Istorii de ieri și de azi.

De la Caesar la Vladimir Putin

Mihai-Daniel GHEORGHE

Asasinarea pe 15 martie 44 î.hr. a lui Gaius Iulius Caesar a produs în istorie efectul opus
în raport cu așteptările celor implicați în complotul împotriva sa. Menit să salveze republica
romană, asasinatul a marcat începutul imperialismului roman. Lăsînd la o parte celebrele sale
aforisme și faptul că la școală premianții primesc o coroniță care amintește de laurii săi, Caesar a
devenit dintr-un nume un titlu – toți împărații care i-au succedat sînt cunoscuți drept cezarii
Romei. Mai mult de atît, titulatura s-a păstrat în termenii kaiser și tsar care definesc conceptul de
conducător absolut în spațiul germanic respectiv slav. Chiar și sultanul Mehmed al II-lea în 1453,
după cucerirea Constantinopolui, a pretins titlul de cezar deoarece orașul fusese a doua capitală a
Imperiului Roman. În paralel, tsarul de la Moscova era cel mai important lider al unui stat
ortodox și, pe filieră bizantină, după căsătoria din 1472 dintre Ivan al III-lea și Sofia Paleologu,
nepoata ultimului împărat al Constantinopolului, Moscova a ajuns să fie considerată „a III-a
Romă“.
Într-o lucrare despre Cleopatra, Jacques Benoist-Mechin face o remarcă foarte corectă: „Caesar a
închis epoca basileilor începută de Alexandu Macedon și a deschis drumul președinților de stat“.
În istorie se vorbește adesea despre mentalul colectiv al unui popor și despre amintirea Marilor
Imperii. Există popoare care gîndesc ofensiv și popoare care gîndesc defensiv. Britanicii și
spaniolii se raportează la tradiția expansionistă, turcii au sentimentul și atitudinea învingătorului
care contrabalansează mecanismele occidentale opunîndu-le valorile lumii islamice. În fine, rușii
au gîndit mereu imperialist. Pînă în 1917 au fost Imperiul Țarist, pînă în 1989 au fost „imperiul“
sovietic iar acum caută să impună un imperialism federal. Actualul președinte al Federației Ruse
pare să gîndească în termenii unei istorii care îl plasează în fruntea unei națiuni menită să domine
estul Europei.
Boris Yeltsin a trebuit să gestioneze imaginea Rusiei în raport cu așteptările Occidentului față de
politica pe care urma să o adopte. Succedîndu-l pe Gorbaciov, Yeltsin a căutat să fie cît mai
plăcut în ochii occidentalilor. Totuși tensiunile existau chiar dacă la nivel de imagine raporturile
dintre cei doi poli de putere ai lumii – U.S.A. și Federația Rusă – păreau să fie concentrate în
direcția unui dialog din ce în ce mai sincer.
Întîlnirile dintre Boris Yeltsin și Bush din 1993, respectiv Clinton din 1995 păreau să aducă
stabilitate la nivel mondial. Însă agresiunea Rusiei față de Cecenia din 1994 și cea a N.A.T.O.
față de Iugoslavia din 1998 au arătat lumii că atît Federația Rusă, cît și puterile Occidentului
doresc să își traseze în continuare sfere de influență.
În această perioadă, Rusia a trecut printr-o gravă criză economică dublată de una legislativă care
au marcat în interiorul statului momentul luptei pentru putere. Alexander Rutskoy vice-
președinte al Federației a fost contestat în 1993 când a ocupat pentru o lună poziția de președinte.
În timpul crizei legislative își face apariția ca un lider de care țara și poporul au nevoie, Vladimir
Putin. Începînd cu anul 2000, Putin ocupă cele mai importante funcții în viața politică a Rusiei.
Este prim-ministru, șef al Consiliului de Securitate al Federației și al Serviciului de Securitate
Federal. În cele din urmă ajunge președinte și se bazează pe sprijinul necondiționat al lui Dmitri
Medvedev care deși este președinte al Federației între 2008-2012 îi înlesnește lui Putin preluarea
absolută a puterii din punct de vedere legislativ.
Confruntarea dintre două armate scoate în prim-plan în ochii celor care privesc conflictul fără a
fi implicați în el doar confruntarea dintre lideri. În istoria pe care o traversăm ceea ce se observă
în primul rînd și foarte evidențiat pare a fi un război al orgoliilor între Vladimir Vladimirovici
Putin și Volodîmîr Oleksandrovici Zelenski.
Atît ucrainienii, cît și rușii sînt în expectativă înțelegînd că succesul sau insuccesul lor militar
depinde exclusiv de implicarea unor alte armate de o parte sau de alta.
Spre deosebire de conflictele mai recente, actualul conflict Ucraina vs. Rusia este și un conflict
mediatic.
Actualul război este primul război din istorie care beneficiază de mediatizare absolută. Niciodată
nu s-a mai întîmplat ca o confruntare militară să poată fi urmărită în timp real în întreaga lume.
Ca o comparație în acest sens este de amintit culoarul lăsat de România neutră în 1939
refugiaților polonezi și tranzitării tezaurului Poloniei către Turcia. La nivelul social din acea
perioadă, acele evenimente au avut impact doar pentru cei implicați în mod direct.
Criza refugiaților ucrainieni și mobilizarea țărilor vecine Ucrainei sînt mediatizate masiv și
numai cine nu dorește nu asistă la evenimente.
De la canalele de știri la rețelele de socializare, după perioada pandemiei, acest război este cel
mai prezent și prezentat subiect.
În trecut, cînd lucrurile nu puteau fi prezentate atît de intens, statele agresoare aveau mînă liberă
în raport cu statele mai puțin dotate din punct de vedere militar. În prezent, empatia generată de
rețelele de socializare în jurul dramei populației civile din Ucraina pare să împiedice atacul
decisiv al Federației Ruse.
Rusia și Putin lasă impresia că au ajuns să se simtă jenați de felul în care sînt priviți de restul
popoarelor lumii. Chiar dacă, la fel ca în orice război, există interese care depășesc sfera de
înțelegere a omului de rînd, mobilizarea afectivă față de Ucraina ține în loc acțiunile unor terțe
puteri care tot prin agresiune ar putea să își pună în practică planuri expansioniste.
Avantajul lui Putin este faptul că N.A.T.O. nu îi opune forța militară; paradoxal, acesta este și
avantajul lui Zelenski.
Dintr-un președinte care nu beneficia de vizibilitate în spațiul public mondial, Zelenski a ajuns
recognoscibil pe toate meridianele.
Putin beneficia deja de o imagine foarte bună fiind alături de președintele american și cel al
republicii turce imaginea care completa actualul triumvirat al celor mai populari conducători de
stat.
În ceea ce privește raportarea afectivă la conflictul din Ucraina, Putin este perceput ca liderul
unei armate de ocupație, moștenind regretabila amintire a acțiunilor Armatei Roșii de la
jumătatea secolului trecut.
Așadar, pe lîngă faptul că nu a justificat concret intervenția militară, Federația Rusă luptă
împotriva propriei sale imagini de stat agresor pe care o are foarte bine conturată pentru
popoarele pe care Uniunea Sovietică le-a ținut forțat ca pe niște mici sateliți obligați să graviteze
după bunul ei plac între 1948-1990.
Zelenski pare a fi pus la adăpost la nivel personal tocmai de ceea ce știu și rușii foarte bine, și
anume: avalanșa emoțională în raport cu martirii. Dacă ar fi asasinat sau ar muri în această
perioadă, Zelenski ar deveni în secunda următoare o legendă. Lumea s-ar raporta la el ca la un
lider care a murit apărîndu-și țara și ar deveni unul dintre simbolurile luptei pentru libertate din
toate timpurile. Cu imaginea unui om viu poți lupta oricînd, dar cu proiecția unei legende
niciodată.