Pietricele în râu

Mama mea a murit când aveam zece ani.

Credeam că e un fel de răceală mai lungă,
sau că așa îi place ei în ultima vreme,
să stea mai mult în pat și halat
și să se tundă scurt, băiețește.
Când cancerul a devenit nasol-nasol,
pe mine m-au dus la țară. Îmi plăcea
la țară, cu animale și verișori mulți,
copil crescut în moalele blocului,
îmi plăcea să merg să iau vacile de pe câmp
și să stau seara la vorbă la poartă.
Când a venit și tata, m-am bucurat.
Îmi amintesc plimbarea cu el pe râu,
în care mi-a vorbit despre moarte
cuvinte frumoase, pe care
îmi pare rău că le-am uitat.
Am aruncat o vreme
pietricele în râu și am plâns.
Nu mai știu ce am făcut după,
în ziua aia sau în zilele care au urmat.
Probabil m-am jucat mai puțin
și am pierdut uneori socoteala timpului.
Într-o dimineață
ne-am urcat în mașină și am plecat.