COMISIA Domeniul de Cercetare Stiința în

EUROPEANĂ European societate

MANUAL EUROPEAN DE ETICA CERCETĂRII

Traducere: Viorica MACOVEI, Rodica GRAMMA, Universitatea de Stat de Medicină și

Farmacie „Nicolae Testemițanu”, Republica Moldova
 CAPITOLUL 2. Consimţământul

Introducere
Acest capitol este axat pe analiza a trei exemple. Totuşi, înainte de a începe discuţia asupra
acestor trei studii de caz, trebuie să oferim informaţie de bază despre consimţământ. Vom explica
în special:

 rolul consimţământului în unele documente principale internaţionale privind etica cercetării;

 modul în care solicitarea consimţământului valabil se referă la unele dintre cele mai
fundamentale cerinţe etice descrise în capitolul 1; şi
 definiţia consimţământului valabil.

Superioritatea consimţământului în codurile şi declaraţiile internaţionale

Există un acord aproape universal că, consimţământul informat este de o importanţă primordială
în cercetare, în special (dar nu exclusiv) în cercetarea biomedicală. Mai jos sunt descrise unele
exemple de declaraţii oficiale care susţin această opinie.

 Articolul Şapte al Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, un tratat al

Naţiunilor Unite declară că: „Nimeni nu va fi supus torturii sau cruzimii, tratamentului sau
pedepsirii inumane sau degradante. În special, nimeni nu va fi supus, fără liber consimţământ,
la experimente medicale sau ştiinţifice”.1
 Articolul Trei al Cărţii Uniunii Europene privind Drepturile Fundamentale (dreptul
persoanelor la integritate) declară că: „În domeniile medicinii şi biologiei, trebuie respectate
următoarele ... consimţământul liber şi informat al persoanei respective, conform procedurilor
stipulate în lege ...”.2
 Declaraţia de la Helsinki a Asociaţiei Medicale Mondiale declară că: „În orice cercetare,
efectuată pe fiinţe umane, fiecare subiect potenţial trebuie să fie informat adecvat despre
obiective, metode, surse de finanţare, posibile conflicte de interese, apartenenţe instituţionale
ale cercetătorului, beneficiile anticipate şi riscurile posibile ale studiului, precum şi despre
disconfortul pe care studiul îl poate implica. Subiectul trebuie să fie informat despre dreptul
de a se abţine de la participarea la studiu sau de a-și retrage consimţământul de a participa la
orice etapă, fără restrângeri. După asigurarea că subiectul a înţeles informaţia, medicul trebuie
să solicite consimţământul informat al subiectului în mod liber, preferabil, în scris. Dacă

1
United Nations, International Covenant on Civil and Political Rights (United Nations, 1966).
2
European Union, The Charter of Fundamental Rights of the European Union (200/C 364/01).
http://www.europarl.europa.eu/charter/default_en.htm . Emphasis added.
 consimţământul nu poate fi obţinut în scris, consimţământul în formă ne-scrisă trebuie să fie
documentat în prezenţa martorului”.3
 Articolul Cinci al Convenţiei Consiliului Europei pentru Protecția Drepturilor şi Demnităţii
Umane cu referire la aplicarea Biologiei şi a Medicinii declară că: „O intervenţie în domeniul
sănătăţii poate fi efectuată doar după ce persoana respectivă a oferit, în mod liber,
consimţământul informat. Persoana trebuie să fie familiarizată din timp cu informaţia
adecvată despre natura şi obiectivul intervenţiei, precum şi despre consecinţele şi riscurile
acesteia. Persoana respectivă îşi poate retrage în mod liber și oricând consimţământul.”4
 Codul de Etică al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie (AIS) declară că: „Consimţământul
subiecţilor de cercetare şi a informatorilor trebuie să fie obţinut din timp. Cercetarea ascunsă,
în principiu, trebuie evitată, cu excepţia când aceasta este unica metodă prin care poate fi
colectată informaţia şi/sau când accesul la sursele obişnuite de informaţie este restricţionat.”5

Această listă de declaraţii oficiale privind consimţământul nu este, fără îndoială, definitivă sau
exhaustivă, și documentele menţionate diferă după statut. De exemplu, Declaraţia de la Helsinki
şi Codul de Etică al AIS sunt declaraţii ale asociaţiilor profesionale, în timp ce alte declaraţii
sunt tratate la care au aderat multe state şi, prin urmare, (cel puţin în multe state) acestea vor avea
putere legală, directă sau indirectă. Însă, interesul nostru primordial este etica cercetării şi nu
statutul juridic corect al acestor declaraţii; ele sunt menţionate aici doar pentru a demonstra
superioritatea ideii de consimţământ liber şi informat.

Trebuie, de asemenea, de menţionat că Declaraţia Asociaţiei Internaţionale de Sociologie privind

necesitatea consimţământului este mai calificată decât cele precedente, sugerând probabil că
solicitarea consimţământului în cercetarea socială este mai puţin strictă decât în cercetarea
biomedicală, în special când ultima implică anumite forme de experimentare.

Cum poate consimţământul să rezulte din mai multe principii morale fundamentale
Principiul practic, care afirmă că cercetarea pe adulţi competenţi ar trebui să fie efectuată doar cu
consimţământul lor informat, reiese, fără îndoială, din unele, cele mai fundamentale principii,
prezentate în capitolul 1. Acestea includ:

 respectul pentru autonomie;

 respectul pentru demnitate;
 respectul pentru persoane.

3
World Medical Association, Declaration of Helsinki: ethical principles for medical research involving human
subjects (2008). http://www.wma.net/en/30publications/10policies/b3/index.html . Emphasis added.
4
Council of Europe, Convention for the Protection of human Rights and Dignity of the Human Being with Regard to
the Application of Biology and Medicine: Convention on Human Rights and Biomedicine (Oviedo, 4.IV.1997).
http://conventions.coe.int/Treaty/en/Treaties/Html/164.htm . Emphasis added.
5
International Sociological Association, Code of Ethics (Madrid: International Sociological Association, 2001).
http://www.isa-sociologz.org/about/isa_code_of_ethics.htm. Enphasis added.
Probabil că, fiecare dintre aceste trei „principii ale respectului” generează o obligaţie de ne-
intervenire, în sensul că va fi incorect să acţionăm asupra unui corp, a unei persoane autonome,
fără consimţământul valabil al persoanei respective, fie că este pentru un tratament medical,
pentru cercetare sau pentru oricare alt scop. Această cerinţă poate fi aplicată (deşi, probabil cu
mai puţină claritate şi autoritate) şi pentru colectarea informaţiei despre şi/sau pentru
supravegherea unei persoane autonome. În mod similar, cineva poate afirma că, acţionând asupra
corpului unei persoane şi/sau supraveghind persoana fără consimţământ este (cel puţin în unele
cazuri) un eşec în respectarea demnităţii persoanei.

Extensia drepturilor de non-intervenire la drepturile de non-supraveghere ne aduce la ideea de

viaţă privată, care este descrisă în capitolul 4. La această etapă este necesar de menţionat că,
există o legătură strânsă dintre consimţământ şi viaţă privată: încălcarea vieţii private este
inevitabil non-consensuală. Astfel, dacă eu am rugat unele persoane să mă supravegheze, atunci
evident că nu mă pot plânge (oferind consimţământul valabil), în timp ce ei mă supraveghează,
că viaţa mea privată a fost încălcată.

Există o dezbatere interesantă cu privire la faptul dacă această afirmație se potrivește şi pentru
demnitatea şi respectul persoanelor. Una dintre opinii este că orice acţiune ar putea fi
compatibilă cu aceste principii cu condiţia că a fost obţinut un consimţământ valabil de la
persoanele implicate. O părere alternativă este că, unele tipuri de acţiuni constituie o ofensă
pentru demnitatea umană, chiar dacă ele sunt pe deplin consensuale: „aruncarea piticului” şi
„sexul comercial” sunt printre cazurile contestate.6 Să analizăm, de exemplu, faimosul caz
francez al lui Manuel Wackenheim. Wackenheim a fost un (aşa numit) pitic, care î-şi câştiga
viaţa fiind „aruncat” de clienţi în baruri şi cluburi de noapte (până la impunerea unei interdicţii,
parţial în temeiul că acest serviciu era contrar demnităţii umane). Această „aruncare” a format o
competiţie de aruncare a piticului – un sport „în care scopul jucătorilor este de a arunca un pitic
la cea mai depărtată distanţă posibilă”.7 Wackenheim era dornic să urmeze cariera aleasă şi nu
saluta interdicţia pentru aruncarea piticului, spunând „acest spectacol este viaţa mea; vreau să mi
se permită să fac ceea ce doresc”. Deci, întrebarea pe care o înaintază acest caz este:
presupunând că consimţământului său de a fi „aruncat” este liber şi informat, ar trebui, totuşi, să
privim actul de „aruncare a piticului” ca fiind incompatibil cu demnitatea umană? De asemenea,
trebuie să ţinem cont că, demnitatea nu este unica consideraţie morală în aşa cazuri (sau în etica
cercetării) şi că „aruncarea piticului” ar putea fi inacceptabilă şi din alte motive, nu doar cel al
demnității. De exemplu, ar putea fi prea periculos, sau ar putea incita alte persoane să „arunce”
persoanele de statură joasă, împotriva dorinţei acestora.

6
Stephen Wilkinson, Bodies for Sale: ethics and exploatation in the human body trade (London: Routledge, 2003):
42.
7
Susan Millns „Dwarf-throwing and human dignity: a French perspective”, Journal of Social Welfare and Family
Law 18, no.3 (1996): 375.
O altă problemă interesantă care va apărea în cadrul discuţiilor asupra studiului de caz, este
întrebarea dacă respectul pentru autonomie creează o condiţie absolută a consimţământului, sau
mai degrabă o cerinţă care uneori poate fi anulată: de exemplu, cînd avem temeiuri
convingătoare pentru a realiza o supraveghere ascunsă. Acest lucru ar putea avea loc din motive
de securitate naţională sau prevenirea crimelor, sau (mai relevant obiectivelor noastre) în vederea
colectării informaţiei importante pentru cercetare, care nu ar putea fi obţinută prin alte metode. În
mod similar, există întrebări interesante (iarăşi, care vor apărea în discutarea studiului de caz)
despre faptul dacă autonomia unei persoane creează obligaţii care se extind dincolo de moarte
(de exemplu, în legătură cu preferinţele de înmormântare sau dorinţa de a permite utilizarea
cadavrului/corpului în cercetări medicale sau pentru transplant de organe). Transplantul de
organe va fi discutat în studiul de caz 2.2.

Fiind justificată prin referirea la respectul pentru autonomie, convingerea că consimţământul

valabil este o condiţie pentru etica cercetării este susţinută de principiul non-vătămării (discutat
în capitolul 1). Ideea aici este că, întrucât majoritatea potențialilor subiecţi ai cercetării au o
preocupare clară de a-şi proteja interesele proprii, solicitarea consimţământului informat
minimalizează probabilitatea ca aceştia să fie supuşi riscurilor excesive de către cercetători. Mai
mult, unele prejudicii şi riscuri asociate cu cercetarea depind de preferinţele persoanelor. De
exemplu, unele persoane ar putea avea frică de a se interna în spital şi, pentru aceștea, cercetarea
efectuată în spital ar fi mult mai prejudicioasă şi mai neplăcută decât pentru alții; şi invers, alte
persoane ar putea găsi participarea în cercetarea efectuată în spital ca fiind interesantă şi
recompensată şi, pentru aceștea, riscul psihologic ar fi, respectiv, mai mic. Deci, întrucât
persoanele în general țin bine cont de ceea ce le place şi ce le displace, procesul de solicitare a
consimţământului informat îi protejează de a participa într-o cercetare, care ar putea fi dificilă şi
neplăcută pentru ei, având în vedere preferinţele lor personale.

Noţiunea tripartită a „consimţământului valabil”

În majoritatea cazurilor (deşi nu este universal – vezi mai jos studiul de caz 2.3) obţinerea
consimţământului de la participanţii umani, este o componentă necesară pentru a efectua o
cercetare etică. Cu toate acestea, doar făcând persoanele să spună „da” la propunerea de
participare este pe departe a fi suficient. Consimţământul trebuie să fie şi de o calitate foarte
înaltă: el trebuie să fie valabil. Astfel, consimţămintele bazate pe informaţie inadecvată sau
incorectă, sau cele care rezultă din constrângere, sau oferite de persoane incapabile să înţeleagă
ce semnează, nu vor fi suficiente, iar cercetările care utilizează aceste tipuri de consimţăminte
vor fi greşite din punct de vedere etic.

Deşi există multe definiţii privind „consimţământul valabil” (de asemenea cunoscut ca
„consimţământul liber şi informat”), majoritatea susţin opinia că, consimţământul valabil trebuie
să includă următoarele trei elemente:
 informare adecvată;
 voluntariat;
 competenţă.

Informarea
Consimţământul valabil necesită o informare adecvată. Astfel, pentru fiecare cercetare, trebuie să
ne punem întrebarea ce trebuie să spunem viitorilor subiecţi ai cercetării şi în ce mod vom face
acest lucru. În ceea ce priveşte cantitatea informaţiei, un standard comun este ceea ce ar trebui
sau ce ar dori să ştie o persoană raţională pentru a decide asupra participării. Urmând acest
criteriu, cercetătorii vor fi probabil obligaţi să divulge (printre alte lucruri) orice risc
semnificativ, obiectivul cercetării şi, în final, interesele (de exemplu, sunt ei remuneraţi pentru
fiecare persoană înscrisă?) şi sursa finanţării din exterior a cercetării (pentru că persoanele. de
exemplu, ar putea să nu dorescă să ajute anumite companii sau guverne). Însă nu suntem
neapărat obligaţi să divulgăm toată informaţia despre cercetare (chiar dacă aceasta este o
posibilitate). Fără îndoială, oferirea informaţiei în exces poate duce la ceea ce uneori este numit
„exces de informaţie”, în sensul că persoanele nu vor fi capabile să absoarbă şi să înţeleagă
informaţia oferită.

De asemenea, există aspecte privind calitatea informaţiei oferite. Întrebările care apar aici includ
următoarele:

 În caz dacă se utilizează fişele de informare a participantului, sunt acestea scrise în stilul în
care subiectul cercetării ar fi capabil să-l înţeleagă sau dacă nu conțin prea mult limbaj tehnic?
 Ce se întâmplă dacă unii potenţiali participanţi vorbesc o altă limbă, decât majoritatea
populației – va fi asigurată traducerea?
 Li se va oferi potenţialilor participanţi posibilitatea de a pleca pentru a reflecta asupra deciziei
de participare şi oportunitatea de a pune întrebări şi de a consulta surse informaţionale
independente (cărţi sau pagini în internet)?

În mod clar, vor fi multe variaţii între diferite tipuri de cercetare. De exemplu, în timp ce decizia
de a lua parte într-un studiu de testare a toxicităţii unui medicament poate solicita discuţii şi
informaţie considerabilă, nu va necesită asemenea explicaţii răspunsul la unele întrebări dintr-un
chestionar despre atitudinea cuiva faţă de cumpărături. În mod similar, în timp ce este mai
adecvat de utilizat o fişă formală de informare şi a obţine consimţământul participanţilor în scris,
aceasta nu va funcționa (sau va fi prea birocratic) pentru unele tipuri de cercetare. În aceste
cazuri, va fi totuşi solicitat consimţământul valabil, însă acesta va trebui negociat şi dovedit prin
alte metode, decât prin intermediul documentelor.

Voluntariatul
Consimţământul valabil trebuie să fie voluntar (sau liber). În practică, acest lucru înseamnă că,
consimţământul nu trebuie să fie obţinut prin constrângere, manipulare sau motivații exagerate.
Constrângerea înseamnă utilizarea ameninţărilor. Deci, consimţământul nu va fi valabil, dacă
participanţii au fost ameninţaţi (sau li s-a creat impresia că sunt ameninţaţi) prin violenţă sau alte
penalităţi substanţiale pentru neparticiparea în cercetare. Întrucât au existat unele cazuri extreme
de acest tip în istoria cercetării (vezi capitolul 1), constrângerea cu care ne-am putea întâlni în
cercetarea europeană modernă poate lua forme mai subtile. De asemenea, este important să ţinem
cont de faptul că, persoanele ar putea crede că sunt constrânse chiar şi atunci când de fapt nu
sunt; şi că, constrângerea doar percepută, poate fi aceeaşi ameninţare pentru voluntari ca şi
constrângerea reală. De exemplu, oamenii pot considera că, dacă ei nu sunt de acord să participe
în cercetarea efectuată de medicul, managerul, asistenta medicală, lectorul sau conducătorul lor
aceasta va constitui un dezavantaj în cooperările pe viitor cu această persoană. Deci, trebuie să
fim foarte atenţi atunci când cercetătorul este în poziţie de autoritate asupra participanţilor la
cercetare. Aşa tip de relaţii pot, din neatenţie, crea impresia constrângerii; şi ele pot, cu adevărat,
reprezenta cercetătorul ca aplicând constrângerea asupra persoanelor pentru a participa în
cercetare.

Căi de soluționare a acesor situații:

 de a nu permite medicilor/asistentelor medicale/lectorilor să efectueze cercetări pe

pacienţii/studenţii lor (deşi acest lucru ar putea împiedica efectuarea cercetărilor potenţial
valoroase, în unele cazuri, cercetări care ar putea fi benefice pentru pacienţi/studenţi);
 de a ne asigura că procesul de solicitare a consimţământului este realizat prin un intermediar
imparţial şi de a evita situaţiile în care cercetătorul „ cu putere” solicită direct de la o persoană
„fără putere” să ofere consimţământul de a participa la studiu;
 de a expune clar în pliante că decizia de a nu participa nu va influenţa negativ accesul la
servicii a potenţialilor subiecţi ai cercetării şi că, subiecţii cercetării sunt liberi să părăsească
studiul în orice moment, fără a fi penalizaţi.

Manipularea, uneori, dar nu întotdeauna, implică înşelăciune. Cazurile în care manipularea este
amăgitoare sunt mai bine descrise în secţiunea anterioară - „Informarea”, deci, aici ne vom axa
pe manipulare non-înşelătoare.

Ce înseamnă a manipula fără a înşela? Aceasta este o întrebare dificilă în psihologia filozofică şi
aici putem doar menţiona foarte puţin. O trăsătura importantă şi relevantă a manipulării (deşi nu
este ceva unical pentru manipulare) este că prin aceasta se urmăreşte modificarea
comportamentului uman prin ai influenţa în moduri care ocolesc cumva raţiunea; mai degrabă
decât să-i influenţeze prin raţiune şi argumente, noi (de obicei prin intermediul unor
„scamatorii”) urmărim să modificăm raţiunea lor prin apelarea (conştient sau în alt mod) la
părţile lipsite de autonomie şi de raţiune ale persoanei.

Posibile exemple (non-înşelătoare) de manipulare sunt următoarele:

 publicităţile de caritate, care utilizează muzică şi imagini emotive (de exemplu, fotografii cu
copii bolnavi) şi pretind că „pentru x cenţi per zi, aţi putea salva micuţa Olivia şi mii de copii
în situaţia ei”;
 imagini grafice pe pachetele de ţigări cu scopul de a descuraja fumatul;
 utilizarea aromelor (de exemplu, cafeaua şi pâinea proaspătă) pentru a îmbunătăţi vânzarea;
 utilizarea atracţiei sau a dorinţei sexuale pentru a vinde lucruri sau pentru a influenţa
comportamente.

Este de menţionat faptul că (cel puţin probabil), manipularea nu este întotdeauna incorectă (de
exemplu, poate fi justificată utilizarea imaginilor sexuale explicite pentru promovarea sănătăţii
publice). Totuşi, aceasta înaintează întrebarea privind valabilitatea oricărui consimţământ apărut.

În ce mod se aplică aceasta în cercetare? Un singur lucru care poate avea loc, este că beneficiile
cercetării sunt descrise (de exemplu, în fişele informative) în termeni, de fapt, corecţi, dar de
manipulare. De exemplu, cercetătorii pot susţine că, participarea ar putea ajuta la salvarea
vieţilor copiilor, că subiecţii cercetării sunt niște eroi, sau ei pot utiliza imagini cu asistenţi ai
cercetării tineri și sexy. Chiar dacă aceste metode nu reprezintă minciună, acestea implică
manipularea persoanelor şi, prin urmare, reduc calitatea consimţământului oferit.

Stimulentele (motivații) sunt recompense financiare sau de alt tip, oferite pentru participarea în
cercetare. Acestea nu sunt întotdeauna incorecte sau problematice; cu toate acestea ele pot
invalida un consimţământ, dacă recompensele sunt excesiv de mari, sau dacă ele se oferă
persoanelor „disperate”. În primul caz, preocuparea este că stimulentele, care întrec un anumit
nivel, aplicate în cercetare acţionează mai degrabă ca o manipulare, menţionată mai sus, şi
modifică comportamentul persoanelor prin influenţarea lor în moduri care ocolesc, într-un fel,
agentul raţional. Este ca şi cum recompensa devine prea atractivă pentru a rezista. Plus la
aceasta, în cazurile în care cercetarea este potenţial periculoasă sau dureroasă, poate exista
îngrijorarea de a impune persoanele să facă ceea, ce în alte circumstanţe ar merge împotriva
raţiunii lor. Problema privind persoanele „disperate” se conturează într-o formă fundamental
similară. Dacă, de exemplu, oferim unei persoane tratamentul medical foarte necesar (care altfel
este nedisponibil) în schimbul participării la cercetare, se poate de argumentat că această ofertă
este prea atractivă pentru ca persoana să reziste – şi invers, neparticiparea este prea grea pentru a
fi tolerată.8

8
Nuffield Council on Bioethichs, The Ethics of Research Related to Healthcare in Developing Countries (London:
Nuffield Council on Bioethics, 2002).
http://www.nuffieldbioethics.org/go/ourwork/developingcountries/publication_309.html
Cu toate acestea, uneori, în apărarea stimulentelor se fac următoarele afirmaţii:9

 Există multe domenii în viaţă (în special angajarea în câmpul muncii şi cumpărăturile), în care
modificând comportamentul persoanelor prin intermediul recompenselor financiare nu este
considerat o problemă. Deci, de ce cercetarea ar trebui să fie diferită?
 Însuşi cercetătorii sunt remuneraţi pentru efectuarea cercetării deci, de ce participanţii la
cercetare nu ar trebui să fie remuneraţi?
 Există multe ocupaţii pentru care oamenii sunt remuneraţi, sau extra remuneraţi, pentru
sarcini deosibit de periculoase (de exemplu, scufundări, minerit, militarii). De ce cercetarea
trebuie să fie diferită?
 Remunerarea subiecţilor cercetării este deseori un bine pentru ei, în special dacă ei au nevoie
de bani sau de tratamentul medical care se oferă.
 Dacă participanţii la cercetare sunt plătiţi prea puţin (sau nu sunt plătiţi deloc) nu ar însemna
aceasta o formă de exploatare, sau un caz de achitare insuficientă nejustificată?

Competenţa
Cel de al treilea element al consimţământului valabil este competenţa. Dispune oare persoana
care oferă consimţământul de suficientă competenţă sau capacitate mentală pentru a înţelege şi a
reţine informaţia relevantă despre cercetare şi pentru a-şi exprima părerea vis-a-vis de cercetare?
Dacă nu, atunci consimţământul poate să nu fie valabil. Competenţa şi cercetarea pe persoanele
necompetente nu va fi discutată în acest capitol. Acest subiect, de rând cu aspectul amplu al
vulnerabilităţii, constituie subiectul capitolului 3.

Înainte de a reveni la primul studiu de caz, trebuie să menţionăm pe scurt, că unele persoane au
criticat etica cercetării standard (şi bioetica la general) pentru că este prea preocupată de
consimţământul valabil şi de principiul de bază al respectului pentru autonomie.10

9
Martin Wilkinson and Adrew Moore, „Inducement in research”, Bioethics 11, no. 5 (1997): 373-89; Martin
Wilkinson and Adrew Moore, „Inducements revisited”, Bioethics 13, no. 17 (1999): 114-30; Stephen Wilkinson,
Bodies for Sale: ethics and exploitation in the human body trade (London: Routledge, 2003): 117.
10
Charls Foster, Choosing Life, Choosing Death: the tyranny of autonomy in medical ethics and law (Oxford: Hart
Publishing, 2009).
 Studiul de caz 2.1
Studiu de simulare a zborului spaţial pe
voluntari de gen feminin

Un proiect de cercetare al Agenţiei Spaţiale Internaţionale (ASI) intenționa colectarea

informaţiei preliminare despre modul în care va reacţiona organismul femeilor la perioade de
timp îndelungate în navele spaţiale. Întrucât majoritatea astronauţilor, până în prezent, au fost
bărbaţi, există foarte puţină informaţie privind acest subiect şi, având în vedere perspectiva largă
a misiunilor spaţiale care implică persoane de ambele genuri, AIS consideră că această cercetare
este de o importanţă vitală pentru planificarea navelor spaţiale pe viitor şi a protocoalelor de
călătorie în spaţiu.

Într-un experiment de simulare a anumitor aspecte a imponderabilităţii, 50 de voluntari de gen

feminin, selectate prin intermediul anunţurilor plasate în jurnale de modă şi stil pentru femei, vor
fi remunerate cu a cîte 200 EUR pe zi (plus întreținerea şi alimentarea gratuită) pentru a petrece
până la patru luni pe un pat special conceput, înclinat sub un unghi de şase grade. Voluntarele, de
asemenea, vor primi un bonus de final în sumă de 20 000 EUR, dacă vor rezista până la sfârşitul
studiului (dacă vor sta patru luni depline).

Pe durata experimentului (şi după experiment, în sesiunile următoare) vor fi efectuate numeroase
examinări medicale. Mai mult, comportamentul subiecţilor va fi monitorizat permanent de
aparate video. Participantele vor fi izolate de lumea exterioară şi li se va permite, doar ocazional,
să contacteze prietenii şi familia prin email sau telefon. Nu vor fi permise vizite. Totuşi, ele vor
avea acces la dispozitive personale de divertisment.

Efectele fizice secundare ale participării pot include: umflarea feţei, nas înfundat, acnee severă,
istovirea muşchilor, constipaţie, răni şi pierderi în masa osoasă. Participantele se pot confrunta şi
cu probleme psihologice, drept rezultat al plictiselii şi lipsei de exerciţii. Toate restricţiile şi
riscurile menţionate mai sus, vor fi dezvăluite viitoarelor voluntare preventiv și pe deplin,
acestea fiind asigurate cu informaţie în scris şi consiliere individuală şi vor trece evaluări
psihologice. Consilierea şi evaluarea psihologică va fi disponibilă pentru femei pe întreaga
durată a experimentului şi după finalizarea lui.
Pentru a participa la studiu, femeile trebuie să fie:

a) adulţi competenţi, cu vârstă între 20 şi 40 ani (din acest grup de vârstă, cel mai probabil, vor fi
selectate persoanele pentru misiuni spaţiale);
b) să fie într-o bună stare generală de sănătate, atât mental cât şi fizic – şi să corespundă
moderat, dar nu excepţional;
c) să nu fie supra/sub ponderale în mod semnificativ;
d) nefumătoare (pentru că fumatul nu este posibil în spaţiu şi simptomele de dezicere de fumat
pot influența rezultatele experimentului, în caz dacă sunt implicate fumătoare dependente);
e) fără copii (pentru beneficiul copilului şi prejudiciile posibile pentru mame);
f) celibatare (pentru binele partenerului şi prejudiciile psihologice posibile pentru femeile
separate de partenerii lor);
g) să nu fie însărcinată şi să dorească să facă un test de graviditate, înainte de a începe studiul
(din grija pentru a nu dauna fetusul).

Ele trebuie, de asemenea, să promită că vor evita să rămână însărcinate timp de trei ani după
participarea în experiment.

Planul experimental a fost supus unei evaluări ştiinţifice foarte detaliate şi a fost clasificată ca
„excelentă” prin metodologia ei.

Întrebări
1. Este cercetarea suficient de importantă, încât să justifice supunerea acestor femei la
disconfortul, inconvenienţele şi riscurile descrise?
2. Aveţi preocupări privind calitatea consimţământului femeilor? Dacă da, care sunt acestea?
3. Este posibil ca o femeie să ofere un consimţământ valabil pentru participarea în acest studiu?
4. Aveţi alte probleme etice sau obiecţii la această cercetare (în afară de cele care se referă la
consimţământ)?

Discuţii
Înainte de a reveni la întrebările privind consimţământul, care sunt problemele principale în acest
capitol, trebuie să ne întrebăm dacă cercetarea descrisă în studiul de caz este suficient de
importantă pentru a justifica supunerea acestor femei la disconfortul, inconvenienţele şi riscurile
descrise. Trebuie să analizăm diferitele prejudicii şi riscuri implicate şi să ne gândim dacă
cercetarea este suficient de bună şi importantă (atât în termeni de beneficii potenţiale, cât şi din
punct de vedere metodologic) pentru a justifica supunerea persoanelor la aceste prejudicii şi
riscuri. În acest studiu de caz ni se spune că metodologia este excelentă şi a fost supusă unei
evaluări ştiinţifice foarte detaliate; că există o lipsă de informaţie privind femeile în spaţiu; şi că
această informaţie ar putea fi foarte importantă pentru viitoarele misiuni spaţiale. Poate fi
argumentat că, Agenţia Spaţială încearcă să dezvolte interesele pe termen lung ale umanității şi
contribuind cu adevărat la echitatea genurilor prin realizarea cercetărilor, care ne vor ajuta să
implicăm, în mod sigur, mai multe femei în programul spaţial. Astfel, pare să fie un caz prima
facie pentru a efectua cercetarea.

Atunci, ce putem spune despre prejudicii şi riscuri? Sunt acestea excesive? Unii pot avea
preocupări privind efectele fizice secundare ca urmare a participării şi dacă, din punct de vedere
psihologic, experienţa de a te afla timp de patru luni într-un centru de cercetare a spaţiului nu
este prea mult de suportat. În acest context apar două întrebări. Prima, având în vederea
beneficiile potenţiale menţionate mai sus, sunt proporţionale riscurile la care merg participanţii
(relevante acestor beneficii)? A doua întrebare, a fost oare cercetarea planificată astfel, încât
prejudiciile şi riscurile să fie minimalizate (să fie atât de minime, încât existenţa lor să nu
compromită calitatea ştiinţifică a proiectului de cercetare)?

În ceea ce priveşte prima întrebare, întrucât proiectul experimental a fost supus evaluării
ştiinţifice foarte detaliate şi calificat cu „excelent” pentru metodologia sa, nu există (sau sunt
puţine) preocupări din punct de vedere metodologic. Atunci, îngrijorarea rămâne asupra
beneficiilor aşteptate. Pentru a avea o opinie bine determinată în această privinţă, vom avea
nevoie de mai multă informaţie despre unele întrebări majore, cum este importanţa exploatării
spaţiului pentru viitorul omenirii şi pentru cunoştinţele umane, pentru că (alte lucruri fiind
echivalente) cu cât este mai importantă exploatarea spaţiului, cu atât mai justificată va fi
cercetarea. Deci, reieșind din modul în care este descris cazul, nu putem spune cu certitudine
care sunt beneficiile potenţiale. Şi această situație este frecvent întâlnită în cercetare: este dificil
de spus exact care vor fi beneficiile concrete ale proiectului.

Revenind la întrebarea dacă prejudiciile şi riscurile au fost minimalizate, cercetătorii vor dori
probabil să ne atragă atenţia la testele medicale impunătoare pe care cercetarea le implică şi la
faptul că, consilierea şi evaluarea psihologică sunt disponibile pe perioada studiului şi după
finalizarea lui. Având în vedere că planul experimental a fost supus unei evaluări ştiinţifice
detaliate şi calificat ca „excelent” trebuie să ne asigurăm că numărul de femei implicate nu este
prea mare, dar este suficient pentru a oferi rezultate statistice semnificative. În cele din urmă,
cercetătorii ne pot atrage atenţia asupra criteriilor de excludere din participarea la studiu, care
solicită participanţilor o bună stare de sănătate mentală şi fizică. Astfel, pare a fi un motiv bun
pentru a presupune că nivelul prejudiciului şi a riscului a fost minimalizat.

Acum apare întrebarea privind tipul de probleme care ar putea apărea în privinţa calităţii
consimţământului oferit de femei. Din câte, cel puţin, cunoaştem despre studiu s-ar părea că
viitorii participanţi vor obţine informaţia în cantitatea adecvată. Restricţiile şi riscurile vor fi
divulgate pe deplin şi din timp, iar persoanele vor obţine informaţia în scris şi consiliere oficială.
Adiţional, unul dintre criteriile de includere în experiment este că persoana trebuie să fie un adult
competent, cu vârstă între 20-40 ani. Prin urmare, (revenind la definiţia tripartită privind
consimţământul valabil, menţionată mai sus) se pare că condiţiile privind competenţa şi
informarea vor fi îndeplinite în acest caz.

Rămâne să examinăm doar întrebarea privind voluntariatul şi una dintre problemele principale
aici este nivelul general de plată. Participantele pot obţine în total 40 000 EUR, dacă ele rămân
până la finalizarea studiului, ceea ce înseamnă foarte mulţi bani pentru majoritatea persoanelor.
Prin urmare, ar trebui să ne întrebăm dacă această sumă nu este un stimulent exagerat; dacă o
astfel de remunerare nu stimulează femeile să-și asume riscuri contra unei decizii mai bune; dacă
(cel puţin pentru unele femei) o remunerare de aşa nivel poate fi oarecum „irezistibilă”. În plus,
pot apărea anumite probleme în privinţa faptului că, aproape jumătate din întreaga sumă este un
bonus de final, în sumă de 20 000 EUR. După cum a fost sugerat mai devreme, o trăsătură
importantă a participării voluntare într-o cercetare este că persoanele au dreptul să părăsească
studiul în orice moment fără a fi penalizate. Însă în acest proiect, cineva poate vedea perspectiva
pierderii bonusului final ca ceva apropiat de ameninţare (constrângere), în special pentru femeile
care se apropie de finalul studiului, care simt că sunt extenuate, dar în acelaşi timp nu doresc să
piardă 20 000 EUR doar pentru că s-au retras din studiu cu câteva zile mai devreme. Deci,
trebuie să ne întrebăm dacă femeile sunt cu adevărat libere să părăsească studiul în orice
moment, având în vedere că ele ar pierde considerabil în plan financiar, dacă nu rămân până la
finalul acestuia.

O altă întrebare privind remunerarea este modul în care subiecţii sunt selectaţi şi care este
populaţia-ţintă. Dacă, de exemplu, cercetătorii se axau pe persoane din ţări economic
dezavantajate sau pe persoane, despre care ne-am putea întreba dacă ele sunt capabile să ofere
liber consimţământul pentru a participa, având în vedere disperarea lor financiară şi atractivitatea
foarte mare a 40 000 EUR. Însă contra acestui fapt, unii ar putea argumenta că, ar fi nedrept să
excludem persoanele sărace, întrucât anume acestea au cea mai mare necesitate de bani, şi
excluzându-i, ei vor deveni mai săraci decât au fost. De asemenea, noi, în general, nu vom fi
ostili de a oferi acestor persoane servicii bine plătite, deci (iarăşi) – de ce participarea în
cercetare este diferită?
Cum trebuie soluţionată problema voluntariatului în acest caz? Mărimea bonusului final este într-
adevăr o problemă şi anume cea care poate încălca drepturile femeilor de a părăsi studiul în orice
moment, întrucât abandonarea ar putea fi privită, de facto, ca pedeapsă. Cercetătorii pot aduce
două argumente împotriva acestui fapt. În primul rând, aceasta este, mai degrabă, o ofertă (de
beneficiu) decât o ameninţare şi, deci, nu este constrângere. Şi în al doilea rând, un stimulent
financiar bun, pentru a rămâne în studiu până la sfârşit, este justificat în acest caz prin motive
ştiinţifice; deoarece dacă mai mult dintre jumătate de femei ar părăsi experimentul, până la
finalizarea lui, atunci rezultatele nu vor putea fi validate (şi, în acest caz, se pierd eforturi şi
cheltuieli enorme, inclusiv eforturile altor subiecţi din cercetare) sau va fi necesar de selectat mai
multe femei pentru experiment, astfel sporind nivelul de prejudiciu şi risc al comunităţii
subiecţilor cercetării.
Un alt aspect al problemei voluntariatului se referă la populaţia-ţintă. Tot ce cunoaştem noi, în
baza descrierii acestui caz, este că studiul va fi anunţat în jurnale de modă şi de stil pentru femei.
Dacă cititorii frecvenţi ai jurnalelor respective sunt (de exemplu) un grup dezavantajat din punct
de vedere economic, atunci se poate argumenta că, se pune accentul pe populaţia vulnerabilă: în
special acea populaţie, pentru care motivația financiară ar fi greu de refuzat. (Vezi capitolul 3
pentru o discuţie mai detaliată privind vulnerabilitatea). Cu toate acestea, în baza descrierii
cazului, nu avem motive să ne gândim că aceasa ar prezenta o problemă.

În întrebarea 4 este înaintată problema dacă avem şi alte îngrijorări sau obiecţii etice cu privire la
această cercetare. O întrebare importantă este pe cât de raţional şi de indicat este să rugăm
femeile să evite o sarcină timp de trei ani după finalizarea studiului. Luând în consideraţie faptul
că, unul dintre criteriile de includere este lipsa copiilor, aceasta ar putea fi un sacrificiu major
pentru o femeie cu vârsta de peste 30 ani. Totuși, sunt oare criteriile de includere/excludere
echitabile? De exemplu, femeile căsătorite şi femeile care au copii sunt excluse. Cercetarea tinde
să justifice acest lucru prin a face referinţă la interesele partenerilor şi a copiilor, însă este acest
argument suficient şi sunt oare importante pentru cercetători interesele părţilor terţe? O problemă
suplimentară ar fi (în dependenţă de opinia noastră politică) dacă am privi femeile (sau unele
femei) ca populaţie vulnerabilă de pentru cercetare în baza discriminării sexuale şi a asupririi
femeilor de către bărbaţi. Mai mult, ar putea fi argumentat că „dimensiunea gender” a acestui caz
înseamnă că, aici este potrivită o altă perspectivă, cum ar fi cea a eticii îngrijirii, abordată în
capitolul 1. Decât să se axeze doar pe consimţământ, etica îngrijirii ar putea pune un accent mai
mare, de exemplu, pe relaţia dintre cercetători şi femei, sau chiar pe atitudinea şi sentimentele
participanţilor cu privire la acele femei curajoase care, în viitor, ar putea îndeplini misiuni
astronautice.

Studiul de caz 2.2

Cercetarea pentru poliţie şi
salvare cu utilizarea cadavrelor

Institutul European de Cercetare pentru Poliţie şi Salvare are un program de cercetare de lungă
durată, recunoscut la nivel internaţional, care tinde să identifice cele mai eficiente metode de
instruire în poliţie şi salvare.
O parte a acestui program, are drept scop de a identifica, în anumite domenii de activitate a
poliţiei şi salvării, dacă instruirea pe cadavre umane reale este mai eficientă decât alternativele.
De exemplu, sunt în creștere dovezile (deşi încă controversate) care sugerează că, utilizarea
cadavrelor reale (pentru a reprezenta victimele terorismului sau a altor dezastre) este cea mai
bună cale de a instrui persoanele în tehnici anti-teroriste şi „situaţii de catastrofă”.

Urmează descrierea unuia dintre experimentele institutului. Un grup de stagiari este instruit de a
căuta, la cadavrul îmbrăcat, obiecte cum ar fi agende, telefoane mobile, bijuterii şi chei pentru a
se asigura că ei sunt documentaţi adecvat. După aceea, stagiarii sunt rugaţi să dezbrace cadavrul
pentru a căuta cicatrice sau alte semne distincte, care ar putea contribui la identificare. Un al
doilea grup de stagiari urmează acelaşi proces, însă cu utilizarea manechinelor în loc de cadavre
reale. Al treilea grup de stagiari sunt instruiţi doar în auditoriu. Performanţele celor trei grupuri
sunt ulterior testate şi evaluate prin comparaţie, utilizând un instrument de evaluare.
(metodologia acestui experiment a fost supusă evaluării externe şi acceptată).

În alte experimente similare se utilizează cadavre pentru a evalua diferite tehnici de instruire
pentru căutare. Acestea includ, printre alte lucruri, îngroparea anumitor părţi ale corpului uman,
care mai apoi sunt căutate de către stagiari.

Cadavrele utilizate de Institut provin de la Spitalul Universitar din apropiere. Înainte de moarte,
fiecare dintre persoanele decedate au oferit consimţământul general, în formă scrisă, pentru
utilizarea cadavrelor lor pentru „cercetare, instruire şi educaţie”.

Întrebări
1. Contează, din punct de vedere etic, dacă consimţământul, oferit de persoanele decedate, a fost
unul general şi faptul că aceștea nu au ştiut că corpurile lor vor fi sau ar putea fi utilizate în
studiul descris mai sus? Ar fi fost mai corect, din punct de vedere moral, să li se ofere mai
multe detalii?
2. În cazul în care persoanele decedate ar fi oferit consimţământul valabil, pentru ca corpurile lor
să fie utilizate în această cercetare, ar fi satisfăcute problemele voastre privind cercetarea? Sau
ar putea apărea probleme adiționale privind utilizarea cadavrelor în acest mod?
3. Ce tip de consimţământ (în cazul în care trebuie să fie) ar fi necesar să fie solicitat de către
cercetători de la stagiari?
4. Ar trebui să fie cumva implicate rudele persoanelor decedate şi dacă da, la care etapă şi în ce
mod?

Discuţii
Deşi se referă la persoane decedate, acest studiu de caz implică un subiect general privind
consimţământul valabil (menţionat în întrebarea 1): cât de multă informaţie trebuie să fie oferită
persoanei de la care se solicită consimţământul şi cât de specific trebuie să fie consimţământul
pentru a fi valabil? În acest caz există două probleme: consimţământul oferit nu a fost suficient
de specific şi că persoana care a dat consimţământul a fost, probabil, sub influenţa convingerilor
false: şi anume, faptul că corpul ei/lui va fi utilizat de către spital pentru cercetări medicale (ci nu
mutilat şi utilizat pentru instruirea personalului în domeniul salvării). Deci, unii ar putea
argumenta că, consimţământul oferit nu este valabil pentru că nu conţine detalii suficiente şi/sau
este bazat pe convingeri false. Contra acestui fapt, ar fi fost mai bine, din punct de vedere moral,
să întrebăm persoana muribundă dacă cadavrul ei ar putea fi utilizat anume pentru acest studiu?
Și iarăși, aceasta nu este o situație ce se aplica doar pentru cei decedaţi: în special într-un mediu
medical, divulgarea informaţiei poate fi dureroasă, chiar dacă aceasta nu implică moartea. De
exemplu, descriind în detalii ce se va întâmpla în timpul operaţiei ar putea cu adevărat să streseze
unele persoane şi să le facă să refuze operaţia, chiar dacă aceasta ar fi benefică pentru ei.

Cu toate că persoanele decedate au oferit consimţământul valabil pentru ca corpurile lor să fie
utilizate în această cercetare, pot totuşi exista unele probleme etice. Una dintre acestea se referă
la ideea despre demnitate. Am menţionat mai devreme două viziuni privind relaţia dintre
demnitate şi consimţământ. Este aparte cazul când avem un consimţământ cu adevărat valabil şi
nimic din ce cade sub incidenţa acestui consimţământ nu poate fi o insultă la demnitatea umană.
Un motiv de a susţine această viziune, este că ceea ce de fapt contează cu adevărat este
respectarea persoanei şi, cu condiţia că obţinem consimţământul liber şi informat înainte de a
face ce facem, aceasta demonstrează (suficient) respect. Pe de altă parte, există diferite tipuri de
acţiuni care ar constitui o insultă la demnitatea umană, chiar dacă ar exista consimţământul
deplin. Mutilarea cadavrului ar putea fi un exemplu.

O altă îngrijorare este că comunitatea ar fi şocată şi ofensată dacă va cunoaşte despre ceea ce se
întâmplă cu cadavrele. Acest lucru ar putea fi neplăcut atât din punct de vedere intrinsec cât şi
pentru faptul că aceasta ar putea eroda angajamentul şi încrederea comunităţii în medicină şi
ştiinţă (inclusiv dorinţa lor de a se implica pe viitor în proiecte de cercetare). Alte probleme se
axează pe sensibilităţile religioase ale persoanelor; unele grupuri religioase privesc foarte serios
modul în care se manipulează cu cadavrul. În cele din urmă, trebuie să ne asigurăm că
cercetătorii au acţionat în conformitate cu legislaţia naţională (locală) relevantă, privind
eliminarea cadavrelor (de exemplu, regulamentele privind mediul, sănătatea şi siguranţa).

Un al treilea grup de întebări se referă la consimţământul stagiarilor însuşi. Aici problema nu ţine
atât de consimţământul lor de a fi instruiţi (care probabil este implicit în alegerea carierei), cât de
faptul dacă este solicitat un consimţământ adiţional pentru participarea în acest experiment
educaţional. În favoarea opiniei că nu trebuie solicitat un consimţământ adiţional, unii pot
argumenta că, ceea ce se întâmplă cu ei în cadrul cercetării nu este, de fapt, diferit de ceea ce s-ar
putea (s-ar fi putut) întâmpla cu ei înafara cercetării. Îndeosebi, ei ar putea fi distribuiţi la
întâmplare la un colegiu anumit de instruire, utilizând o anumită metodă de instruire, nu neapărat
în acest domeniu. De asemenea, trebuie de menţionat faptul că există unele beneficii. Există
probabil beneficii colective pentru membrii serviciului de poliţie, a căror instruire ar putea fi mai
eficientă, fiind bazată pe dovezi; şi, există probabil, beneficii individuale pentru stagiarii din
acest studiu şi anume faptul că vor fi expuşi la un cadavru pentru prima dată într-o situaţie
controlată, decât în timpul unei urgenţe (ceea ce ar putea fi mai rău). Contra acestui argument, s-
ar putea de demonstrat atât faptul că cercetarea ar putea implica supraveghere suplimentară a
stagiarilor, cât şi aceea că există o diferenţă între întâmplarea din viaţa de zi cu zi şi
randomizarea sistematică ca parte a unui studiu controlat.

În cele din urmă, apare întrebarea dacă rudele persoanele decedate ar trebuie să fie implicate, şi
dacă da, în ce mod. Să începem prin menţionarea faptului că aceasta este o chestiune care va fi,
uneori, determinată de legea naţională: de exemplu, există unele sisteme juridice care dau o mare
pondere dorinţelor rudelor în legătură cu donarea organelor şi altele care pun un accent mai mare
pe bunăstarea publicului sau pe doleanțele exprimate ale persoanelor decedate. În timp ce există,
fără îndoială, o obligaţie morală prima facie pentru respectarea legii (sau cel puţin acelor legi, la
care s-a ajuns prin intermediul unui proces legitim), înrebarea noastră se referă la etică şi nu la
lege ca atare, deci care ar fi considerentele morale? Deşi persoanele, intuitiv, ar putea crede că
rudele ar trebui să aibă un rol, există cel puţin două motive importante de a nu consulta rudele în
privinţa modului în care sunt utilizate cadavrele celor apropiați. În primul rînd este dorinţa de a
evita îndurerarea şi neliniştirea rudelor prin a-i face conştienţi de modul în care vor fi tratate
cadavrele fiinţelor dragi. Prin aceasta nu trebuie să înţelegem că neapărat există ceva incorect în
modul de utilizare a cadavrelor; ideea aici este că, mulţi dintre noi (în special cei recent îndoliaţi)
ar prefera să nu se gândească la acest lucru sau să nu şi-l imagineze în detalii. În al doilea rînd,
unii ar putea argumenta că din moment ce există consimţământul decedatului (ceva ce noi am
pus sub semnul întrebării în acest caz specific), atunci permiterea unei rude de a anula
consimţământul ar fi un eşec în respectarea autonomiei persoanei decedate. Subiecte foarte
asemănătoare celui descris apar în cazul donării de la cadavre a organelor în scop terapeutic: de
exemplu, dacă persoana decedată a oferit consimţământul, ar trebui să permitem rudelor să
anuleze acest consimţământ şi, astfel, să împiedice donarea de organe?

Aici se observă unele paralele cu cercetarea pe adulţi vii fără capacitatea de a decide (în special,
întrebarea care este rolul corespunzător al rudelor în procesul de solicitare a consimţământului).
Acest aspect va fi redat în detalii în capitolul 3.

În cadrul studiului de caz 8.4 vor fi abordate problemele legate de biobănci şi de stocarea
ţesutului uman, cu referire la un proiect amplu de cercetare asupra geneticii bolilor
cardiovasculare.
 Studiul de caz 2.3

Supravegherea ascunsă a
specialiştilor medicali

Studiile au arătat că mulţi specialişti medicali din spitale nu se spală corect pe mâini sau nu atât
de des cât ar trebui. Se consideră că aceasta provoacă infecţii şi maladii la o parte (probabil un
număr foarte mare) de pacienţi. Este propus un proiect internaţional de scară largă pentru a
evalua diferite metode de generare a unei igiene mai bune a mâinilor. Aceste metode includ:
a) preîntâmpinarea specialiştilor medicali că ar putea fi urmăriţi de camere video ascunse sau de
alte forme de supraveghere;
b) delegarea specialiştilor medicali pentru participarea la cursuri de instruire privind spălarea
mâinilor;
c) instalarea lavoarelor suplimentare pentru spălatul mâinilor;
d) oferirea şerveţelelor ce conţin alcool ca alternativă pentru modul obişnuit de spălare a
mâinilor;
e) instalarea „semnalărilor extreme” în spaţiile pentru spălarea mâinilor şi în toalete (de
exemplu, compararea ne-spălării cu criminali şi demonstrarea imaginilor groaznice cu răni
infectate).

În linii generale, studiul propus va continua după cum urmează:

 Va fi utilizată supravegherea ascunsă într-un număr mare de spații pentru a determina obiceiul
de spălare a miinilor.
 Metodele de la (a) la (e), menţionate mai sus, vor fi aplicate/probate pe arii selecate.
 Supravegherea ascunsă va fi utilizată pentru a evalua eficienţa sau nu a metodelor de la (a) la
(e).
 Consimţământul specialiştilor medicali sau a pacienţilor nu va fi solicitat nici la o etapă a
cercetării, pentru că aceasta ar afecta studiul.
 Cercetătorii vor anonimiza, pe cât posibil, informaţia colectată prin, de exemplu, denaturarea
imaginii (prin mascarea cu cifre) a numelor de pe ecusoane şi a feţelor, şi prin înlăturarea
informaţiei privind data şi locul înregistrării video. Ei nu vor oferi informaţie de feed-back
privind abaterile persoanelor (de exemplu, spălarea inadecvată a mâinilor) managerilor de
spital, însă îşi rezervă dreptul de a raporta activităţile criminale grave.

Întrebări
1. Care sunt argumentele în favoarea realizării acestei cercetări fără consimţământul persoanelor
supravegheate? Sunt aceste argumente de succes?
2. Va-ţi putea gândi la unele metode de modificare a acestei cercetări, astfel încât ar putea fi
obţinut consimţământul?
3. Ar fi mai bine sau mai rău, din punct de vedere etic, dacă persoanele supravegheate ar fi
informate după finalizarea studiului despre participarea lor „în neştiinţă”?

Discuţii
O mare parte a capitolului 2 se referă la natura şi scopul consimţământului valabil. Noi am
întrebat (de exemplu) dacă o formă sau un tip specific de consimţământ este suficient. Totuşi,
studiul de caz 2.3 inițiază o problemă cu totul diferită, şi anume: în ce circumstanţe (în cazul în
care sunt) cercetarea de supraveghere non-consensuală pe adulţi competenţi (în special, în acest
caz, care implică supraveghere ascunsă şi/sau înşelăciune) este acceptabilă etic?

Să începem analiza acestei probleme prin a întreba cum ar putea cercetătorii în studiul de caz 2.3
să justifice această cercetare din punct de vedere etic? Cei care susţin cercetarea ascunsă sau
înşelătoare afirmă că, aceasta este acceptabilă prin apelarea la următoarele consideraţii, sau dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii.

În primul rând, pentru ca o cercetare de supraveghere non-consensuală să fie justificată, aceasta

trebuie să fie valoroasă; scopurile ei trebuie să fie suficient de importante pentru a justifica
anularea solicitării consimţământului valabil. În studiul de caz 2.3, cercetătorii pot afirma că,
potenţial, cercetarea lor este foarte bună pentru sănătatea publică şi poate salva vieţi omeneşti,
întrucât mii de persoane se infectează în fiecare an din cauza unei igiene inadecvate a mâinilor.
Dacă cercetarea este un succes, aceasta va avea o contribuţie substanţială la reducerea infecţiei,
prin oferirea managerilor spitalelor a informaţiei privind cele mai eficiente metode de promovare
a bunei practici de spălare a mâinilor. Cercetarea descrisă în studiul de caz 2.3 pare a fi potrivită
în acest aspect; aceasta, cu adevărat, se arătă ca o cercetare potenţial importantă şi utilă. Dacă
cercetarea ar fi fost realizată doar din curiozitatea savanţilor şi nu ar fi avut potenţiale beneficii
practice (sau foarte puţine), probabil am fi şi ar trebui să fim mai nesiguri privind argumentarea
ei din punct de vedere etic.

Cea de-a doua parte a justificării cercetătorilor va fi aceea că, proiectul, din motive
metodologice, nu poate fi realizat fără supraveghere ascunsă. După cum am discutat în capitolul
1, acesta este unul dintre multe exemple în care întrebările metodologice au un impact asupra
eticii cercetării.

În studiul de caz 2.3, cercetătorii ar putea susține că, în caz dacă specialiştii medicali ar fi
conştienţi că sunt supravegheaţi, atunci ei şi-ar schimba comportamentul de spălare a mâinilor,
ceea ce va afecta studiul. Cercetătorii vor fi nevoiţi să ne convingă că metodologia lor
funcţionează şi că nu există alternative mai bune (în special, că nu există metode alternative, care
ne-ar permite să obţinem aceeaşi informaţie fără supraveghere ascunsă). Este important să nu
acceptăm fără critică afirmaţiile cercetătorilor, atunci când evaluăm propuneri de cercetare
despre astfel de subiecte. Astfel, în cazul dat, am dori să ne gândim cu atenţie (de exemplu) la cât
de mult ar fi fost afectat comportamentul specialiştilor medicali de faptul că ei sunt conştienţi
despre studiu (întrucât, există informaţie că persoanele se obişnuiesc, după o perioadă, că sunt
supravegheate şi revin la comportamentul lor normal). Gândindu-ne la acest caz din perspectiva
comitetului de etică a cercetării, ar trebui (unde este cazul) să analizăm nu doar mărturiile
cercetătorilor, dar şi unele informaţii din evaluarea ştiinţifică independentă, care ne va oferi o
apreciere atât despre calitatea metodologiei cercetării la general, cât şi o opinie dacă
supravegherea ascunsă este cu adevărat necesară pentru a răspunde la întrebările acestei
cercetări.

În al treilea rând, cercetătorii vor trebui să ne convingă că, supravegherea propusă de ei nu va

aduce prejudicii substanţiale subiecţilor cercetării (sau nu îi va expune la risc). În studiul de caz
2.3, cercetătorii ar putea afirma că, prejudiciul şi riscul va fi minim, pentru că: (i) subiecţii
cercetării nu vor cunoaşte despre cercetare, (ii) se va utiliza anonimizarea (pe cât posibil) astfel
va fi redus riscul ca informaţia personală sau imaginile jenante să fie dezvăluite, şi (iii) (cu
excepţia activităţii criminale grave) nu se vor face raportări către conducerea instituţiei despre
comportamentul inadecvat. În vederea deciderii dacă o cercetare este acceptabilă din punct de
vedere etic, va trebui să evaluăm critic fiecare dintre aceste afirmaţii de la (i) la (iii).

Cu privire la punctul (i) am putea prevedea posibilitatea ca persoanele să devină conştiente

întâmplător despre cercetare, sau când studiul va fi publicat sau raportat. În plus, am putea
întreba dacă merită să informăm subiecţii cercetării după finalizarea proiectului: aceasta ar
însemna să le spunem, după eveniment, că ei au fost supravegheaţi şi poate chiar să le dăm
ocazia de a consimţi post factum (sau să-şi retragă informaţia) la acea etapă. Divulgarea
informaţiei în aşa mod este uneori mai preferabilă din punct de vedere moral, decât de a păstra
cercetarea secretă pentru totdeauna. Însă, contra acestui fapt, se poate argumenta că, unii subiecţi
ai cercetării vor fi supăraţi şi indispuşi cînd li se va spune despre studiu şi, prin urmare, există o
justificare bazată pe prejudiciu pentru a nu divulga acest fapt niciodată. Există probabil o
distincţie pe care o putem face în cercetarea experimentală care implică înşelăciune (de exemplu,
unele experimente psihologice implică inducerea în eroare a subiecţilor despre ceea ce se
testează, pentru că cunoaşterea exactă a naturii cercetării ar modifica comportamentul
persoanelor) şi cazuri de supraveghere ascunsă, în care subiecţii nu bănuiesc că sunt
supravegheaţi. În primul caz, un oarecare tip de divulgare a informaţiei poate fi benefic şi
interesant şi nu va fi o surpriză pentru participanţi când vor conştientiza că au fost supravegheaţi,
întrucât ei au semnat pentru a participa într-un experiment de acest tip. Însă, supraveghind
persoanele fără ca acestea să fie conştiente de acest fapt, implică diferite probleme, dat fiind
faptul că în astfel de cazuri persoanele vor fi deseori şocate cînd vor descoperi că au fost
supravegheate.

În al patrulea rând, cercetătorii vor trebui să ne asigure că nivelul, la care informaţia personală va
fi colectată şi depozitată, este minimal sau proporţional; aceasta înseamnă că cercetătorii trebuie
să colecteze informaţia personală doar în măsura în care este necesară pentru a răspunde la
întrebările cercetării. Astfel, cercetătorii ar putea încerca să-și justifice proiectul, subliniind că
vor încerca să anonimizeze informaţia colectată pe cât de mult posibil prin denaturarea imaginii
(prin mascarea cu cifre) a numelui de pe ecusoane şi a feţei, şi prin înlăturarea informaţiei
privind data şi locul de pe filmul video.

Alte probleme inițiate de acest caz.

Una dintre aceste probleme este că, cercetătorii şi cei care evaluează cercetarea trebuie să fie la
curent cu orice lege naţională care cuprinde stipulări privind supravegherea ascunsă a fiinţelor
umane. În unele jurisdicţii aceasta poate fi înafara legii. În altele, este licenţiat şi controlat.

O altă întrebare –contează oare dacă locul supravegheat este privit ca spaţiu public şi dacă acesta
este un spaţiu unde persoanele în general se aşteaptă că pot fi supravegheate? Fără îndoială că,
supravegherea ascunsă în locuri unde persoanele realizează faptul că pot fi supravegheate (de
exemplu, trecătorii) este mai puţin problematică din punct de vedere etic, decât formele similare
de supraveghere în locuri pe care persoanele le consideră, în mod normal, a fi private. Acest
aspect este descris în studiul de caz 4.1 (Cercetarea de supraveghere într-un departament de
accidente şi urgenţe).

Literatură suplimentară

 British Psychological Society. Code of ethics and Conduct (2006). http://www.bps.org.uk/the-

society/code-of-conduct/code-of-conduct_home.cfm
 Council for International Organizations of Medical Sciences. International Ethical Guidelines
for Biomedical Research Involving Human Subjects (2002).
http://www.cioms.ch/frame_guidelines_nov_2002.htm
 International Sociological Association. Code of Ethics (2001). http://www.isa-
sociology.org/about/isa_code_of_ethics.htm
 Nuffield Council on Bioethics. The Ethics of Research Related to Healthcare in Developing
Countries (2002).
http://www.nuffieldbioethics.org/go/ourwork/developingcountries/publication_309.html
 World Medical Association. Declaration of Helsinki: ethical principles for medical research
involving human subjects (2008).
http://www.wma.net/en/30publications/10policies/b3/index.html