„FLORI DE MUCIGAI“ (1931)

de Tudor Arghezi
 Al doilea volum după „Cuvinte potrivite”; conține 28 de poeme.
 Apare în 1931 şi se inspiră din perioada de aproape un an când Tudor
Arghezi a făcut închisoare la Văcăreşti, din motive politice (1918-1919 = 38
– 39 de ani).
 Cel mai reprezentativ volum de versuri pentru adeziunea la „estetica
urâtului”.
 Prezintă mahalaua citadină de odinioară, formată din pungaşi, ucigaşi,
ţigănci-florărese, puşcăriaşi, care folosesc o limbă trivială, un argou al
deţinuţilor: „Ion, Ion”, „Cina”, „Tinca”, „Fătălăul”, „Rada”.
 Limba este viu colorată; expresivitate nebănuită; cuvânt argotic
împerecheat imprevizibil cu arhaismul, cu neologismul sau cu termenul
lingvistic de uz curent:
 Oximoron = în ciclul arghezian al „mâinii stângi”
 „Mucigaiʺ = variantă neliterară, învechită şi regională a cuvântului
 Primesc drept de cetate: termeni argotici, vulgari, obsceni.
 „Efectul <Florilor de mucigai> poate fi asemănat
cu cel al unei lovituri de măciucă. Buimăciţi de
puternicul şoc, unii nu-şi vor reveni decât peste
câţiva ani […] Puţini au fost cei care, la momentul
apariţiei, i-au apreciat frumuseţea
unică…” (Dorina Grăsoiu, „<Bătălia> Arghezi”).

 Întregul volum pare să confirme versurile

reprezentative pentru creaţia argheziană,
exprimate în poemul cu valoare de artă poetică,
„Testament”: „Din bube, mucegaiuri şi noroi /
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”
Volumul cuprinde:
 elemente specifice conversaţiei
curente;
 varianta citadină a limbajului
popular;
 vocabularul periferiei, „expresia de
mahala”;
 varianta orală a limbii literare.
 „Pui de găi”: Un ţăran este ucis pentru a i se fura banii
obţinuţi din vânzarea unor găini. Fata lui se furişează
şi ajunge la gazda hoţilor. Pentru a nu fi ucisă,
schimbă locul de dormit cu fata gazdei, aceasta din
urmă fiind tăiată în bucăţi de cei 5 şi de mamă (duşi în
ocnă şi la închisoare).
 „Ion Ion”: „În beciul cu morţii, Ion e frumos, / Întins
gol pe piatră, c-un fraged surâs. / Trei nopţi şobolanii
l-au ros / Şi gura-i băloasă-i ca de sacâs.”
 „Rada” = o ţigancă dansatoare, foarte provocatoare;
 „Doi flămânzi” = un câine şi un condamnat la moarte
se luptă de la un ciolan. Omul este omorât de câine.
 „Tinca” = ţigancă, vinde flori; este ucisă cu un cuţit de
Năstase, pentru că i-a fost infidelă.
O, suflete-aminteşte-ţi priveliştea murdară
Ce-atât de mult cândva ne-a umilit
În dimineaţa-aceea cu molcom cer de vară;
Un hoit scârbos pe un prundiş zvârlit,
Îşi desfăcea asemeni unei femei obscene
Picioarele şi, puhav de venin,
Nepăsător şi cinic, îşi deschidea alene
Rânjitul pântec de miasme plin.
Putreziciunea asta se răsfăţa la soare
Care-o cocea adânc şi liniştit
Vrând parcă să întoarcă Naturii creatoare
Tot ce-adunase ea, dar însutit.
Şi cerul privea hoitul superb cum se desfată
Îmbobocind asemeni unei flori...
Simţind că te înăbuşi, ai şovăit deodată
Din pricina puternicei duhori.
Din putrezitul pântec pe care muşte grase
Zburau greoi cu zumzete-ascuţite
Curgeau oştiri de larve ca nişte bale groase
De-a lungu-acestor zdrenţe-nsufleţite.
Cu legănări de valuri şi sfârâit de foale,
Zvâcnind şi opintindu-se din greu
Părea că trupul iar şi, umflat de-un suflu
moale, Trăieşte înmulţindu-se mereu.
Şi-această lume-ntr-una vuia cântând ciudat
Ca vântul sau ca apa curgătoare
Sau un grăunte care, necontenit mişcat,
Se-nvârte ritmic în vânturătoare.
Aproape ştearsă, forma acum nu mai era
Decât un vis, o schiţă ce tânjeşte
Pe pânză şi pe care artistul o reia
Şi doar din amintire o sfârşeşte.
2.
3.
4.
6.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
15.
17.
22.
23.
27.
28.
„Pe tine cadavru spoit cu unsoare,
Te blestem să te-mpuţi pe picioare
Să-ţi crească măduva bogată şi largă
Umflată-n sofale, mutată pe targă
Să nu se cunoască de frunte piciorul,
Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul,
Oriunde cu zgȃrciuri ghiceşti medulare,
Să simţi că te arde puţin fiecare
Un ochiu să se strȃngă şi să se sugrume
Clipind de-amănuntul, ȋntors către lume.
Celălalt să-ţi rămȃie holbat şi deschis
Şi rece ȋmpietrit ca-ntr-un vis.”
 „Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce
mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om
şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.
 Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început,
Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai
tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici
părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii
scurte.
 Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt
prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de
răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială.
 Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta
aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas
şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii,
sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine,
flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
 Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut
şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la
Calafat, nobilă spurcăciune!
 I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am
băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să
răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu,
dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine
pofteşte.
 Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi
hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu
scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu!
Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete sterse de sânge?
 Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai
prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât
hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el.
Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit
din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă
galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi
cârdurile de ciori.
 Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi
fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a
intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai
usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce
mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi!
 Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...”
(Publicat în „Informaţia zilei”, 30 septembrie 1943, face parte din volumul
„Pamflete”, Editura Minerva, 1979)
 „… operă de rafinament, de
subtilitate artistică, ele presupun
un cer al gurii dedat cu
mirodeniile. Cititorul necultivat, în
sens artistic, se sperie de ele şi le
crede vulgare, deşi realitatea şi
savoarea sunt însuşirile lor.”
 „Renovarea liricii româneşti,
smulgerea ei de pe căile unde o fixase
marea influență a poetului
„Luceafărului”, este consecința cea mai
importantă produsă de afirmarea lui
Arghezi încă din al doilea deceniu al
secolului nostru (secolul al XX-lea -
n.n.)”.
„<Flori de mucigai> sunt o
operă de artist pur,
cartea, dacă nu cea mai
tulburătoare, în orice caz
cea mai originală a lui
Tudor Arghezi.”
„o fermecătoare colecţie de
stampe diabolice”.
(dexonline: stampă = operă
de artă grafică, de obicei
gravură sau litografie)
 Toate poeziile argheziene sunt extrase din:
Arghezi, Tudor, „Versuri”, Ediție și postfață de G.
Pienescu, cu o prefață de Ion Caraion, colecția
„Mari scriitori români”, vol. I, Editura Cartea
românească, București, 1980/ 1985.
 Baudelaire, Charles-Pierre, „Un hoit” – Internet
- https://www.scribd.com/doc/48153216/Un-
hoit-Baudelaire
 Internet