Tema și viziunea despre lume în ,,Leoaică tânără, iubirea’’

Leoaica tânără, iubirea

mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
Perioada postbelică cunoaște o dezvoltare literară în mai multe direcții, prin
importante personalități: Marin Preda și Petru Dumitriu, în proză, Nichita Stănescu și Nicolae
Labiș, în poezie, și Marin Sorescu în dramaturgie. În această perioadă, după un deceniu
marcat de lipsa oricărui tip de emoție, numit și ,,obsedantul deceniu’’, în care se manifesta
realismul socialist, în literatura265 română a apărut neomodernismul. Acesta este un curent
literar ce presupune revenirea la limbajul poetic modern cultivat de interbelici și la
problematicile abordate de aceștia, prin sensibilitate.
Reprezentantul de excepție al generației postbelice, în rândul poeților, este Nichita
Stănescu, un demn urmaș al lui Ion Barbu care va scrie o poezie conceptualizată și plină de
sentimente, ce readuce la viață emoția în spiritul românesc. Despre scriitorul postbelic s-a
afirmat faptul că ,,trece de la jocul secund la lacrima esențializată a ființei’’, căci interacțiunea
poetului cu poezia este fascinantă.
Nichita Stănescu transpune iubirea în opera sa ca un elogiu pentru starea de a fi, vede
copilăria ca pe o ,,gleznă cu aripi’’, adolescența sub forma unui ,,cântec de izbândă’’, iar
lumea poetului este una a unei libertăți depline. Poezia sa este o ,,cale de cunoaștere a
lumii’’, ,,o oglindă în care poetul își caută sufletul’’. Scriitorul postbelic se orientează după 3
direcții lirice: gnoseologia (actul cunoașterii), metapoezia (actul poetic - ,,Îmi învăț cuvintele
să iubească’’) și ontologia (actul existențial).
Poetul își face debutul în anul 1960, cu ,,Sensul iubirii’’, iar în 1964, apare cel mai
apreciat volum al său, ,,O viziune a sentimentelor’’, numit de critica literară ,,un roman al
idilelor’’, din care face parte și ,,Leoaică tânără, iubirea’’.
Opera pune în lumină un nou sentiment, dragostea, ce stăpânește ființa umană fără
experiență de viață, adolescentul. În acest sens, este relevant titlul, alcătuit dintr-o metaforă
explicită, în care iubirea este asociată unui animal puternic, periculos și tânăr, dornic de a-și
domina prada, iar omul este victima ce nu poate riposta.
Textul este alcătuit din 3 strofe cu număr inegal de versuri, element modern, cărora li
se subordonează 3 secvențe în care este prezentat modul în care amorul reformează omul.
Ambiguitatea limbajului este dată de utlizarea metaforei ca principală figură de stil, dar și de
simbolistica deosebită atribuită unor elemente ale realității.
În prima secvență este surprins momentul îndrăgostirii, asociat în mod simbolic cu
clipa tensionată în care prădătorul este pe punctul de a-și ataca cu bestialitate prada, după o
perioadă de atentă observare a ei (,,Mă pândise-n încordare/ mai demult.’’). Omul nu se poate
opune schimbării sale care pe termen scurt este dificilă și imprevizibilă. Prezența
ingambamentului accentuează intensitatea trăirii dragostei. (,,Leoaică tânără, iubirea/mi-ai
sărit în față.(…)Colții albi mi i-a înfipt în față/m-a mușcat leoaica, azi, de față.’’). Impactul
puternic pe care metamorfozarea prin iubire il are asupra ființei lirice este redat de verbele ,,a
înfipt’’ și ,,m-a mușcat’’, dar și de repetiția cuvântului ,,față’’, fiind sugerată o transfigurare
de ordin sufletesc.
Cea de-a doua secvență are un intens caracter cosmogonic. Viziunea asupra
universului se schimbă, într-un mod dinamic, prin trăirea celui mai intens sentiment,
dragostea. Lumea este într-o continuă expansiune, provocată de ,,forțele de neînfrânt ale
iubirii’’, care duc la creșterea încrederii și a stimei de sine a omului. Schimbarea din viața
ființei lirice este accentuată prin adverbul ,,deodată’’, iar cercul simbolizează infinitatea
sentimentului pur (,,Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura/ când mai larg,
când mai aproape/ ca o strângere de ape.’’). Este surprinsă înălțarea ființei umane prin
intermediul iubirii, printr-o ,,tornadă erotică’’, pe cele mai nobile culmi sufletești, amorul
fiind nuanțat mai spectaculos decât orice culoare a curcubelui și melodios mai presus de
cântecul ciocârliilor (,,Și privirea-n sus țâșni,/ curcubeu tăiat în două/ și auzul o-ntâlni/ tocmai
lângă ciocârlii.’’).
În cea de-a treia secvență a operei este pusă în lumină conștientizarea schimbării de
către eul liric, acesta realizând că iubirea este o experiență fundamentală din viața sa (,,Mi-am
dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe.’’). Puterea și măreția
sentimentului sunt sugerate de prezența deșertului, un spațiu pustiu și impropriu vieții pentru
un om obișnuit, dar potrivit pentru îndrăgostitul care nu mai pune preț pe nimic din ce îl
înconjoară și dorește doar să trăiască pentru a iubi (,,Și alunecă-n neștire/ pe-un deșert în
strălucire’’). Cromatica leoaicei este semnificativă, ,,leoaica tânără’’, de o nuanță puternică,
ajungând ,,arămie’’, făcând astfel trimitere la asumarea omului de a se maturiza prin dragoste.
Ultimele două versuri pun în lumină eternitatea sentimentului: ,,încă-o vreme,/ și-ncă-o
vreme...’’.
 Capodopera lui Nichita Stănescu poate avea ca și corespondent în pictură, ,,Daniel în
casa leilor’’, cel care a conceput acest tablou fiind Peter Paul Rubens. Este redată teama
omului neajutorat înconjurat de lei, într-un spațiu marcat de incertitudinea că va rămâne
teafăr. Având ca sursă de inspirație un personaj biblic, este sugerat caracterul etern al
dragostei.
Indiferent de timp și spațiu, de vârstă sau de capacitatea trăirii, iubirea va reprezenta
întotdeauna una din temele fundamentale ale artei și, în mod special, ale poeziei deoarece este
sentimentul pe care se construiește întreaga existență a omului. Mihai Eminescu percepe
iubirea cu ajutorul naturii, din perspectiva romanticului, aceasta fiind un cadru prielnic,
ocrotitor și favorabil cuplului erotic, personificând elemente ale spațiului natural pentru a
spori dragostea, iar poetul ,,corolei de minuni a lumii”, Lucian Blaga, include poezia cu
tematică erotică în lirica de meditație filozofică, iubirea fiind văzută ca un sentiment ce
modifică natura din jur și întreg universul, ca o experiență fundamentală de cunoaștere a
sinelui. În continuitate cu aceștia, pentru Nichita Stănescu iubirea produce o senzație de
plutire, un zbor care se naște ca o coloană a infinitului între pământ și cer, peste versurile sale
plutind o beție a simțurilor.