CAP.4 SARCINILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.

EVOLUŢII ÎN ŞTIINŢA
ADMINISTRAŢIEI

Obiectiv fundamental:

 să ştie care sunt sarcinile administraţei şi principalele abordări teoretice ale

acesteia

Obiective operaţionale:

 Obiective cognitive:
O1- să ştie sarcinile administraţiei ĩn prezent
O2 - să precizeze principalele curente contemporane de abordare a ştiinţei administraţiei;
O3 - să descrie curentele de gândire ce au traversat ştiinţa administraţiei de-a lungul
timpului;
O4 - să prezinte evoluţia ştiinţei administraţiei în România;
O5 - să argumenteze tendinţele actuale în ştiinţa administraţiei.

 Metode şi tehnici didactice:

Metode expozitive:
 explicarea;
 descrierea.

Metode conversative:
 conversaţia;
 conversaţia euristică;
 problematizarea.
Metode de explorare directă:

74
  observaţia;
 studiul de caz.

4.1. Conceptul de sarcină administrativă şi impactul său în administraţia publică

Studiate în perspectiva sistemică, o instituţie publică sau un organ al

administraţiei pot fi înţelese în esenţa lor, cunoscându-se locul şi importanţa sarcinilor pe
care le îndeplineşte fiecare în cadrul societăţii.
Sistemul organizatoric al administraţiei este determinat de nivelul divizării
sociale a activităţii de specialitate, de sarcinile ce urmează a fi îndeplinite prin instituţiile
administrative şi de complexitatea funcţiilor statului.
Folosirea termenilor de sarcini, competenţă, funcţiuni necesită unele precizări
succinte. Astfel, sarcinile administraţiei sunt reprezentate prin toate misiunile (ansamblul
misiunilor) pe care aceasta le îndeplineşte sau trebuie să le înfăptuiască aceasta. Stabilite
de puterea politică, îndeplinirea sarcinilor este influenţată de consideraţii tehnice.
Este de remarcat că progresul ştiinţific atenuează diferenţele dintre sarcinile
tehnice ale administraţiei dintre statele dezvoltate şi cele slab dezvoltate, ajungându-se la
unele constante, la un model teoretic cu o valabilitate generală. Chiar în statele
subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, administraţia are aceeaşi sarcină principală, de a
servi omul şi a satisface interesul general pe baze democratice, legale, morale.
Competenţa este o noţiune de drept public. Ea înseamnă cadrul juridic, stabilit
de lege, în care funcţionarii publici îşi îndeplinesc atribuţiile le-gale, în scopul realizării
sarcinilor administraţiei.
Funcţiunea implică un raport în sens matematic, în aşa fel încât, ea poate
constitui o legătură între sarcină – care se cercetează în ştiinţa administraţiei şi
competenţă - care face obiectul de studiu al dreptului administrativ.
Atunci când se înfiinţează o instituţie publică, se are în vedere un anumit scop,
respectiv satisfacerea cerinţelor publice, de interes general. Acesta este, totodată,
obiectivul principal al activităţii administraţiei. S-ar putea afirma că precizarea sarcinilor

75
presupune cunoaşterea mijloacelor de care dispune administraţia. În realitate, resursele
umane, materiale şi financiare sunt divizate şi organizate în funcţie de sarcinile care
urmează a fi îndeplinite, astfel încât finalitatea apare pe primul plan în ştiinţa
administraţiei.
În perioada actuală, sarcinile administraţiei statului au sporit continuu, fapt care
se explică prin complexitatea vieţii sociale şi cerinţele din ce în ce mai mari ale
oamenilor. Sarcinile administrative au luat proporţii considerabile după cel de-al doilea
război mondial, prin preluarea de către stat, a unor misiuni economice, social-culturale
sau ştiinţifice, pe lângă cele tradiţionale, politico-administrative. În ultimii ani, în grija
administraţiei au trecut şi unele probleme foarte importante legate de protecţia mediului
înconjurător şi combaterea poluării. De asemenea, în toate statele, prestaţiile furnizate
populaţiei sunt în creştere şi ele atestă o amplificare a sarcinilor administraţiei.
Pe lângă volumul ridicat al prestaţiilor, cerinţa unei calităţi sporite a acestora, a
impus necesitatea reorganizării modului de repartizare a sarcinilor şi folosirea unor
mijloace moderne de acţiune.
Este de dorit ca administraţia să fie în aşa fel organizată, încât să poată îndeplini
orice sarcini, fără să se recurgă la transformarea structurii sale. În principiu, nu se
recomandă o modificare a structurii administrative, decât dacă cerinţele sociale o impun.
De cele mai multe ori, este suficient să se procedeze la o mai raţională repartiţie a noilor
sarcini primite între instituţiile administrative existente.
Complexitatea sarcinilor administraţiei determină diversitatea soluţiilor de
îndeplinire a lor. Este necesar ca un fond de sarcini generale să se regăsească în orice
administraţie. În ceea ce priveşte sarcinile tehnice, ele urmează a fi încredinţate unor
organe administrative specializate, pentru a se evita multiplicarea nejustificată a unor
instituţii care îndeplinesc aceleaşi misiuni.
O altă distincţie se poate face între sarcinile permanente care se întâlnesc în mod
continuu într-o instituţie publică şi cele temporare, care apar în anumite împrejurări sau
au un caracter sezonier. Adaptarea administraţiei la sarcinile sale înseamnă un efort
continuu de organizare interioară, raţională şi eficientă a acesteia, precum şi o acţiune de
coordonare a activităţilor desfăşurate de către instituţiile publice.

76
 Analiza sarcinilor administraţiei pune în evidenţă multiplicarea, caracterul
eterogen al acestora şi strânsa lor interdependenţă. O enumerare detaliată a sarcinilor
administraţiei nu ar prezenta interes ştiinţific. Atunci când analiza unei anumite sarcini
devine necesară, această sarcină urmează a fi descompusă în mai multe diviziuni, care, la
rândul lor, pot fi subdivizate în activităţi elementare.
Examenul detaliat al sarcinilor administraţiei evidenţiază diversitatea lor, în ceea
ce priveşte natura activităţilor, a mijloacelor utilizate, a mediului social şi a zonei în care
acţionează funcţionarii publici. De aici decurge dificultatea cercetării acestor sarcini,
determinată de caracterul eterogen al scopurilor care le sunt atribuite şi de
interdependenţa lor. Aceste cauze ex-plică şi greutăţile generate de repartizarea sarcinilor
între organele administraţiei. De exemplu, o structură poate fi considerată ca adecvată
pentru rezolvarea unei probleme de coordonare într-o anumită activitate. Aceeaşi
structură se poate dovedi necorespunzătoare, pentru a satisface cerinţele de coordonare în
alte compartimente de activitate.
Aşadar, în realitate, pot exista tot atâtea structuri adecvate, câte probleme de
coordonare se pun. Existenţa acestor dificultăţi impune studierea lor în scopul
îmbunătăţirii activităţii administraţiei. Pentru a remedia situaţiile de supraaglomerare a
structurilor birocratice, de cumulare de către un singur organ al administraţiei a unor
sarcini multiple, în ştiinţa administraţiei se studiază reguli, metode şi soluţii, a căror
aplicare variază, de la un caz, la altul.
În toate împrejurările, se procedează la adaptarea activităţii şi structurii
administraţiei la sarcinile primite şi nu invers. Pe plan mondial, adaptarea administraţiei
la transformările economico-sociale constituie una din problemele importante din ultima
jumătate a secolului al XX-lea.

4.2. Clasificarea sarcinilor administrative

Sarcinile caracteristice administraţiei publice se pot clasifica după mai multe

criterii, şi anume:

77
  criteriul material, al conţinutului lor ca activitate cerută, care impune
studierea mijloacelor juridice şi a resurselor umane, materiale şi financiare, utilizabile
pentru îndeplinirea sarcinilor;
 criteriul organic, care determină descrierea unei categorii de organe de
specialitate; aceasta înseamnă enumerarea unor structuri administrative diversificate,
precum sunt acelea ale organelor centrale ale administraţiei publice.
Cel mai raţional criteriu este însă acela al finalităţii şi anume al scopului tehnic
şi specific urmărit în îndeplinirea fiecărei sarcini. Aceste scopuri pot fi clasificate, din
punct de vedere geografic, în funcţie de teritoriul în care se înfăptuiesc.
Astfel, sarcinile îndeplinite de organele centrale ale administraţiei au o
importanţă generală, fiind înfăptuite în acelaşi mod pe tot teritoriul ţării. Alte sarcini sunt
locale, limitate la un judeţ, oraş sau comună, urmărindu-se satisfacerea unor cerinţe
sociale specifice.
Pornind de la criteriul finalităţii, în literatura de specialitate se întâlnesc diverse
clasificări ale sarcinilor administraţiei. Aşa, de pildă, în opinia lui L.D. White, sarcinile
administraţiei pot fi clasificate în:
 sarcini (misiuni) operaţionale;
 sarcini auxiliare;
 sarcini de conducere.

Misiunile operaţionale reprezintă categoria principală de sarcini a

administraţiei şi se diferenţiază prin conţinut în: sarcini politice (apărare, poliţie),
educative (învăţământ, cultură), sociale (sănătate, asistenţă) şi economice. Prin aceste
sarcini, administraţia furnizează prestaţii publicului, în mod direct, prin activitatea
instituţiilor specializate, cum sunt: armata, poliţia, şcoala etc.
Sarcinile auxiliare sunt menite să sprijine înfăptuirea celor principale, dar
funcţionarii care le înfăptuiesc nu vin în contact direct cu publicul şi nu furnizează
prestaţii, decât diferitelor compartimente administrative: personal, contabilitate,
documentare, oficii juridice, etc.

78
 Sarcinile de conducere sau de stat major sunt îndeplinite de către conducătorii
instituţiilor publice aflaţi în contact direct cu activitatea politică şi implică dirijarea
activităţii administrative şi elaborarea politicii acestor instituţii.
Profesorul francez de ştiinţa administraţiei, Roland Drago reduce la patru
categorii sarcinile principale ale administraţiei, şi anume:
 misiunea de informare care constituie punctul de plecare necesar oricărei
acţiuni administrative. Fie că informaţia este spontană sau obţinută la cererea
administraţiei, fie că ea priveşte în detaliu dorinţele publicului sau principiile unei
reforme importante, ea reprezintă baza esenţială a oricărei acţiuni administrative,
indiferent de nivelul acesteia. Documentarea se realizează cu ajutorul unor
compartimente specializate;
 misiunea de studiu. Sarcina de studiu are loc după faza de informare şi este
premergătoare deciziei. Misiunea de studiu este obligatorie pentru administraţie, chiar
dacă se creează organisme administrative specializate în studii, la orice nivel s-ar afla ele;
 misiunea de pregătire a deciziilor aparţine întotdeauna administraţiei şi de
aceea se acordă o deosebită importanţă, studierii procesului decisional;
 misiunea de executare şi adaptare – este sarcina cea mai importantă a
administraţiei şi realizează contactul acesteia cu populaţia. În îndeplinirea acestei sarcini
de executare şi adaptare a deciziilor la exigenţele cetăţenilor, procesul decizional se
repetă până la cele mai mici activităţi administrative. De asemenea, administraţia, în
realizarea sarcinii sale de a se adapta la cerinţele publicului, se poate îndepărta uneori, de
la linia deciziilor luate. În aceste cazuri, dreptul administrativ înregistrează abateri de la
regulile juridice; abaterile devin obiect de studiu pentru ştiinţa administraţiei, deoarece
măresc eficienţa activităţii instituţiilor publice.
Pe lângă sarcinile principale, administraţia are de îndeplinit şi sarcini secundare
cum sunt cele de informare a publicului, de a realiza o activitate de relaţii publice, de a-şi
îmbunătăţi metodele şi a organiza compartimentele. Sarcinile secundare pot fi: interne şi
externe. Cele interne se produc în interiorul aparatului administrativ. Îndeplinirea lor
contribuie şi la realizarea sarcinilor externe, vizând misiuni prin care instituţiile publice
intră în contact cu publicul.

79
 În afară de clasificarea prezentată a sarcinilor administraţiei, sunt folosite şi
criterii de realizare optimă a sarcinilor, dintre care se remarcă:
a) criteriul dublei întrebuinţări, care are în vedere eliminarea paralelismelor în
activitatea instituţiilor sau organelor publice. Aplicarea acestui criteriu permite
identificarea situaţiilor în care se impune desfiinţarea unor compartimente inutile; atunci
când mai multe organe ale administraţiei publice urmăresc îndeplinirea aceloraşi misiuni,
fără ca acestea să se refere la compartimente de activitate distincte, se impune, fie
fuziunea lor, fie desfiinţarea unora dintre ele. În mod concret, se analizează care dintre
asemenea organe administrative se vor suprima, urmând ca resursele umane, materiale şi
financiare, ale activităţilor desfiinţate, să se utilizeze în alte scopuri;
b) criteriul simplificării, care urmăreşte evitarea supraaglomerării şi reducerea
volumului lucrărilor din administraţie. Simplificarea trebuie concepută şi efectuată în
concordanţă cu cerinţele reale ale organelor administraţiei, deoarece făcută neraţional, în
unele cazuri, poate avea consecinţe dăunătoare.
c) criteriul raţionalizării şi al randamentului maxim. În raport cu acest
criteriu, se urmăresc obiective cum sunt:
 creşterea operativităţii instituţiilor publice;
 sporirea eficienţei activităţilor de conducere şi execuţie;
 utilizarea judicioasă a forţei de muncă;
 reducerea la strictul necesar a numărului funcţionarilor administrativi.
d) criteriul utilităţii şi al valorii sociale. În raport cu acest criteriu, creşterea
eficienţei în activitatea din sfera administraţiei publice nu reprezintă un scop în sine ci se
subordonează utilităţii pe care serviciile administrative o au pentru societate. Într-un stat
de drept, valoarea admi-nistraţiei se apreciază în funcţie de modul cum au fost îndeplinite
sarcinile, de caracterul democrat, legal şi moral al activităţii desfăşurate.

80
4.3. Principalele curente contemporane ale ştiinţei administraţiei

În cadrul ştiinţei administraţiei se desfăşoară în prezent, acţiuni de cercetare

diverse care au un caracter complex. Din punct de vedere doctrinar, se pot distinge trei
curente1 principale, şi anume :
1) un curent juridic, al cărui scop esenţial este de a contribui la o mai bună
cunoaştere a structurii şi funcţionării administraţiei publice, punând accentul pe referirea
la textele juridice;
2) un curent axat pe gestiune publică/privată a resurselor, care este foarte
apropiat prin natura preocupărilor sale de ştiinţa managementului;
3) un curent sociologic, care regrupează ansamblul activităţilor de cercetare,
având ca punct comun cunoaşterea fenomenelor administrative cu ajutorul conceptelor şi
metodelor sociologice.
Această clasificare nu exclude posibilitatea întrepătrunderii celor trei curente şi
combinarea lor într-o manieră diversă.
1) Abordarea în plan juridic are ca premisă esenţială, considerarea ştiinţei
administraţiei ca o anexă a dreptului administrativ. În viziunea acestei concepţii, obiectul
de studiu al ştiinţei administraţiei îl constituie administraţia publică, care reprezintă o
instituţie specifică şi ireductibilă la orice altă organizaţie. Astfel, ştiinţa administraţiei ar
face referire la ansamblul juriştilor care caută să depăşească perspectivele strict juridice şi
contencioase caracteristice cercetărilor administrative din ţările europene, vreme
îndelungată. Astfel se explică de ce, în aceleaşi ţări, studiul administraţiei se realizează,
încă, în cadrul facultăţilor de drept şi nu în instituţii de învăţământ superior cu profil
administrativ.
Se poate afirma că ştiinţa administraţiei este aşadar, tributară schemelor
dreptului administrativ, având în vedere că obiectul său de studiu este axat pe criterii de
natură juridică. Deci, obiectul ştiinţei administraţiei este definit prin analogie cu cel al
dreptului administrativ şi nu plecând de la reflexii proprii; totodată, conţinutul său este

1 Chevallier, J. – op.cit. p.43

81
asemănător cu temele întâlnite în manualele de drept administrativ (structură, acţiune,
control etc.).
În plus, metodele de studiu poartă amprenta ştiinţelor juridice.
În concluzie, dreptul administrativ este perceput ca un mijloc privilegiat de
cunoaştere şi înţelegere a realităţii administrative. Această convingere a avut drept
corolar, o anumită neîncredere şi chiar ostilitate din partea sociologilor care au neglijat în
cercetările lor punctele de vedere juridice, atât în viaţa administrativă cât şi în
comportamentul funcţionarilor.
2) Curentul axat pe problemele gestiunii resurselor se opune abordării
precedente şi asimilează administraţia cu gestiunea. Argumentul invocat, este acela că
obiectul de studiu al administraţiei prezintă un caracter esenţialmente pragmatic şi caută
să descopere, să aplice cele mai raţionale şi mai eficiente metode de organizare, în
vederea îndeplinirii la nivel optim, a unei sarcini atribuite.
O asemenea abordare imprimă ştiinţei administraţiei un conţinut similar cu
managementul, în condiţiile manifestării a două tendinţe principale :
 pe de o parte, o serie de teorii de natură managerială au preluat multe
componente de natură administrativă;
 pe de altă parte, ştiinţa administraţiei tinde să devină din ce în ce mai mult, o
ramură a managementului.
În practică, managementul s-a situat în sfera preocupărilor tradiţionale aflate la
originea ştiinţei organizaţiilor. Ştiinţă a unei “bune şi a unei eficiente gestiuni”,
managementul are în ultimă instanţă un scop utilitar şi operaţional. Ambiţia sa este de a
stabili regulile care să permită tuturor tipurilor de organizaţii, să-şi atingă scopurile, în
condiţii de eficienţă.
Cu toate acestea, managementul se deosebeşte de practicile empirice şi de
primele formulări ale ştiinţei organizaţiilor, prin dimensiunea sa teoretică şi conceptuală.
Din perspectiva managementului, conduita tuturor întreprinderilor economice, sociale şi
politice implică patru tipuri de operaţii:2 planificare, organizare, acţiune şi control.
Conform opiniilor exprimate de Burns şi Stalker, există două sisteme de
management :

2 opinia lui J.P.Nioche, dupa J.Chevalier, op.cit. p.46

82
 1. mecanic, caracterizat prin existenţa unor reguli formale şi a unei puternice
centralizări;
2. organic, în care regulile au un caracter mai puţin formal, sunt mai puţin
importante, iar descentralizarea este accentuată şi adaptată mediului aflat într-o continuă
schimbare.
Cercetătorul francez L. Boulet face o distincţie între “gestiune “ (sau
administraţie publică) şi “management” :
 gestiunea recurge la metode independente de natura activităţilor şi de forma
juridică a instituţiilor, pe când managementul se supune constrângerilor mediului, în
special a celui juridic, în care evoluează întreprin-derea;
 managementul presupune stabilirea unei strategii de acţiune în vederea
realizării anumitor obiective (maximizarea profitului, de exemplu), de interes particular.
Gestiunea administrativă publică, în schimb, are ca obiectiv satisfacerea interesului
public;
 managementul are o autonomie de acţiune şi o libertate de opţiune mai mare
decât gestiunea, ale cărei posibilităţi de mişcare depind de statutul autorităţilor publice
alese;
 managementul este guvernat de legile pieţei, deoarece întreprinderile sunt
inserate într-un sistem concurenţial, care le obligă la un efort permanent de modernizare
şi raţionalizare; spre deosebire, gestiunea administrativă se sustrage, de regulă, disciplinei
pieţei, deoarece resursele sale au fost procurate prin mecanismul prelevărilor obligatorii,
de la diverşi contribuabili şi nu prin efortul propriu. Mai mult, activitatea administraţiei
are caracter de monopol şi serviciile pe care le prestează nu respectă întotdeauna relaţia
directă dintre costuri şi preţurile sau tarifele aplicate utilizatorilor, precum şi criteriile de
optimizare a folosirii resurselor.
Luarea în considerare a acestor particularităţi a condus la elaborarea unui
management adaptat acestui tip de activitate numit management “public”. Gradul de
specificitate al acestei forme de management este însă contestat în unele opinii, care
consideră că instrumentele de lucru sunt identice şi numai opţiunile diferă, în funcţie de
scopul urmărit. În alte opinii, managementul public trebuie să-şi construiască propriile
modele şi mijloace de acţiune pe baza exemplelor furnizate de întreprinderile private.

83
 Obiectivele managementului public pot fi sintetizate în: ameliorarea calităţii
acţiunilor, atenuarea anumitor rigidităţi de organizare şi îmbunătăţirea sistemului de
comunicare cu exteriorul.
Managementul public a dobândit o dimensiune nouă ca urmare a dezvoltării
politicilor publice, care depăşesc cadrul limitat al organizării prin concentrarea, într-o
manieră globală, a acţiunilor politice cu cele administrative.
3) Introducerea unei perspective sociologice în conţinutul studiilor politice a
condus la abandonarea progresivă a viziunii juridice formaliste asupra administraţiei, care
o transformau într-un simplu executant de sarcini. Dimpotrivă, administraţia fiind direct
implicată în exercitarea puterii, este dificil de trasat o linie netă de demarcaţie între sfera
administrativă şi sfera politică.
În aceste condiţii, curentul sociologic a apărut ca urmare a faptului că, prin
natura lor, studiile privind mediul administraţiei sunt sociologice; ele nu se reduc numai
la cercetarea acestor aspecte, ci examinează un anumit număr de comportamente
administrative, individuale sau colective.
Din punctul de vedere al sociologilor, instituţiile şi practica administraţiei
prezintă un interes secundar. Utilizând sistemul anchetelor sociale, sociologii sunt uneori
tentaţi să redescopere noţiuni clasice, iar alteori, să privească administraţia numai dintr-
un anumit punct de vedere, care este parţial şi nu reflectă realităţile administrative în
ansamblul lor.

4.4. Ştiinţa administraţiei în România

În condiţiile specifice din ţara noastră, ştiinţa administraţiei a cunoscut trei

perioade: 1925 - 1948; 1948 - 1989; după anul 1990.
Meritul decisiv în apariţa şi dezvoltarea ştiinţei administraţiei în România revine
profesorului de la Facultatea de drept din Bucureşti, Paul Negulescu, care în anul 1925 a
înfiinţat Institutul de Ştiinţe Administrative al României, cu sediul în Bucureşti. Scopul
acestui institut a fost acela de a elabora o doctrină românească unitară a ştiinţei

84
administraţiei, de a ţine legătura cu institute similare străine şi de a propune o mai
raţională şi eficientă organizare administrativă.
Cursurile de pregătire profesională erau organizate în patru secţii :
 secţia de pregătire a candidaţilor care posedau o diplomă universitară;
 secţia de pregătire a candidaţilor absolvenţi ai liceului sau ai unei şcoli
similare;
 secţia de completare şi perfecţionare a cunoştinţelor pentru funcţionarii stabili
din administraţia centrală şi locală, care aveau diplomă de liceu ;
 secţia de perfecţionare a funcţionarilor publici stabili care aveau diplomă
universitară.
În cadrul Institutului se tipărea o publicaţie trimestrială, cunoscută atât în ţară,
cât şi în străinătate, intitulată “Revista de drept public”, care a apărut cu regularitate între
anii 1926-1943. Revista publica studii ale specialiştilor români şi străini, privind
organizarea eficientă şi raţionalizarea activităţii administrative şi metodele adecvate
pentru atingerea acestor scopuri.
Institutul dispunea de cea mai mare bibliotecă de specialitate din România şi a
fost forul ştiinţific în care se efectuau cercetări în ştiinţa administraţiei sub coordonarea
profesorului Negulescu.
Paul Negulescu considera ştiinţa administraţiei ca o politică administrativă,
“adică activitatea administrativă care nu intră în cadrul juridic”. În opinia sa, cel mai
important lucru în administraţia publică îl constituie ordinea, armonia, echilibrul. El
sancţiona faptul că, pentru politicieni, înlocuirea unui funcţionar capabil cu altul, fără nici
o pregătire profesională era ceva aproape firesc; astfel că, mulţi oameni culţi,
profesionişti, pregătiţi temeinic, nu-şi puteau găsi locul în administraţie.
P. Negulescu atrăgea atenţia asupra carenţelor de organizare din administraţie
determinate de: lipsa de ordine din birouri; curăţenia îndoielnică, aerisire insuficientă;
materiale vechi şi incomode.
În opinia sa, din lipsă de informaţie se face corespondenţă inutilă. Pe de altă
parte, publicul nu se poate informa asupra actelor normative din administraţie, din cauza
ritmului accelerat al legiutorului care modifică legea de mai multe ori în decursul
aceluiaşi an.

85
 Profesorul Negulescu explică deficienţele organizării şi prin referirea la sistemul
politic existent. El arată că politicienii aveau tot interesul să demonstreze alegătorilor că
în relaţiile cu serviciile publice nu pot face nimic, fără sprijinul lor. În majoritatea
cazurilor, cetăţeanul era obligat să se adreseze unui politician care să intervină la serviciul
respectiv pentru rezolvarea cererii sale.
În ceea ce priveşte sporirea nejustificată a numărului de funcţionari, Paul
Negulescu explică această situaţie şi prin spiritul demagogic care caracteriza sistemul
politic. Pentru a-şi satisface alegătorii, deputaţii şi senatorii căutau să creeze noi
funcţiuni, în care să fie numiţi protejaţii lor, fără să se ţină seama dacă asemenea posturi
erau sau nu necesare şi dacă cei numiţi îndeplineau condiţiile legale.
Cetăţenii îşi dădeau seama de marile sacrificii financiare pe care le făceau pentru
întreţinerea unui aparat funcţionăresc atât de numeros şi constatau că acel aparat nu
satisfăcea interesele generale. De aici decurgea necesitatea reorganizării administraţiei
prin :
 stabilirea unor norme de recrutare a personalului;
 reorganizarea învăţământului administrativ;
 depolitizarea administraţiei;
 determinarea unor norme ştiinţifice pentru desemnarea personalului din
conducere;
 stabilirea unei juste salarizări şi a unor reguli echitabile de promovare bazate
pe merit;
 un control temeinic.
Concepţia profesorului Negulescu îşi păstrează încă întreaga valoare ştiinţifică,
prin caracterul actual al conţinutului său. Ea a fost cunoscută pe plan mondial, datorită
colaborării autorului, cu Institutul Internaţional de Ştiinţe Administrative.
La începutul anului 1948, Institutul a fost desfiinţat, deşi nu a existat vreun act
normativ în acest sens. Atât Institutul, cât şi Centrul de pregătire profesională
administrativă şi-a încetat activitatea, iar marea bibliotecă a Institutului a fost distrusă.
În anii ’70 s-au înfiinţat, în cadrul Facultăţii de Drept din Bucureşti şi Cluj secţii
administrative, fiind ulterior desfiinţate. Propunerile de desfăşurare a activităţii de

86
cercetare în sfera administrativă sub forma monografiilor şi a doctoratului, n-au fost
aprobate.
Ca şi în alte domenii, în această perioadă, pe planul administraţiei publice,
activitatea s-a desfăşurat într-un cadru centralizat în mod excesiv, lipsit de o doctrină
temeinic fundamentată. Între specialiştii domeniului, nu s-a ajuns la o concepţie unitară
asupra noţiunii de organ al administraţiei de stat, promovându-se tot felul de “inovaţii”
mergând până la aberanta teză a dispariţiei statului. De altfel, nu era posibil să se
definească organul adminis-traţiei de stat, când însuşi statul avea să dispară din viaţa
economico-socială. Până la urmă s-a formulat teza potrivit căreia orice unitate economică
de stat era şi organ al administraţiei de stat.
În condiţiile specifice regimului comunist, noţiunea de sarcini ale administraţiei
se referea la obiectivele pe care organele centrale de stat trebuiau să le urmărească în
conducerea activităţii economico-gospodăreşti; însă, atribuţiile cu caracter administrativ
precizau drepturile şi obligaţiile cu care erau investite organele locale pentru realizarea
sarcinilor şi exercitarea puterii de stat.
Semnificativ, pentru întreaga perioadă a statului socialist, este faptul că sarcinile
administraţiei publice erau subordonate puterii politice şi scopul lor era concretizarea
acestei puteri.
După anul 1989, secţiile şi disciplinele de ştiinţa administraţiei au fost din nou
înfiinţate la facultăţi cu tradiţie (cele de drept), dar şi la altele (cele economice). În anul
1994 s-a hotărât la Sibiu reînfiinţarea Institutului de Ştiinţe Administrative al României,
ca instituţie independentă, neguvernamentală şi apolitică.

Termeni cheie: sarcină administrativă, criterii de clasificare, curente contemporane

Teste de autoevaluare

1. Descrieţi curentul axat pe gestiunea publică/privată a resurselor.

2. În ce constă abordarea sociologică a ştiinţei administraţiei?

87
3. Arătaţi evoluţia ştiinţei administraţiei în România şi argumentaţi rolul avut de Prof.
Paul Negulescu la dezvoltarea acesteia.
4. Cum se clasifică srcinile administraţiei.

88