„Discursul monologic despre război este problematic“

Interviu cu Goran VOJNOVIĆ

L-am întîlnit pe scriitorul sloven, Goran Vojnović, la ediția de anul acesta a Festivalului
Internațional de Literatură și Traducere de la Iași. Goran s-a născut în 1980, la Ljubljana, într-
o familie mixtă: mama croată și tatăl bosniac. A debutat literar în 1998 cu poeme. Primul său
roman, Afară cu cefurii! (2008), i-a adus premii importante. (Cefur este un apelativ sloven
pentru cetățenii din fosta Iugoslavia). Al doilea roman dintr-un șir care deocamdată se
oprește la trei, Iugoslavia, lumea mea (2012), a fost adaptat. Autorul este scenarist și regizor
de film. În cărțile sale, războiul este o realitate atotprezentă. Goran avea 11 ani atunci cînd a
izbugnit războiul în spațiul fostei Iugoslavii. Am vorbit despre experiența războiului și despre
cum se traduce această experiență în limbajul literaturii. Nu puteam să las nepusă întrebarea
despre cum vede el războiul actual din Ucraina (C.Gh.).

În romanul Iugoslavia, lumea mea, protagonistul tău, Vladan Borojevic, vorbește despre
un moment formator în copilăria sa. Este un moment din 1991, atunci cînd copilăria sa se
sfârșește, în care se spune că lumea copiilor era atît de diferită de lumea în care părinții
crescuseră încît părea că aceștia din urmă locuiau pe o altă planetă. O mare parte a cărții
se bazează pe această tensiune între lumea părinților și lumea copiilor. Cum ai decis ca
această tensiune să devină unul dintre conflictele centrale ale romanului?
Nu a fost neapărat o decizie conștientă, ci pur șisimplu am vrut să spun poveste așa cum o
vedeam. La fel ca protagonistul meu, eram copil atunci cînd a început războiul în 1991.
Crescusem într-o lume complet imaginară, care era atît de idealistă și nu îmi putea da seama
cum totul dispăruse dintr-o dată. Am văzut că părinții mei și majoritatea adulților trăiau într-
o cu totul altă lume. Și ne-au lăsat să trăim în această lume a copilăriei noastre în care ne
jucam și ne uitam la filmele iugoslave cu partizani, în care războiul era un spectacol și
spectacularizat ca la Hollywood. Conflictul despre care vorbești era deja acolo. E adevărat că
l-am făcut să fie mult mai radical, cu povestea tatălui care e criminal de război. Într-un fel,
generația mea a fost tîrîtă în acest război. Nu știu exact cum s-a întîmplat acest lucru, pur și
simplu am fost lăsați să ne confruntăm cu el. Într-un fel, romanul a fost un mod de a pune
anumite întrebări adulților de atunci, de a spune: nu înțelegem ce s-a întîmplat și voi nu ne-
ați dat răspunsuri. Conflictul s-a născut din dorința de a vorbi despre război.
Aveai 11 ani atunci cînd a început războiul din Balcani. Crezi că există o anumită forță în
această voce care vorbește despre război din perspectiva copilului?
Sigur, nu e ceva foarte original. Există exemple foarte interesante în literatură ale unei
asemenea perspective narative. Am decis să recurg la un asemenea punct de vedere
deoarece era al meu și era adevărat. Nu era războiul pe care îl vedeam la TV. Eu eram la
marginea războiului, în vecinătatea sa, nu am trăit în prima linie această tragedie. Era ceva
despre care vorbeau rudele mele.
O situație apropiată de relația noastră actuală cu războiul din Uraina.
Da, oarecum. Eu aveam rude care locuiau în Bosnia și în Croația, care fugeau de război. Dar
toate astea erau foarte greu de înțeles pentru mine cînd aveam 11-12 ani. Conceptul de
război și realitatea războiului erau greu de înțeles. Și asta am vrut să exprim în această carte,
dar am vrut să schimb perspectiva către cea a noului meu sine, să vorbesc despre
perspectiva adultului și să văd similaritățile dintre aceste două puncte de vedere într-un mod
care încă nu îmi permite să înțeleg foarte multe lucruri. Sunt încă acel copil care încearcă să
înțeleagă ce se întîmplă și așteaptă să primească un răspuns de la cineva, dar răspunsul acela
nu vine niciodată. Într-un fel, Vladan este încă un copil de 11 ani care are însă șansa să
meargă acolo unde avea loc războiul și să pună toate acele întrebări pe care nu le putea
pune inițial.
O mare parte din roman se bazează pe efectul generat de realizarea lui Vladan că tatăl său
nu era cine anume credea că este. Pentru tine cum au stat lucrurile? Ai copilărit în fosta
Iugoslavie care, din perspectiva românilor care trăiau sub dictatura lui Ceaușescu în anii
80, era o țară mai liberă decît România acelei perioade. Tito era văzut ca fiind un lider mai
liberal decît Ceaușescu. Apoi, după ce a început războiul, am realizat că acea lume se
prăbușise. Cum erau diferite acele lumi – cea de dinainte de 1989 și cea de după din
perspectiva ideologizării evenimentelor recente?
Iugoslavia avea multe fețe. Cred că fața pe care o vedeau românii din exterior era și cea pe
care o vedeau părinții mei. Au avut o viață fericită, sînt încă iugonostalgici. Cred că Iugoslavia
a permis multor oameni să trăiască o viață decentă. Dar erau și spații în care exista multă
xenofobie și tensiuni multietnice și nu trebui totuși să uităm că era o dictatură, dar toți
vedeau un loc în care existau orașe iugoslave dezvoltate, moderne, mulți studenți, cultura
punk. Dar în zonele rurale aveai vechile tensiuni, naționalism, gîndire înapoiată, aveai toate
problemele din deceniile precedente. În timpul regimului lui Tito, aveai senzația că Partidul
comunist era conștient, măcar într-o oarecare măsură, de anumite probleme și de ce putea
aduce toată această diversitate multietnică. Dar insistau asupra acestei imagini de
fraternitate și de unitate care contribuia la faptul că Iugoslavia devenea o mare putere
politică. Iar acum, din perspectiva actuală este greu să spui care dintre problemele pe care le
avea Iugoslavia – de la cele economice la naționalism la tensiunile create de căderea Zidului
Berlinului – au contribuit la izbugnirea acelui război sîngeros. Dar aș spune că unul dintre
motive a fost această inegalitate din ce în ce mai mare a modului în care oamenii locuiau în
orașe în comparație cu modul în care oamenii locuiau în zonele rurale din Serbia și din
Bosnia, și contrastul între realitate și imaginea prezentată de stat. Milošević a dat glas
acestor nemulțumiri. Părinții mei au realizat că nu sînt majoritari, ci minoritari, iar viața lor
de dinainte de 1989 a fost într-un anumit sens artificială. Iugoslavia pe care o vedeau ei nu
era adevărata Iugosavie.
Există în romanul Iugoslavia, lumea mea o expresie foarte interesantă – se spune despre o
casă că avea culoarea amintirilor antibiobitice. Mi se pare o condensare și sintetizare a
atmosferei din Balcani. Expresia surprinde foarte bine acea diferență față de simțul
occidental al realității. Crezi că există ceva specific în literatura din această parte a lumii?
Aici sînt de acord cu ce spui. Viața pe care o întîlnesc în Europa de Est intră într-o comunicare
cu experiența pe care am avut-o eu. Aproape toate traducerile mele apar în țări est-
europene – România, Bulgaria, Ucraina, Polonia, etc. Acestea sînt locurile în care cărțile
mele au fost citite și s-a discutat despre ele. Experieța mea cu un public occidental este
foarte diferită. Am unele cărți traduse, dar este greu să provoci un interes al mediei de acolo.
Este ca și cum există încă o Cortină de Fier. Și în spatele acestei cortine există oameni care
înțeleg poveștile pe care eu le spun și alții, de cealaltă parte a cortinei, care nu înțeleg despre
ce scriu. Sîntem cu toții influențați de media occidentală. Perspectiva lor asupra literaturii și
sensibilitatea lor se impun. Oamenii vin spre literatură să vadă altceva, nu propria lor viață
reflectată înapoi. Este un fel de escapism. Cînd mă uit la un film românesc, mi se pare foarte
frustrant, deoarece experiența reprezentată mi se pare foarte familiară și personală. Dar
acesta este și motivul pentru care nu vreau să văd mereu un film românesc. Prefer un film
francez care nu este atît de dureros. Un film precum documentarul Colectiv este o
experiență foarte dureroasă, fiindcă este atît de apropiată de propria mea experiență. Într-
un fel, înțeleg de ce unii oameni din această parte a lumii fug de literatura și filmul est-
europene. E totul prea real acolo, prea apropiat de propria lor experiență. Și acesta este și
motivul pentru care iubim literatura și filmul de aici. Dar unei părți a publicului îi place să
citească Elena Ferrante, pentru că este o literatură de calitate, dar detașată de propria lor
experiență și de propriile lor frustrări.
Crezi că există o anumită colonizare a discursului despre literatură dinspre Occident?
Cu siguranță. Dacă deschizi televizorul, vei observa că există o colonizare a Europei din
perspectiva discursului mediatic american. Există o problemă pe care germanii, francezii,
italienii o au cu modul american de a spune o poveste. Nu este o problemă pe care o are
doar Europa Centrală și de Est, ci este o problemă globală. Globalizarea impune anumite
povești, spuse în anumite moduri, total diferite de, să zicem, modul admirabil, în care
Gheorghi Gospodinov scrie poveștile sale. El scrie extraordinar, dar este greu să găsești o
modalitate de a recomanda cărțile lui unor prieteni. O poți recomanda foarte ușor pe Sally
Rooney, deoarece mulți dintre ei sînt obișnuiți cu acest mod de a povesti. Gospodinov este
cu totul altceva, care se adresează unei alte dimensiuni a sensilității noastre. Este ceva cu
care ne confruntăm mereu. Dacă îi întreb pe părinții mei ce filme vedeau la cinema în
tinerețe, îmi dau seama că azi aceste filme sînt considerate filme de artă. Mergeau la
cinematograful din cartierul lor să vadă Bergman, Antonioni și Kurosawa. Astăzi, aceste filme
sînt urmărite doar de cinefili. Publicul larg consideră aceste filme plictisitoare, prea
metafizice. Această colonizare actuală a impus un anumit mod de a povesti, diferit de
tradiția est-europeană. Devine dificil nu doar să înțelegi povești scrise de scriitori români de
către un public sloven, ci și povești scrise de scriitori sloveni de către un public sloven. Dar în
literatură există însă mult mai multă libertate în ceea ce privește modalitățile complexe de a
spune o poveste și de a comunica o experiență.
Fiindcă ai avut experiența războiului din Balcani, nu am cum să nu te întreb cum percepi
războiul acesta din Ucraina. Ai scris mult despre război în cărțile tale. Cum este diferit
războiul de azi din Ucraina față de cel care se întîmpla în Balcani în anii 90?
Nu reușesc să mă raportez la războiul din Ucraina fără să îl compar cu propria mea
experiență a războiului din Balcani. Poate nu este indicată această comparație, deoarece
este o situație foarte diferită. Dar pentru mine a fost șocant să vezi cum o țară se schimbă
peste noapte, cum este distrusă de bombardamente. Am stat 3 luni în Berlin la începutul
războiului și era un discurs apocaliptic acolo despre amenințarea nucleară. Ceea ce mi se
pare foarte interesant este că modul în care funcționează propaganda rusă legată de război
este atît de asemănător cu propaganda lui Milošević. Poți lua propoziții din discursurile lui
Putin, să le traduci în sîrbă și o să crezi că vorbește Milošević. Din păcate, nu facem nici
distincția între rușii care susțin războiul și rușii care își pun viața în pericol și se opun
regimului lui Putin. Lucrurile astea se întîmplau și în timpul războiului din Balcani. Nu
puteam vedea faptul că nu toți sîrbii îl susțineau pe Milošević. Discursul monologic despre
război este problematic. Mai devreme sau mai tîrziu, acest război se va sfîrși, iar rușii și
ucrainienii vor trebui să trăiască în continuare ca vecini, să trăiască în pace.

Interviu realizat de Cezar GHEORGHE