgență dețin antibiotice.
În cazul infecțiilor necomplicate, care sunt localizate la nivel topic, administrarea preferată
este la acest nivel, fie sub formă de picături oftalmice (în conjunctivită) sau de picături
auriculare (în otită), dar și pentru tratamentul unor infecții cutanate, prin diverse forme
farmaceutice. Aplicarea antibioticelor la nivel topic oferă avantajul unei concentrații susținute
la locul infecției, ceea ce pe de-o parte reduce absorbția sistemică și riscul de toxicitate, și pe
de altă parte presupune utilizarea unor volume mici, ceea ce reduce riscul de utilizare
neconformă. A fost raportată și reducerea riscului de infectare al rănilor post-chirurgicale prin
aplicarea cutanată de antibiotice la nivelul acestora. În ciuda acestor fapte, administrarea
topică nu permite un control exact al dozei, iar la acest nivel pot apărea reacții de
hipersensibilitate sau dermatite de contact.
O terapie cu antibiotic trebuie să fie inițiată doar cu prescripția eliberată de un specialist
medical autorizat, care are de asemenea obligația să monitorizeze evoluția tratamentului.
Totuși, există multe cazuri de automedicație în rândul tratamentului cu antibiotice, prin
procurarea directă a acestora de către pacienți din farmacii, o practică cu potențial periculos și
care duce la agravarea fenomenului de rezistență la antibiotice.
Datorită variației atât de mare între agenții antimicrobieni, este dificil să se facă o generalizare
cu privire la efectele adverse obținute ca urmare a administrării acestora, cu atât mai mult cu
cât intervin și factorii care țin de fiecare pacient în parte. În plus, terapia antibiotică produce
de obicei puține efecte adverse, este de obicei bine tolerată, iar efectul benefic terapeutic este
superior efectelor toxice.
Adesea sunt observate febra, senzația de greață și disconfortul gastrointestinal, precum
apariția unor reacții alergice cutanate. Una dintre cele mai comune reacții adverse
este diareea asociată cu colită pseudomembranoasă. Aceasta apare ca urmare a
perturbării florei normale de la nivel intestinal, ceea ce îi permite bacteriei
anaerobe Clostridium difficile să prolifereze la acest nivel, deoarece specia este rezistentă la
acțiunea majorității antibioticelor uzuale, dar se dezvoltă în lipsa bacteriilor benefice. În
aceeași ordine de idei, aceste dezechilibre ale microbiotei nu sunt localizate doar la nivel
intestinal, ci pot să apară și la nivel vaginal, ducând la instalarea unei candidoze. Unele reacții
adverse sunt specifice anumitor clase de antibiotice, cum sunt de exemplu nefrotoxicitatea în
cazul aminoglicozidelor, colorarea dinților în cazul tetraciclinelor și riscul de afectare al
tendoanelor în cazul chinolonelor.
Utilizarea irațională a antibioticelor pentru tratarea unor boli, atât la oameni, cât şi la animale,
a determinat apariţia şi răspândirea rezistenţei la antimicrobiene. Fenomenul reprezintă o
problemă majoră de sănătate publică în țara noastră, dar și pe întreg globul pământesc. În
Republica Moldova, antibioticele constituie aproximativ 10% din numărul total de
medicamente întrebuințate de moldoveni. Potrivit primului studiu naţional de prevalență a
infecțiilor asociate asistenței medicale și consumului antimicrobienelor în spitalele din
Republica Moldova, realizat în 2018, sub egida Ministerului Sănătății, Muncii și Protecției
Sociale, 42,7 % dintre pacienţi sunt trataţi cu antibiotice. 
Riscurile utilizării iraționale a medicamentelor antibacteriene constau în formarea unor tulpini
de microorganisme rezistente la antibiotice, care, fiind agenți cauzali a proceselor
patologice/infecțiilor, pot crea bariere în tratamentul pacienților de alte boli, cauzând diferite
complicații și chiar decese, în special pe fonul unui sistem imunitar slăbit.

Conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății, fenomenul rezistenţei antimicrobiene

reprezintă o problemă prioritară de sănătate publică la nivel global, fiind constatată la mai
multe maladii cu impact major social, precum tuberculoza, pneumonia, infecţiile tractului
urinar. Infecţiile cauzate de microorganisme rezistente la medicamentele antibacteriene
provoacă în fiecare an 33.000 decese în Uniunea Europeană, iar la nivel mondial – 700.000.
Povara pe care o reprezintă infecțiile cu bacterii rezistente la antibiotice este comparabilă cu
povara pe care o reprezintă gripa, tuberculoza și HIV/SIDA la un loc.

În concluzie ,pot spune ca Dezvoltarea rezistenței microorganismelor la antibiotice poate fi

redusă prin anumite acțiuni, ce țin de utilizarea rațională a antibioticelor. În primul rând, prin
supravegherea epidemiologică a bolilor infecţioase şi a paternului de rezistenţă și promovarea
utilizării raţionale şi, respectiv, administrarea antibioticelor doar la prescrierea acestora de
către medic. Nu în ultimul rând, eliberarea remediilor antibacteriene se face strict în baza
rețetei prescrise de către medic și prescrierea remediilor antibacteriene de către medic doar la
necesitate, doar în scop de tratament, bazată pe investigații de laborator cu identificarea
microorganismului și sensibilității acestuia. De asemenea, tratamentul se ajustează în
conformitate cu rezultatele investigațiilor microbiologice și sensibilității la antibiotice;
aplicarea la posibilitate a antibioticilor cu spectru selectiv de acțiune, începând cu remedii
antibacteriene de prima generație și evitarea aplicării antibioticelor de rezervă.

Bibliografie:
file:///C:/Users/smsan/Downloads/
ROM_4__Antibiotice-48826%20(1).pdf
https://ro.wikipedia.org/wiki/Antibiotic
https://msmps.gov.md/comunicare/buletin-informativ/
cum-putem-preveni-aparitia-rezistentei-la-antibiotice/