1

Numerologie

Numai și numai disperarea m-a pus să-mi caut chiloții de baie între cărțile micii mele
biblioteci. Îndesați între dicționarul maghiaro- ebraic și Fizica lui R. Feynman, locul ilustra impasul
în care mă găseam. Am simțit o lovitură în piept. R-ul ascunde pe Richard F., care a luat Nobelul
pentru fizică în 1965, la 37 de ani. Eu tocmai terminam liceul Gagarin, cel de lângă centrul de
însămânțare artificială a bovinelor mari. Întotdeauna am crezut că vara, succesul la fete depinde
hotărâtor de chiloții de baie. Așa că aș fi fost stare să ucid pentru un slip cu drapelul american ca cel
cu care Mark Spitz a câștigat cele șapte medalii de aur la olimpiada de la München. Știți, acela cu
drapelul american. Deloc întâmplător, Mariana mi-a sărit în ochi întâia oară la ștrandul din
Mediasch. Corespundea celor mai înalte standarde privind raportul dintre circumferința bustului și a
mijlocului. Eu înotam binișor, credeam că asta contează. Nu pentru ea, nici atunci, nici acum. Fetele
își aleg costumul de baie după criterii foarte eficiente, unele de-a dreptul cinice. Însă vara s-a
terminat brusc și toamna ploioasă a spulberat ți ce-a mai rămas din nevinovatul meu atu. A trebuit
să treacă o iarnă cumplită și o primăvară capricioasă până să-mi reiau asediul, dar fără arma mea
secretă, o minunăție trimisă tocmai din Germania, încă federală. Ce căutau ei pe lampă? La început
era perfect, chiloții se comportau ca un glob disco, apoi cei 100 de wați au ciuruit nemilos și
ireversibil această capodoperă de lenjerie publică.
Nu vă plictisesc cu tertipurile la care a trebuit să recurg. Romantismul singur nu e de ajuns.
Pentru că nu acesta e subiectul, scurtez: nu din cauza chiloților, furtunoasă noastră idilă a eșuat
într-un mariaj à la Pirus. Un armistițiu fără un sfârșit previzibil, dacă vreți. Al doilea l-am cumpărat
la Budapesta, fermecat de decolteul generos al fetei bulibașei de pe insula Csepel , extaz spulberat
imaginea apocaliptică a sfârcurilor tremurânde pe cei doi sâni ai tortului de gelatină roz din
"Marea crăpelniță"1, la care i-am dus pe prietenii mei taman înaintea cinei. Această nouă achiziție a
contribuit hotărâtor la micile mele izbânzi estivale. Încă îndrăgostit de singura mare la care aveam
acces, în seara zilei de 22 august 1982, am ajuns cu cele trei fătuci la campingul din Costinești. Cu
o zi înainte a a-mi împlini cei 37 de ani. Cu fiecare an ce trece, premiul Nobel se îndepărtează de
mine. Mai rămâne să mă măsor cu Feynman la tobe bongo și la samba, eventual la spargerea
seifurilor cu cifru. Nu am nici cea mai mică șansă. Dimineața, Mariana tușea ca un cal lovit de
tignafes. In Dobrogea, tarnafes. Așa că înarmat cu un coniac Skanderbeg, am dus-o la doctorul
stațiunii. Un diagnostic ca pneumonia ar fi însemnat adio valuri, adio plaja de la vapor, adio atâția
sâni (da, din nou sâni) triumfători oferiți cu prietenie vederii celor care au ochi să vadă.
Numai că doctorul, în ciuda sălii de așteptare pline, nici după două ore n-a catadicsit să
vină la cabinet. La ce bun să mai fi așteptat până seara, nu-i așa? Și noi avem nevoie de coniac.
Diana avea diaree, eu tocmai mă alesesem cu o tăietură de pe urma unei scoici de doi inchi abil
camuflată în nisip, accese de tuse prevestind sanatorii pentru tebeciștii bogați ascunse în Alpii
elvețieni zgâlțâiau ca un taifun pânza cortului. Am deschis cu conștiința împăcată coniacul. Prima a
băut Diana, pentru că tăria calmează burticile rebele. A doua dușcă a tras-o pneumatica mea
jupâneasă, apoi Sonia și la urmă, desigur eu. În cort s-a făcut cald. Diana a început să citească într-o
maghiară fluentă dintr-o carte ținută cu susu-n jos. Mariana a adormit, așa că am golit sticla
mulțumind albanezilor, begilor și iskander-begilor, dar și domnului doctor, pentru absența lui plină
de bun simț. Noaptea am simțit că pământul de sub cort se leagănă de parcă ar fi o barcă călare pe

1
Film realizat în 1973 de Marco Ferreri p:atru prieteni (interpretați de Marcello Mastroianni, Michel Piccoli, Phillipe
Noiret şi Ugo Tognazzi) aleg sinuciderea prin a se îndopa până ce vor plesni.

1
 2

valuri. Tetanos, mi-am amintit. Primul semn al infecției - amețelile. Am ieșit din cort, și în ciuda
moleșelii, am găsit WC-ul comun, am mai avut tăria să-mi spăl rana cu rămășița de coniac de pe
fundul sticlei, în loc s-o beau, cum v-ați fi așteptat domniile voastre. La pisoar, în ciuda
optimismului meu robust, n-aveam cum să nu remarc verdele țipător al urinei, al cărei jet anemic ar
fi alarmat orice asistentă medicală cu studii medii. Am înțeles nimicnicia vieții: ajunge o banală
scoică și – adio soare, adio flori, adio miracole! Mi-a venit să plâng, la auzul celor trei sforăituri
liniște, indiferente la drama ce se derula la nici trei pași de ei. De ele. M-am resemnat. Nici 37 de
ani nu-s de aruncat. Dimineața, o bătaie discretă la ușa cortului m-a trezit. Am simțit imediat că sunt
pe deplin vindecat, gata să reîncep asaltul asupra lumii. Am ieșit din cort în patru labe ca inuitul din
iglu-ul său și m-am pomenit nas în nas cu chiloții de baie pe care un ilustru necunoscut mi i-a
înmânat ceremonios. Evident, era un cunoscător. Remarcase croiala impecabilă a slipului, și
evident, eleganța firească a purtătorului, așa că nu i-a fost greu să mă găsească. Îi găsise la dușurile
campingului, iar explicațiile sale mi-au reabilitat complet onoarea.
Au urmat câțiva ani triumfali, cu pepeni galbeni dulci și acea zi de neuitat în care, în ciuda
steagului albastru2, două încântătoare fetițe de nouă ani au învins valurile de doi metri sub privirile
înmărmurite ale muntenilor și acelor sosiți din pusta maghiară. Norocul însă are propria lui măsură.
O singură scoică din cele câteva milioane, o tuse venită din neunde, un medic rătăcitor, un beg
eliberat din sticla pecetluită de djini, somnul muribundului trezit de nesperata reîntoarcere a
pocalului de aur, cum altfel ar fi trebuit să fie citite toate dacă nu ca cel mai clar avertisment. Am
înțeles asta în cele câteva secunde, cât i-au trebuit tornadei de Sânta Maria cea Mare, aidoma
suratelor ei din Florida, să zgâlțâie cu furie podul cel nou de pe Mureș, luând cu ea acoperișurile
caselor de pe strada Digului, cu cârciuma Cövek (citește țoevek) cu tot. I-a urmat depozitul fabricii
de mobilă și scândurile zburau într-o sălbatică și dumnezeiască dezordine, cum n-o s-o mai vedem
niciodată. Lumea ieșise pe stradă, după unii, era semn că de data asta, în sfârșit, vin americanii.
Americanii n-au venit. Iar tornada a luat cu ea și chiloții de baie de pe înaripata mea bicicletă
și i-a dus într-un loc de unde n-avea cine sau ce să-i mai aducă înapoi în vecii vecilor, amin. O
pedeapsă nemeritată pentru nevinovatul meu chiul zilnic (doar vara, în zilele cu soare), de bălăceală
în apa adâncă de sub baraj, după care ideile mi se-nghesuiau în cap ca oile și, temperate de zeița
Isis, se lăsau așternute cu duioșie pe planșetă3. În aceste zile glorioase, simțeam cum poezia și
tehnologia pot viețui într-un dulce concubinaj. Numai că, peste exact o lună, o persoană
neidentificată mi-a furat bicicleta și cele două pierderi s-au contopit. Cercul se strângea nemilos în
jurul meu.
Redevenisem pieton, au început ploile, care au ținut trei ani.
Eram aidoma unui eschimos, a cărui singură grijă este să apuce iarna următoare.
Debusolat ar fi cuvântul cel mai potrivit.
Psihologul meu mi-a recomandat să trec pe bermude, în care, testiculele, pare-se, se bucură
de o negrăită libertate. Pe plajele din Florida, bărbații respectabili poartă bermude. Numai că nu mai
poți înota în ele: din cauza aerului captiv, cei doi craci se comportă ca precum parașutele de frânare
ale navetei spațiale Columbia. Dacă încerci să sari cu ei, îți alunecă până la călcâi, sau chiar mai
departe. Derutează femeile în călduri.
La naiba cu bermudele, ar fi zis Jeevs pe plaja mizerabilă a Dover-ului.

2
Semn de avertizare, de mare agitată, interzicând intrarea în apă
3
Isis: dispozitiv al planșetei de proiectare, cu două rigle perpendiculare fixate pe un cap rotativ

2
 3

Apoi, într-o minunată dimineață de vară, mirosind a ouă cu șuncă și pâine proaspătă de casă,
soția mea a tras cu putere aer în piept, a zvârlit cu o lovitură de picior plapuma și m-a zis sec:
- Gata! Te-am lăsat! Am stat prea mult împreună. Nu mă întreba de ce.
A țâșnit – ăsta-i cuvântul - vioaie din pat, și-a pus chiloțeii, s-a fardat cu meticulozitate la
oglinda de pe ușa dulapului. Îi iau și pe ei, spunea neîndoios gestul cochet cu care își potrivi sânii în
cupele sutienului. Sări în jeanși, scoase bluzița de mătase cu năsturei sidefii și ce-i mai trebuia să
iasă din casă și am auzit ușa trântindu-se, semn că viața mea urma să ia într-o clipită o cu totul altă
întorsătură. Mă avertizase, acum cinci ani, când mi-a zvârlit chiloții de baie, revistele Playboy și
ghitara pe geam. Asta-i casa mea! strigase ea, dar onorata instanță har Domnului, a avut o cu totul
altă părere.
Divorțurile se declanșează vara și se judecă după vacanța judecătorească.
Pentru un timp, mireasma ouălor cu șuncă a dispărut brusc, lăsând loc supelor plic și pâinii
muiate în ulei și ceapă.
Mi-a lăsat cu mărinimie mașina și atâția bani cât să-mi cumpăr o garsonieră. În valea Jiului,
cu ăștia poți să-ți cumperi un apartament cu patru camere, zise ea. Sau poate te primește țâțoasa de
la parter.
Peste nici un an, mă sună la telefon.
- Salut, zice ea.
- Unde ești?
O întrebare jalnică.
- În Islanda. O țară drăguțică, numai gheizere și jacuzzi-uri. Ghici cu cine?
Nu era greu de ghicit. Ar fi putut fi oricare dintre foștii ei curtezani, genul de flăcăi dintr-o
bucată, toți sași, toți înalți și pufoși. Un pic mototoli, aș adăuga, fără nici cea mai mică intenție de a
jigni sau subestima obștea săsească a urbei de pe malul Târnavei Mari. Sau celei Mici.
- Raus? am încercat la nimereală.
- Ești pe-aproape. Îl ții minte pe Urlich, fratele lui mai mic? Are o clinică de stomatologie,
a lăsat Ghermania lui dragă pentru Islanda. Vilă la Como, o crâșmuliță în Calella. M-a pus să-mi fac
carnet de conducere. Am un Morgan Plus Six decapotabil, știi din acela gen retro, cu roți cu spițe.
Uri, bineînțeles preferă mașinile nemțești. Face orice-i zic. Îți dai seama? Îți trimit două duzini de
chiloți de baie Mark Spitz. Una pe sezon, ar trebui să-ți ajungă. N-am apucat să-ți aflu și celelalte
vise de același calibru, ciudat, nu?
Islanda e o țărișoară pe cinste. Cam înnorată, plus vulcanii. Insulară, ca Groenlanda , dar în
mic. Nu-l văd în bine pe Ulrich. Fosta mea soție e tare friguroasă. O mare parte din energie am
cheltuit-o încălzindu-i extremitățile.
- Poate pot să te ajut? Cum e vremea la Tg-Jiu?
Pentru că, în prostia mea, m-am dus și la Tg-Jiu.
- Mâncare cașer? m-a întrebat comandantul pușcăriei. Ce-i aia?
- Cer să mi se respecte dreptul de liberă profesare a religiei mele, zic.
Avocatul meu m-a sfătuit s-o las baltă. În tot Tg-Jiul erau cu totul șase familii de rit iudaic.
Asta înainte de război. La muzeu, exisă un raport al autorităților legionare despre achiziționarea
casei ceasornicarului Ozias Weinfeld din strada Sfinţii Apostoli. Unde să locuiască un evreu, dacă
nu pe strada Sfinţii Apostoli?
La Caransebeș există comunitate evreiască, dar n-au cantină cușer.
M-am adresat Curții de la Strasbourg.

3
 4

Mi s-a dat dreptate, mi-e dragă UE. Cu banii primiți am cumpărat de la Ulrich crâșma de pe
Costa Brava. Căutați-mă pe Carrer d' Anselm Clavé 37, Calella.
Pizzeria Feynman. Pe malul mării.
Ulrich are 73 de ani, eu 63, Melinda 53, UE 53, așijderea.
Nu mă grăbesc.