"Câinele" din Cartea cu jucării

 Deasupra mormântului, învelit cu frunză de toamnă, a trecut o noapte, a trecut o zi. M-am dus
azi să i-l privesc cu adâncă tulburare. Iluzia că a fost cu neputință; uimirea că totuși el a murit, că
a murit pentru totdeauna, că nu o să-l mai întâlnesc ascultându-ne pasul, ridicându-se în două
picioare, vorbind și anunțând sosirea flașnetei - sentimentul că toate acestea nu se mai întâmplă
doare.
   Mă duc la farfuria decorată cu flori din care se adăpa; mă aplec și mă uit în apă să-l văd... La
masă, nu mai pot să stau decât cu picioarele zgârcite subt scaun, atent să nu lovesc amintirea
câinelui care aștepta la toate prânzurile la picioarele mele. Când îl loveam nițeluș, fără voie, el
venea repede să cerceteze dacă am greșit cu ceva și dacă l-am lovit ca să-l pedepsesc: el lua o
înfățișare de „nu știu să fi făcut ceva, în orice caz nu m-am gândit să-ți fac rău“ și nu se mai
întorcea la locul părăsit, decât după împăcare. Ne împăcăm așa: el surâdea din ochi și legăna
coada, eu mă lăsam pe capul lui și-l puricam la rădăcina nasului, în gaura din frunte, îi
morfoleam urechile ca pe niște zdrențe mari de catifea și - în sfârșit - câinele ridica și botul, ca
să-i scarpin beregata. Dosul mâinii pe beregată și pântec, la încheietura pulpei, erau dovezile
supreme de plăcere pentru el și de prietenie fără umbră.

   Ca să fie pipăit pe pielea trandafirie a pântecului, constelat cu câteva grăunțe de țâță, rânduite
pe marginile unui buric negricios, câinele căuta canapeaua din dormitor și între perinile canapelei
se întorcea cu burta-n sus, deschidea simetric picioarele dinapoi și pe cele dinainte le strângea, ca
să facă loc, lăsându-le moi din încheieturi.
   Figura în atitudinea lui exprima o mare mulțumire, arătându- și reversurile și devenind un câine
nou, câinele cel de pe dedesubt, pe care îl cunoștea numai familia lui. Buzele negricioase,
întoarse cu căptușeala lor trandafirie, pestriță, mătăsoasă și uscată, înfățișau o gură de pește.
Organ cu organ, construit cu delicateță și belșug, el era desfătat cu mâna, cu obrazul și cu vocea.
Singur buricul se gâdila. Masajul energic al pieptului proeminent și chilug îi da sănătate.
Strângerea ușoară a vârfului labelor dinainte în podul palmei, îi stârnea un zâmbet satisfăcut, în
auzul mângâierilor fără sens, derivate din numele lui sau dintr-un cuvânt scâlciat. Muța...
Maimuța... Tușcanu... Fușculanu... Tușchi... Mușchi... Fușchi... Muțanu... Muțan... Danu...
Fanu... Panu... Muțănescu... Muțanski... Muscalan...
   Labele lui puternice în talpă și fine în gambe aveau pufuri între degete variate... Când se
întâmpla în stradă să calce într-un scuipat, de care-i era o evidentă scârbă, el venea în trei
picioare, scuturându-și-l pe cel umed, ca să fie șters cu o frunză, cu o bucată de jurnal.
   Mângâierea continua cu pipăiri variate pentru fiecare mușchi, cu un oftat gemut când i se
apăsau brațele, mai cărnoase, și pulpele între palmă și degetul mare. La punga neagră și rece,
dacă i se atingea din eroare, câinele scotea un mârâit care însemna: interzis! Pe mijlocul burții, o
pensulă groasă de stuf îl consacra bărbat și voinic. Inocentă lipsă de rușine.
   Ceremonia nasului se petrecea de câteva ori pe zi, pentru cercetarea temperaturii și a sănătății
lui inegale. Capul prins în palmă era ridicat cu botul în sus, obrazul ni se apropia de el și primea
sau un tampon de gheață sau o senzație de aspră uscăciune de piele. Notele de liceu stabileau
gradele de competență. Căldicelul se cifra cu 7-8. Recișorul cu 8-9. Frigul cu 10. Înghețul cu 12.
Numărul polar era rostit sacramental, cu vocea mare, ca să-l audă toată lumea.

   Natura împodobise pe Pussy cu câteva varietăți de păr alb și cu o a șasea calitate de păr negru,
velur, rezervat urechilor, lucrate din ibrișin și dublate cu atlas de nuanță. Alb pe toată mantaua,
culoarea herminei se termina în creștetul capului, subțiindu-se ca o cărare între urechi, pe frunte
și lățindu-se din nou dedesubtul ochilor, cuprinși vioi, negri și adânci în petalele negre ale
urechilor. El semăna cu o viziune albă mascată cu ochelari de motociclist. În jurul gâtului, valul
părului suprapunea patru-cinci rânduri de gulere Stuart, argintii. Pe spinare, lâna devenea rigidă.
Pe șolduri, se friza în scârlionți de mătase, pe pulpe aluneca ondulată și, coada, groasă, era ca un
scul bogat de bumbac și mătase, desfăcut în vârf. Pe picioarele din față firul devenea metalic
până la labe. Deasupra labei se desfăcea un pinten mare, sincer, din care unul într-o zi s-a rupt.
   În mers, învârtită, coada atingea jumătatea spinării, și tictacul cozii devenea rapid și elocvent,
îndată ce drumul îi era tăiat de un câine simpatic. De obicei el frecventa tot atât de puțin semenii
lui, ca și tătuțu pe alți tătuți. O vizită sumară în jurul cozii îl edifica imediat asupra străinului, ca
o singură frază citită dintr-un autor. Dezgustat, el pornea înainte.
   Dar în vreme ce coada manevra sprintenă pe șolduri deasupra, urechile căpătau o expresie de
inteligență analitică. Firele urechii se ridicau încurcate, zbârlite creț, șifonate, făcându-i câinelui
un cap de dantelă. Ochii deschiși în întregime se rotunjeau în negura petelor capului, în cercuri
de un efect de ametist și de aur. Câinele cocheta în jurul unei domnișoare din căței.
   Momentele lui de sarcasm și spiritualitate! Uneori, răsturnat, el își răsturna și volumul
urechilor, odată cu capul. Urechile atunci i se deschideau lungi, terminate cu vârfuri ascuțite,
desfăcute ca niște aripi de liliac. Şi ochii i se strângeau cu o dorință de șiretlic și haz.
   Apoi, înfățișările lui de seriozitate, de melancolie, de filozofică interioară scrutare, de
contemplare, atunci când pe covor și răzimat în picioarele dinainte, strâmbate fiecare în câte o
parte, el lua înfățișarea unei statuete compuse caricatural! Căutătura lui fixă de bleg înțelept, de
„moș“.
   Plimbările lui, întotdeauna supravegheate și moderate de o chemare la realități, erau urmate de
o scăldătură lungă pe țoale, de aruncături subite pe o parte, de o răsturnare, de o ridicare bruscă,
urmată de altă cădere bruscă, urmată de tăvăleli imense, de gemete, de sforăiri rapide, încheiate
cu o îngrămădire generală a velințelor de pe parchet. El sta un moment pe spate, cu picioarele în
aer. Cu o labă distrată își făcea vânt să alunece cu covorul pe parchetul cernit sticlos. Sau, culcat
pe o parte, imita șarpele călătorind târâș, ca un înotător lungit pe umăr.
   Din acest exemplar genial al formelor, al mișcărilor și al vieții sufletești a rămas un mormânt
învelit cu frunze gălbui. Şi va rămânea, poate, o povestire, pe care tătuțu ar vroi-o frumoasă, la
care va seri cu gingășie și durere, ca să-i lase amintirea întreagă. Şi poate că această literatură
fără intrigă și peripeții va face pe cititor mai atent față de căței, bun față de câini, milos pentru
lumea prietenilor statornici, a tuturor tovarășilor cu patru picioare ai nefericitului și sălbaticului
om.
   Povestirea unui câine frumos e povestirea tuturor câinilor; a câinilor părăsiți, izgoniți, pribegi
din orașe și sate, bătuți, bolnavi, ocărâți de câte un gazetar fără cămin, fără familie, fără țărână,
cu aversiune față de un animal care nu se mănâncă și nu cântă.
   Şi nu e nevoie ca un câine să fie lup, mops, dobermann, șpiț, setter, griffon, ca să merite o
atenție respectuoasă. Toți câinii sunt câini, de neam și ne-neam, și cei mai de preț îs câinii boemi,
fără vatră, fără patrie, fără ogradă...
Sfârșit