Dragostea ce o simțeam atunci era necontenită, aproape că umplea marginile

universului. Timpul a fost cel care mă sugruma cel mai tare, el mă lovea și încerca
să mă treazească din paradisul iubirii în care căzusem cu gândurile. Sufletul nici nu
mai era prezent pe lângă inima care sfărâma pereții pieptului. Zile în șir gândul era
dus la acea zeiță eternă care-și sălășluia trupul într-unul din apartamentele ghidate
de acei plopi înalți și stufoși. Trecând adesea pe lângă ei deja mă făcusem cunoscut
cu toți veicinii de pe la ferestre care tot se întrebau de ce bat drumul în gol. Dar
destinul meu știa că tu încă nu mă cunoști și nici măcar nu-ți dai seama că acel om
merge în iecare zi pe acea uliță cu scopul că va câștiga măcar o privire din partea
celei alese, adică de la tine. Deși pe zi ce treacea speranța devenea tot mai rară, în
interiorul meu era o mică nădejde care apucă să mai pâlpâie ca o flacără vie. Tot ce
doream e să-ți văd chipul luminos în fața mea. Zărisem că lumina ce se reflecta din
geam crea o senzașie de paradis strălucitor. Bătrânii care priveau și ei cu
speranțele stânse pe geam, au înțeles că de fapt umbra mea care trecea zilnic pe
acea stradă nu era zădarnică, dar avea un scop, și acela era de a-ți atrage inima în
lumea mea. Viața îmi juca farse și mă împiedica din drumul pe care-l urmam.
Adesea cotituri, proleme, boli m-i le arunca în cărarea ursitei. Prin ispitele care
treceam, oricum inima ta nu-i acorda importanță trecerii mele și nu putea-i să
înțelegi, pe când cei care aveau privirile aruncate spre mine zilnic, percepeau
aceast motiv. Trecea timpul, dar eu tot cu speranțe râmâneam. Adesea așteptam
măcar un mic răspuns, măcar un ghiont, o bătaie de inimă din partea ta, o șoaptă
cât de mică care urma ca să-mi toarne ulei în candela ce se stângea. Cel mai mare
cadou avea să fie acea zi jertfită mie, care urma să fie de ajuns pentru a-mi face loc
în cele patru camer ale inimii tale. Picioarele mergeau, inima nu ceda în faptul de a
le urma. Aveam multe scuze pentru care să-mi opresc călătoria, dar nu puteau
înceta căutările acelei veșnici plăceri și odihne. Comoara ce urma a fi descoperită
avea să-mi strălucească toate zilele cu aurul din interiorul ei. Eram ca o lumânare
printre zilele înegrite și vânturoase. Îmi era greu să cedez și să mă dau bătut,
deoarece drumul pe care-l lungise-m trebuia să-mi ofere acea lumină și satifacere
în final, dar tot credeam că nu e în zadar ceea ce făceam. Stâlpirea mea de fiecare
dată în fața uliței nu știa că rolul ei era de a pierde timpul de fapt, dar mintea mea
derula complet altă realitate. Eram ca într-un basm în care fiecare personaj era
vrăjit și călăuzit totodată de grijile de care dispunea în viața sa, urmați de un final
robinsonat. Ispitele săvârșite inconștient îmi sfărâmau scopul existenței mele pe
pământ. Hipnoztizat de iubire îmi era de ajuns doar o oră de prietenie, doar o
dragoste de dor ca să-ți destăinui toate secretele umane, ca să las pe tine amprenta
timpului care a fost dedicat ție. Glasul tău duios îmi crea acea stare dionysiacă
interioară ce descătușa infinitul sentimentului și-l evacua către lumea-ntunecată
oferindu-i nuanțe de puritate. Să aud cum fredonează coardele tale vocale acele
sunete mlădioase ale vocii îmi era deajuns ca să-mi nchid existența mea pe lume.
În acel moment avea să mă înec în plăcere și dragoste, sporindu-mi astfel
efemeritatea trupului pământean. Erai ca o Pasăre Phoenix ce regenera iubirea și
frumosul printre muritori. Nu-mi puteam imagina existența fără tine. La un
moment credem că viața mea constă în dobândirea dragostei din partea ta. De fapt
asta îmi doream cel mai mult. Eram ca un călător printre file escrise, drumul meu
avea titlu, dar nu avea nici un conținut, și finalul nici că să-l ghicești. Frica mea era
cutremurătoare în ceea ce privește abaterea de la drumul spre divinitate. Mă
întrebam: ,, Ce aș putea face pentru a deschide acel sarcofag, unde este ascunsă
cheia adevărului”. Nici nu te cunoșteam, dar enigma care-ți astupa adevărata
făptură, mă atrăgea tot mai tare. Ochiul tău senin să-mi fi fost da un semn, avia să-
mi de-a de înțeles care-i doința ta, și viața avea să mi-o-mplinesc. Adesea priveam
la acei plopi singuratici cum tot își așteptau jumătățile, de la un timp am început să
mă asemăn cu ei, deoarece stam și eu în așteptarea fără răspuns. Finețea ta se
asemăna și cu puful care-l aruncau plopii în aer, erau liberi și atât de imprevizibili.
Zilele treceau, dar sentimentul purificat de toate greutățile și chinurile prin care
trecusem nici nu înceta. Inima-mi zdrobită de așteptare nu mă lăsă fără cicatrici
sufletești. Ruga mea era doar una, doar o rază plăpândă din partea ta. Tu erai
cronometrul care ce era în stare de a opri timpul. Chipul tău ca steaua, lumina în
fiecare noapte pe bolta cerească și doar așa îmi era posibilă împărtășirea
sentimentelor, dar fără a pricinui cuiva senzații noi. Gardienii de plopi ce mă
petreceau de fiecare dată când ajungeam să mă plimb pe acea uliță îmi erau ca un
reper în drumul către destăinuirea ta. În ciuda faptului că toți vecinii își dăduseră
seama de cele ce se întâmplau și de plimbările mele pe lângă plopii fără soț â, iar tu
nici nu te încumetai să-mi răspunzi cu aceeași monedă, iubirea nu devenea
trecătoare. Ești ca o zână ce a ieșit din limitile timpului străbătând în lumea
pământească din paradisul frumuseților. Nu înțelegeam de ce Dumnezeu mă
înzestrase cu atâta răbdare, fidelitate, dacă oricum nu aveam nici un răspuns din
partea celei alese de către inima mea. Totuși dragostea aceasta pe care o
împărtășeam era datorită rădăcinilor bătrâne din care proveneam. Desigur că nu am
de gând să judec pe nimeni, dar totuși aceasta ar fi ca o povară pentru mine în acest
timp. Sunt ca un fruct, ca un produs al greșelilor făcute de către bătrânii din care
mă trag. Ochii mei lăcrimați pururea sclipeau atunci când te vedeam rezemată de
fereastră. Veneam adesea în acest loc doar pentru ca să-ți oches inima cu prezența
mea. Dragostea mea devinise din ce în ce mai apăsătoare, sclera începu-se a se
usca deoarece nu clipeam pentru ca să nu tepierd din vizor. Durerile interioare și-
au făcut prezența și pe partea exterioară a corpului. Fața începu-se a îmbătrâni de
atâta suferință, ochii erau crăpați de vinișoare roșii, sub aceștea se crease niște pete
înegrite de la nopțile nedormite. Noaptea podul și bolta cerească devenise acei
prieteni cu care-mi împărtășeam toate gândurile, durerile, plânsul, râsul și bucuria.
Așteptam momentul când ne vom așeza unul în fața altuia ca să-ți povestec toate
obstacolele prin care trecusem doar pentru a admira acest moment de a simți
privirea ta. Dorințele pe care mi le puneam la căderea stelelor nu mai avea deja nici
o valoare, deoarece această superstiție devenise un simplu element, ca o mitologie,
nici nu se cunoaște adevărul, dar se știe doar despre existența închipuită.
Într-o după-amiază de primăvară când pălopii își încep a da drumul la povară în
aer, respirația mea devenise tot mai îngreunată și mai subțiată, dar nu din pricina
pufului, ci din dragostea neîmpărtășită. Zilele treceau ca gândul, dar eu tot ca un
copil mic mă trăgem către tine, ca și cum am găsit cel mai preferat loc, unde mă
smt cel mai bine. Trăiam într-o aluzie, de parcă eram într-o poveste, da încă nu
știam că era deosebită față de cele folclorice în care finalul este pozitiv. Totuși
mulți mă salutau și-mi urau multă răbdare. Vecinii mă considerau o fire cu caracter
puternic, dar interiorul meu sfărâmat și dezamăgit era opusul. Desigur că nu eram
în stare să mă dau bătut din drumul lung și sacrificat doar într-o singură clipă.
Credința mea nu murise, dar addevărul crud încerca să mă ocolească de această
ispită. Primblându-mă pe ulița ta îmi șopteam în gând: ,, Mihai totul va fi bine... Ea
are și alte treburi, nu stă doar cu gândul înspre iubire. Ca ființă divină în fața ta, va
trebui să-ți sărăcești inima de dragoste pentru a-ți urma scopul”. Ținând acest
monolog nostalgic te-am zărit deodată la fereastră. Era unică dintre toate celelalte
geamuri. Era bogată în flori de ghiveci ornamentate, care-ți trezeau în tine
senzațaia aia că: ,,În acea odaie, mirose a viață”. Tu, cu părul tău licios ce reflecta
razele soarelui, mă orbeai de frumusețe. Ochii nici nu apucară să privească în jos,
înspre mine. Privirea ta fermă și meditativă zbura printre vânt, ducându-se cât mai
departe. Eram slăbit de puteri, aștepam de prea mult timp un răspuns. Fusesem
orbit de frumusețea ta. Inima devenise capul și picioarele busola. Prietenul cu care
veneam adesea pe lângă acea uliță, era cu scopul de a fi cât mai aproape de tine,
pentru că deveneam prea suspicios și direct în acest fapt. Eram vrăjit, și leac îmi
era întâlnirea noastră. Plopii o dată cu mine se clătinau nedumeriți în fața acelei
case, stând ore în șir, purtați de orice adiere a vântului. Seara, casa devenea ca un
refugiu de la toate ce se întâmplau ziua. Era locul în care cunoșteam orice mișcare,
orice sunet și orice obiect. Asta mă liniștea și-mi plăcea, deoarece cunoșteam ce
mă așteaptă acasă, ce pot face acasă, fără ca cineva să mă critice. Totul era
personalizat sub un stil confortabil, fiecare obiect își cunoștea locul. Înainte de
culcare patul îmi absorbea toată durerea picioarelor și a spinării, devenise ca un
medic, ce mă trata dimp de câteva ore. De la o vreme începusem a mă odihni mai
bine, stăteam cu gândul că: ,,Totul va fi bine și va merge cumva merge”.
Sentimentul de respingere devenise to mai aprofundat, nu mai puteam controla
acest moment ca înainte. Ca orice om viu începusem să mă întreb de ce merge totul
atât de împiedicat, ce nu fac corect. Consideram că doar nu am noroc și nu depun
destul efort pentru aceasta. Timpul care trecea era cel mai dureros, deoarece el
demonstra adevăratele greșeli, de cele care regretam amarnic. Cu timpul încă
nimeni nu se făcuse prieten, era cuțitul care tăia cel mai adânc, lăsând cicatrice
pentru totdeauna. Cea mai mare frică era de a nu fi considerat acest timp pierdut în
zadar. Dorința era de a mă regăsi lângă tine, împărtășinu-ți sentimentele cu care vei
trăi toată viața.
Urmat și călăuzit de pasul tău, am înțeles la un moment că nu-i prea bine. În mine
se stinse ceva, nu mai simțeam acea flacără vie, nu-mi mai ațineam grijile la piept.
Ignoranța doborâse sentimentul, credița și speranța se luară după realitate. Dar firea
ta rămase ca o mireasă în inima mea. Sufletul își îmbărcă din nou haina de muritor,
dar deja acum haina era șifonată și prea mult purtată desingurătate. Era greu să mă
trezesc din basmul în care căzusem. Mergând pe lângă acea stradă conștiința îmi
spunea: ,, Ea-i pururea pierdută și nevinovată”. În toată această scenetă a vieții erai
un actor ce nu avea replici, nu avea nimic, dar prin prezența sa, piesa s-a început a
roti în jurul tău. Erai personajul care a distrus toate teoremele iubirii, modificându-
le și devalorizându-le. Înțelegeam destul de bine că apariția ta n subconștiința și
conștiința mea de loc nu depindeau de tine. Vina mea era că am îndrăznit a mă
îndrăgosti. Și mergând tot atât de îngândurat pe drum, nu știam dacă simt ce
trebuie. Pașii deveneau galop înspre cas. Deja nici un sentiment nu mă mai atrăgea
pe acea stradă. Această ispită de care nu m-am putut descotorosi mult timp mi-a
rămas ca pildă. De fapt timpul care trecuse era zădarnic și frica mea s-a adeverit a
fi realitate.
A doua zi după ce conștientizasem niște lucruri, trecând din nou pe acea stradă,
dar deja inconștient și fără scop, privirea mi se ridicase de la un cântec al unei
păsări. Ochii morți te-au zărit și pe tine la geam, și oprindu-mă pentru o clipă, nici
nu te-am admirat, deoarece început-ai a semăna cu toți. Îmi erai deja prea
previzibilă și nu mă mai admira nimic la portul tău la umblet. Fire ta devenise prea
pământeană, și prea cunoscută și simplă. Mugurul care a înflorit în interior s-a
uscat, lăsând astfel ramul gol, ramul dragostei pierdute. Dragostea esteelementul
cel mai fragil, începe greu și poate înceta repede. Inima mea care emana
sentimente către tine nu au fost primite, dar în zadar, deoarece astfel iubirea putea
fi salvată și păstrată, dar comportamentul tău indiferent a respins în totalmente pe
acestea. Farmecul sfânt creat după pildele vieții trecute, începuse a înghite toate
momentele plăcute, lăsând un gol pustiu. Sensul de a continua viața era unul
simplu: ,,Trăiește pentru a nu muri”, atâta tot, nimic mai deosebit, deoarece
moartea este cea care marchează finalul unu-i început, dar dorința mea era de a trăi
și de a reconstrui acele zile create pe lacrimi și noroc. Cugetul era tot mai limpede,
vizorul ochiului devenise tot mai larg, frumosul din jur era mai frumos ca de
obicei. Inima mea își descătușase întemnițarea devenind mai ușoară și mai liberă.
Deși eram distru știam că drumul parcus, asemănător unui personaj bildungsroman
mă marcase. Renunțare întunecoasă, unde am despus și trup și suflet, mă chinuia
ca un coșmar care te urmărește până la următorul vis frumos. Plopii care îmi erau
ca simboluri a sărăciei urbane au devenit ca fundal al suferinței. Singurătatea crudă
pentru care nu mai dispuneam de răbdare de a mă debarasa, mi-a trezit o stare
meditativă și nostalgică, astfel am îceput a cădea în umbra rece a trecutului, care-
mi acopera lumina și rațiunea.
Amintirile care-mi lăsară amprente dureroase treceau deja ca niște visuri
obișnuite, fără a le atrage mare importanță. Brațele reci care nu au primit inima
mea arzătoare au stins existența iubirii din interior. Ulița prin care adesea eu
treceam, devenise un pustiu îngrădint cu pași și timpi de care nu știasem. Ai fost o
gamă de culori și o paletă vie, care-mi picta în vis mereu numai surâs și fericire. Ai
fost acea zeiță-a purității pe care-o admiram, și totodată un îndemn de creație. Acea
stradă înșelătoare devenise un iad pe pământ, deoarece ea a fost drumul care m-a
adus la neștiut și timp pierdut. Mă învelise-m întro plapumă de gânduri care
respingea cruzimea și duritatea. De fapt înțelegeam că izolarea nu va contribui ci
din contra va dezgropa acele dureri scoțându-le din interior spre exterior,
stricândumi din fașa publică. Ridurile ce-mi apăruse pe frunte și prin părți la ochi,
semnificau treptele pe care le întâmpinasem în drumul spre dezvăluirea iubirii. Dar
tu sa fi aprins acea candelă a iubirii finalul nostru căpătase lumină, aspirație, iubire
și adevăr. Dar o dată ce ne-am îndreptat pe drumuri diferite mințile noastre pluteau
în infinitul etern. Mergeam cumva la pas rapid pe lângăacea stradă ți-am perceput
un gând și fredonând am început să-ngân: ,, Pe lângă plopii fără soţ, adesea am
trecut, mă cunoşteau vecinii toţi, tu nu m-ai cunoscut.” Acest gând a rămas tipărit
și fredonat până noapte târziu. Mă culcasem cu un când confz ca-n totdeauna. Dar
neștiind încă că a fost cel de la capăt, gândul care ma eliberat de toate suferințele,
ce-l care m-a teleportat înapoi în spațiul pământean. Picioarele mele începu să
calce ușor pe pământ cu o acuratețe cum se cade, de parcă o făceam pentru prima
dată. Așa și a rămas această dragoste neîmpărtășită, dar dorul apăsător nu-mi lăsa
cibzuința să moară. Dar totuși nu credeam că e firesc ca acel personaj care a
patricipa tîntr-o scenă dramatică să nu cunoască că a făcut-o și măcar să-și știe
rolul. Astfel mă decisem să-mi tipăresc gândurile pe o filă albă, ca și cum aș începe
un ritm nou, o viață nouă. Timpul dedicat ție și sacrificiul care l-am făcut, dar tu nu
ai înțeles, a fost redat sub formă de ștampilă care a lăsat acea pată importantă în
viața mea. Mă mlțumeam măcar cu o mică suflare, o micășoaptă, dar tu ai ales
tăcerea și identitatea. Vinovat eu fost-am de tot ce s-a-ntâmplat, dar nimic casă
întorc eu nu am mai putut. Dragostea rămasă fără răspuns a fost cea mai dureroasă
din evenimentele petrecute până acum cu mine. Una dintre pildele ce derulau au
fost: ,, Dragostea este un vis şi o părere, o haină strălucită aşezată peste durere.” ,
ceea ce a fost perfect demostrat de suferințele chinul și nepăsarea de care avusem
parte. Și totuși strada cu plopi nu a mai fost vizitată de către mine, a fost rămasă ca
un uitat și trecut neprevăzut.