Tabaran Roman, Gr.

Lucrarea de laborator nr. 1: Tezele generale ale criminalisticii

Raport (5-7 pagini), privind noțiunea și clasificarea metodelorși mijloacelor tehnico –

criminalistice (se admite și schematic), noțiunea și conținutul truselor criminalistice
specializate, noâiunea și cuprinsul laboratoarelor criminalistice mobile; noțiunea,
destinația și caracteristica succintă a instrumentelor de măsurare folosite de centrele de
teren, cu prezentarea de imagini fotografice ale acestora.

Criminalistica este ştiinţa despre care se spune pe drept cuvânt că serveşte ca mijloc
eficient în combaterea criminalităţii. Metodica criminalistică, ca compartiment al acestei
ştiinţe, sintetizează şi direcţionează aplicarea cunoştinţelor din celelalte compartimente la
cercetarea anumitor categorii de infracţiuni, realizând sarcina generală-contribuţia la
combaterea criminalităţii.

Cuvinte-cheie: criminalistică, mijloc eficient, categorii de infracţiuni, criminalitate În

sistemul ştiinţei criminalistice metodica cercetării unor categorii de infracţiuni se află în
legătură indisolubilă cu teoria generală sau introducere în criminalistică, tehnica criminalistică
şi tactica criminalistică, totodată, avînd propria importanţă şi conţinut.

Metodica cercetării unor categorii de infractiuni este compartimentul final al

criminalisticii şi reprezintă un sistem ştiinţific fundamentat de recomandări privind utilizarea
prevederilor teoretice generale, mijloacelor şi metodelor tehnicii criminalistice, tezelor şi
procedeelor tacticii criminalistice la cercetarea, descoperirea şi prevenirea unor categorii
concrete de infracţiuni.

Teoriile şi prevederile generale ale criminalisticii, mijloacele şi metodele tehnicii

criminalistice, tezele şi procedeele tacticii criminalistice prezentate şi studiate anterior în
cadrul ştiinţei criminalistice se refereau la depistarea, fixarea, examinarea, interpretarea şi
ridicarea urmelor materiale de probă sau obţinerea şi documentarea urmelor ideale ale
infracţiunilor la general. Însă tot ceea ce s-a nominalizat este predestinat pentru combaterea
infracţiunilor concrete şi poate fi realizat numai în procesul depistării, cercetării şi prevenirii
infracţiunilor concrete.

După cum se ştie, criminalistica este structurată în patru compartimente: teoria

generală sau întroducere în criminalistică, tehnica criminalistică, tactica criminalistică şi
metodica criminalistică sau metodica cercetării unor categorii de infractiuni.

Teoria generală a criminalisticii tratează noţiunea, obiectul, sarcinile, legăturile

criminalisticii cu alte ştiinţe, metodologia criminalistică, istoricul acesteia, esenţa activităţii
infracţionale şi activităţii criminalistice, diagnosticarea şi identificarea criminalistică ,
evidenţele criminalistice. Tehnica criminalistică reprezintă un sistem de teze despre legităţile
formării urmelor materiale ale infracţiunilor şi despre mijloacele, metodele şi procedeele
tehnico-ştiinţifice de depistare, fixare, examinare, interpretare şi ridicare, a urmelor materiale
în scopul diagnosticării şi identificării făptuitorilor, a victimelor, a mijloacelor şi materialelor
folosite la comiterea actului illicit, a mijloacelor sau documentelor utilizate de făptuitor întru
obţinerea scopului infracţional. Tactica criminalistică este constituită din ansamblul de teze
generale şi procedeele specifice de organizare şi realizare a cercetării, de efectuare a acţiunilor
de urmarire penală, prevăzute în Codul de procedură penală.

Este de remarcat faptul că nici teoria generală a criminalisticii , nici tehnica

criminalistică şi nici tactica criminalistică, elaborînd unele sau altele prevederi, recomandări
nu pot da răspuns , de exemplu, ce anume poate fi diagnosticat sau identificat în cazul
investigării unui furt din locuintă sau jaf, care anume metode vor fi folosite în cazul cercetării
unui omor prin strangulare sau împuscare etc. De asemenea nu poate tehnica criminalistică
indica pe ce obiect mai des pot fi depistate amprentele papilare ale infractorului în cazul
săvărşirii unui act de vandalizm sau răpirea unui mijloc de transport. Tactica criminalistică,
elaborînd aşa procedee tactice ca ascultarea martorilor sau bănuiţilor, învinuiţilor, nu poate da
recomandaţii concrete, de exemplu, referitor la particularităţile ascultării martorilor în cauza
unui omor, furt sau neglijenţe în serviciu etc. Determinarea particularităţilor depistării şi
utilizării urmelor anumitor categorii de infracţiuni, precum şi elaborarea procedeelor şi
recomandărilor tactice de organizare şi investigare a cauzelor penale de diferite categorii,
efectuare a acţiunilor de urmărire penală în diverse situaţii şi pe anumite categorii de
infracţiuni este considerată o sarcină importantă a metodicii criminalistice.

Termenul metodica provine de la latinescul „methodes“ şi are mai multe aspecte:

1) mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii; mod de a proceda,

procedeu sau ansamblu de procedee folosite în vederea realizării unui scop; metodologie;

2) manual care cuprinde reguli şi principii normative pentru învâţarea sau practicarea
unei discipline, a unei arte etc.; ansamblu al acestor reguli şi principii;

3) mod organizat, sistematic de lucru, de gîndire şi de structurare a unei lucrări;

sistem.1 Metodica criminalistică poate fi definită ca parte integrantă (compartiment) a ştiinţei
criminalistce şi prezintă un sistem optimal de teze ştiinţifice şi recomandări 1 Vezi: Dicţionar
Enciclopedic. Chişinău, Cartier, 2001, p.538 practice, elaborate în baza studierii legităţilor
activităţii infracţionale şi criminalistice, ţinîndu-se cont de cerinţele procesuale, în scopul
cercetării unor categorii de infracţiuni. Reieşind din cele menţionate putem constata că
metodica criminalistică prezintă un sistem de teze generale şi recomandări, metode, procedee
şi principii de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni. Constituind un compartiment al
ştiinţei criminalistice, scrie prof. I.Vozgrin, metodica studiază legităţile organizării şi
efectuării cercetării, descoperirii şi prevenirii infracţiunilor în scopul elaborării
recomandărilor, metodelor, procedeelor şi principiilor optimale de cercetare a diverselor
categorii de infracţiuni. În trecut au fost întreprinse tentative de a elabora o metodică
universală de cercetare a tuturor infracţiunilor (A.Weingart, A.Niceforo-în occident,
I.Iachimovîn Rusia)2 însă acestea au eşuat, fiind-că o aşa generalizare pe scară largă a
infracţiunilor inevitabil aduceau la recomandări abstracte fără de folos practicii cercetării,
descoperirii şi prevenirii infracţiunilor. Ştiinţa criminalistică a respins acele tentative de
formare a unei metodici universale reeşind din considerentele că fiecare infracţiune comisă nu
se aseamănă cu alta, chiar din aceeaşi categorie.
 Cercetarea sau investigarea fiecărei infracţiuni este un proces strict individual. Aici se
are în vedere că o infracţiune se deosebeşte de alta prin anumite elemente: subiect, obiect,
modul de operare şi conţinutul activităţii infracţionale , locul, timpul, procedeele utilizate în
realizarea scopului infracţional, consecinţele, motivul şi scopul săvârşirii actului ilicit etc.
Fenomenul infracţiunii cu tot ansamblul de elemente este studiat de mai multe ştiinţe juridice
( drept penal, criminologie ş.a.) însă numai criminalistica după rezultatele obţinute elaborează
metode şi mijloace de depistare, fixare şi ridicare a urmelor acesteia, precum şi procedee şi
recomandari de descoperire, cercetare şi prevenire a actelor infracţionale. Metodica
criminalistică, ca compartiment al ştiinţei criminalistice, are un obiect de studiu propriu şi un
domeniu de cercetare bine determinat.

Obiectul metodicii criminalistice îl constituie:

1) metodele de comitere a diferitor categorii de infracţiuni, personalitatea infractorului,

valorile la care tentează acţiunile ilicite, mijloacele şi metodele folosite de făptuitori la
săvîrşirea unor sau altor infracţiuni, procedeele şi formele de tăinuire, camuflare a activităţii
ilicite;

2) practica de cercetare, descoperire şi prevenire a infracţiunilor, de interacţiune a

organelor de urmărire penală cu alte servicii (operative de investigaţii, administrative, tehnice
etc.) în procesul investigării infracţiunilor;

3) legislaţia penală şi procesual-penală în vigoare; 2 Аверъянова  Т.В, Белкин  Р.С,

Корухов  Ю.Г, Россинская  Е.Р, Криминалистика. Учебник для вузов . Москва Норма,
2007, c. 650 4) performanţele altor ştiinţe (tehnice, umanistice etc.) care pot fi utilizate la
cercetarea, descoperirea şi prevenirea infracţiunilor. Faptul că metodele şi mijloacele
criminalistice sunt destinate sporirii eficienţei activităţii de combatere a infracţionalităţii este
recunoscut de toţi, inclusiv şi de forţele periculoase societăţii. Pentru aceasta criminalistica
este privită ca o ştiinţă juridică, clasică, cu multe merite şi cu o bogată istorie. Studierea
metodelor de comitere a infracţiunilor şi elaborarea pe baza datelor obţinute a celor mai
efective metodici de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor se referă la una din
cele mai importante sarcini ale metodicii criminalistice.

Cunoaşterea metodelor de comitere a infracţiunilor are importanţă metodologică

pentru întrega ştiinţă a criminalisticii, însă un loc aparte îl ocupă în metodica cercetării unor
categorii sau grupuri de infracţiuni. Aceasta se explică prin următoarele. În primul rând,
studierea metodelor de comitere a infracţiunilor se realizează, în fond, în procesul cercetărilor
unor infracţiuni concrete şi anumitor categorii sau grupuri de infracţiuni. Informaţiile
referitoare la metodele de comitere a acestor infracţiuni se concentrează şi se generalizează în
metodica criminalistică după anumiţi parametri. Pe această bază se elaborează acele metodici
particulare de cercetare a unor categorii sau grupuri de infracţiuni, precum şi a unor
infracţiuni concrete. Reeşind din aceste deosebiri ale actelor infracţionale există şi anumite
diferenţe în organizarea investigaţiilor.

Trebuie de avut în vedere că fiecare caz ilicit se cercetează cu totul de alte forţe , cu
alte mijloace şi în alte condiţii. În acelaşi timp necătănd la individualitatea infracţiunilor
comise, metodica criminalistică nu poate elabora anumite recomandări pentru fiecare caz în
parte, dar a elaborat şi propus metodici de cercetare a unor categorii de infracţiuni, care,
practic, acoperă necesităţile organelor de urmărire penală şi juridiciare,în lupta cu
criminalitatea. Sarcina general a metodicii criminalistice o vedem în înarmarea (punerea la
dispoziţia) practicienilor, care luptă cu criminalitatea, a unui arsenal de recomandări,
cunoştinţe care le-ar permite cu forţe mai mici dar cu o mai multă eficacitate să atingă scopuri
mari în investigarea, descoperirea, prevenirea şi examinarea cauzelor penale.

Sarcinile speciale ale metodicii criminalistice constau în:

1) studierea mecanismului de pregătire, comitere şi tăinuire a diferitor categorii de

infracţiuni; 2) studierea şi generalizarea practicii avantajoase de cercetare, descoperire şi
prevenire a infracţiunilor; 3) elaborarea caracteristicilor (modelelor) criminalistice a diferitor
categorii de infracţiuni sau a unor infracţiuni concrete; 4) elaborarea diverselor programe
(algoritme) de investigare, descoperire şi prevenire a anumitor categorii de infracţiuni; 5)
determinarea particularităţilor de pregătire şi efectuare a unor acţiuni de urmărire penală la
cercetarea anumitor categorii de infracţiuni; 6) stabilirea legităţilor organizării şi realizării
investigaţiilor criminalistice pe anumite categorii de infracţiuni; 7) elaborarea recomandărilor
ştiinţific argumentate de utilizare a mijloacelor tehnice şi metodelor performante la depistarea
urmelor infracţiunilor şi documentarea acestora. În scopul soluţionării sarcinilor imputate,
metodica criminalistică a elaborat şi propus practicii anumite metodici de cercetare a
infracţiunilor. Aceste metodici au fost denumite metodici particulare de cercetare a
categoriilor de infracţiuni, după cum acestea sunt clasificate în Codul penal (partea specială).
La baza acestei clasificări a fost pus obiectul generic sau juridic al infracţiunilor.În aşa mod
sunt elaborate metodicile criminalistice particulare sau tipice de cercetare a infracţiunilor
economice, a infracţiunilor ecologice, a infracţiunilor în domeniul informaticii, contra justiţiei
etc, sau metodicile criminalistice particulare de cercetare a infracţiunilor concrete: omorului,
vidului, furtului, jafului , traficului de fiinţe umane, contrabandei, huligansmului etc. Aplicînd
o metodică sau alta de cercetare, trebuie de avut în vedere, că exstenţa indicilor generali ai
infracţiunilor de anumită categorie nu exclude, ci presupune caracterul individual al fiecărei
infracţiuni cercetate de acest tip.Şi nu trebuie de conceput metodica cercetării ca pe un
mecanism, utilizarea mecanică a căruia va rezolva în mod automat toate problemele ivite. De
persoana care cercetează infracţiunea depinde în întregime soluţionarea chestiunii cum să
folosească recomandările metodicii existente.

Metodicile particulare de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni conţin

experienţa practică şi baza ştiinţifică de cercetare. Ele ajută organele de urmărire penală şi
instanţele de judecată la investigarea infracţiunilor comise şi examinarea acestora în instanţă.
Conţinutul metodicii de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni se compune din două
grupuri de întrebări: a) Primul grup constă din prevederi generale iniţiale teoretice şi
metodice, care se referă la situţiile tipice de depistare, constatare a infracţiunilor, la
caracteristica criminalistică a infracţiunilor, la principiile abordării metodelor de
cercetare,etapele cercetării, la structura de cercetare şi la conţinutul părţilor componente ale
acesteia; b) Cel de-al doilea grup reprezintă întrebările metodice de cercetare a categoriilor
concrete de infracţiuni, ce realizează prevederile generale teoretice, metodice; recomandările
tehnicii criminalistice şi tacticii de cercetare în condiţii specifice de cercetare a diverselor
infracţiuni. Fiecare infracţiune, conform circumstanţelor şi detaliilor sale, este individuală şi
irepetabilă. De aceea nu pot exista procese absolut identice de cercetare a acestora. De
menţionat, însă, că fiecare infracţiune, pe lîngă particularităţile individuale, conţine şi trăsături
generale, precum şi trăsături care se repetă. Acestea din urmă de cele mai multe ori se
manifestă în modalitatea, mecanismul şi circumstanţele săvîrşirii infracţiunii, în
individualitatea subiectului infracţiunii etc.

Trăsăturile generale indicate mai sus permit clasificarea acţiunilor infracţionale

particulare în tipuri aparte nu numai în baza caracteristicilor penale-de drept, ci şi în baza
semnalmentelor criminalistice ale acestora. La rîndul său, studierea şi generalizarea practicii
judiciare relevă că modalităţile de cercetare a infracţiunilor, în special a celor similare sub
aspect penal şi criminalistic, de asemenea, au multe trăsături comune. Acest lucru permite
elaborarea unui şir de metodici tipice de cercetare a infracţiunilor, a grupurilor de infracţiuni
înrudite, a unui tip sau a varietăţilor acestuia. Totodată, desigur, nu se poate pretinde de la
metodica de cercetare, ca aceasta să conţină absolut toate indicaţiile metodice referitoare la
cercetarea fiecarei infracţiuni în parte. Acest lucru este practic imposibil. Orientarea generală
în direcţia cercetării, a volumului şi modalităţii de stabilire a tuturor circumstanţelor cauzei
penale este dictată, întîi de toate, de trăsăturile penale-de drept ale infracţiunii în cauză (tipul
infracţiunii, diversitatea acesteia, particularităţile elementelor care formează componenţa
acesteia) şi, de asemenea, de circumstanţele legate de cercetare, care urmează să fie probate,
conform legii procedural-penale (art.96 CPP).

De aici reiese condiţionarea metodicii de cercetare de datele penale-de drept şi de

obiectul probării. În fond, alegerea celei mai corecte orientări de cercetare, stabilirea
circumstanţelor care urmează să fie probate pe marginea cauzei penale şi, de asemenea, a
complexului şi a consecutivităţii acţiunilor de cercetare şi altor acţiuni necesare în acest scop
depind de caracterul specific al caracteristicii criminalistice a actului infracţional şi a
situaţiilor de cercetare care se constituie pe parcurs. Prin caracteristica criminalistică a
infracţiunii este cel mai raţional să se înţeleagă cumulul trăsăturilor generale şi individuale
interdependente ale infracţiunii, care se manifestă, în fond, în modalitatea, mecanismul şi
circumstanţele săvîrsirii şi descoperirii acesteia, în anumite trăsături ale obiectului şi
subiectului infracţiunii, precum şi în alte elemente ale actului ilicit, ţinînd cont de specificul
acestuia, care în mare măsură determină situaţiile iniţiale de cercetare, şi cercul de
circumstanţe care necesită elucidarea iniţială şi care permit elaborarea celor mai corecte şi
eficiente metode de cercetare a acestora. Prin modalitatea de săvîrşire a infracţiunii în sens
criminalistic, de regulă , se înţelege sistemul de acţiuni condiţionat de diferiţi factori obiectivi
şi subiectivi sau abţinerea de la aceşti factori şi care lasă în afară urme materiale şi
nemateriale, care permit, cu ajutorul procedeelor şi mijloacelor criminalistice, să se judece
despre esenţa infracţiunii săvîrşite, comportamentul subiectului în periada pregătirii, săvîrşirii
şi tăinuirii actului ilicit, despre motivele şi scopurile comportamentului infracţional.
Mecanismul săvîrşirii infracţiunii reprezintă legătura temporală, dinamică şi de alt gen dintre
diverse circumstanţe, etape , factori ale evenimentului infracţional, care creează tabloul
acestuia. Circumstanţele săvîrşiirii infracţiunii reprezintă un sistem constituit din diverse
obiecte, fenomene şi procese care interacţionează reciproc şi care caracterizează 95 condiţiile
locului, timpului, vremii de afară şi alte condiţii similare ale realităţii obiective, constituite la
momentul evenimentului infracţional, care influenţează modalitatea şi mecanismul
infracţiunii. Totodată, urmele identităţii infractorului, care au relevanţă criminalistică, de cele
mai multe ori se manifestă în caracterul inedit al modalităţii, mecanismului şi , intr-o anumtă
măsură, în circumstanţele în care a fost săvîrşită infracţiunea, în caracterul obiectului
atentatului infracţional etc. Circumstanţele care urmează să fie stabilite în primul rînd trebuie
coraborate cu elementele caracteristicii criminalistice a infracţiunii respective şi este
obligatoriu să fie pe cît se poate de specific pentru categoria concretă de infracţiuni, trebuie să
asigure obţinerea întregii informaţii posibile, care indică asupra circumstanţelor de bază şi
facultative ale infracţiunii.

Faptul că metodele şi mijloacele criminalistice sunt destinate sporirii eficienţei

activităţii de combatere a infracţionalităţii este recunoscut de toţi, inclusiv şi de forţele
periculoase societăţii. Pentru aceasta criminalistica este privită ca o ştiinţă juridică, clasică, cu
multe merite şi cu o bogată istorie.

Mai mult ca atît, învederez asupra faptului că, Obiectul criminalisticii îl reprezintă

descoperirea, cercetarea faptelor ilicite, identificarea infractorilor, stabilirea circumstanţelor în
care s-a produs infracţiunea, etc.

 Elaborarea şi folosirea de metode şi mijloace tehnico ştiinţifice destinate descoperirii

şi cercetării urmelor infracţiunii, create de om, de instrumente, de arme de foc,
mijloace de transport şi fenomene fizico-chimice, în scopul identificării persoanelor
sau obiectelor care s-au creat;

 Preluarea elementelor din alte domenii ale ştiinţei şi adaptarea lor la nevoile
criminalisticii: din fizică, chimie, medicină legală, biologie, psihologie, logică,
matematică, informatică, etc.

 Elaborarea de metode şi procedee ştiinţifice şi tactice pentru efectuarea actelor şi

activităţilor de urmărire penală necesare în activitatea de cercetare a infracţiunilor.

 Elaborarea metodologiei de cercetare a diverselor genuri de infracţiuni prin studierea

practicii judiciare şi valorificarea experienţei pozitive a organelor de urmărire penală.

 Elaborarea şi folosirea de metode şi mijloace tehnico tactice care să ducă la prevenirea

săvârşirii de infracţiuni.

 Evidenţierea cauzelor şi condiţiilor care au generat sau favorizat săvârşirea

infracţiunilor în vederea prevenirii acestora.

Obiectul propriu al științei Criminalisticii prezintă importanță pe două planuri

distincte:

§ pe de o parte, remarcă aportul său particular în aflarea adevărului,

 § pe de altă parte, evidențiază unicitatea și autonomia sa față de celelalte științe
juridice și nejuridice (medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia, biologia judiciară),
dar aflate în slujba justiției.

2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii

Criminalistica, ca ştiinţă, este alcătuită din 4 compartimente:

1. Teoria generală a criminalisticii – este baza metodologică a ştiinţei în tot. Ea

cuprinde cunoştinţe privind obiectul, principiile, sarcinile criminalisticii, stabileşte locul şi
legătura ei cu alte ştiinţe. Teoria generală a criminalisticii constituie un sistem de principii
conceptuale, noţiuni şi categorii, definiţii şi conexiuni ce interpretează obiectul ştiinţei în
ansamblu.

2. Tehnica criminalisticii – prezintă un ansamblu de cunoştinţe ştiinţifice cu caracter

sintetic, în baza cărora se elaborează metode, procedee şi diverse tehnici, destinate colectării,
examinării şi utilizării probelor. Sub aspect practic, ea cuprinde tot arsenalul de mijloace şi
metode destinate colectării informaţiilor cu semnificaţie criminalistică. Fundamentul acestui
compartiment îl formează datele unui rînd de ştiinţe tehnice, cum ar fi:

§ Traseologia;

§ Armologia;

§ Gapitoscopia.

3. Tactica criminalistică – constă dintr-un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora se

elaborează diferite reguli de organizare şi planificare a urmăririi penale, precum şi procedeele
de realizare cu maximă eficienţă a diferitelor acţiuni procesuale. Tactica se bazează pe
experienţa pozitivă a practicii judiciare, avînd menirea să adapteze la necesităţile actului
concret de investigaţii, preconizările altor ştiinţe.

4. Metodologia criminalistică include un ansamblu de recomandări şi indicaţii

metodice, validate ştiinţific şi aprobate în practică, care privesc cercetările unor categorii de
infracţiuni.

În prezent, atît sub aspect teoretic, cît şi sub aspect practic sunt confirmate următoarele
sarcini ale ştiinţelor criminalistice:

§ Studierea practicii infracţionale. Datele empirice obţinute contribuie la clasificarea

infracţiunilor după anumite elemente caracteristice privind modul de acţiune şi, în ultimă
instanţă, la elaborarea metodelor de investigare specifice anumitor categorii de infracţiuni;

§ Studierea legităţilor creării urmelor infracţiunii şi elaborarea, în baza cunoaşterii

acestor legităţi, a mijloacelor şi metodelor adecvate de cercetare criminalistică;

§ Studierea şi adaptarea la necesităţile practicii de investigare criminalistică a

realizărilor altor ştiinţe, cu preponderenta a celor naturale;
 § Analiza practicii de investigare a faptelor penale în vederea elaborării unor noi
metode tactice de organizare şi efectuare a acţiunilor procesuale, necesare stabilirii adevărului
într-un proces penal;

§ Elaborarea mijloacelor tehnice şi a metodelor privind aplicarea lor în activitatea

operativă de prevenire şi curmare a infracţiunilor;

§ Elaborarea mijloacelor tehnice şi a principiilor metodice ale expertizei

criminalistice;

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Analizând prevederile legale cu privire la expertiza judiciară în procesul penal, au fost

identificate unele lacune de ordin legislativ, care în mod inevitabil creează impedimente în
activitatea organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești. În doctrina națională nu
a fost abordat subiectul expertizei judiciare sub aspect procesual, însă tangențial au fost
examinate unele subiecte care se referă la acest procedeu probatoriu, dar considerăm că acele
abordări fragmentare reflectate în literatura de specialitate autohtonă nu relevă în ansamblu
toate lacunele legislative ale expertizei judiciare.

Astfel, pentru realizarea obiectivelor propuse ale prezentei teze de doctor, a fost
examinată literatura de specialitate atât națională, cât și de peste hotare.

Totodată, baza empirică a lucrării este caracterizată prin examinarea practicii CtEDO,
a Curții Constituționale a RM, a Colegiului Penal al CSJ, a sentințelor instanțelor
judecătorești etc., datorită cărora a fost creată o imagine cu privire la aplicatibilitatea normelor
procesuale și erorile comise de organul de urmărire penală și instanțele judecătorești în
procesul dispunerii expertizei judiciare și aprecierii raportului de expertiză judiciară. Conform
scopului și obiectivelor lucrării, precum și a practicii judiciare reliefate în prezenta teză de
doctor, formulăm următoarele concluzii: – Expertiza judiciară, ca procedeu probatoriu în
cadrul procesului penal, cunoaşte mai multe etape de dezvoltare, care au avut un efect pozitiv
asupra procesului de perfecţionare atât legală, cât şi metodică a acestei instituţii. Însă odată cu
intrarea în vigoare a Legii cu privire la expertiza judiciară şi statutul expertului judiciar,
precum şi modificări ulterioare ale CPP, precum şi Deciziile Curţii Constituţionale, unele
probleme cu care s-au întâlnit organele competente au fost soluţionate, însă omisiuni de ordin
legislativ persistă şi creează impedimente la respectarea garanţiilor procesuale ale părţilor la
proces; – În doctrina naţională, instituţiei expertizei judiciare îi lipseşte un studiu procesual în
care să fie reflectate, în ansamblu, toate particularităţile acestei instituţii. În lucrări, în
domeniul procesului penal, tangenţial au fost abordate şi cercetate unele particularităţi ale
acestei instituţii, însă în prezenta lucrare, datorită evoluţiei practicii judiciare naţionale,
practica CtEDO precum şi a materialelor ştiinţifice, a creat posibilitatea să identificăm acele
elemente care definesc această instituţie a dreptului procesual penal şi să evidenţiem
particularităţile acesteia reieşind din faza procesului penal când pentru clarificarea unor
circumstanţe sunt necesare cunoştinţe speciale; – Oricât de bine nu ar fi redactată o normă
juridică, întotdeauna va fi loc de interpretare, însă pentru claritate, marja de interpretare
trebuie să fie minimă. În cazul expertizei judiciare, legiuitorul a lăsat loc de interpretare care
influenţează în mod direct procedura de dispunere a expertizei judiciare atât în faza de
urmărire penală cât şi în faza de judecată. Interpretarea 155 ambiguă a legii afectează în mod
direct drepturile şi libertăţile persoanei la dispunerea expertizei judiciare: recuzarea expertului
judiciar, audierea expertului judiciar de către ofiţerul de urmărire penală etc., precum şi la
comunicarea raportului de expertiză al părţilor, nu este clară cum vor fi apreciate declaraţiile
expertului care conform art. 93 CPP nu constituie mijloc de probă în cadrul procesului penal.