Vieru - FĂPTURA MAMEI - Comentariu

Mama! Ce cuvânt înălțător, primul nostru cuvânt! Ce sentimente de dragoste ne învăluie

sufletul, și un chip sfânt ne apare în fața ochilor atunci când îl rostim. Ea e ființa cea mai sublima,
ființa care dă viață pe pământ, cea care ne veghează primele zile de viață, cu primele nopți de
nesomn. Cea care se bucura văzându-ne primul zâmbet, primii pași, dar și cea care suferă alături
de noi când pățim ceva dureros.

Cum orice frunză se află ocrotită în copacul ei, așa și orice copil își dorește mama alături,
în care vede o ființă măreață, fără păcat, puternică precum o stânca în marea
învolburată, concomitent o fire blândă, o zână din povești.

”Mama este începutul tuturor începuturilor” spunea Grigore Vieru, unul din cei mai
renumiţi poeţi basarabeni. 

Pentru toți, mama este simbolul adăpostului, căldurii, dragostei și hranei, chiar și

pentru Grigore Vieru, care o venera nespus. ”Făptura mamei” reprezintă un arhetip, un
izvoar de inspirație pentru poet. Războiul l-a lipsit de tatăl său, astfel de mic copil, fiind
întreținut de mama sa, care lucra din noapte în noapte pentru a-și hrani pruncul cu o
bucată de mamaligă rece. Acest zbucium din copilărie, neliniștea privind lipsa unui din
părinți, și căutarea permanentă de surse pentru existență, l-au facut pe scriitor sa
publice această poezie

Opera, alcatuită din doua strofe, are cuvintul-cheie ”mama”, fiind tema poeziei. La
citirea sau audierea textului, vedem imaginar acea femeie harnică, ușoară, neliniștită,
despre care ne vorbeste Gr. Vieru.

Faptura mamei are pentru Grigore Vieru o proiecție cosmică: 

“Ușoară maică ușoară,

  C-ai putea să mergi calcând 

Pe semințele ce zboară

Între ceruri și pământ.”

Autorul a preferat forma vocativului”maică”, prin care face o trimitere și impune o

paralelă între mama și Maica Domnului, asociând-o cu ceva divin. Rima încrucișată
feminină, apoi masculină și piciorul de vers bisilabic, dispun de muzicalitate. La
nivelul fonetic, sunetul “s” din cuvintele ”uşoar㔺i abundenţa de vocale deschise, ne
ajută auditiv să întrezărim zborul sfânt al mamei, zbuciumul ei între ceruri şi pământ,
între cele lumeşti şi cele Dumnezeieşti. Paralelele accentuează puritatea, gloria, soarta şi
profeţia mamei.

”Pe semințele ce zboară / Între ceruri și pământ” reprezintă raze de lumină, care artistic
vorbind, unesc cele două lumi: cosmosul și pământul. Semințele ar putea reprezenta și
ideile, pe care mama le sădește în sufletul copilului: semințe de bunatate, credință,
sinceritate, care urmează să dea roade. Tot ”semințele” simbolizează și urmasii, neamul,
generațiile zămislite de Mama-Biserică, de la care creștinii au primit viață și har.

Mama trăieşte între cer şi pământ, adică mereu în mintea lui. În poezia lui Vieru simbolul
mamei are aceeaşi ambivalenta ca şi în cele ale mării şi pământului: viaţa şi moartea sunt
corelative. Naşterea înseamnă ieşirea din pântecul mamei; moartea înseamnă
reîntoarcerea în pământ. Mama este simbolul adăpostului, căldurii, dragostei şi hranei
care pe parcursul vieţii poetului îl însoţesc.

În versurile ”Iarba știe cum te cheamă” desprindem ideea că precum iarba își are

rădăcinile afundate în pământ, așa și mama are rădăcini în neamul ei, de la care ne
transmite obiceiuri și tradiții. Iarba mai e și simbolul eternității, transpus asupra
oamenilor ar fi o contopire cu natura intru dăinuire. Trecerea spre astral e continuată în
versul ”Steaua știe ce gândești” - de unde aflăm că mama e un arhetip cu conotații
divine, fapt confirmat biblic - Să ascultați de mama și tatăl vostru, ce reprezintă o
constantă existențială, totodată, marcând întreaga soartă a omului pe pământ.

Toate aceste argumente ne duc la gândul că trebuie s-o iubim pe mama şi s-o răsplătim
cu aceeaşi grijă, dragoste, ce ne-o oferă ea nouă şi pe care o merită din plin.

Oare cine a reflectat mai intens, mai emoţionant, mai frumos motivul mamei în poeziile
sale decât Vieru?! A scris poezii despre părinţi, patrie, copii, limbă… şi mamă.

Pentru Vieru mama e patria, mama e cuvântul (logos), mama e libertatea,

demnitatea națională, zeiţa protectoare, dorul şi jertfa zidirii. Asemenea războinicilor-
strămoşi cu ştiinţa de a se face nemuritori, şi Grigore Vieru nu se teme de moarte, ci
numai de suferinţa Mamei-Ţară: De moarte nu mă tem, / Mă tem de suferinţa mamei /
De o vedea că nu-s. / De moarte nu mă tem, / Dar cine, cine, dulceo, / Iubi-te-va mai
mult ? // De moarte nu mă tem, / Dar cum să-mbrace sufletu-mi / Celalt, al bolţii trup ? /
Căci sus e nesfârşit adâncul, / Iar sufletu-mi e doară / Cât ochiul tău cel umed. // De
moarte nu mă tem, / Mă tem să nu apese trupu-mi / Suflarea de izvor. / De moarte nu
mă tem, / Dar cântă pasărea pe ram / şi lunca nu mă ştie. („Doină”) Patria-Mamă este
pentru eroul liric al lui Grigore Vieru aroma, aurul desfăşurării vieţii zi şi noapte: Piatra
asta e o pâine caldă. / Vântul ăsta e un vin domnesc. / şi pelinul – busuioc sălbatic. //
Vine ziua aurindu-mi pâinea. / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-
mi gândul. Desigur, dacă eşti bună sămânţă: Dar mai întâi / să fii sămânţă. / Tunet să
fii. / Ploaie să fii. / Lumină să fii. / Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană.
/ Brăzdar să fii. / Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat / de-
atâta rod. („Dar mai întâi”). Mâna Mamei-Patrii este coroană-mpărătească pe fruntea
fiului: Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână
părintească, / A mamei mână părintească. // Duios, o, mâna ei întâi / Cu mâna dragei
mele fete / S-au întâlnit la mine-n plete, / S-au întâlnit la mine-n plete. // Copii am. Dar
şi-acum, când / Vin zorii noaptea s-o destrame, / Găsesc pe frunte mâna mamei, /
Găsesc pe frunte mâna mamei. // O, mâna ei, o, mâna ei, / O, mâna ei, ca ramul veşted, /
A-mbătrânit la mine-n creştet, / A-mbătrânit la mine-n creştet. („Mâinile mamei”).
„Tăcerea“ Mamei-Patrii prilejuieşte poetului un lanţ de comparaţii de o mare forţă lirică:
Tăcută / Eşti, draga mea mamă, / Tăcută. // Ca mierla / Ce-nhamă, deshamă, / Ca mierla.
// Ca frunza / Când merge la coasă, / Ca frunza. // Ca iarba / Când şade la masă, / Ca
iarba. // Ca steaua / La moară când duce, / Ca steaua. // Ca piatra / Ce-aminte-şi
aduce, / Ca piatra. („Tăcerea mamei”). Profunde reverberări de suflet românesc întâlnim
şi în alte poezii în care apare simbolul mamei: Pe izvor cu val de verde / Suflet sună,
gând se vede. / Tot ce-i veşnic şi frumos, / Ce-i frumos, e domnesc os ! / Pe izvor cu val
de bine / Doină creşte, dor tot vine. / Tot ce-i dor e neuşor, / Chiar de vine pe izvor !
(«Izvorul mamei»); – Pe fag dulce-amărât / Arde, mamă, alba-ţi stea, / Te uitaşi la ea atât
/ Încât semeni azi cu ea. // Ziua, noaptea, la apus, / Ardeţi către tot ce-i sfânt, /
Luminând pe rând de sus / Faţa cestui vechi pământ. // – Ardem. Căci în lung şi-n lat /
Nu-i mai tragic nenoroc: / Stea cu foc înstrăinat / şi durere fără loc.(„Steaua mamei”). Ca
simbol izbăvitor-mitic, Mama / Terra Mater, apare şi într-o cunoscută ars poetica,
asociindu-şi simbolul geniului orfeic: Să cânte pot (credeam) şi şarpii. / I-am pus ca
grave strune harpii, / Alăturea de coarda poamei / şi sfântul fir de păr al mamei. / Cu
harpa stăm sub mere coapte. / Ei blând cântau. Ci-n neagra noapte, / Trecând prin
codru, singuratec, / Ei prinse-a şuiera sălbatec, / Săreau să-mi muşte mâna, faţa, / Să-i
sugă cântecului viaţa. / Sunai al mamei păr sub cetini, / Veniră-n fugă-atunci prieteni. /
Când mă trezisem ca din vise, / Văzui c-o strună-ncărunţise. („Harpa”).

Orice copil, orice fiu vede în mama lui o fiinţă măreaţă, fără de păcat, puternică precum
o stâncă în marea învolburată şi totuşi, în acelaşi timp, o fire blândă, o zână ce a coborât
din tărâmul basmelor pentru a fi alături de noi. Dragostea pentru femeie în sensul mai
larg al cuvântului înseamnă de fapt, la Vieru dragostea pentru mama.

Mama, care exprimă maternitatea, este marele simbol şi marea ei tema. Celelalte motive:
copilăria, iubirea, cântecul, pământul, patria se întreţes într-un întreg, datorită acestui
mic fir structurat.
Şi pentru Vieru, ca şi pentru Blaga fericirea s-a născut la sat. Femeia muncită, Mama, îşi
plimba doar făptura între slujbă, Dumnezeu şi real, slujba tăcerii de piatră şi slujba pâinii
la cuptor. Fără a se evidenţia, Mama poetului a crezut neîncetat în Dumnezeu şi aceasta
credinţă a ajutat-o: “Mama mea viaţa întreagă / A trăit fără bărbat / Singuri pre erau în
casa / Ploi cu grindină când bat”. Aceste versuri exprimă că mama lui chiar daca a trăit
fără bărbat nu s-a lăsat dar a luptat pentru a supravieţui şi acelor ploi cu grindină care
semnifică tristeţea, durerea şi necazul ea le-a trăit singură fără a apela la ajutorul cuiva.
Poetul o reaminteşte pe mamă în termeni atât de simplişti (în nici un caz „simpli”), încât
poate fi tradus în orice limbă. La fel de frumos el o compară cu pâinea din cuptor. Vorba
unui prozator: “El scrie despre mama sa ca la gura cuptorului când se face pâinea. Mama
ca motiv fundamental al creaţiei lui Vieru cunoaşte diferite întruchipări stilistice -; de la
confesiunea directă, abia ascunsă în mantia versului până la compararea mamei cu nişte
lucruri cum ar fi patria, pământul şi altele. În general, poetul îşi cere scuze pentru o vină
care nu-i aparţine. El îşi cere scuze de la mamă ca nu a putut la timp să-i mulţumească ,
s-o ajute la timp , să-i împărtăşească durerea si bucuria.