Cu ce se mângâie un imbecil, de Tudor Arghezi

Folosul că trăieşti între câini, mâţe şi găini e înainte de toate moral. Pisicile şi dulăii nu
dau, ca păsările, ouă şi nu dau nimic, afară de osteneală cu mătura, cu grebla, dar
naturalia non turpia… Mai lipsesc din universitatea ogrăzii un cal, un bou şi un măgar
pentru ca să fie aproape toate facultăţile casnice reprezentate. Cât priveşte broasca,
bufniţa, ariciul, aceste blânde vieţuitoare ar corespunde cu nişte cursuri serale care ţin
toată noaptea. Noctambulismul nu e o invenţie a jucătorilor de pocher, ci cea mai veche
noctambulă e luna, pribeagă prin răspântiile cu becuri de stele, şi palidă ca o băutoare de
absint.
Între oameni sînt tot soiul nu atât de varietăţi cât mai ales de variabilităţi. Că unul vine pe
lume cârn şi altul prea lung la nas nu supără genul. Ceea ce jigneşte la om şi cu deosebire
la omul civilizat e aptitudinea lui de a schimba câte nasuri doreşti şi oricâte obraze, pe
care le poartă cu sine în buzunar. Tehnica transformării, atât a fizionomiei cât şi a capului
cu totul, a dus la perfecţiune de materiale, subţiate treptat, până a le obţine aproape
abstracte şi făcând cu putinţă transformarea lor lesnicioasă, fără să incomodeze mai mult
ca un pachet de ţigări.
O infimă fracţiune de indivizi înţeleg lucrurile într-altfel, probabil cei mai mărginiţi, din
care face parte cu evidentă neruşinare şi semnatarul. Noroc pentru colectivitate, că ei n-au
nici un rol social şi că se fac de râs, când pe amvoane, când în scris, recomandând portul
pe toată viaţa al unei singure fizionomii, pretinzând că nu s-ar uza la purtare, şi că nu
trebuie dată la spălat. Relativ, ca să spunem aşa, la convingeri şi credinţe (vai! ce
arhaisme!) schimbate săptămânal sau aninate pe anumite zilede călindar, un om politic
eminent, şi fără îndoială de al nostru, a proclamat odinioară un mare adevăr, că numai
proştii nu-şi primenesc părerile de câteva ori pe an.
Dar ce sînt animalele altceva, decît nişte proaste, de vreme ce se şi numesc dobitoace?
Există şi la om această prostie masivă care face câteodată cât o inteligenţă şi-l face să
prefere semenilor lui societatea câinilor, a mâţelor, a cocoşilor, a pomilor şi a florilor.
Nu-ţi poţi închipui, domnule cititor, de la etajul al zecelea al unui bloc ornat cu mozaicuri
şi reflexe de sidef, ce bine te simţi între necuvântătoare şi nescriitoare. Fiecare pasăre
piere pe limba ei. Curcanul nu face ca pitulicea, vrabia nu vrea să fie privighetoare,
broasca numai în fabulă se umflă cât vaca. Cireşul nu dă caise, ciuperca nu face frunze,
crăiţa îşi păstrează mirosul ei şi nu ia cu împrumut aromele crinului şi ale rozei. Te duci
cu coşul de papură şi aduni ouăle găinii: ea nu dă portocale, nici mingi.
A! iată porcul. Bună dimineaţa, porcule, ia dă-te niţel deoparte să-ţi curăţ murdăria.
Murdăria d-tale îmi place: atâta ştii, atâta faci şi nu te încurci cu idealuri mai sus de coada
dumitale răsucită, ca să le spurci.

Publicat în Adevărul, 8 mai 1946,

şi face parte din volumul Pamflete.

1
Omul-om şi neomul, de Tudor Arghezi

E o poveste veche şi-ntodeauna nouă. O uită unul şi o retrăieşte altul, şi, ca şi cum nu s-ar
fi repetat în toate zilele, se înmulţeşte la nesfârşit. Neînţelegându-i rostul, jignit de
continua ei reeditare, şi de un dezechilibru întradevăr uimitor, şi concepând pe omul din
poveste monstruos, graiul poporului l-a pus între animale ce i se părea că au trecut în el
printr-o migraţiune odioasă, stabilind identificările cum s-a priceput: porcul, măgarul,
şarpele.
Omul se naşte idealist şi naiv, cu o părere bună de oameni. Zac în simţirile lui frăgezimi
inuzabile şi capacităţi de bună-credinţă, pe care nicio decepţie nu ajunge să le ştirbească.
El şovăie să tragă la răspundere omul, şi-l face animal, ca să scuze moralul şi să se mai
poată încrede în el.
Omul-om nu vrea să rătăcească singur împrejurul lumii, are nevoie de tovarăşi:
tovarăşii-l mint, ucenicii-l fură, prietenii-l necinstesc. Porcul îşi păstrează firea şi
caracterul, fără să şi le izmenească, măgarul e un om de treabă, şarpele a fost numai
în metaforă încălzit la sân. Animalul nu iese din personalitatea lui ca să ţi se facă
plăcut, amabilităţile perfide îl dezonorează: viu ori ucis, mângâiat sau bătut, el
rămâne el. Singur omul cunoaşte şi exploatează trecerea dintr-o clasificare într-alta
şi prefăcătoria. Onest e numai dobitocul – şi semenul lui omul-om.
Subt oblăduirea zisei inteligenţe, omul vulgar poate să fie dublu, triplu şi la nesfârşit
variabil, în acelaş timp şi obiect, zbătându-se între aparenţe şi samsar al tuturor stărilor
sufleteşti, lucrând fără marfă proprie şi capital. El riscă o mască luată de la altul. O mască
plânge şi alta înşeală: câte cinci obraze suprapuse, lepădate şi împerecheate:
sentimentalul şi licheaua, devotatul şi canalia. Viaţa e o problemă de expedient şi de
secundă.
Povestea e una şi aceeaş în toate vremile, în toate limbile.
Era nefericit, era hulit şi l-ai ajutat să-şi vie sufletul lui în fire. L-ai adunat din zdrenţe şi
bube, zăcând pe o margine de drum, uitat dincolo de ciulini şi bozii. I-ai dat din plosca ta
rachiu, ca să-i înzdrăveneşti cumpătul rupt, i-ai uns rănile cu untdelemn, l-ai urcat întins
pe spinarea asinei tale, de călător pe nisipuri, şi l-ai dus acasă la tine, i-ai cântat din
ghitară lângă ureche.
S-a vindecat, bietul, şi te-a pizmuit că putuşi să-l ajuţi. Pe la răspântii s-a dat în vorbă cu
hoţii de noapte, care-ţi pândeau ograda să-i dea foc, şoptindu-le pe unde-I trecerea printre
ghimpi mai lesnicioasă, şi l-ai văzut otrăvindu-ţi câinii de pază, după ce nu a putut să-i
alunge. A vrut să-ţi răzvrătească slugile şi a început să-ţi poruncească. Ţi-a-ntors prietenii
de la uşe. Şi-a şters nasul de mămăliga ta şi ţi-a scuipat în fiertură, să te spurce. Şi-a făcut
bâtă, să te aştepte-n pădure. Ai aflat cum s-a surpat lângă tine stejarul prăvălit, de la
fântână. L-ai auzit din somn ascuţindu-şi cuţitul. Te-a vândut pe nesimţite cui a vroit să te
piardă. L-ai trimis să ducă vorbele bune, şi el s-a dus şi te-a pârât. Iuda sta la masa ta de
taină, când s-au arătat în zarea ferestrei, prin perdeaua de borangic, suliţe şi coifuri. I-ai
frânt pâinea ta şi i-ai dat-o binecuvântată, a sorbit din paharul tău.
Nu e şarpe omul cu chibzuiala piezişe, dar pe furiş – e om, om ce numai se despoaie de
şarpe. Uită-te la el: pielea i s-a zbârcit şi joacă pe hârca uscată, ca un ciorap lăbărţat,
cârpit în găurile strâmbe. Îi bate pleoapa vânătă pe care-o atinge cinstita-ţi căutătură. Îi
tremură buzele crăpate de-o ciudă fierbinte, îi arde urechea şi-i ţiuie conştiinţa. Eşti
milostiv şi blajin: bunătatea ta îl face bolnav. Ar fi vrut să rămâie mai bine unde l-ai găsit

2
zăcând, să-mbuce ciorile din el şi să nu le poată goni cu braţul obosit, - şi te urăşte pentru
că l-ai iubit. Ce bine nu i-ai făcut?
Într-o zi de fantezie ironică natura zămislea miazmele, putreziciunea, muştele, viermele,
ploşniţa, ciupercile veninoase şi fierea.
Apărut în Vremea, 27 iunie 1943,
şi face parte din volumul Pamflete.

Coşmarul gândirii care nu gândeşte- un prezent trecut, un trecut prezent.

Sarpele care poate inainmte nu se tara dar a fost blestemat de Dumnezeu-sa te tarasti
toata viata ta pt ca esti o ispita, pentru siretenia ta.

3
Abcesul - de Tudor Arghezi

Câtă vreme mocneşte mut, puroiul ia forme exuberante şi estetica lui de suprafaţă poate
să înşele. Surâsul e inocent şi fraged, căutătura e îngerească, de lobul urechii diafane
atârnă boaba de rouă a unui safir şi obrajii se leagănă între cercei, cu patru ochi
deopotrivă de albaştri. Carnaţiile sunt spelbe. Colierul de perle încolăcit pe un grumaz
alb, delicat, însă nu pare un şirag de bube, gata să spargă. Degetele lungi, trase prin fine
inele, cu capetele roşii, încă nu pot să fie asemuite, când caută pe fundul poşetei, la teatru,
ca într-un fibrom voluminos, ciubucul de sânge pentru buze, ca nişte viermi şi limbrici.
Oglinda de buzunar pare lucidă şi neamăgită. Creionul de funingine vânătă, care face
pleoapa mai lascivă şi adânceşte conturul, încă nu aduce aminte viitoarele goale orbite.
Mantaua Doamnei miroase iritant a bergamotă şi cade în falduri de blană dulce, în care
suflul alege a cărare moale, răscolind nuanţe de parfum de alcov, păstrate în căldura
încinsă între coapse. A fost vânată cândva în Alaska sau adunată, piele cu piele, prin zona
toridă, tratată cu argăseli rafinate, de la 50 de cârtiţe sau şobolani de casă. Modelaţi de
mâna unui expert pe silueta din limuzină, şoarecii au dat un animal feminin adorabil.
Puful de pudră, cu care se maimuţăreşte gingaş într-o fărâmă de cristal, nici el nu cheamă
reminiscenţa pulberei simbolice a ţărânei.
Ca o făgăduială de viitor sau ca o amintire, veche din generaţii, podoabele strălucite sunt
adeseori din lanţuri. Timpul vă păstrează, poate, fără cutiile de catifea, Domnilor, catene
masive. Ce ai la picioare, Domnule Director? Să mă ierţi, iarăşi m-am înşelat. M-a înşelat
şi panglica de antilopă, de sub manşetă: în cătuşa ei bate inima unui minuscul ceasornic
de aur încrustat.
Puroiul dă din când în când câte un abces, care nu mai poate fi ascuns în zibelină şi
cosmetic.
Astupaţi focarele iute, că au crăpat. Încep să curgă şi put şi nu se ştie până unde se poate
întinde duhoarea. Coptura se cheamă ieri nu ştiu cum, mâine întra-altfel şi azi Papazian.
Ea e hrănită cu caviar şi şampanie originală. Un buboi de Anul Nou, unul de februarie,
altul de mărţişor, pe lună un buboi, buboaiele nu plesnesc toate odată, ci pe rând şi câte
unul.
Celelalte supurează în mister şi se tămăduiesc prin autovaccin, nu prin exterminare: ar fi
imoral. Iau sânge de la tine şi-l transport pe mine, scot din fesă şi altoiesc la conştiinţă.
Abcesul se resoarbe prin abces.

4
5