Departe de tine

Știu că butucul ăsta-i prea mare pentru securea mea.

Dar vine iarna.
Când ajung și la tine, după ce mii și mii de guri și urechi le-au scuipat, rumegat, urlat, șoptit,
siluit, ciopârțit sau împopoțonat, trebuie să ai o mare doză de curaj să pui laolaltă două cuvinte, pe
principiul jalnic al potrivelii. Istoria gutemberizată ar trebuie aruncată la gunoi.
Istoria numai?
Cei doi stăteau cot la cot, la masa din colț, cu spatele la mine. Cel mătăhălos își ținea falca între
pălmile cât niște lopeți de parcă l-ar fi durut măselele. Cel mic nu-i ajungea nici până la umeri.
- Cidru, zise pirpiriul, dar celălalt clătină nemulțumit din cap. Apă doar, zise hangiului.
- Cu apă dau faliment, fir-ar ai naibii mușterii ca voi! (Acum hanul e ținut de văduvă, hangiul
s-a înecat în Iordan, într-un loc unde apa abia-i ajungea la subțiori)
În han era gălăgie: ce zicea pirpiriul, treacă-meargă, mai auzeam, vocea celuilalt însă, un bas
abia ținut în frâu, făcea să fluture perdeluța gemulețului de sub tavanul de bârne.
De obicei nu trag cu urechea. În astfel de locuri însă poți da de adevărate juvaere. Merg acasă,
le notez pentru posteritate, iertată-mi fie lipsa de modestie.
- … nu se poate ca Tu să faci una ca asta! tocmai glăsuia micuțul. Să pierzi pe cel drept ca şi
pe cel fără de lege, cum vine asta?
Cum vine asta? Buzele tale nu pot rosti asemenea gogomănii, refuz pur și simplu să-mi cred
urechilor. Am și eu dreptul la indoială rezonabilă, ca orice ființă cu creier, altfel de ce mi l-ai fi dat
și mie, și Evei, la toți de-a valma.
Ce-o fi între ăștia doi? De unde atâta curaj la pirpiriu?
- Departe de tine una ca asta, continuă piticania, ridicând brațele și ochii spre tavan, ca la
bâlci.
De ce nu, întreb eu, dacă amândoi au greșit? Unde era cel drept când cel fără de lege se dădea
în bărci? Osanaua trosnea din toate încheieturile, mirosind a lingușeală infamă, pentru că de fapt în
capul pirpiriului zumzăia, tare de auzeam și eu, tocmaui asta: "Bre, tu, cu tot respectul și așa mai
departe, chiar că ai fi în stare de asta și ailaltă, de alef și de beit deopotrivă".
- Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă! Ești tocmai pe cale să
comiți o nedreptate. Nu e datoria mea să te trag de mânecă?
- Fie, fluturară perdelele.
Un discurs remarcabil! Socratic de-a dreptul. Cine sunt eu, praf de sub tălpile tale. Aș zice că
tipul s-ar fi luat la harță și cu un înger, dacă situația ar fi cerut-o.Toți suntem pulbere şi cenuşă
frățioare! Ce mare scofală! Eu unul demult i-aș fi ars o scatoalcă micuțului. Dar el, nu, și nu.
Ascultați!
- Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată. Praful de sub tălpile tale? Nici atât.
Iar dacă și eu, în mizerabila mea nimicnicie, văd că ești în culpă, și țin să subliniez: bucură-te că eu
sunt primul care te-am prins. Și nu vreunul din cei ce se roagă la idoli. Au nu sunt eu cel chemat să-
ți arăt cartonașul galben? Iar asta, știi ce înseamnă.
Știu. La al doilea cartonaț urmează roșul.
De ce oare mie, un străin, mi-era milă de celălalt? Numai pentru că eu beau cidru, iar ei, doar
apă?
Vocea mărunțelui reveni mai omenească. Poate de el ar trebui să-mi fie milă.
- Și dacă nu găsesc zece, ci numai nouă?
Oho, asta-i, frate al meu! Ți-a scăpat oul de aur din gură!. Tipul continua să nu-mi placă. Nici
la prima vedere, nici la a doua. Cine nu știe să se tocmească, să nu meargă la piață, dar să ajungi la
zece pornind nu de la douăzeci, nu de la treizeci, și nu vreau s-o lungesc, de la cinzeci, ei bine, unul
din cei doi habar n-are pe ce lume trăiește! Doar dacă…. Am mai tras o gură din canceul cu cidru.
Perdelele începură să freamete.
Uriașul se ridică, palma cât lopata acoperi creștetul pirpiriului care încerca să-l rețină. O pală
de vânt cald stinse toate opaițele și când hangița le aprinse din nou, omulețul era singur.
Mai singur ca niciodată.
Să fi fost o simplă împinsătură, sau poate – o binecuvântare? Sau poate, și una, și alta…
- Unde-i linia dintre drept și nedrept, stăpâne? Ce să-i spun Sarei, Stăpâne?

Frumos nume, Sara…

Dacă douăzeci de mii de leghe ar fi între noi, aș înțelege, dar nu, ne despart doar două, trei
straturi de țesătură ieftină, centura de castitate personalizată, disprețul de neconfundat pe care-l
citesc în ochii tăi de o expresivitate ucigătoare. Care mai e rostul verii, ascunde vreun un mesaj
dincolo de înțelegerea noastră frumusețea, - simplificând – numărul de aur, un fișier care se
autodistruge la prima tentativă de decriptare?
Dar divin?1
Departe de tine, de mătasea părului tău, de subsuoara din care explodează sânii tăi, cu ce mă
aleg eu din toată fiziologia asta ieftină, redusă la o hidraulică banală a țesuturilor cavernoase, cu
robinete, țevuțe, cu supape care nu închid perfect făcând ca sângele să scapă înapoi din vina unor
sârmulițe care vin tocmai din măruntaiele creierului, dar simt că sângele-mi plesnește în timpane,
poate mă lovește damblaua, poate încă nu, nu încă..
Un pat curat, scutece, supa cu pai, trec zilele ca cirezile.
Platoane, Platoane…

1
Iartă-mi necredința, Doamne...