Gib Mihăescu și proza de factură psihologică

La 19 octombrie 2022 s-au împlinit 87 de ani de la moartea prozatorului drăgășănean Gib

I. Mihăescu, personalitate literară marcantă a orașului dintre vii. Drăgășani nu este doar un spațiu
al deliciilor viticole (orașul câștigându-și faima prin vinul nobil), ci este orașul care l-a dat
literaturii române pe Gib Mihăescu, un prozator a cărui operă a creat noi tendințe estetice,
singularizându-se prin tentația psihologicului inserat în fibra imaginarului narativ. Numele
scriitorului drăgășenean se leagă de literatura autenticității, a eroticului obsesiv, a căutării
idealului, demersul epic așezând construcția imaginarului în vecinătatea psihologicului
autoreferențial. Gib Mihăescu surprinde în nuvelele și romanele sale secvențe ale unui alter-ego
fragmentat la nivelul subconștientului, fără ca epicul narativ să sufere în substratul de adâncime,
ba mai mult, tensiunea acumulată în planul imaginarului creativ să fie dublată de această
intersectare cu zona autoreferențialului.
Schițele, povestirile și nuvelele abordează tema socialului, a războiului, ilustrând
aplecarea scriitorului pentru explorarea dimensiunii psihologice, eroii fiind angajați într-un
permanent proces al autoanalizei. Capodopera nuvelisticii lui Gib Mihăescu este La Grandiflora,
titlu care va da numele volumului în care sunt reunite toate povestirile și nuvelele autorului. La
Grandiflora este emblematică pentru proza scurtă a autorului, configurând stilul și viziunea
artistică specifice operei sale. Toposul devine important în economia simbolică a textului
nuvelei, La Grandiflora fiind identificată cu o cârciumă din Drăgășani, unde personajul central,
Manaru trece prin toate prefacerile psihologice posibile: de la încredere la dezarmare, de la
vioiciune la violență, de la euforie la dramă. Obsesia personajului de a se răzbuna pe soție pentru
infidelitate îl va duce la prăbușirea interioară, la abdicare, la disoluție sufletească.
Modalitatea prin care se răzbună din cauza soției necredincioase atestă nevoia lui Manaru
de a-și depăși drama: seducând femeile camarazilor, încerca să-și sedimenteze ideea că toate
femeile sunt infidele, până în momentul când Morărița se sinucide. De aici începe întregul proces
interior devastator, fiindcă personajul feminin infirmă singura formă de acceptare a eșecului
sentimental, indusă în subconștient. Manaru trebuie să admită că dragostea adevărată înseamnă
devotament și puritatea emoției, iar sinuciderea ultimei sale victime îi dă peste cap întreaga
utopie construită în plan mental pentru autoapărare în fața propriei drame afective. Ucigându-l pe
Ramură, cel care îi sedusese accesibila soție, nu face altceva decât să ajungă la combustia finală
interioară. Stările prin care Manaru trece sunt în crescendo, arderile interioare, frământările
sufletești, obsesia răzbunării, procesele subconștientului construind universul tematic al epicului
textual. La Grandiflora este preludiul ce va genera imaginarul operei scriitorului, un preambul la
stările obsesivului sufletesc din creațiile de mai tărziu, prefigurând tehnica și stilistica autorului.
Romanele lui Gib Mihăescu dezvoltă obsesia, amplifică temerile, expun registrul trăirilor
interioare în forme complexe, procesele sufletești susținând firul narativ, fără ca planul fantezist
să fie minimalizat. Suprapunerea convulsiilor interioare cu evoluția epică susține caracterul
individual al operei prozatorului în peisajul literaturii interbelice, autoreferențialitatea narativă
atestând notele singularității romanelor. De pildă, în romanul Brațul Andromedei, eroul este
Andrei Lazăr, un intelectual de provincie preocupat de astronomie. Deși mediul în care trăiește e
unul mediocru, unde intrigile politice și erotice ocupă timpul colegilor și amicilor, eroul nu
renunță la idealurile sale: astrele și crearea unui perpetuum mobile. Îndrăgostit de o frumoasă
inaccesibilă, eșuează în plan afectiv și recurge la gestul suicidal. Andrei Lazăr e o ipostaziare
(fragmentară) a eu-lui creator, pasiunea pentru astre fiind regăsibilă în scenariul biografic al
autorului. Se cunoaște faptul că Gib Mihăescu își procurase o lunetă cu care seara admira cerul.
De menționat faptul că această sevență are o referință simbolică în construcția textuală prin
semnificația pe care o dezvoltă în subsidiarul interpretativ al romanului. Pasiunea pentru cerul
înstelat coincide în planul înțelesurilor simbolice cu nevoia de înălțare, de atingere a idealului.
Iar Andrei Lazăr e un idealist, un ins stăpânit de cunoaștere, de realizare a unui perpetuum mobil
care să învingă legile efemerității. Pasajul biografic referitor la pasiunea pentru astre întregește
cadrul receptării operei romancierului drăgășănean în contextul unei literaturi unde
autoreferențialitatea, psihanaliza trăirii, fantezia utopică se întretaie, se suprapun, se intersectează
dând la iveală o creație originală.
Zilele și nopțile unui student întârziat e un roman al căutărilor, al încercărilor, al
aventurilor. Personajul principal, Mihnea Băiatu este un personaj al mahalalelor bucureștene care
trăiește într-o zonă a promiscuității, alegând de cele mai multe ori, calea cea mai ușoară de a-și
atinge scopul. Șarmant, el reușește să stea cu chirie fără să achite, prin înțelegere cu
proprietăresele, reușește să înșele 11 ani așteptările familiei cu privire la finalizarea studiilor, dar
în cele din urmă, parcurge drumul maturizării, îndrăgostindu-se. O iubire imposibilă, căci
frumoasa Arina este inaccesibilă, ea este iluzia, obsesia, idealul după care tânjește. Finalul e unul
dramatic, povestea de dragoste rămânând doar un vis. Secvența preluată din biografia autorului
referitoare la cei 11 ani de amânări de studii îi este atribuită eroului, autoreferențialitatea
inducând procesul de interpretare în cheie interesantă a procesului creator. Fără să facem din
acest aspect, un reper singular în analiza operei prozatorului, nu putem să nu remarcăm
fragmentările eu-lui creator în reprezentarea fantezistă a scrierilor. Ficționalizarea unor secevențe
biografice imprimă aerul autenticității, dă savoarea unei grile de lecturi înțelese într-un întreg
contextual: estetic, vizionar, autoreferențial.
Donna Alba este un roman al idealului erotic, al psihologiilor abisale, al așteptărilor.
Eroul, Mihail Aspru, avocat se îndrăgostește de Alba Ypsilant, de neam nobil, pentru care e
dispus să facă sacrificii numeroase. O simplă întâlnire cu frumoasa femeie, a trezit nebănuite
pasiuni, așteptând ani în șir să o reîntâlnească și să o cucerească. Stările emoționale ale lui Mihail
Aspru explorează zonele abisale ale umanului, fiecare trăire fiind analizată detaliat. Idealul
supream al eroului de a o cuceri pe Alba se concretizează după ani buni, însă relația lor rămâne
deschisă interpretărilor. După ce soțul acesteia se sinucide, ea amână o concretizare, o
definitivare a legăturii ei cu eroul. Elementul preluat din biografia autorului face referire la
profesia eroului. Se cunoaște faptul că prozatorul avea studii de Drept, însă nu practicase
avocatura din pasiune și convingere. Ipostazierea secvențională a biografiei conferă un context
aparte în polifonia semnificațiilor romanului. În orice caz, tema idealului erotic, a obsesiei
rămâne o constantă a operei lui Gib Mihăescu.
Rusoaica este opera care exprima conceptul de ideal, de utopie, de absolut în forma cea
mai înaltă, cea mai complexă. Eroul Ragaiac are descendență dostoievskiană, trăiește prin și
pentru ideal, procesul analizei și al autoanalizei formând însăși existența. Așteptând Rusoaica,
frumusețea absolută, Ragaiac nu face altceva decât să trăiască prin prisma fantasmelor. Erotismul
se dezvoltă în spațiile visului, carnalitatea construindu-se după regulile utopiei, ale idealității
feminine, rusoaica fiind întruchiparea senzualității eterne. Trăirile eroului trec de drama imediată
a războiului și a dureriri de pe front, plăsmuirea femeii absolute având rolul de a-l descătușa de
realitățile crude.
Poate că e o fugă în ireal, poate că e o negare a vieții concrete sau poate o cale de salvare
a sufletului, Ragaiac crede în apariția rusoaicei până în ultima clipă. Imaginea ei desprinsă din
descrierile despre femeile rusoaice și vioara care o însoțește în trecerea apei ascunde cele mai
sensibile simboluri, cele mai fine înțelesuri despre trecerea din lumea de aici, reală, în lumea de
acolo sau de dincolo, în oniric, în transcendental. Oricum, pasajul fragmentar din biografia
autorului împrumutat eroului este referința la frontul de luptă, Ragaiac fiind locotenent. Gib
Mihăescu a fost trimis în vara lui 1917, pentru scurt timp, pe frontul de luptă, în Muscel,
Moldova.
În arealul acestui tip de literatură, unde autobiograficul dublează procesul ficționalizării,
alter ego-ul devine reperul care naște autenticitatea scrierii. Rusoaica e capodopera lui Gib
Mihăescu nu doar pentru că ilustrează specificul stilistic și narativ al autorului, ci mai degrabă
pentru mobilul ideatic pe care-l propune, obsesia absolutului, fiind pilonul pe care se sprijină
originalitatea viziunii sale artistice. Gib Mihăescu rămâne un scriitor al celor mai grele obsesii, al
celor mai profunde așteptări; este scriitorul idealurilor eterne.

Mihaela I. Rădulescu