Batalia de la Nicopole

Bătălia de la Nicopole: Sultanul Baiazid I „Fulgerul” a învins marea armată

cruciată condusă de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. De partea
cruciaților a luptat și un corp de oaste sub comanda lui Mircea cel
Bătrân.
La Nicopole, o dată armatele adunate, Mircea i-a cerut voie lui Sigismund
să facă o recunoaștere a inamicului. Cu o mie de călăreți, Mircea a înaintat
spre otomani și s-a întors, raportând situația de pe câmp, Sigismund
propunând planul de bătaie conform informațiilor aduse de valahi. Mircea a
cerut ca primul atac să fie dat de cavaleria sa, Sigismund încuviințând cu
mare bucurie, știind că valahii au experiență în luptele contra turcilor.
Cel care s-a opus vehement a fost contele de Nevers, Ioan fără Frică,
viitorul duce al Burgundiei, care a invocat faptul că a venit de departe, cu o
armată de 6.000 de oameni, cu care a avut cheltuieli foarte mari, așa că a
cerut el onoarea de a ataca primul. Pentru a nu crea un conflict de orgolii
înainte de bătălie, Sigismund a fost nevoit să încuviințeze. Cavaleria grea
occidentală și trupele ungare au reușit să preia inițiativa în luptă, având
mari sorți de izbândă, până când armata creștină a fost lovită pe
neașteptate din flanc de către cavaleria sârbă, aceasta înclinând definitiv
balanța victoriei înspre tabăra otomană.
Este interesant că Mircea, probabil tot din orgoliu, nu a ordonat cavaleriei
sale ușoare să ia parte la luptă, nici să supravegheze flancurile, așa cum
ar fi cerut tactica vremii. Dându-și seama că lupta e pierdută, cavaleria
munteană s-a retras intactă și în ordine la nord de Dunăre. O singură
cronică polonă menționează că o parte a cavaleriei muntene a fost prinsă
în retragere, alături de alte trupe occidentale, pe un deal din apropiere,
unde toți soldații creștini au fost măcelăriți până la unul.