Geo Bogza

Cântecul omului de vânzare

Volum ilustrat de
Mircia Dumitrescu
 Geo Bogza
Cântecul omului de vânzare

Antologie alcătuită de
Teodor Dună
Geo Bogza (1908-1993) este considerat cel mai radical poet
avangardist din interbelicul literar românesc şi autorul unora
dintre cele mai importante manifeste ale acestuia („Crez”,
„Urmuz premergătorul”, „Reabilitarea visului”, „Exasperarea
creatoare”). A debutat cu Jurnal de sex, Colecţia Integral (1929),
pentru care a fost judecat şi închis la penitenciarul Văcăreşti.
Au urmat volumele de poezii: Poemul Invectivă, Editura unu
(1933), Ioana Maria. Şaptesprezece poeme, Editura Azi (1937),
Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte, Fundaţia Regele Mihai I
(1945), Orion, Editura Minerva (1978). A mai publicat şi cărţi
de reportaje literare: Ţări de piatră, de foc şi de pământ (1937), Pe
urmele războiului în Moldova (1945), Cartea Oltului (1945), Oameni
şi cărbuni în Valea Jiului (1947), Tăbăcarii şi lumea petrolului (1957)
etc. În 1955 este ales membru titular al Academiei R.P.R. şi
membru în Consiliul Naţional pentru Apărarea Păcii. În 1971,
primeşte titlul de „Erou al Muncii Socialiste”, iar în 1978 i se
decernează Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.
Coborâri

Mi-a copt sufletul în puroi albicios

gleznele tale încinse cu plumb
şi mi-a sădit sub unghii porumb
foamea pântecului mocirlos

trupul tău încins cu broaşte verzi

mă înghiţea flămând ca şerpii lungi
cu pulpa, inima să mi-o ajungi
ai vrut să ne iubim ca vitele-n cirezi

am găsit oriunde un noroi gros

şi-n mănăstiri de cuvioase putrede
aveau icoanele mirosuri râncede
doar maicele candide iubeau cu burta-n jos

ne-am pipăit urlând de plăcere şi ură

peste noi oamenii au azvârlit cu var
dar răscolind în carne un episod murdar
făcutu-ne-am prin asta, iubirea mult mai pură
Neajungeri

Trupul tău curgând şerpuit, plin cu goluri

mă face să cad în ele alb de spumă
buza mea căutând carne, se frânge în humă
iar ţâţele-ţi râd şi zboară în stoluri

după ele gura mi se umple de bălţi spumoase

ochii ciuruiţi îţi toarnă peste himen ulei gălbui
şi piatra inimei bătându-ţi în pulpă un cui
ţi le visează supte de lipitori scârboase

în locul tău braţele bat aerul şi agită

gâtul parfumului alb, rămas în urmă
degetele bolnave se adâncesc şi scurmă
căutând în mine, carnea ta întrezărită
Unduiri

Picioarele tale mi-au umplut gura cu rotund

noaptea mi le scurge puroi peste pieptul lat
şi mă dor în fiecare vis cu locul unde au stat
amestecate în suflet, mereu mai profund

anumite puncte pe cer unde soarele moare

le desface de toată mătasea lor din jur
şi îmi revarsă muzica albă a piciorului pur
cântând din epidermă ca o privighetoare

de-a lungul lor inima mă scoate seara la vânat

şi mâinile-mi rătăcesc deasupra cu duhuri rele
fiecare deget ţipă bucuria găsirii sub piele
fructului cerut de foamea sângelui crispat

linia care le împrejmuieşte în rostul lor trupesc

frânge undeva unghiul genunchiului dulce
pe sfera lui mâna vrând să se culce
pulpele tale trezite ca pomii foşnesc
Fugiri

Pentru trupul tău vorbele în sânge mi le-am scăldat

am pus o bucată de carne în fiecare cuvânt
din pulpa-ţi putredă am făcut un lemn sfânt
şi peste pântec, grămezi de nori ţi-am aruncat

cu pluguri vii am brăzdat în carnea ta rea

şi ţâţa ţi-am bătut-o roşie pe nicovală
am deschis în pântecu-ţi larg o sferică şcoală
să-şi înveţe pruncii trupul lor în ea

te-am ascuns prin păduri agăţată în copaci

strigătul tău stârnea pofta vulpoilor roşi
cu bice ţi-am gonit dintre pulpe mulţi libidinoşi
şi te-am plantat în vie încinsă pe araci

în zăpada şoldului mai sap şi azi întroienit

din cazanele cu smoală aprinse sub coaste
fumul s-a bătut între el, zăpăcită oaste
şi nu a ars din carnea în care am strunjit
Răniri

Printre ţâţe scurs capul şarpelui hrănit cu vise

încearcă gustul fiecărui sfârc oblic pătruns
dintele lui rotit caută în carne răspuns
întrebărilor roşii din pulpe deschise

în somn degetu-ţi încearcă o împotrivire joasă

inelul de solzi reci descuie sângele din himen
ţipătul tău alb fuge peste piele ca un tren
şi mâna ca un porumbel pe carnea rănită se lasă
Vieţuiri

Ne-am căutat ca orbii cu degete galbene pipăind

din mâna mea ţâţa îţi era ruptă ca dintr-o stâncă
unde eu aveam munte, tu întindeai vale adâncă
şi am încăput unul în altul cu sângele nostru cântând

De-a lungul spatelui gol ne-a alergat călare o bucurie nouă

himenul ca o batistă îţi flutura în fiecare zâmbet
şi oasele noastre amestecate închipuiau fericitul schelet
când trăiam la un loc în acelaşi trup, încă nerupt în două

îţi înşurubasem prunci albi în pântecul rotund

câte practici bolnave cloceau în trupu-ţi fragil
mâinile tale ventuze au supt gămălia viitorului copil
şi l-a prelins în lacuri cu alţi la fel în fund

ascultă noaptea din şanţuri murdare un bocet spre astre

i-acolo toată sămânţa omenească pe care ai zvârlit-o în vânt
şi când vom fi de-a pururi culcaţi pe sub pământ
ea va veni ca vierme spre trupurile noastre
Umbriri

Mai mult ca nudul mi-a torturat ochii profunzi

şi mi-a trecut pe sub coaste cu munţi mergători
voalul acesta negru în care înfăşori
nu ţâţele goale şi nici genunchii rotunzi

existenţa lui ireală de-a lungul umerilor gălbui

închipuie un leagăn cu capătul cellalt pierdut
fie într-o mână care nu-i a mea, sau neştiut
îţi împleteşte umbre la spânzurări în cui

fiindcă trupu-ţi lumină ţipă sub negrul înveliş

aş vrea să fie un câine care mă latră
ochiul meu ar fugi după el ca o piatră
şi dinţii mi s-ar face o ploaie de pietriş

în şanţul şoldului, hoitul lui greoi

l-aş grămădi cu picioarele blestemând
fiindcă mă muşcă mai negru lătrând
voalul acesta cu intenţii de război
Adânciri

Pântecul tău mi-a plăcut să-l trec înot sau călare

cuprinsul i l-am strâns într-un gard împletit în piele
ca lupii vin degetele flămânde să treacă prin nuiele
în curtea unde buricul veghind, latră pe fiecare

mai la deal îl păzesc ţâţele ca doi argaţi

numai printre ei se deschide o poartă strâmtă
unde lumina cade în genunchi călugăriţă sfântă
nevrând să-l înfăşoare cu pruncii lui spurcaţi

roua feţei, pântecul mi-o şterge ca un prosop

şi-i minunat panoptic trupesc pentru privit
glasul meu cu filoane de argint, răstignit
pe crucea buricului din aşchii de plop
Pătrunderi

Mâna mea ca un şoarece fuge peste tine cenuşiu

îi aud ţipătul ascuţit căutând în carne uşi
ochii tăi cu nedumeriri albe la fel unei păpuşi
nu-i pentru sfredelitorul deget, tăiş de bisturiu

aleargă pe deasupra cercetând o coastă, un gol

botul lui ascuţit sub unghia ca o spadă
din fiecare petec de piele vrea să roadă
şi ca un lup la stână, dă ţâţelor ocol

poate secantând calota din umărul rotund

a pătruns înăuntru cărnii ca o fântână
sidefu-i flămânzit sub pielea ta îngână
aceeaşi căutare a unui fruct profund
Rotiri

Ce furnici au scos din carnea ta ţâţele ca muşuroaie

pe dedesubt ştiu cuiburi cu cartofi îngropaţi
îmi sunt degetele sape pentru aceşti refugiaţi
sub pielea ta cauciucată ca o manta de ploaie

îmi răcoreşte mersul roua ierbii de la subţiori

e un peisaj în munţi pieptul tău cu ţâţe dinamice
pentru ele împletind aceste cuvinte arhaice
hau hau hau rosteşte glasul sângelui uneori

îmi ştii ochiul cu bocanci ca un călător fără amintiri

potecile tale ca şerpii îl primesc fluierând
râcâitorul iris dezgroapă tot roşul trecând
şi potcoava pupilei îţi sângeră coastele subţiri
Aşezări

Vioara sângelui a cântat freamătul trupurilor perechi

printre iarbă şi degete cari le aleg ca pe o apă
şi în această minune albă doar ochiul se îngroapă
mai adâncit în carne decât în astre vechi

e o cârtiţă săpând în carne galerii groteşti

gura pupilei cu o foame de alb mereu aceeaş
şi printre pulpe mâna îşi face cuminte făgaş
ca un pârâu în care sunt degetele peşti
Prefaţă la un roman de dragoste

Tu mi-ai fost scrisă mie

Nu deprimării, nu tristeţii mele
Ci adevăratului eu, puternic – şi fără niciun pic de milă.

Privesc trupul tău fraged de fată tânără

Şi o furtună de gânduri infernale se deslănţuie în mine
Sângele şi oasele mele îmi dictează tot ce trebuie să fac
N-am să mă dau în lături de la nicio ticăloşie
Fiinţa ta plăpândă a fost scrisă puternicului din mine
Şi tu eşti prada pe care de mult am aşteptat-o să-mi
cadă în gheare.

Joc singur noaptea – şi cânt

Şi, ca pe un complice de crime îmi privesc sexul,
sălbatic în erecţie;
El va trece prin pulpele tale suave şi va lăsa urme
de nedescris.

Şi sunt de pe acuma fericit

Atâtea nopţi de chin, de febră şi delir
Atâtea bube care mi-au copt în suflet
Se vor sparge – şi vor curge în tine odată
cu prima ejaculare.

11 iunie 1932
Poemul efebilor unşi cu untdelemn

Pupila e arc
Femeia îşi ştie săgeata privirii
Efebii în trupuri goale unse cu untdelemn
Îngălbenesc pe plaja unde
Pupila e arc
Şi femeia ştiindu-şi săgeata privirii
Îşi sună oasele de silex şi osul
Obscurul os râvnit cu dinţi rânjiţi
De ceata efebilor unşi cu untdelemn.

Fantomatic, mai marele dezastrelor sexuale

Trece în mână cu şiragul de chei
Efebii nu îl cunosc, dar i se prosternă
Şi el îi binecuvântează cu un zâmbet, cu o împărtăşire
Cu marea şi foarte tragica împărtăşire;
De-acuma pot să lingă virginalele porţi
Şi un voiaj înăuntru arcadelor
Sau să plângă dezamăgirea dezamăgirilor eterne.

Pe plaja coaptă de soare

Femeile goale ale apocalipsului
Încearcă zadarnic să-şi usuce
Umeda rană moştenită din scripturi;
Şi cum bărbaţii de mult erau pieriţi în războaie
Femeile goale şi încă flămânde
Femeile nebune ale apocalipsului
Au ademenit ceata efebilor unşi cu untdelemn;
Şi mai sperând în vindecarea rănii de sub pulpe
Gura lor cu dinţi frumoşi de înger
A supt din fructul fraged şi rotund
Crescut pe trupul unşilor cu untdelemn
Efebii de azi şi din mitologie.
Poemul efebilor predestinaţi
Lui Saşa Pană

Predestinaţii monstruoaselor tentative sexuale

Efebii cu oase subţiri, cu oase de flaut
Efebii cari din pocnetul de armă vor mai păstra
doar amintirea
Fiindcă numai în amintire mai poate trăi această
exasperantă căutare
Această dorinţă bolnavă de reîntoarcere în pânzele
tenebrelor materne.

Prin dormitoare, mamele tinere sunt asemeni unor plante

Asemeni unor miracole crude ale dezvelirii
O pulpă alunecă inconştient de sub trapeze
de mătasă albastră
Pulpa goală până la şold a mamelor tinere
Şi efebii cu oase de flaut, cu oase de aluminium
Predestinaţi ai monstruoaselor tentative sexuale
Îşi trec cu furie degetele prin sânge şi prin memorie
Şi urcă gâfâind spre planta dulce şi otrăvitoare
a mamelor tinere.

Ar trebui un imn pentru căldură, un altul pentru alunecare

Numai în căldura suavă a dormitoarelor materne
Pot naşte aceste flori monstruoase ale sexualităţii
Aceste tentative superbe de dragoste şi moarte
Când mâna alunecă până la şold pe pulpa goală
a mamelor tinere
Şi prin ferestre răsună pocnetul de armă al tatălui întors
în clipa tragică a ejaculării.
În toamna aceea

Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai

S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.

Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase

Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi ceva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.
Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai

Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă

Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.
În anul acela vechile aşezări se zdruncinară

Un vaier de oase pudrate cu stele – şi pe urmă

Fetele salutară din apusul galben al soarelui băieţii cari
plecau la moarte
Şi de pe zidurile oraşului se jeluiră ca în biblie şi în legende:
Să fi fost cel puţin una cu un prunc sădit în pântec
L-ar fi crescut toate mare, l-ar fi făcut bărbat
Pentru nopţile lungi de iarnă care aveau să urmeze
Şi când inima lor chiar dacă nu s-ar fi dat
Avea totuşi nevoie de cineva care s-o ceară
Care s-o dorească
Şi să se chinuie că n-o poate avea.

Fetele au răscolit prin bălţile din preajma caselor puhave

Căutând sămânţa omenească de pe vremea când neluată
în seamă
Se scursese odată cu lăturile, cu excrementele şi resturile
de mâncare
Prin stranii procedee de onanie
(Sămânţa omenească altădată ca un colier de perle,
ca o bijuterie
Era acum verde şi putredă)
Fetele au pus flămânde gura în mocirlă
Şi au supt-o pe toată, picătură cu picătură
Apoi întinse cu pântecul rotund la soare
Au aşteptat
Aşa cum nu se aşteaptă decât în biblie şi în legende.
Dar când au fost să nască pruncii pentru nopţile lungi
de iarnă
Şi pentru o râvnire a lor, istovitoare
Atunci printre pulpe nu li s-a scurs decât o legiune
de broaşte verzi
Pe malul apelor broscoii le aşteptau orăcăind sărbătoreşte
Şi au început broscăreasca dragoste acolo sub ochii fetelor
Care de furie au sărutat dezmetice toate obiectele
plăsmuite cilindric
Şi au izbucnit în hohote de plâns încolăcindu-şi pulpele
pe arborii gigantici
Cari în clipa aceea istorică au ştiut să-şi facă până
la urmă datoria.

Plecătorii la moarte au privit palizi farsa sinistră

şi definitivă
Şi la salutul fetelor din apusul galben al soarelui
Au răspuns ridicându-şi în aer braţele
Aceleaşi
Cu care altădată
În nopţile de linişte ale oraşului
Fetele fuseseră tânguitor implorate;
Acum braţele erau pline cu ţâţa de dinamită a granatei
Şi băieţii ejaculau de spaimă gustând o plăcere îngrozitoare
În care dragostea era amestecată cu moarte.
Fetele au căzut în genunchi
Şi şi-au oferit delirând trupurile dezlănţuite spre nebunie
Băieţii cari plecau la moarte poate că tot s-ar fi oprit o clipă
Dar era prea târziu
Deasupra cerul începuse să se răstoarne
Şi ţâţa de dinamită a granatei îi făcea să ejaculeze
pentru ultima oară
O spermă neagră din care se ridicau în aer primele
flăcări ale apocalipsului.
Vis împlinit sub răsăritul lunii

Fata popii din satul medalie pe munţi

Cuviincios hrănită cu predici şi măsline
Şi-a spurcat totuşi trupul în arcuiri feline
Şi ca o mâţă, seara, şi-l trece peste punţi.

La şcoală suspinase amar, crepuscular

O, câte cărţi citise sub pernă, pe furiş
Iubise toţi actorii văzuţi doar pe afiş
Sau vagi fiori gustase prin deget inelar.

Visele prind deodată realizări robuste

În sat natal re-ntoarsă, cum năvălesc cortej
Tineri adulmecând-o, şi căutând prilej
Să-i tactileze coapsa din fragedele fuste.

Un bal i se oferă – ea îl consumă crudă

Cu pasu-i şovăielnic dedat la despicări
Apoi priviri de spaimă zvârlite peste zări
Când dezgolita-i pulpă fu de sămânţă udă.
Esseu
Lui Ilarie Voronca

Ce frumos era la piatra neamţ

Aerul tare ca vorbele într-un poem de geo bogza
Şi munţii deranjaţi de ultima furtună
Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor
La trecătoarea de stânci colţuroase bratocea
Unde ciobanul întâlnit se masturba în aer liber
Şi câinii de la stână lingeau pe piatră sperma.

Era frumos ciobanul şi cât de feciorelnic

Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor
Arăta felul pur în care el ştie să facă dragoste
Sămânţa, ca un scuipat, făcea pe stâncă: plici
Câinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie
Nu rămânea nicio murdărie
Şi totul era atât de frumos, atât de pur.
Efebul Gherdap provoacă moartea
batozei psihopate

O antică batoză
Puternic suferea
De-o stranie psihoză
Şi un cuvânt: saltea!

Prin păr scăzut, cănit

Purta cu fals topaz
Un deget smălţuit
Rupt din pudrat obraz.

Rupt din cârpit ciorap

Ban galben încropind
Cu el ademenind
Un crud efeb: gherdap.

Acesta, cam escroc

Nici mort nu se ducea
Cu glas puţin baroc
Pocnind-o scurt: saltea!

Ce vorbă prea ciudată

La simpla-i pomenire
Ea îşi ieşea din fire
Mortal surexcitată.

Şi mare; această doză

Punea o vânătaie
În trupu-i de batoză
Şi-n ochiul stâng, bătaie.

În tidva rea, proiecte

Ce răbufniri tardive
Dorinţe maladive
Şi uneltiri infecte:

Efeb, frumos pândit

Pe-o stradă mai opacă
Violentat, silit
Pofta să-i satisfacă.

Adânc surprins aflase

Efebul, infamia
Drept armă-şi anexase
Saltea! apoplexia.

Te-ai ars de-acum batoză

Vei suferi mereu
O, biată echimoză
Cuvântul groaznic, greu.

Foarte răzbunător
El şi-l făcuse strună
Ea delirând, nebună
Şopti sfârşită: mor.

Şi muri!... acea batoză

Puternic suferind
De-o stranie psihoză
Şi de mârşavul jind.
Poemul marinarilor venerici
şi al femeii depravate

Clădit pe mlaştini, somnorosul port

Visa la sud, puţea a mort
Şi în el una, a tămâie
Într-o postură de momâie
Întinsă pe araci ca via
Îşi făcea gravă meseria.

Era una vestită şi până în fund

Bolnavă, peste zăplaz cu gest rotund
Chema prin seară acvatici răzleţi
La rol primordial de călăreţi
De fiecare dată cu un câştig cinstit
Vindea o pulpă veche şi-un sex cam paradit.

Vindea cântând, sirenă, ca-n basm şi epopee.

Ca-n navigări vestite descrise-n odisee:
Veniţi la mine marinari
La trupul meu cu ţâţe tari
Imaculate, ca de ceară
La sexul meu de domnişoară
Veniţi cu bani rotunzi de aur
Să mă plătiţi ca pe-un tezaur
La trupu-mi rudă cu natura
De vreţi flămânzi să puneţi gura
Ca-n navigări vestite descrise-n odisee
Vindea cântând, sirenă, ca-n basm şi epopee.
Frumoasei invitaţii răspunde un matelot
Marină lighioană, un tatuat pe bot
Părea scăpat atunci din dubă
Cu trupu-i ros de-o neagră bubă;
Ea îl iubi corect, ca orice fată
Scrâşnind din dinţi, ţipând o dată.

Altul cu trudă şi oftat de bou

I se deşartă-n pântec ca un ou
Stricat de multe aşteptări
Când clătinat plutea pe mări
Umplut cu germeni şi moloz
Ca orice ou de brav matroz.

Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon

Cântau şi marinarii cu voci de bariton:
Venim la tine depravată
La trupu-ţi copt, păstrat în vată
Tumefiat de mult abuz
La sexu-ţi ca un cucuruz
Venim flămânzi încă o dată
Primeşte-ne deci depravată
Vrem pentru inima din noi
Cu mult talent să te despoi
Să te vedem goală la brâu
Şi trupu-ţi ca un snop de grâu
Când îl va roade un şobolan
Sărind îl vrem, până-n tavan,
Cântau şi marinarii cu voci de bariton
Dintr-un gâtlej alcoolic şi-un vechi acordeon.
Poemul destrăbălatelor frumoase

Destrăbălatele târgului, fetele care n-au învăţat carte

Hoinăreau pe maidane, dornice de dragoste şi vin
În floarea roşie a pulpelor ascuns aveau un spin
În care toţi amanţii se vor cresta de moarte.
Şi nebuneşte, prin vorbe tari sau sincopate gesturi
Într-un apus de soare când târgul părea mai măreţ
Îşi arătau pentru legi un fulminant dispreţ
Şi marea preferinţă pentru viol, asasinat, incesturi.

Feciorii de bani gata abia treziţi din vis

Nedumeriţi priviră aceste ticăloase
Ele mâncau pe stradă gutui viermănoase
Şi-şi dezveleau din pulpă un spaţiu interzis.

Dar nu prostituate erau, ci îndrăgostite

De ceea ce în viaţă e joc periculos
Sub fuste albastre duceau un sex veninos
Şi-n pumni, ca pe şopârle, ţâţele strivite.

Şi erau, ale naibii destrăbălate, atât de frumoase

Venerice răni (ca tăieturile crude ale briciului)
Le parfumau pulpele cu mirosul straniu al viciului
Atunci când treceau seara, şi dulci, şi tenebroase.
Feciorii de bani gata au părăsit palatele
Şi s-au oprit în faţa destrăbălatelor, pierduţi
Ele i-au salutat, ei s-au apropiat, tăcuţi
Feciorii de bani gata sărută lung destrăbălatele.
Anica Nebuna

Anica lui Petre Strâmbu, femeie frumoasă

Dar veşnic nesăturată de cele lumeşti
Aşteaptă să-i plece bărbatul de-acasă
Şi iese la poartă să ademenească drumeţii;
Aceştia, la început sunt mulţi şi foarte bucuroşi
Dar repede îi stoarce de vlagă
Şi-şi caută alţii mereu mai flămândă
Şi oricât de mulţi, nu pot să-i ajungă.

Atunci Anica lui Petre Strâmbu descoperă grădina

cu castraveţi
Îi sapă, îi udă cu apă şi-i creşte mari
Se plimbă seara printre ei cântându-le îndrăgostită,
îi mângâie şi îi sărută
Şi castraveţii cresc mari şi puternici cât nişte armăsari
Anica lui Petre Strâmbu după ce face dragoste cu fiecare
Îi şterge frumos şi aşezându-i pe un şervet la poartă
Îi scoate spre o perfidă vânzare neputincioşilor drumeţi
de altădată.

Când s-a aflat

Un sat întreg şi-a vărsat maţele toată noaptea
Şi pândind-o, au prins-o a doua zi la spurcata-i îndeletnicire;
Anica lui Petre Strâmbu n-a murit sub ploaia de pietre
Trăieşte şi azi mai departe în comuna Buştenari
E undeva închisă între ziduri reci de piatră
E mare, bea ţuică, miroase urât
Şi vorbeşte numai despre Domnul nostru Iisus Cristos.
Prezentarea eroului legendar
Lui S. Perahim

Bucşe-n Bacşe de la Brebu

Zis Caciambaua
Îi place să vorbească mereu despre femei:
He, he, ştiu eu unele
Te-arunci pe ele ca pe copaci,
Şi rămânând dus pe gânduri, repetă după un timp:
Ca pe copaci.

La ţară soarele răsare devreme şi frumos

Vesel pleca Bucşe-n Bacşe văcarul cu cireada la câmp
Afară din sat era numai ţară şi Dumnezeu
Departe, foarte departe cântau secerători
Şi se auzeau clopotele bisericilor sunând,
Bucşe-n Bacşe asculta cu bâta proptită în pământ
Şi un fior mistic îl străbătea din creştet până în tălpi
Iarba plină de rouă pârâia fragedă sub picioare
Vacile o păşteau cu poftă mugind încet de bucurie
Erau vaci văduve şi vaci fecioare
Unele cât se poate de frumoase
Şi al naibii Bucşe-n Bacşe s-a dat în dragoste cu ele
Aveau un sex drăguţ şi galben ca o felie de dovleac
Şi păreau foarte mulţămite de omenescul lor amant.

Dar într-o zi ţăranii – ce ştiu ei? – l-au prins asupra

faptului şi l-au bătut
El a zăcut din asta multă vreme
Şi de-atunci numai ce-l auzi:
He, he, ştiu eu unele
Te-arunci pe ele ca pe copaci,
Şi rămânând dus pe gânduri repetă după un timp:
Ca pe copaci.
Poem ultragiant

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare

Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.

Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când m-am întors

Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.
Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nicio poftă
să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă.
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide
şi automobile
Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape

Şi mirosea foarte rău a sudoare
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş
murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze de ciudă fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

... Şi ca un zâmbet de provocare azvârlit

continentelor, invectivele urmează mai departe
sub degetul de gheaţă al profeţilor viitori
IOANA MARIA
Ioana Maria e o corabie de demult

Ioana Maria, tu eşti acuma departe

tu ai vrut întotdeauna să fii departe,
Ioana Maria.

Tu ai iubit mările sudului pe care corăbii

merg zile întregi la întâmplare
şi porturile unde se întorc seara pescuitorii de coralii
tu le-ai iubit de asemeni,
munţi acoperiţi de zăpezi, insule, păduri şi oraşe
necunoscute
tot ce n-a fost aici şi a fost departe,
tu ai iubit,
şi depărtările au fost în tine ca nişte harfe
şi au cântat
toate cântecele pământului şi ale mărilor
cântece pentru călătorii, pentru corăbieri, pentru
pescuitorii de coralii
pentru toţi oamenii care trăiesc, visează şi mor departe;
şi niciun cântec pentru depărtarea stelară din privirile mele
când mă uitam la tine şi îţi spuneam:
Ioana Maria eşti cea mai frumoasă floare din lume.

.
II

Ioana Maria, era o seară umedă de Februarie

când ţi-am spus: vreau să merg cu tine pe străzi
şi vreau să-ţi dau o floare.

Aşa a început,
oraşul în seara aceea era o corabie
care se pregătea să plece departe
şi tu mergeai pe străzi alături de mine
pentru prima oară.

Oraşul, în seara aceea, era plin de întuneric

oameni treceau grăbiţi în toate părţile
se pregătea în lume o mare călătorie
şi noi aveam să fim luaţi şi duşi departe
fără să ştim.

Tu mergeai alături de mine

în întuneric
şi mi se părea că te aud cântând
o melodie
încet de tot
mai mult pentru gândurile tale
din seara
când mergeam pentru prima oară alături de tine.

Era într-o seară de Februarie

un fantastic început de poveste,
Ioana Maria,
şi floarea pe care o ţineai în mână
era roşie.
III

Oraşul fusese atunci acoperit cu zăpadă

străzile erau albe şi moi
în seara aceea când dincolo de draperii grele şi roşii
dansa o femeie din ţări îndepărtate şi răsăritene.

Era seara unei reprezentaţii de gală

şi mii de oameni priveau sub lumina reflectoarelor
femeia ţărilor îndepărtate şi răsăritene,
eu singur ţineam capul în altă parte
eu te priveam pe tine, Ioana Maria.

În anul acela au trecut pe acolo

toţi oamenii mari ai lumii
sub privirile extaziate ale mulţimii,
eu singur am ţinut capul în altă parte
eu te-am privit tot timpul pe tine, Ioana Maria.
IV

Ioana Maria, nopţile acelea

au să rămână în memoria statuilor
de pe marile bulevarde.

Ele m-au văzut cum mergeam alături de tine

şi cum mă întorceam singur şi trist
strivind între dinţi toată amărăciunea lumii.

Ioana Maria, în nopţile acelea

am simţit din nou
gustul sublim al dinamitei.

Au fost nopţi
când am vrut să sară în aer tot oraşul
toţi oamenii care dormeau.

Erau nopţi
când rămâneam treaz până la ziuă
singur şi încruntat
gândindu-mă la tine
şi aveam din nou şaptesprezece ani
pentru frumuseţea ta, Ioana Maria.
V

Ioana Maria sunt dimineţi tulburi

când ceva rău trebuie că s-a întâmplat în lume
nori obosiţi şi murdari acoperă cerul
şi păsările trec prin aer, umede.

Într-o astfel de dimineaţă Ioana Maria

după ce toată noaptea cerul fusese sfâşiat de fulgere
şi eu de gheare lăuntrice, ascuţite şi fără milă
am venit la tine şi ţi-am spus:
e un lucru în lume Ioana Maria
pe care numai tu trebuie să-l ştii
ca şi plânsul acestei dureroase dimineţi.

Tu ai ascultat Ioana Maria

erai atunci frumoasă şi tristă
şi plângeai încet
pentru acelaşi lucru.

Şi când am ieşit pe urmă în stradă

am aflat că prietenul nostru, aviatorul
murise în dimineaţa aceea atât de chinuită;
şi noi eram trişti şi plânşi Ioana Maria
şi pentru prima oară prieteni;
mergeam pe străzi îmbrăcaţi în fulgarine
şi tu aveai în mână un buchet mare de liliac.

Era o dimineaţă de primăvară, Ioana Maria.

Pădurile de la marginea oraşului

VI

În dimineaţa aceea
norii erau nişte draperii fantastice
falduri de plumb ale unei uriaşe cortine
care cădea deasupra oraşului
şi ne despărţea de el.

Noi eram atunci doi convalescenţi

şi şedeam cuminţi pe malul lacului
în iarba înaltă şi fragedă
a unui început de Mai.

Din larg vântul ne aducea în păr

stropi irizaţi de apă
şi miresme ale depărtării
iar eu îţi priveam tot timpul mâinile
şi îţi spuneam:
mâinile tale sunt frumoase
mâinile tale seamănă cu tine, Ioana Maria.
VII

Odată am mers pe străzi Ioana Maria

şi tu aveai în mână un trandafir.

Era o dimineaţă de primăvară

bună cu noi, şi liniştită
mergeam pe străzile goale, cuminţi
şi eu îţi spuneam:
Ioana Maria, plec acuma departe.

Era o dimineaţă de primăvară

tu priveai înaintea ta gânditoare
şi mâncai una după alta
petalele trandafirului.
VIII

Iubesc şi acum Ioana Maria

pădurile de la marginea oraşului
în care ne plimbam uneori.

Erau nişte păduri sărace

de margine de oraş,
dar dorul meu de tine era mare,
şi noi le vedeam fantastice.

Tu spuneai: dincolo de dealul acela

începe celalt tărâm al vieţii.

Da Ioana Maria, dincolo de dealul acela

începea celalt tărâm al vieţii;
şi noi n-am fost până acolo niciodată.
IX

Iubesc de asemeni Ioana Maria

străzile pe care te întorceai acasă
de multe ori cu o floare în mână.

Erau străzi largi cu statui

şi apoi străzi liniştite
dintre casele cărora se vedea luna.

Mergeam uneori alături de tine

şi umerii noştri pluteau
în noapte.

Erau străzi şi nopţi frumoase Ioana Maria

tu aveai de multe ori o floare în mână
eu mă uitam tot timpul la tine
şi de câte ori treceam prin lumina felinarelor
îţi spuneam:
Ioana Maria, tu ai şaptesprezece ani, Ioana Maria.
X

Era o stea mare şi luminoasă

şi noi o priveam de pe pământ
şi tu ai spus: poate e steaua mea...

Nu Ioana Maria, ţi-am răspuns eu

steaua ta e alta
e o stea singură şi necunoscută
pe care n-o văd toţi oamenii;
eu singur în toată lumea
ştiu care e steaua ta, Ioana Maria.
XI

Ioana Maria, te-am întrebat eu atunci

mai ţii minte o seară
când am mers pe străzi în capul gol
cântând imnul de dezrobire al popoarelor?

Şi tu mi-ai răspuns: Ţin minte

tot ce a fost. Plouase mult în ziua aceea.

Da Ioana Maria
plouase mult în ziua aceea
când noi ne despărţeam pentru multă vreme
şi dacă n-ai uitat-o până acum
poate n-ai s-o uiţi niciodată
toată viaţa ta.
Şi mările ne poartă acum mai departe

XII

Erau după-amiezi Ioana Maria

când mă aşezam în faţa ta
şi te priveam.
Erai frumoasă Ioana Maria.

Erai frumoasă Ioana Maria

ca o corabie
adusă de vânt
din insule îndepărtate şi necunoscute.

Erai frumoasă Ioana Maria

şi eu te priveam
şi eram ameţit de tine
ca de o corabie
care te poartă pe mări
te leagănă
te duce
din val în val
până la capătul lumii.

Aşa, Ioana Maria.

XIII

În toamna aceea Ioana Maria

am cunoscut cele mai triste seri din lume.

Erau seri
când luna începea să se ridice pe cer,
haotică.
Până la miezul nopţii mai erau două ore
şi mie mi-era dor de tine Ioana Maria.

Au fost seri când îmi era dor de tine

cum le e dor somnambulilor de lună
şi în alte seri
cum le e dor corăbiilor de largul mării.

Dar tu erai mereu în altă parte

până la miezul nopţii mai erau două ore
şi luna se ridica pe cer, haotică.

Seri
în care mi-a fost dor de tine, Ioana Maria.
XIV

Ioana Maria au fost nopţi

când m-am gândit tot timpul la tine
şi alături de mine a stat
pasărea rece a morţii;
sau alteori,
pasărea necunoscută
care aduce pe aripile ei, nebunia.

În astfel de nopţi Ioana Maria

eu am stat faţă în faţă
cu marile întâmplări ale lumii
cu moartea, cu nebunia
nopţi în care m-am gândit la tine Ioana Maria
şi am fost singur şi gol în lumina dureroasă a lunii
care de pe cer îmi sugea sângele picătură cu picătură
şi mă lăsa zorilor palid, pierdut.

În dimineţile următoare tu mă vedeai

cum veneam la suprafaţa zilei
ca din străfunduri oceanice
şi uitându-te la mine, spuneai: eşti palid.

Da Ioana Maria, eram palid

şi de câte ori am să mă gândesc la tine am să fiu palid
toată viaţa mea.
XV

Ioana Maria au fost dimineţi

când tu mă trezeai din somn
ca o lumină care venea din mine.

Ioana Maria au fost dimineţi

când răsăreau doi sori în lume.

În astfel de dimineţi Ioana Maria

lumea părea de o grandoare unică
eu priveam viaţa în faţă, drept
şi părul îmi flutura în vânt,
au fost dimineţi splendide când
florile plesneau de frumuseţe
şi pieptul păsărilor de cântece;
dimineţi, când răsăreau doi sori în lume.

Ioana Maria au fost dimineţi

când tu răsăreai în mine
din sângele meu
soare imens şi fierbinte
şi mă trezeai din somn
şi de dimineaţă de tot
începeam să mă gândesc la tine
şi nu te mai vedeam decât pe tine în toată lumea.
XVI

Ioana Maria sunt întâmplări

care au loc în lume
o singură dată.
Şi dimineaţa aceea de toamnă
când tu aveai în mână doi trandafiri
şi ne plimbam pe străzile oraşului
n-are să mai fie niciodată.
Şi seara aceleiaşi zile
când eu am fost mai trist ca oricând
şi am rămas pe treptele portului
de unde plecau corăbii
şi tu aveai să pleci cu ele
pentru totdeauna,
n-are să mai fie niciodată.
N-are să mai fie niciodată
nici după-amiaza de primăvară
când tu ai fost singură şi tristă
şi te-ai plimbat pe câmp
şi mi-ai adus o floare.
Şi n-are să mai fie niciodată
ploaia care a venit în pădure
şi nici pădurea
şi nici mersul nostru peste coline
în seara aceea atât de gravă şi de fantastică.
Şi n-are să mai fie niciodată
ziua în care ţi-am spus:
Ioana Maria, tu fluturi deasupra mea,
ca un stindard.
N-are să mai fie niciodată
nici noaptea de primăvară
când noi am fost iar împreună
şi eu am scris numele tău cu lumini
care se aprind şi se sting, se aprind şi se sting
în vârful catargelor
şi numele tău a pornit în noapte
şi merge şi acum mai departe
din stea în stea, din cer în cer
aşa cum l-am scris eu atunci
în vârful catargelor
lumini care se aprind şi se sting, se aprind şi se sting
ducând în noaptea imensă a lumii
numele tău, Ioana Maria.
XVII

Ioana Maria noi nu am fost decât două corăbii

care se întâlnesc într-o dimineaţă
şi de pe crestele unor valuri care ţin o singură clipă
se văd şi se salută.

Ioana Maria noi nu ne-am spus decât bună ziua

în unele dimineţi
când după nopţi şi nopţi de singuratice călătorii
ne întâlneam o clipă;
şi viaţa ni se urca pe buze, amară şi tristă.

Atunci, eu mă apropiam de tine, te priveam

şi înclinându-mă în faţa ta, îţi spuneam: Bună ziua
Ioana Maria
tu ascultai salutul meu, îl ştiai din alte dimineţi
şi răspundeai la fel.

De la un capăt la altul al vieţii

noi nu am fost decât două corăbii
care îşi spun bună ziua.

Bună ziua corabie care vii dinspre miazănoapte.

Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte

MOTTO:
Totul mă chinuia atunci, faptul că aveam
zece degete, în loc de o sută; sau mai
bine unul singur, putând să se
prefacă în fulger
că trebuia să merg pe pământ, în loc să zbor;
sau mai bine să fi fost într-o mie
de locuri deodată;
totul mă chinuia atunci, dragostea dintre
bărbaţi şi femei, pe care eu aş fi vrut-o
altfel, supranaturală
o întâmplare fantastică, la care să participe
oceanele, cu vastitatea şi
profunzimea lor,
deznădăjduit eram, şi plin de o cumplită
revoltă, împotriva mizerabilei mele
condiţii umane
visând mereu flăcări mari, apocaliptice, care
să prefacă în scrum sărmanele noastre
fiinţe imperfecte şi vulnerabile,
tânăr neîmblânzit, haotic, revoltat mai întâi
de destinul biologic al lumii.

(Dintr-un poem inedit, din 1934, despre închisoarea Văcăreşti)

I

Există un oval primordial, de viaţă frământat;

şi mai adânc, de moarte
un drum între linii cosmice şi fierbinţi,
ducând până în memoria oaselor,
emoţia violentă şi îngrozitoare a întoarcerii
acolo unde s-a plămădit lumea, şi unde vine
iarăşi să se perpetueze şi să moară;
oval de femeie, pântec, ocean şi nebuloasă,
o stea de sânge, roşie, în fiecare noapte peste
ultima generaţie răsare
şi însăşi pasărea deznădejdii primeşte salutul
noilor condamnaţi,
aceia care cu privirile arse de flăcări
vor străbate peisajele stranii ale dragostei
nostalgice şi exasperate,
şi îşi vor sângera genunchii pe muchiile aspre
de gresie,
pentru a putea atinge cu fruntea lor răzvrătită
şi incendiată
toate locurile pe unde a trecut, a visat,
sau a delirat
fecioara galbenă rudă cu marile dezastre
ale dragostei.
II

Fecioară galbenă rudă cu toate dezastrele

dragostei
aşa cum eucalipţii sunt rudă cu tropicele
şi cu ecuatorul,
fecioară galbenă rudă cu nebunia,
cu sinuciderea
aşa cum figurile geometrice sunt rudă cu oasele
misterioase ale frunţii
şi unghiul dintre soare şi lună, cu fluxul
şi refluxul oceanelor.

Fecioară galbenă rudă cu nebunia, cu sinuciderea,

şi cu celelalte privilegii
înspăimântătoare ale dragostei şi ale biologiei
aşa cum viaţa conspiratorilor e rudă
cu vocea procurorului care le cere
condamnarea la moarte
şi inima lor, cu pocnetul de armă
al plutonului executând, în zorii zilei, sentinţa.

Fecioară galbenă rudă cu inima conspiratorilor

şi gloanţele plutoanelor de execuţie
aşa cum noaptea de 3 Mai 1808 e rudă
cu geniul îngrozitor al marelui Goya.
III

Fecioară galbenă cu pulpe de nostalgie,

cu pulpe ca lumina marilor bulevarde
fecioară galbenă cu pulpe de nostalgie,
cu pulpe ca un joc ameţitor de artificii,
fecioară galbenă rudă cu mine şi cu visul
de dragoste al adolescenţei mele
aşa cum somnul marinarilor e rudă
cu dansul catargelor în jurul stelei polare
şi triunghiul elegiac al cocorilor, cu clipa
unică a echinoxului de toamnă.

Fecioară galbenă rudă cu visul, cu exasperarea

şi deznădejdea violentă
a adolescenţei mele
fecioară galbenă rudă cu nostalgia, cu revolta,
şi sinuciderea din privirile mele
aşa cum nopţile de insomnie sunt rudă
cu drapelele negre care flutură la poarta
lugubră a ospiciilor
şi radiografiile cutiilor craniene, cu surâsul
tragic al marilor poeţi.

Fecioară galbenă rudă cu radiografiile cutiilor

craniene şi cu surâsul tragic
al marilor poeţi
aşa cum întoarcerea palidă a strigoilor e rudă
cu turnul catedralei din care se aude
bătând miezul nopţii.

Fecioară galbenă rudă cu marile dezastre

ale dragostei, aşa cum neliniştea fiarelor
din junglă e rudă cu apropierea
astrelor aducătoare de nenorocire.
IV

Adu-ţi aminte revolta, nostalgia, lumina

marilor bulevarde
adu-ţi aminte radiografiile, exasperarea,
jocul violent de artificii,
şi vorbele de piatră vânătă care îmi
distrugeau buzele la douăsprezece noaptea
când ştiam că eşti fecioara galbenă rudă
cu toate dezastrele dragostei
aşa cum valurile fierbinţi ale simunului
sunt rudă cu nebunia lentă a oraşelor africane
şi drapelul alb care se ridică deasupra
oraşelor asediate, cu paginile pline de sânge
ale istoriei.

Fecioară galbenă rudă cu nebunia, cu sinuciderea

şi cu celelalte privilegii violente
ale dragostei şi ale biologiei
aşa cum ochii măriţi de groază ai marinarilor
sunt rudă cu valul uriaş care
în ultima clipă le înghite corabia.
V

Fecioară galbenă cu surâsul ca o autopsie,

ca o floare de vitriol a neurasteniei
fecioară galbenă rudă cu autopsiile şi cu florile
de vitriol ale neurasteniei,
aşa cum vorbele din cântecul acesta sunt rudă
cu visul violent al adolescenţei mele
şi zborul corbilor pe deasupra câmpiilor,
cu miile de spânzurători, din ţările aflate
sub tiranie.

Fecioară galbenă rudă cu visul de dragoste

al adolescenţei mele
aşa cum trupurile îngheţate ale exploratorilor
sunt rudă cu liniştea eternă
a peisajelor polare
şi ochiul rece al morţilor, cu rostogolirea
pământului printre astre pustii,
în mileniile viitoare.
VI

Adu-ţi aminte floarea convulsivă şi fumegândă

a insomniei, adu-ţi aminte
lumina violentă şi nemiloasă a astrelor
aducătoare de nenorocire,
adu-ţi aminte oraşele de marmoră pe deasupra
cărora ca un ocean se tălăzuiau nopţile
adu-ţi aminte nopţile cu nostalgii şi nelinişti,
cu exasperări şi sinucideri, nopţile
cu surâsul tău, o autopsie, cu privirile mele,
flori de vitriol ale neurasteniei.
VII

Fecioară galbenă rudă cu marile dezastre

ale dragostei
aşa cum oasele noastre sunt rudă cu corăbiile
care dorm în fundul oceanelor,
şi razele albe ale lunii, cu vitriolul nevăzut
care roade minţile somnambulilor,
fecioară galbenă cu pulpe de nostalgie,
cu pulpe ca lumina marilor bulevarde
fecioară galbenă cu genunchii ca o ţară
legendară, ca o ţară de flăcări
cu surâsul ca o stea necunoscută,
ca o cometă care aduce sfârşitul lumii,
fecioară galbenă – inima mea – cu surâsul
ca o corabie incendiată, ca un vis,
ca o radiografie a zădărniciei,
ca o corabie incendiată.
VIII

Fecioară galbenă rudă cu toate dezastrele

dragostei,
aşa cum cântecul acesta e rudă cu mine,
cu nopţile mele de febră, de insomnie
când o flacără albastră – poemul, nebunia? –
îmi dansează pe frunte,
şi încrezător în steaua neagră care îmi
conduce visul, exasperarea
îmi las degetele să culeagă aceste flori
de vitriol ale neurasteniei
cântecul acesta de revoltă, de dragoste,
şi moarte.
IX

Fecioară galbenă rudă cu marile dezastre

ale dragostei,
cânt trupul tău care mă doare prin vis
până la sinucidere
cânt nopţile mele îngrozitoare, de febră,
de insomnie
când păsări de pradă, convulsive, mă sfâşie
în timp ce oraşul doarme desfăşurat sub
razele lunii.

Fecioară galbenă rudă cu toate dezastrele

dragostei
cânt sânii tăi care mă dor prin vis până
la sinucidere,
genunchii ca o ţară legendară, ca o ţară
de flăcări,
pulpele ca lumina marilor bulevarde, ca un joc
violent de artificii;
şi sunt pe trupul tău locuri la care când
mă gândesc, respiraţia îmi distruge plămânii,
fecioară galbenă rudă cu marile dezastre
ale dragostei
cânt încruntata ta virginitate, ca o stea necunoscută,
ca o cometă care aduce sfârşitul lumii,
fecioară galbenă – inima mea – cânt încruntata ta virginitate,
ca un arbore nostalgic şi incendiat, ca o radiografie
a exasperării.
X

Dar am învăţat fecioară galbenă să-mi iubesc

dezastrele, neurastenia
şi în nopţile de calcar ale unor insomnii
dureroase
ascult cum plantele distilează veninul caustic
al pământului;
fecioară galbenă rudă cu tristeţea, cu exasperarea
din privirile mele,
plantele sunt laboratorii în care se plăsmuiesc
otrăvuri puternice, plantele
sunt fiole în care se concentrează elixirurile
tari ale morţii;
fecioară galbenă rudă cu sinuciderea,
cu mătrăguna, şi cu celelalte privilegii
înspăimântătoare ale dragostei
şi ale neurasteniei
în fiecare noapte ascult îngrozit cum brazii
trec ca hienele după cadavre,
copaci din care se fac coşciuge şi spânzurători,
şi estrade de pe care se ţin discursuri,
şi prăjini din vârful cărora fâlfâie drapelele
pline de sânge ale popoarelor;
dar noaptea, estradele pentru discursuri
sunt goale, şi la umbra stindardelor pline
de sânge, popoarele dorm
noaptea, o singură stea e pe cer; şi pe pământ,
fruntea mea cuprinsă de flăcări,
când aplecat deasupra cuvintelor ca peste
tăioase săbii
le strâng în cântecul acesta de revoltă,
de dragoste, şi moarte
în timp ce afară, prin ferestrele deschise
spre miazănoapte
oraşul e o deznădejde şi un început de nebunie.
XI

Dar mai departe, ca un pojar de lumini

pe suprafaţa pierdută a continentelor,
sunt alte oraşe;
şi mai departe, dincolo de luminile oraşelor
dincolo de plajele primordiale pe care
au apărut primele fiinţe vertebrate,
încep oceanele;
şi mai departe
şi mai departe, adică dincolo de spuma
albastră a oceanelor, dincolo
de meridianele cereşti pe care ultimele
planete se învârtesc obosite în jurul soarelui
foarte departe
foarte departe, adică acolo unde nu ajunge
decât închipuirea, şi numai de acolo
infinit mai departe
plutesc nebuloasele.

Oceane şi nebuloase din nopţile mele

de febră şi de insomnie
oceane şi nebuloase, valuri de apă,
valuri de foc, din nopţile mele de poezie,
sub bolţile voastre îndepărtate, fierbinţi
şi eterne
trimit să-şi sune ecoul, cântecul acesta
de revoltă, de dragoste, şi moarte
ca o mărturie violentă a vieţii la care
am luat parte,
sub bolţile voastre sonore, imense,
şi clocotitoare
desfăşor ultimul drapel al fiinţei mele nostalgice
şi exasperate.
Oceane şi nebuloase din nopţile mele de febră
şi de insomnie
oceane şi nebuloase, îndepărtate splendori,
din nopţile mele de poezie,
când aplecat deasupra cuvintelor ca peste
tăioase săbii
le-am strâns, plin de nostalgie şi revoltă,
în cântecul fecioarei galbene rudă cu marile
cu îngrozitoarele dezastre ale dragostei.

Acest cântec de revoltă, de dragoste şi moarte a fost scris în epoca

haotică
şi prerevoluţionară a anilor 1930.
Tăcerea dezlănţuită

Acum îşi împlinea poetul visul lui de tăcere universală

strânsese în dinţi virtutea peşterilor mute
ca pe o glandă o grefase în laringele vorbăreţilor
iar a doua zi oraşul se zvârcolea ca pompeiul sub lavă
tăcerea se întindea pretutindeni, nemiloasă, distrugătoare
o femeie a dat să râdă şi gura i s-a umplut cu vată
neauzite se învârteau plăcile de patefon sub acul diafragmei
buzele se deschideau în gol,
nicio vorbă n-a mai putut fi rostită,
dezastru total, iremediabil,
din beregăţi tăcerea cobora în oase,
nemaiavând niciun rost, urechile se desprindeau veştede
de pe cap
pe străzi câinii le înşfăcau lacomi de prin
şanţuri
înspăimântaţi poliţiştii izbeau în tobe în
tinichele
unii scoşi din fire
spărgeau geamurile cu pumnul,
dar niciun sunet n-a mai putut fi stors din materie
din cer curgeau hoiturile păsărilor sufocate de cântecele
rămase în
gâtlej
femei se azvârleau de la etaj în gol
dar
din gura lor larg deschisă
nu ieşea niciun ţipăt
prin gări trenurile se ciocneau ca nişte gângănii,
înnebunit
primarul a dat ordin să se audă cu orice preţ
o casă a fost azvârlită în aer: parcă s-ar fi spulberat o
păpădie
au prăvălit atunci turnul cel mare din centrul oraşului
fără ca vreun scrâşnet să se işte din ziduri
cu fiecare clipă setea de zgomot creştea tot mai chinuitoare
unii chiar în timpan şi-au slobozit revolvere
dar nimeni nu mai găsea scăpare
nicăieri
tăcerea se întindea halucinantă nemiloasă pedepsitoare cum
o visase poetul.
Preludiu la mizeria veacului

Cum mucezeşte timpu-n calendare

Prin inimă cum trece cu săgeţi
Dormim acum
La umbra unor veacuri năruite.

Cândva, îmi treceam noaptea sub stelele

Mesopotamiei
Tu te aciuai lângă mine, tânără panteră
Braţul cu care te cuprindeam
Putea zăgăzui Eufratul.

Ce blestem ne-a aruncat

Într-un secol
Cu tălpi de mucava?

Tu vii acum la mine cu tramvaiul

Ca să-l ascultăm pe Caruso la patefon
Dar mângâindu-ţi părul tuns à la garçonne
Mai simt mirosul de mătrăgună
Pe care îl aveai când ne scăldam în Marea Moartă
Iar apoi, muşcându-mi buzele până la sânge
Dansai cu capul meu pe tavă.
Ploaie măruntă

Poem facultativ ca piramidele Egiptului

De ce dă ploaia pustiului fiori
Şi melancolia ca maimuţele maritime
Ademenind marinarii în vârful catargului.

Păianjenii nu mai procură scobitori

Nimeni nu plânge după dricul meu
Doar vântul îşi duce batista la ochi
Şi trec fantomele cu flori la butonieră.

Cerul coboară printre biserici, pe şobolani

Vin toate fetele pe care le-am iubit
Îngerii termină ultimul chiştoc
Iar strada ne rulează precum zarafii bani.
Bulevard amic

Te port clandestin, excentric, indispensabil

Sub ochelari de soare şi surâsul opt cai durere
Nu mănânc raţă cu portocale chiar dacă m-ai molesta
În schimb, te ador cum faci autopsia canarilor.

Înţeleg să fraternizez cu această peniţă jokeu

Scontat lateral la balul furnicilor
Sărut toate ştampilele cu cap de bou
Şi devin asasinul benevol al piticilor.
Olga

Îţi reamintesc episodul acesta moale

precum
craniul copiilor nou născuţi,
teoriile lui Freud,
pe Weininger,
cel sinucis foarte tânăr:
Geschlecht und charakter.
Şi datoria de 1500 lei.

În vara aceea,
S-au petrecut pe aici multe nerozii.

Era blondă
doar atât mai ţin minte
şi nu voia decât
cărare la mijloc.
Era nebună după Elarry Liedtke.

I-a scris de mai multe ori

Dar autograful aşteptat n-a sosit niciodată.

Încât,
astăzi o poate vedea oricine
trecând regulat şi foarte modestă la birou.
Elefantiada

Iată-mă în sfârşit Elefant.

Cu trompa mea
Vechi semn de întrebare
Cel mai vechi semn de întrebare
Absorb apa canalelor din Marte
Şi o împroşc mai sus de Zenit
Ca să sting Soarele.
Ţelul meu:
Să îngheţ universul
La zero absolut.

Atunci nemaiavând ce roade

Viermii vor pieri definitiv
Şi va începe era noastră
A
Elefanţilor.
25 noiembrie

În noaptea în care te-am căutat cu

disperare
gările se iveau din beznă asemeni lupilor
flămânzi
(Imaginea e fericită întrucât şi gări şi lupi au ochii roşii.)

Trenul fugea ca un crocodil vinovat de

incest.
Sufletul meu bolnav cum n-a sărit pe
fereastră
când în vuietul roţilor ai trecut în sens
invers?

În capitală m-a lătrat câinele domnişoarei

Getta.
Ea m-a poftit să intru dar am spus că sunt
grăbit
şi rătăcind furios pe străzi
socoteam că de vină e fratele tău
surdomutul onanist.

Dumnezeu să mă
ierte
dar nu bănuiam că peste o lună se va sinucide
într-o cameră de hotel
vegheat din fotografia de pe noptieră,
de
Anny Ondra.
Nedefinit interminabil

Şi iarna aceasta cum pare fără de sfârşit

Sufletul, câine împuşcat, agonizează amarnic
Concretul fuge spre nadir, în ţăndări plesnit
Cel mai aproape de mine e vărul tău de la Comarnic.

To be or not to be – iar alfabetul e pătat de sânge

Sarcasmul suie pe buze, ca via pe araci
Chiar de oţel, calea ferată se frânge
Dacă în tren se urcă trei, patru vârcolaci.

Alunecăm din noi, ireversibil, fără să ştim unde

Catastrofa poate izbucni mâine, sau chiar azi
Gustul unui gest violent mă pătrunde
Şi n-o să ţi-l mai recomand pe Miu, poetul de la Brazi.
Ploieşti Triaj

Şuierat aspru de vânt

cutremure întocmai ca în
Japonia,
trăiesc sau visez istoria?

Sunt sigur că în
pântecul acestei locomotive
bolşevicii au închis-o pe
Olga
Marea ducesă.

Nu vedeţi lungul ei păr de fum

nu-l vedeţi cum îşi leapădă diademele
din gară în gară
peste vagoanele ce vin de pe front
vagoanele cu miros de formol
pe care scrie:
Şase cai sau patruzeci de oameni?
Roman

În dimineaţa aceea
Prin ochii noştri frumoşi în chaise-longue
Madame Michonznicky
fluturase de pe deal un şervet
şervetul
despre care seara ne povestise Cioc-Poc.
Madame Michonznicky era
frumoasă
şi izbucnise într-un hohot de râs
sincopat
când doi cai şi o
căruţă
sosiseră cu o plapumă roşie sub care
Madame Michonznicky
era frumoasă
atunci ca şi acum
când ne scotea ochii de peste drum.
Pe urmă a apărut fechete bubi feiz
iar fechete bubi feiz
era fechete
şi era bubi feiz.
Satul presărat cu sonde şi mulţi
pruni
sonde din care curgea atâta păcură
şi pruni din care se facea atâta ţuică
se termina mai departe cu dealuri
şi păduri.
Pe acolo fechete bubi feiz
trecea în fiecare seară
plimbându-şi trupul dulce ca un
stup
scăldându-şi-l pe furiş în
rezervoare.
Spre toamnă Madame Michonznicky a
plecat
în aceeaşi căruţă cu doi
cai
sub plapuma roşie.
Cioc-Poc înalt şi amar
a vorbit cu fechete bubi feiz peste
gard
şi-au împrumutat cărţi
şi au fumat ţigări.
Fechete bubi feiz a ţipat puţin într-o noapte
apoi a plecat la şcoală
eliberată de virginitate,
a plecat râzând
fiindcă fechete bubi feiz
e fechete bubi feiz.
Misterioasa crimă din comuna Buştenari

Ion Anton Boşilcă, numai de 21 de ani,

cu veleităţi de mecanic, deocamdată ungător,
cu buze groase şi muşchi strunjiţi în oţel
cu trei surori, una frumoasă, alta mai urâtă
iar cea mai mică, saşie
dar toate cam putrede.
Ion Anton Boşilcă, duminică 9 iunie (a.c.)
după ce hora din salonul lui Hodoiu se
sfârşise
de ce o fi pornit singur prin pădure
că nu s-a mai întors
niciodată?

L-au găsit abia după trei zile într-un puţ de

ţiţei
capul nu i se vedea
doar picioarele ieşeau la lumina
zilei
de l-au recunoscut surorile după pantofii galbeni cu vârf
ascuţit.
Ţipetele lor s-au auzit în tot satul
şi le-am văzut prăvălindu-se din vârful dealului ca nişte
pietroaie.
Da, domnişoară, veneau de-a
rostogolul.
Nimeni nu le-a sărit în ajutor
se zvârcoleau ca viermii în
ţărână
iar gurile rele spuneau că ele şi mulţii lor
ibovnici
l-au ucis pentru a fi ferite de ochii lui
când întors seara de la
sondă
mai trebuia să dea de mâncare la
găini
fetele fiind ocupate cu
musafirii
cu care se culcau apoi grămadă în singura lor odaie
din casa părintească
de la marginea pădurii.

Dădeau deci vina pe surori

dar mai putea fi şi altă pricină
deşi nu prea pomeneau despre
ea.

Ion Anton Boşilcă lăsase o fată mare grea

iar tatăl fetei era unul care umbla cu puşca prin pădure.

Cine a fost făptaşul nu s-a

aflat
nici chiar când spre sfârşitul
săptămânii
sosiră autorităţile cam afumate
(sunt atâtea dealuri până la Buştenari, atâtea cârciumi)
şi l-au scos afară, întinzându-i trupul negru putrezit
spintecându-l cu cuţite, ţeasta cu ferăstraie
găsind paisprezece găuri şi culcuşul
alicelor, paisprezece,
aproape de ficat.

Pe urmă l-au cusut la loc

şi dându-l fetelor le-au spus: puteţi să-l puneţi în
coşciug
iar ele îşi smulgeau părul şi
urlau.

În noaptea aceea, saşia

îl priveghea pe mort
în casă
iar celelalte stăteau în poartă
Veta mai ales care-i cea mai
frumoasă
momind trecătorii
haideţi le spuneau, haideţi
că mâine îl înmormântăm
şi n-avem de nici unele
numai coşciugul e o
mie
iar popa ne-a trimis vorbă că nu vine fără cinci sute.
Plat du jour

În ulei, tânăra femeie stă pe o

bancă
fără faţă şi fără culoare la
ochi
sub picioarele ei, obişnuita căpăţână de
mort
râde de data asta la un suport de
ştampile
pe când dulapul masiv curge galben pe lângă
perete
dulapul în care e încuiat jurnalul şi şapca de
locotenent
iar un poet cu faţa tăiată de geamuri şi
oglinzi
se vede deasupra plajei pe care oameni
goi
trec indiferent în sens opus.
Dacă un om cu pisici şi şarpe în loc de sex
iar altul – robinson crusoe – întind mâinile în zare
e pentru că femei cu trupul gol
exact cum le-a visat m.h. maxy
duc mâna albă la suflet şi buric
de altfel şi om şi ochelari banjo cântat la 8.

Dedesubt înşiraţi
ca
în beciuri amanţii defuncţi din atlantida
stau poeţii cei mulţi şi cei puţini
cei ce nu şi-au precupeţit glasul şi sângele
mergând prin ei şi prin afară de ei
şi întorcându-se iarăşi în ei
ca
unghiile cizmarului din arizona
cel ce n-a fost niciodată
decât exemplu într-un poem fără valoare
şi n-a socotit cuplurile erotice ale oraşului
aşa cum le-au socotit poeţii din gravuri
strânşi la un loc de unul dintre
ei
ce s-a ridicat pe inimă până la înălţimea catargelor
şi a rotit un zâmbet ca un lasso
ca un descântec
iar de sub cuvinte
poeţii au început să iasă ca lupii şi ca
avioanele.
Turul de orizont riscând să ajungă la un punct
mort
problema se rezolvă prin maşina omenească roşie la
rinichi
galbenă-n creier
pe unde oamenii trec cu vagonete şi macarale
ca undeva sub frunte să se aşeze la o
masă
cum făceau conspiratorii din ismail şi nijninovgorod
pe vremea când ceaiul nu era păstrat în testicule
şi apa nu venea de jos în sus ca să curgă iar în
jos
pe lângă biblioteca în care nu e voie să pui mâna
fiindcă la stânga o ciupercă e ca un
dirijabil
iar deasupra are loc o naştere
(acesta nu-i delir, ci o cameră mobilată).
În ea lucrurile stau îngrămădite ca nucile pe masă
şi fiecare atârnă în imaginaţie
(aceasta nu-i imaginaţie, ci realitatea)
aşa cum atârnă hărţile
americii
despre care se scrie în gazetele de provincie
primite cu trenul la buştenari.
Dar undeva departe,
peste nouă ţări şi nouă
mări
exilată, pluteşte
lampa
lampa de sticlă albastră, ca de cauciuc
aşa trece prin sânge şi place ca o ţâţă
lampa din nopţile de studiu şi de
confesiuni
când protagoniştii erau mai mici cu
cinci luni
şi nevinovaţi de catastrofa c.f.r.
care trebuia să se întâmple şi nu s-a mai
întâmplat.
Astfel a venit dimineaţa şi ziua fatală
când am fost mai dezlânat ca de obicei
când am cunoscut-o pe doamna
claudia milian
când pe stradă a trecut autocamionul 3677
când fără a voi să fac
filosofie
m-am gândit: deşertăciune a
deşertăciunilor, totul e
deşertăciune
şi am terminat poemul în tipografie
plictisit
lung
deşirat
neştiind la urma urmelor ce-ar trebui să
fac.
Noul mers al inimii

Conduse de un deget trenurile trec mai departe

cineva coboară la poduri salutat de
santinele
cercetează ochii de conjunctivită, sexul de blenoragie
apoi se suie în personalul de 16,45
îşi lipeşte sufletul de geamul
compartimentului
un zâmbet ca o barcă îl poartă în amintire
când o femeie i s-a prelins printre
degete
iar de afară noaptea zgâlţâia furioasă
ferestrele
sunt nopţi de viscol
şi nopţile de dragoste ale verii
sunt nopţi sfâşiate de trăsnete
şi nopţile cu ofranda galbenă a lunii.
Sunt nopţile în care ai auzit primul ţipăt al
apelor
sunt nopţile în care îţi aniversezi naşterea, sinuciderea
toate sub ploaia de scântei a
locomotivei
până ce a doua zi oraşul îşi trimite
hamalii
aceşti mesageri albaştri ai sosirii
(aceşti mesageri albaştri ai sosirii!
iată-l pe Ilarie Voronca izbucnind cu glasul lui
în glasul meu)
când străzile se desfac în faţă şi totul e
aproape
acum deneş iosif prezintă raportul ultimelor noţiuni siluite
în grădina păstrată sub pleoape ca în fotografie
toate întâmplările vechi stau presate în
atmosferă
o retrăire a lor, grăbită de zbârnâitul soneriilor
dintr-o cameră se ridică palid adolescentul de şaptesprezece
ani
şi îşi salută în cel care intră
ucigaşul
arătându-i primele picături de cerneală de pe degete
şi
primele picături de sânge pe pagina de hârtie
dar o cuirasă de vorbe aspre a fost trasă între
voi
adolescenţa atârnă pe pereţi ca o haină ce nu mai poate fi
purtată
(şi totuşi eşti tu, adolescentul acela cu obrazul ascuns în
tăcere)
acela care azi duce cu satisfacţie chinină la buzele
nevinovaţilor
iar fruntea se încruntă ca o coborâre de barieră
când altul se zvârcoleşte sub ochii tăi şi îşi anunţă
sinuciderea
pupila se închide în faţa delirului şi nicio amintire
nu trebuie să tulbure
izbucnirea de râs de la capătul
ţării
când scaune largi îl cuprind pe amfitrion şi
conversaţia
iar eroii groteşti ai târgului defilează pe sub fereastră
acvatic bamhalaz trece cu barca prin pălăria inversă
şi zgomotul de alpaca vesteşte festinul lojei
masonice
noapte petrecută printre maldăre de păsări jertfite
aceleaşi pe care cu o seară înainte fratele lui călugăru
le văzuse mânate de sufletul neiertat al sinucisului
noaptea scoate ochii morţilor din orbite
şi îi aruncă în geamurile trenurilor care o străbat
gonind nebuneşte spre oraşul cu firme luminoase
dar bucuria nu se mai preface în
zâmbet
prin geamuri privesc ochii
morţilor
şi o revelaţie atroce sfâşie plastronul mândriilor deşarte
trenul trece prin dreptul podurilor de unde santinelele
salută
dar goana e înspre moarte şi totul se limpezeşte
din coridor apare palid acela care ai fost la şaptesprezece
ani
iar îmbrăţişarea cu el se prelungeşte până la ziuă.
Antiromantica

A fost o vreme când aş fi ucis un înger în fiecare seară

Stârpeam pe atunci orice buruiană a sentimentalismului
Umblam ras în cap ca un antidot romantismului
Iar pe Rimbaud nu-l lăsam de la subţioară.

Spre a da trandafirilor virtuţi de cucută, am fost de acord

Să-i udăm cu sângele acelui iconoclast scarabeu
Spânzurat de catarg în numele Regelui şi al lui Dumnezeu
Pentru rebeliune la bord.
Metoda asasinului din Düsseldorf

Cu toate că oraşul e în stare de alarmă,

ieri sadicul asasin din Düsseldorf a
reuşit să facă o nouă victimă, în
împrejurări al căror mister poliţia nu-l poate
pătrunde.
(Ziarele)

Pe stradă

Bună seara fată frumoasă şi dulce

ce ochi albaştri minunaţi
să fie în cartierul ăsta asemenea păpuşă
n-aş fi crezut niciodată
Şi ce picioruşe elegante, ce mâini, ce talie
nu mă mai satur să le privesc
îmi dai voie să fac câţiva paşi alături?
De altfel, mi se pare că avem acelaşi drum.

În cârciumă

Aici e un local pe care îl cunosc de mult

are fripturi grozave şi bere blondă
pe urmă te conduc eu până acasă
dar mult mai frumoasă ar fi o plimbare în pădure.
Să nu crezi că noaptea în pădure sunt strigoi
asta e o poveste născocită
he, he, noaptea în pădure se petrec lucruri minunate
cum de n-ai fost curioasă până acum?
He, he, noaptea în pădure...

La marginea oraşului

De altfel, lumini sunt peste tot

dar noi o s-o luăm pe malul râului
e un loc ceva mai ferit
dacă te strâng de braţ, e să nu cazi.
De ce te opreşti? haidem puţin mai departe
cunosc bine locul şi am uitat să-ţi spun
că am acasă nişte ciorapi frumoşi de mătasă
când ne-om întoarce am să ţi-i dau
numai hai puţin mai departe.

În pădure

Aici trebuie să te strâng puţin mai tare

sunt prin iarbă buturugi mici
de altfel simt că ai obosit
aşa că o să stăm o clipă jos.
Nu trebuia să te sperii
e în adevăr un cuţit
l-am uitat în buzunar
mi-l dăduse un prieten
dar ne prinde bine
poate ne atacă vreo lighioană.

Jos

Hai, scoate-ţi rochia şi tot ce mai ai

mie îmi place să fii goală
aşa, aicea pe frunziş
hai, hai, nu scânci.

Prostuţa mea dragă

să vezi ce bine o să fie
şi mâine o să-ţi apară fotografia în ziare.
Bolnavul peisaj petrolifer

Cum se frământă peisajul de parcă ar vrea să moară

un deal de oboseală cade în genunchi
şi gâfâie cu carnea plesnită în fâşii.
Dealul e un bolnav bătrân şi fără lecuire
în măruntaiele lui păcura supurează, ca o plagă de cancer,
de sifilis,
şi curge în vale, pestilentă, infamă
mai infamă decât cea din urmă dintre prostituate.
Dar şi păcura şi prostituatele au aceeaşi căutare
aici e schela cu sonde, mai departe mahalaua cu bordeluri
sondorii plini de sudoare muncesc şi plini de sudoare fac
dragoste
oasele lor masive pârâie, dealurile pârâie, prostituatele
pârâie,
şi totul se apropie de moarte.
Un deget apasă în carnea bolnavă
iar puroaiele ţâşnesc afară coapte şi putrede,
puroaie galbene din trupuri de prostituate
şi puroaiele negre şi mai adânci ale pământului.

Pământul geme şi se zvârcoleşte ca un bolnav fără lecuire

sondele îl storc, îi sug amarnic măruntaiele
iar puroaiele lui negre
şi puroaiele galbene ale prostituatelor
curg şi nu se mai opresc
în timp ce nori trec pe cer, albi ca nişte imense bandaje
de vată.
Poem petrolifer

Vă voi vorbi despre oamenii petrolului,

şi despre sufletul lor mai negru şi mai inflamabil decât
petrolul.

Vă voi vorbi despre mine,

fiindcă nimeni mai mult decât mine nu poate fi un om
al petrolului,
iar sufletul meu negru şi inflamabil
mă face să vă vorbesc, vouă, celorlalţi, cu toată brutalitatea.

Aşa trebuie vorbit despre petrol: cu brutalitate.

Vă voi vorbi despre crimele lui şi ale oamenilor lui

vă voi vorbi aşadar despre crimele mele
şi fiţi siguri că nimeni n-ar putea fi mai cinic
şi nimeni nu v-ar putea vorbi cu mai multă brutalitate
ca mine.

Eu, care sunt mârşav şi violent

şi care asemeni dealurilor petrolifere
am mocnit întotdeauna ceva groaznic în măruntaiele mele,
eu, care pângăresc tot ceea ce ating
eu, care asemeni petrolului sunt cum nu se poate mai
pătimaş
şi izbucnesc din mine
şi nu-mi pasă de prăpădul pe care îl aduc pe lume.
Eu, acesta, vă voi vorbi despre petrol şi crimele lui.
Ascultaţi:
Voi nici nu bănuiţi cât de murdar şi de negru e petrolul
şi cât de murdari şi de negri sunt oamenii lui.
Ascultaţi:
Voi nu cunoaşteţi petrolul decât ca esenţă pură, în eprubete
voi nu cunoaşteţi ca mine cele o mie de fărădelegi,
cele o mie de mişelii cu care chiar cei mai mărunţi dintre
noi se pot lăuda,
cele o mie de văduve ademenite în cârciumi sau silite sub
ameninţarea cuţitului să-şi vândă bucata de pământ,
voi nu cunoaşteţi jurămintele noastre false şi nu i-aţi văzut
pe sondorii arşi de vii în flăcări,
în marile incendii pe care noi înşine le-am provocat.
Voi nu ştiţi nimic despre petrol şi crimele lui.

Dar voi nu ştiţi nimic nici despre mine

fiindcă tot ceea ce v-am spus până acum
nu e – cum poate aţi crezut – un ţipăt de revoltă pentru
soarta celor jefuiţi sau asasinaţi,
ci un început de imn pentru petrol şi pentru oamenii lui,
un început de imn pentru cei în stare să mintă, să prade
şi să ucidă,
un început de imn pentru mine şi pentru fraţii mei întru
infamie.
Eu nu iubesc petrolul când ajunge esenţă pură în eprubete,
ci îl iubesc aşa cum iese din pământ, murdar şi prin
procedee murdare,
îl iubesc cu furie, cu pasiune
şi vreau să cânt spiţa mea blestemată de oameni ai
petrolului.

Era o noapte umedă de toamnă

când mi-a venit în minte ca pentru ticăloşiile de care sunt
capabil
să devin şi eu un om al petrolului.
Aşa era: o noapte umedă de toamnă
iar soarta a vrut să ajung repede un om al petrolului
faptele mele izbutind să mă aşeze alături de cei mai mari
sceleraţi.
Am să cânt mai întâi Buştenarii, în care am primit botezul
sperjurului şi josniciei,
în care mâinile şi sufletul meu s-au murdărit,
atât cât au putut ele să se murdărească.
Am să cânt Buştenarii, clocotitorul, dezmăţatul Buştenari,
unde fiecare piatră vorbeşte de mine şi de crimele mele
şi orice copil vă poate spune cât sunt de cinic şi de mincinos
iar apoi am să cânt sondele, pe care le-am stors de bani ca
pe nişte amante bătrâne.
Dar şi atunci când am să cânt Buştenarii şi atunci când am
să cânt sondele
am să mă cânt tot pe mine
pentru că eu am râvnit, ca un tigru, ca o fiară sângeroasă,
tot ce nu era al meu, şi nu m-am dat în lături
de la nimic ca să fie al meu,
iar prin aceasta m-am deosebit întotdeauna de muritorii
de rând,
putând să-i zdrobesc şi să-i înlătur din drumul meu fără
nicio milă.

Aşa cum spune Biblia să fie strivit capul şarpelui

aşa am strivit capul primului om care a avut încredere
în mine,
şi toate bogăţiile lui au fost dintr-odată ale mele.
Îmi aduc aminte:
am închis ochii, am zis: Doamne! – şi am izbit,
iar apoi am izbit de multe ori, fără să mai închid ochii
şi fără să mai cer ajutorul nimănui
şi când am ieşit afară am fost mândru văzând că inima mea
bate liniştit.
Aşa a fost de fiecare dată:
inima mea a bătut liniştit,
şi când am spus cele mai sfruntate minciuni
şi când am jurat fals
şi când am trecut peste cadavre
inima mea a bătut liniştit,
iar asta m-a făcut să am încredere în mine
şi să fiu sigur că legile naturii sunt cu mine şi îmi dau
dreptate.

Legile naturii, minunatele legi ale naturii,

a căror poruncă eu am urmat-o întotdeauna,
fiindcă s-a nimerit ca natura să poruncească: fiţi cruzi!
– iar eu să vreau cu fiecare fibră a fiinţei mele,
să fiu crud,
fiindcă s-a nimerit ca natura să poruncească: fiţi brutali!
– iar eu să vreau să fiu brutal, să nu-mi închipui
că aş putea fi altfel decât brutal,
legile naturii, sublimele, nemiloasele, legi ale naturii
pe care, clipă de clipă, le-am ascultat fără şovăire
fiindcă eu n-am vrut ca dintr-o ruşinoasă slăbiciune să intru
în conflict cu natura şi cu mine însumi, cu ceea ce
era mai puternic în mine însumi.

Din primul ceas, am ştiut: trăiesc aici pe pământ o aventură

înfricoşătoare
iar eu sunt dator să o trăiesc cât mai adânc, să o fac cât mai
înfricoşătoare cu putinţă,
lumea şi ceilalţi oameni, cu suferinţele şi idealurile lor,
nu mă înduioşează, nu sunt decât materia primă
a faptelor mele,
lumea şi ceilalţi oameni încep de acolo de unde se sfârşeşte
epiderma mea,
şi tot ceea ce este dincolo de epiderma mea se cuvine să fie
supus celor mai crude experienţe.
Pentru toate acestea, am ştiut ca mai întâi să-mi asigur
consimţământul naturii,
şi consimţământul conştiinţei mele cu care, în ruptul
capului,
nu trebuia să intru în conflict,
conştiinţa, dacă ar fi fost nevoie, aş fi siluit-o
ca pe o servitoare – dar nu,
conştiinţa mea a fost întotdeauna cu mine:
atunci când am furat
atunci când am jurat strâmb
atunci când am ucis
conştiinţa mea a fost cu mine, ca un câine credincios,
a fost întotdeauna cu mine.
Iar natura?
Cum mi s-ar fi putut împotrivi natura mie, aceluia care
veneam din ea însăşi, din adâncurile ei cele mai
adevărate,
şi privind-o drept în faţă, îi spuneam: ştiu cine eşti, cunosc
cruzimea ta fără margini, nu sufăr din pricina ei
şi nu mă împotrivesc ei nici o clipă,
pătrunde-mă cu legile tale, vreau să fiu tot atât de puternic
şi de nemilos ca tine,
iar natura s-a arătat cu mine cât se poate de darnică,
fiindcă ea, care a zămislit petrolul, atât de pătimaş şi de
inflamabil,
trebuia să zămislească şi oameni pe măsura petrolului.
Oare s-ar fi petrecut toate acestea, aş fi fost eu atât
de josnic dacă n-aş fi trăit în cuibul de violenţă
şi infamie în care am trăit?
Ori de câte ori mă aflu pe marginea prăpăstiilor lui adânci
şi ştiu că prăpăstii tot atât de adânci se deschid
în mine,
sau când văd petrolul cum curge, o masă clocotitoare
şi murdară, şi mă ştiu o forţă tot atât de clocotitoare
şi de murdară,
mă gândesc că ţiţeiul a pătruns în mine ca o spermă
infernală,
şi punând stăpânire pe întreaga mea fiinţă, m-a făcut să-i
semăn în furie şi neruşinare.
Un sat fierbe ca un cazan al diavolului în cea mai infamă
vale cu putinţă,
aici nu e viaţă cu bucurii sau tristeţi, ci numai oarbă
neînfrânare,
pe dealuri, de jur împrejur, totul e cuprins în dansul obscen
al sondelor,
sondele, iubitele mele, atât de lacome, atât de flămânde,
ele sfredelesc în inima pământului
şi nemiloase îi sug măruntaiele,
pământul geme, horcăie şi urlă,
iar păcura ţâşneşte din el ca puroaiele dintr-o rană,
pe sute de jgheaburi, de pe toate dealurile, curge în valuri,
e un hohot isteric de râs, un gâlgâit satanic şi impudic,
păcura vicleană şi ticăloasă care, întâi şi întâi, aici a izbucnit
din pământ,
dezlănţuind vârtejul ei de crime, de mârşăvii şi fărădelegi.
Nu e prea mult de atunci, destui îşi mai aduc aminte
că acolo unde astăzi răsună glasul metalic al ciocanelor
şi zbârnâie transformatoarele
nu se auzeau pe vremuri decât ţipetele călătorilor
înjunghiaţi.

Aşa a fost Buştenarii la început: un sat de hoţi, un cuib

de toţi temut al tâlhăriei,
pădurile erau dese, sălbatice, necercetate de potere:
ascunzişul visat de toţi evadaţii din ocna de la Telega,
ei au tăiat multe beregăţi şi au lăsat în urma lor, cu ibovnice
dezmăţate, mulţi urmaşi,
iar la rădăcina copacilor, îngropate adânc, căldări cu aur
care n-a mai fost găsit, dar a cărui patimă a trecut
– toată – în sângele nostru
şi noi am întors-o, mai mistuitoare, asupra petrolului.

Cu noi, urmaşii ocnaşilor de odinioară, a început o eră

nouă: a unor fărădelegi măreţe,
noi am făcut să se înalţe spre cer alte vaiete şi am făcut să
crească alte păduri, pădurile noastre, satanicele
păduri de sonde,
voi n-aţi văzut şi nu ştiţi ce înseamnă o pădure de sonde,
seara, când dintre scheleticele ei siluete răsare luna
galbenă ca spectrul acelora care au murit pentru petrol
şi pentru oamenii lui.

Nu sunt mulţi ani de atunci, şi totuşi petrolul a avut timp

să-şi facă miile lui de victime:
cei ce au ars de vii, cei ce au putrezit în temniţe,
cei ce cu ochii la crucea de pe masa judecătorului
au înnebunit cerşind dreptate.

Pe mine soarta lor nu mă tulbură, nicio părere de rău nu

mă încearcă,
oricât s-ar strădui ei să mă asalteze în vis şi să-mi alunge
somnul,
la fel îi înlătur, când vin ca strigoi, cum am făcut-o
şi când erau în viaţă,
nimic din lumea aceasta, sau din cealaltă, n-o să-mi poată
schimba firea şi n-o să mă poată opri din drumul
meu niciodată.
Nu sunt mulţi ani de atunci, şi totuşi petrolul a profanat
tot ceea ce putea să profaneze,
mânjind cu suflarea lui trupuri şi suflete, şi icoane din
biserici.

Îmi aduc aminte: era o dimineaţă luminoasă de primăvară,

când am auzit întâia oară, în piaţa oraşului, plină de tot
felul de mărfuri şi de strigăte,
cântecul omului de vânzare:
Veniţi, voi care aveţi bani, voi cei mari şi puternici,
sunt de vânzare,
din creştet până în tălpi sunt de vânzare,
deznădejdea din suflet, foamea din oase mă fac să mă vând
ieftin,
sunt gata la orice josnicie,
cumpăraţi-mă şi am să fiu al vostru,
cu tot ce-i al meu, cu sufletul şi trupul am să fiu al vostru,
iar voi veţi putea face cu mine orice:
mă veţi putea pune să mint, să jur strâmb, să dau foc, să
mă fac prieten cu duşmanii voştri şi să le torn în
băutură otravă,
eu nici n-am să crâcnesc,
am să fiu al vostru,
pe viaţă şi pe moarte am să fiu al vostru.

Aşa a fost în dimineaţa aceea, în piaţa oraşului, cântecul

omului de vânzare,
iar eu, auzindu-l, m-am jurat să nu fiu niciodată dintre
cei ce se vând, ci dintre cei ce îi cumpără.
V-am spus toate acestea, pentru ca în sfârşit să înţelegeţi
ce este petrolul şi cine sunt oamenii lui.

V-am spus toate acestea, pentru ca şi atunci când veniţi

pe lume, şi atunci când, după ce vă veţi fi trăit viaţa,
veţi putrezi în mormânt,
să ştiţi şi să nu uitaţi, o singură clipă să nu uitaţi, ce
suntem noi, oamenii petrolului...
De vorbă cu M. Blecher

Ceasuri băteau şapte, din turnuri ascuţite şi catolice,

clopotele bisericilor din Braşov,
iar eu trezit din măduva adâncă a lemnului de pădure
coboram în strada Ciocrac la no. 8
şi până aproape de miezul nopţii
şedeam de vorbă cu prietenul meu Blecher.

A fost o vară
şi pe urmă o toamnă foarte lungă
cu frunza copacilor verde
cu aerul care venea din munţi, matur şi copt,
ca un romancier, ca Liviu Rebreanu.

De fiecare dată,
cu glasul desfăcut într-o claviatură de emoţii,
vorbeam despre lapte,
această realitate fundamentală a fiecărei dimineţi
când reveniţi din teritoriile metafizice ale somnului,
luăm, prin alba licoare, contact cu viaţa adevărată,
cu bunurile concrete şi tocmai de aceea atât
de sfinte, ale pământului.

Noi lăudam vacile care păşteau iarba la poalele munţilor

şi în ugerele lor, ca în tot atâtea extraordinare uzine,
fabricau binecuvântata hrană.
În fiecare dimineaţă, în paharul cu lapte,
descopeream viaţa, cu tot miracolul ei, tot ceea ce e mai
uimitor pe întreaga planetă.
Se vedeau în depărtare crestele munţilor
şi de câte ne treceau prin minte
chipul ne era luminat ca de soare.
Vorbeam adeseori despre pâine,
brutării ale Braşovului, primele care se deschid în zori
şi din toate casele oamenii se îndreaptă spre ele.
Sub braţ cu o pâine, sub braţ cu viaţa
am trecut pe uliţele vechi de sute de ani
mestecând, fără grabă, ogoarele de grâu ale Ardealului,
oameni simpli cărora le e foame şi, simplu, îşi potolesc
foamea
cu un pahar de lapte, cu o bucată de pâine.
Teofil

Fereastra camerei mele de la mansardă e întotdeauna

deschisă
dimineţile, mai ales, mi le petrec acasă
citesc uneori o carte sau mă gândesc la lucruri
secrete.
Teofil, aud atunci prin fereastra deschisă, Teofil,
vino repede să-mi ştergi pantofii de praf.
Am auzit şi alte porunci: Teofil,
ai grijă să încui poarta devreme
dar mai întâi să duci căţeluşa la
plimbare.
Vocea e întotdeauna aceeaşi: o voce piţigăiată de
cucoană.
Vocea lui Teofil n-am auzit-o niciodată.
Nu îl cunosc pe acest servitor cu nume de călugăr
nu l-am zărit niciodată, nu îmi închipui cum poate fi.
Prin fereastra camerei mele de la mansardă
se vede acoperişul unei case somptuoase
un gard înalt de fier împrejmuieşte curtea
din care mereu se ridică vocea cucoanei:
Teofil să pui apă la flori, Teofil să faci curăţenie în
pivniţă.
Iar vocea lui, a lui Teofil, n-am auzit-o
niciodată.
Dragoste care vii

Dragoste care vii nu ştiu de unde şi nu mai pleci

vii cu trenul de la apus şi de la răsărit cu vântul
fără să te ştie nimeni, pe furiş
vii de la miazănoapte pe drumul ostrogoţilor
şi de la miazăzi pe calea robilor,
dragoste care vii în toate felurile, din toate zările
prin aer şi pe sub pământ
cu rădăcinile copacilor
stafie, şarpe, ceaţă, holeră
toate pe rând, toate deodată
de la răsărit şi de la miazănoapte
şi intri fără să întrebi, pe furiş
prin horn, prin tavan, prin fereastră
prin ochi – când te văd, şi prin urechi – când te aud
iar când nu te văd şi nu te aud
vii tâlhăreşte, noaptea, în somn
erai de mult şi totuşi vii iarăşi
vii mereu, în fiecare zi, în fiecare clipă
de la apus şi de la miazăzi, şi nu te mai sfârşeşti
stafie, şarpe, ceaţă, holeră...
Noi, oamenii fluvii

Noi, oamenii fluvii

noi, care străbatem lumea, plini de orgoliu,
ascunzând în apele noastre adânci
atâtea contradicţii, atâta viaţă şi atâta moarte,
rămânând puternici şi atunci când ne sfărâmăm în cataracte,
şi atunci când ne prefacem în mlaştini.

Mlaştini sau torente, purtăm în noi viaţa

tulbure de nămoluri, sau limpede, iar uneori
zdrobită de stânci,
atât de zdrobită, încât pare pierdută pentru totdeauna,
dar noi, oamenii fluvii,
ne adunăm iarăşi din noi înşine, din abisurile noastre,
şi pornim mai departe
rostogolind între maluri de lut
sămânţa suferinţei şi a bucuriei.

Noi, care ne despletim deznădejdea pe cinci continente

şi ducem pe umerii noştri popoare de corăbii
ne fărâmăm oasele de stânci
sau cădem în nămolurile din adâncul nostru,
mânând mereu cadavre spre mare,
noi, oamenii fluvii,
entuziaşti şi trişti
şi plini de contradicţii.
Amintiri din Polonia

La Varşovia, o fată vorbea aşa:

Dacă vrei să mă mângâi, nu m-aş împotrivi
Dacă vrei să mă săruţi, ţi-aş da voie
Ţi-aş da voie să-mi dezgoleşti sânul.
Dar să ştii că pe tata l-au împuşcat nemţii
Iar pe un frate al meu l-au ars în cuptoare.

Dacă vrei să mă mângâi, nu m-aş împotrivi,

Dar să ştii că morţii aceştia urlă în mine
Şi eu toată, toată sunt de cenuşă.
Sărută-mă, dar să nu-ţi par amară.
Amintiri din Polonia

II

La Cracovia, o fată vorbea aşa:

Dacă vrei poţi să-mi cuprinzi umerii
Dacă vrei poţi să-mi mângâi sânii
Dar să nu-mi cumperi niciodată mărgele.
Aveam treisprezece ani când nemţii
Au spânzurat-o pe mama, în stradă, de un copac.

Dacă vrei putem trece Vistula înot

Dar să nu-mi spui că am gâtul alb şi frumos
Şi să nu-mi cumperi niciodată mărgele.
Noaptea tragică

E ora când Romeo se despărţea de Julieta.

Privighetoarea fu, nu ciocârlia...
Dar noi nu auzim privighetori, nici ciocârlii,
Ci paşii celor ce-ţi vor împuşca fratele în zorii zilei.
Iar soarele se pregăteşte să răsară,
Atroce răsărit, înfricoşătoare dimineaţă!
Nu auzim privighetoarea, nici ciocârlia,
Ci numai tropot de cizme pe caldarâm.
Ce mare e groaza din ochii tăi!
Ce mută deznădejdea din privirile mele!
O, de ce nu sunt eu băiat, de ce nu sunt eu băiat...
Te tângui
Despletindu-ţi părul şi lipindu-ţi de mine sânii de fată,
Iar gurile noastre îşi trec una în alta un ocean
de amărăciune.
Nu auzim privighetori, nici ciocârlii,
Ci paşii absurdului şi ai monstruozităţii.
Murim! Odată cu cei puşi la zid, murim!
Coşmar H

Am visat un munte de cranii omeneşti,

dureroase prin culoarea lor albă, de calcar,
dureroase prin orbitele lor goale
şi prin scrâşnetul neauzit al dinţilor rânjiţi.
Eu şedeam în faţa lor tăcut,
mai tăcut decât toate la un loc.
Coşmar H

II

Visez uneori un şobolan cafeniu

enorm şi scârbos,
pe Marele Profanator îl visez atunci.

Visez un şobolan enorm şi scârbos

alunecând cu delicii lubrice pe marmora unei statui,
pe Marele Spurcat îl visez atunci, pe infamul profanator,
şi mă trezesc înecat într-un ocean de greaţă.
Coşmar H

III

Visez doi ochi sticloşi de nebun,

ce mă privesc în noapte ca ochii de bufniţă,
şi-aud un hohot de râs strident şi impudic.

Visez o mână păroasă de gorilă

ce-mi caută în întuneric beregata.

Uneori visez că sunt orb şi nu văd nimic, nimic

şi-aud tropăind în întuneric un milion de cizme.
Coşmar H

VI

Am visat că eram pe malul unui ocean de sânge,

Şi priveam pe cei ce fericiţi se scăldau.
Şobolanii cenuşii cu femelele lor
Se scăldau fericiţi în oceanul de sânge.
Coşmar H

VII

Veniţi, veniţi!
Din pivniţele voastre mucede,
Din ganguri întunecoase, fetide,
Ieşiţi la lumină şi veniţi!

Ce n-aţi visat, vi se dă azi în stăpânire.

Lingeţi-vă mustăţile de bucurie,
Grăbiţi-vă! Veniţi!

O lume întreagă e de murdărit

De profanat, de pângărit.
Lingeţi-vă mustăţile şi veniţi!

Veniţi, veniţi!
Începe era marii voastre fericiri.
Veniţi, veniţi!
Profanaţi! Murdăriţi!
Coşmar H

VIII

Străbat înot oceanul de ură.

De cât timp străbat oceanul de ură?
De pretutindeni, mă înconjoară oceanul de ură.
O, cât e de adânc, fără fund, oceanul de ură!
Voi ajunge vreodată la ţărm, sau voi pieri în
oceanul de ură?
O, cât e de adânc, fără fund, oceanul de ură!
De pretutindeni, mă înconjoară oceanul de ură.
De cât timp străbat oceanul de ură?
Străbat înot oceanul de ură.
Coşmar H

IX

M-afund tot mai adânc, în pustiul de gheaţă.

Câţi au trecut înaintea mea pe aici?
M-afund tăcut, în pustiul de gheaţă,
Prin care alţii, înaintea mea, au trecut.
Carnea lor, a cui foame a potolit-o?

M-afund tot mai adânc în pustiul de gheaţă,

Pe cei ce mă vor sfâşia nu îi zăresc,
Dar ştiu că stau la pândă.

Ce mult e de când, copil,

Aflam, din poveşti, cât sunt de cruzi.
Şi nu bănuiam c-am să sfârşesc sub colţii lor,
Pierdut în pustiul de gheaţă.
Coşmar H

XI

Am visat un câmp acoperit cu mii de morţi

eu treceam printre ei, cu o făclie,
pe toţi îi priveam îngândurat.
Erau tăcuţi ca nişte statui
şi-aveau faţa întoarsă spre stele.

Am visat un câmp cu mii de morţi;

eu treceam printre ei, cu o făclie.
Erau tăcuţi
şi toţi semănau cu mine.
Poem de solstiţiu

Pe Nichita Stănescu,
pe băiatul acesta dăruit cu trup şi suflet poeziei,
trup de băiat şi suflet de băiat,
neîntinat şi pur, crescut după legile imponderabilităţii,
putând să plutească între zenit şi nadir,
risipindu-şi fiinţa în cosmos ca pe un pumn de grăunţe,
pe băiatul acesta dăruit cu trup şi suflet poeziei,
pe care poezia îl răsplăteşte adeseori,
înconjurându-l cu braţele ei lungi
şi sărutându-l ca o fată, pe ochi şi pe gură,
sărutându-l lung pe ochi, pe sprâncene şi pe obraji,
mi-l închipui acum în oraşul nordic Helsinki.

Mi-l închipui sub lumina nopţilor albe

salutând unul după altul pe toţi eroii Kalevalei,
salutat de ei pe rând şi dus de mână
să-şi vadă faţa în cele zece mii de lacuri ale
Finlandei.
Mi-l închipui visând, cum numai sub cercul polar
se poate visa,
urşi albi, cuprinşi de o enormă melancolie,
corăbii ce au trecut prin patru sute de furtuni,
ondine cu părul până la şold
şi imaculate suprafeţe pe care aluneci, aluneci
la infinit.

Nordule puternic şi pur,

umple cu aerul tău plămânii lui Nichita,
sărută-l cu botul gingaş al focilor tale,
exaltează-l cu lumina nopţilor tale albe,
prefă-i imaginaţia într-o uriaşă vâlvătaie
şi trimite-l înapoi spre miazăzi,
spre ţara lui în care începe să se coacă grâul,
ca pe un secerător cu inima de aur,
ca pe secunda, de aur, a Solstiţiului.
Aş vrea să fiu bătrân

De departe vin razele soarelui

Fiice blonde şi mângâietoare
Ale unor fantastice explozii.

De mic copil le iubesc

Şi mă dărui sărutului lor dulce
De mic copil le iubesc
Cu o dragoste incestuoasă
Ca pe gingaşe şi blonde surori
Şi mă desfăt
Sub uriaşa lor mângâiere.

De mic copil sunt îndrăgostit de ele

Şi lor mă dărui mai mult decât oricui
Surorilor mele dulci şi cosmice
Pe creste sălbatice de munţi
Sau pe ţărmul pustiu al mării
Se desfăşoară, ca de la începutul lumii, dragostea noastră
Pasionata întâlnire dintre pieptul meu însetat de viaţă
Şi degetele lor de miere.

Tânăr am fost şi ne-am iubit

Pretutindeni pe pământul acesta
Iar uneori am ridicat glasul şi-am îndrăznit să le cânt.

Nici astăzi nu sunt prea bătrân

Şi nu lipsesc de la nicio întâlnire
Pe crestele sălbatice ale munţilor
Sau pe ţărmul pustiu al mării
Unde surorile mele mă aşteaptă
Cu părul orbitor de auriu.
Dar astăzi aş vrea să fiu bătrân,
Mai bătrân decât bătrânul Homer
Fiindcă astăzi, cu glasul unui glorios cântăreţ
Aş vrea să cânt Sincrofazotronul.

Din largul lumii mi-au venit

Veşti despre el.
Şi iată sunt nopţi de când mă tot gândesc:
Cum aş putea să-l cânt?

Aş vrea să fiu bătrân,

Mai bătrân decât bătrânul Homer
Şi cu glasul lui pe care-l auzeau şi zeii
Să deschid poarta poeziei
Ca să pătrundă în cetatea ei, Sincrofazotronul.

O, cine-mi va da puterea să deschid

Poarta ferecată a poeziei
Şi lângă mult cântatul război al Troiei
Lângă privirea divină a Beatricei
Lângă gânguritul feciorelnic al Julietei
Să proslăvesc cu cântecul meu, Sincrofazotronul.

O, cum aş putea să nu cânt

Giganticul electromagnet
Din care zece miliarde electronvolţi
Izbucnesc ca din miezul de foc al soarelui
Punând protonii pe fugă cu viteza luminii.

Luna e pe cer şi soarele tot pe cer, ceva mai departe,

Toate sunt la locul lor şi toate în cântecul marilor poeţi,
Dar acum, mai mult decât pentru tot ceea ce a fost cântat
vreodată,
Ar trebui un mare poet.

Tânăr am fost şi m-am lăsat mângâiat de fiicele blonde ale

soarelui
Dar astăzi aş vrea să fiu bătrân, tare bătrân
Şi nu m-aş mai duce pe crestele sălbatice ale munţilor
Nici pe ţărmul mării
Bătrân aş vrea să fiu, tare bătrân
Dacă aş putea să am glasul lui Homer
Să cânt, eu cel dintâi pe pământ, Sincrofazotronul.
Eu şi palmierul

Am trecut peste fluvii, pe lungi poduri de fier,

Mereu spre miazăzi.

Am străbătut şiruri de munţi prin negre, flămânde tuneluri,

Mereu spre miazăzi.

Trei zile şi trei nopţi am coborât spre miazăzi,

Până ce am ajuns în port, la Malaga.

Acolo m-am fotografiat sub ramurile unui bătrân palmier

Şi am pornit înapoi.

Am trecut peste fluvii, pe lungi poduri de fier,

Mereu spre miazănoapte.

Am străbătut şiruri de munţi prin negre, flămânde tuneluri,

Mereu spre miazănoapte.

Trei zile şi trei nopţi am urcat spre miazănoapte,

Privind mereu fotografia,
Ca pe un pact solemn între mine
Şi patetica lume spaniolă care
Începând acolo – nu se termina decât peste ocean, la
Tierra del Fuego.

Trei zile şi trei nopţi am privit-o, plănuind să mă întorc

cât mai curând
Şi să plec mai departe,
Până la Tierra del Fuego.
La Barcelona am cumpărat un dicţionar spaniol
Şi am pus-o între paginile lui.

Am regăsit-o astăzi, după douăzeci de ani:

Un tânăr plin de nebuloase visuri
Şi-un palmier bătrân, în port la Malaga.

Printre lucrurile pierdute în timpul războiului şi regăsite, şi iarăşi

pierdute, şi încă o dată găsite după cutremurul din 4 martie, se află şi
dicţionarul pomenit în acest poem. După alţi douăzeci de ani, ţinut iarăşi în
mână, ca pe o relicvă a tinereţii mele şi a unor timpuri care, celor ce nu le-au
trăit, foarte puţin le spun.
Dacă, după ce-l voi pierde, probabil, încă o dată, el va avea o viaţă
mai lungă decât a mea, cei ce-l vor găsi, cândva, să ştie că numele meu –
ortografiat: Gheorghe Bogză, cu creionul şi cu un scris primitiv – a fost
aşternut pe prima pagină de către gardianul care, în primăvara anului 1937,
a îngăduit să-mi fie adus la Văcăreşti.
August, 1977
Lup de mare

II

Apele acestea le socotesc prea stătute pentru etrava

corăbiei mele,
Şi vântul, prea lânced pentru catargele care au trecut
prin atâtea furtuni.
O, n-am de gând să mă târăsc prin mlaştini, după
ce m-am luat de piept cu cicloanele.
Nici să lupt cu ţânţarii, după ce pe umerii mei au poposit
albatroşii.
Goale am să las catargele de toate pânzele
Am să le împart târfelor din port, să-şi facă fuste din ele.
Atâtea au fost să fie drumurile mele sub lumina
Stelei Polare.
Bătrână corabie, bucură-te că n-am să te port prin
smârcuri.
Nu, n-am să vânez mărunta plevuşcă, după ce am ucis
monştrii oceanului.
Către Arhimede

Şi totuşi, bătrâne grec, eu construiesc palate.

Nicăieri în univers nu am un punct de sprijin.
Pe ce pun palma se spulberă fără urmă.
Pe ce pun piciorul se scufundă în neant.
Perna pe care dorm e plină cu nisip,
Îndată ce o ating cu fruntea, se scurge în haos.

Şi totuşi, bătrâne grec, eu construiesc palate

În care curtezane îşi piaptănă părul,
Iar filosofi îşi trec degetele prin barbă,
Gândind că totul e la locul lui în univers.
Un univers în care eu nu găsesc niciun punct de sprijin.
Barabas

Acea apă şi acel săpun

Cu care s-a spălat pe mâini Pilat din Pont
N-o să le găsiţi sub acoperişul meu.

Eu n-am să întreb nicicând:

Pe cine îl vreţi, pe acesta sau pe Barabas?
Eu n-am să spun niciodată:
Luaţi-l şi faceţi cu el ce ştiţi!

Eu n-am să mă spăl pe mâini ca Pilat.

Eu nu pot da nevinovatul pe ucigaş.
Eu nu-l pot lăsa liber pe Barabas.
Torţa

Cum să nu-l iubesc, mai mult decât pe toţi cei pe care

vreodată i-am iubit,
pe tânărul înalt, cu ochi strălucitori din marginea pădurii?
Acolo,
după un drum lung care prin tot felul de spaime m-a purtat
şi pradă m-a azvârlit de atâtea ori îndoielii,
el îmi va lua torţa din mână, ducând-o mai departe...
Nimic nu mă mai sperie acum, în primul rând moartea
de care mă temusem atât, când văd
ce zvelt şi încrezător în puterile lui e tânărul de la marginea
pădurii, căruia îi voi încredinţa torţa.
Nevrednic să o port nu cred să fi fost, în lungul şir al celor
ce şi-au trecut-o din mână în mână,
dar partea mea de drum s-a dovedit cum nu se poate mai
vrăjmaşă.
Pornisem cu inima uşoară, în dimineaţa vieţii mele, salutat
de ţipătul limpede al cocorilor,
dar poteca pe care înaintam m-a dus curând într-o pădure
umedă şi întunecoasă.

Păianjeni negri, a căror pânză mereu mi se lipea de faţă,

coborau agili asupra mea, explorându-mi obrajii
cu picioarele lor cleioase,
plătindu-mi fiecare picătură de sânge cu o picătură de venin
Apoi, am ajuns în preajma unei mlaştini, din care se
ridicau miasme otrăvitoare şi în al cărei noroi vâscos
tot mai des mi se înfunda pasul.
O pasăre neagră fâlfâia besmetic printre arbori,
ca o piază rea,
şi de câte ori trecea peste capul meu,
izbucnea într-un hohot impudic, plin de răutate
şi batjocură.
Teama m-a cuprins că nu voi putea ajunge până la capăt
şi atunci am auzit,
în întunericul care era al celei mai negre nopţi, lupii.

O, cât au putut să urle, blestemaţii lupi, în acea noapte

neagră a vieţii mele.
În aburii otrăvitori ai mlaştinii, făclia
abia mai pâlpâia şi m-a cuprins deznădejdea la gândul
că am să-i port cadavrul în braţe.
Ce drum mi-a fost dat să fac, în lunga noapte a lupilor,
dar iată sfârşitul întunecatei păduri
şi,
la marginea ei,
pe cel căruia îi voi înmâna torţa.

Ce tânăr e şi frumos, încrezător în puterile lui,

gata să pornească spre munţii din zare,
de pe culmea cărora va zări, fără îndoială,
Oceanul.
Oul fenomenal

Capra n-are decât să roadă varza până la cotor.

Nu mă interesează.

Şi varza n-are decât să devină malacov,

Lăsând capra să moară de foame.
Nu mă interesează.

Problema caprei şi a verzei nu mă interesează.

În schimb visez, de multă vreme visez, un falnic cocoş.

Un cocoş cu rude în soare
Şi o găină ca din poveşti
Să ne poată da în sfârşit
Oul fenomenal.

O, de multă vreme visez

Acest ou.
Acest ou din care, fără să fie spart,
Să se poată face o uriaşă omletă,
Pentru istoria câtor secole vor mai fi.

Problema caprei şi a verzei nu mă interesează.

Să se descurce cum or şti.

Dar eu unul nu mai vreau, în ruptul capului,

Nu mai vreau
Acele omlete pe care şefii bucătari
Le invocă pentru a sparge milioane de ouă.
Milioane de gălbenuşuri prelinse din găoace
Milioane de cucurigu mai puţin sub soare
Milioane de sori împiedicaţi să răsară
Întreaga istorie a lumii pervertită,
Sub motiv că aşa se face Omleta.

Ci eu unul visez, de multă vreme visez,

Oul fenomenal.
Hainele morţilor

Ce uşor se îmbracă unii în hainele morţilor,

Pantofii în picioare
Pălăria pe creştet
Şi cu bastonul în mână
Pornesc prin târg joviali,
Fudulindu-se în hainele morţilor.

Pe cunoscuţi îi salută zgomotos

Trecând triumfători pe bulevard
Cu o garoafă albă la butonieră
Cumpărată de la ţiganca din colţ
Cu mărunţişul găsit în hainele morţilor.
Limba boului

În cele din urmă s-a pus problema

Să se măsoare limba boului.

Întâi s-a încercat cu metrul

Apoi cu kilometrul
Dar nu a fost de ajuns.

Atunci s-au folosit tot felul de măsurători:

Distanţa dintre alfa şi omega
Cea dintre vid şi materie
Şi chiar cea dintre sens şi nonsens.
Dar tot nu a fost de ajuns.

Nimic nu a fost de ajuns.

Nimic n-o să măsoare niciodată

Cât e de lungă limba boului.
Povestea vorbei

Să-l legăm, ne gândeam, să-l legăm.

Dar nu ştiu cum se face
Că n-ajungea frânghia.

Să-l legăm, ziceam, să-l legăm.

Dar am băgat de seamă
Că gardul era putred.

Să-l legăm, ne-ndemnam, să-l legăm.

Când iată că văzurăm
Că nu aveam pe cine.
O, morţi

O, morţi, vă visez – şi voi trăiţi în visul meu

Cum aţi trăit pe vremuri.
Aveţi acelaşi chip şi mă strigaţi pe nume,
Iar eu mă-ntreb cum de-am putut să vă cred morţi,
Şi-mi spun că moartea voastră a fost pesemne un vis.

O, morţi, vă visez – şi voi trăiţi iarăşi în visul meu

Iar eu vă iau de mână fericit
Şi ne plimbăm pe sub pomi înfloriţi.
Închipuiţi-vă... mă mir, şi-ncep să povestesc
Ciudatul vis în care eraţi morţi.
Şi voi vă bucuraţi că m-am trezit.
Eroarea

Toţi mă vânau.
Făcându-şi pe seama mea tot felul de iluzii,
mă vânau.

Unii credeau că sunt morun,

Şi se şi vedeau în faţa castroanelor cu caviar.

Toţi mă vânau.
Convinşi că norocul le-a scos în cale o pradă nemaipomenită,
mă vânau.

Unii credeau că sunt caşalot,

Şi le sticleau ochii socotindu-mi tonele de grăsime.

Toţi mă vânau.
Urmărindu-şi cu îndărătnicie lacoma lor fericire,
mă vânau.

Iar eu nu eram decât bietul catarg

Al unei corăbii de mult sfărâmate.
Coşmarul

Rătăceam parcă printr-un oraş al câinilor.

Câini, numai câini treceau pe stradă
Unii într-o parte, alţii în alta.
Toţi purtau câte o servietă gălbuie
Şi treceau, plini de importanţă, într-o parte şi alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare

Şi nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Dacă din privirile pe care mi le aruncau
N-aş fi înţeles că servietele lor erau croite
Din piele de om.
Cocorul albastru

Am vrut să zbor.
Dar tocmai atunci umblau unii
Care tăiau aripile oricui voia să zboare.

Am vrut să fiu albastru.

Dar tocmai atunci cădea o funingine
Care murdărea tot ce era albastru.

Am vrut să fiu cocor.

Dar tocmai atunci se iviseră unii
Care prindeau cocorii şi-i puneau la frigare.
De-aş avea

Avec ses qatre dromadaires

Don Pedro d’Alfaroubeira
Courut le monde et l’admira.
Il fit ce que je voudrais faire
Si j’avais quatre dromadaires
G. Apollinaire

De-aş avea patru dromadere

N-aş mai visa hipopotami
Uitând de orice mamifere
L-aş tot citi pe Apollinaire,
Si j’avais quatre dromadaires.
De-aş avea patru dromadere
Mi-aş cumpăra un palmier
Şi stând sub el într-un hamac
L-aş reciti pe Apollinaire,
Si j’avais quatre dromadaires.
De-aş avea patru dromadere
Cu toate patru aş pribegi
În vasta lume de himere
Ce-a fost a lui Apollinaire,
Si j’avais quatre dromadaires.
De-aş avea patru dromadere
M-aş putea duce şi în cer
Ca un Turn Babel terminat
De dragul lui Apollinaire,
Si j’avais quatre dromadaires.
Apostazie

Se plâng de mine păduchii că nu-i iubesc.

Recunosc: – Nu-i iubesc.

Se plâng de mine şobolanii că nu-i pup în bot.

Recunosc: – Nu-i pup în bot.

Se plâng de mine hienele că nu ies cu ele la plimbare.

Recunosc: – Nu ies cu ele la plimbare.

Cu toate aceste spurcăciuni nu vreau să am a face,

Chiar de ar fi să nu întrezăresc, măcar, Nirvana.
Aş vrea să fiu cinci minute poet

Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet

unul dintre acei oameni pe care zeii îi întraripează
când vor să exprime în versuri o suferinţă sau o bucurie
– şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane
de oameni,
iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud
sunt cuprinse de aceeaşi adâncă tulburare.
Aş vrea să fiu, numai cinci minute, un astfel de om
extraordinar,
pentru a ţese – şi nimeni să nu-l găsească înjosit –
veşmântul poeziei
în jurul celei mai banale întâmplări cu putinţă,
întâmplare ce pe mine m-a emoţionat la culme,
şi aş vrea ca emoţia aceasta să nu se piardă, să o încerce
– o, de s-ar putea! – cât mai mulţi oameni.
Haideţi, degete ale mele, îndrăzniţi, încumetaţi-vă
să ţeseţi veşmântul de aur al poeziei
pe umerii răpănoşi ai acelei atât de prozaice întâmplări,
când dimineaţa unei urâte zile de toamnă m-a prins într-un
tren aproape pustiu,
şi într-o mică gară de munte, pierdută în ploaie şi ceaţă,
un alt călător, un ins cam antipatic, şi-a găsit să intre
tocmai în compartimentul meu.
Mă simţeam atât de bine singur, în trenul care străbătea
negura munţilor,
şi iată-l acum pe ăsta morocănos şi mirosind a câine ud,
iar pe deasupra – animalul – se şi apucă să mănânce.
Era evident un ins antipatic, cu nasul lui borcănat,
cu ochii bulbucaţi şi umezi ca de broscoi,
cu puţin păr în creştetul foarte ţuguiat,
de parcă l-ar fi strâns prea tare poarta prin care venise
pe lume.
Am văzut cu silă cum dintr-un petic de ziar
scoate o bucată de peşte, o ceapă şi un colţ de pâine,
şi ca să nu-l mai am în faţa ochilor, m-am întors spre
fereastră.
Dar apoi l-am privit iarăşi, cel puţin să mă înfurii
de-a binelea.

Ghemuit în colţul lui, ca într-o vizuină, intrusul a început

să înfulece,
mişcând capul în sus şi în jos, şi făcând apoi efortul suprem
în urma căruia îmbucătura îi aluneca în sfârşit pe beregată
şi iar întindea mâna spre hârtia slinoasă,
fără nicio lumină în priviri, ca şi cum ar fi împlinit
o osândă.
Şi deodată mi-am dat seama că n-avea nimic de băut
nici apă, nici vin, şi că în lipsa lor masa lui era un chin.

Din acea clipă, mişcarea capului său plină de efort şi

suferinţă
mi-a apărut sfâşietor de umană.

Atunci, am simţit pâinea şi ceapa, ca de piatră, zgâriindu-mi

gâtlejul,
ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele
meu,
ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele
umanităţii.

Cum curgeau afară pâraiele de munte după trei zile

de ploaie,
aşa a început să curgă prin mine torenţialul fluviu
al compasiunii.

Palid, şedeam în colţul meu, pradă unei puternice comoţii.

Atât de fierbinte şi necontrolat e valul dragostei de oameni
care îmi cotropeşte uneori, în cele mai banale împrejurări,
inima veşnic nepotolită şi flămândă.

Palid, şedeam în colţul meu, cuprins de o singură,

mistuitoare dorinţă,
ca, desfăcându-mi arterele, sângele să mi se prefacă în vin.
O, cum le-aş fi desfăcut atunci, lăsându-l să curgă, umplând
cu el o carafă,
pe care aş fi întins-o acelui om atât de antipatic şi totuşi
atât de uman, acelui frate necunoscut al meu.

Aceasta e întâmplarea banală pe care aş fi vrut să o îmbrac

în veşmântul poeziei,
dacă aş fi putut să fiu cinci minute, numai cinci minute,
un mare poet.
La colţ

Mult am mai fost eu pus la colţ, în genunchi:

Bogza Gheorghe, de ce nu deschizi gura, de ce taci?
Treci la colţ, în genunchi, pe coji de nuci!
E drept, nu prea învăţam la istorie.

Dar şi istoria, mai apoi, cât m-a pus la colţ!

Geo Bogza, de ce nu închizi gura, de ce nu taci?
Treci la colţ, în genunchi, pe coji de nuci!

Şi pe cranii de oameni.
Şi chiar pe craniul meu,
Să învăţ lecţia.
Să învăţ bine lecţia!
Geneză

Pe dealul bătut de soare

Copilul paşte cireada de bivoli.

Pe dealul bătut de soare

Copilul adoarme şi visează că
Bivolii îl zdrobesc mugind în picioare.

Copilul visează şi ţipă în somn

Iar bivolii pasc nepăsători
Şi nimeni nu ştie că acolo se naşte
În spaime cumplite un poet.

Pe dealul bătut de soare

Bivolii habar n-au de nimic
Dar tot sunt buni la ceva.
Sfaturile bătrânului fermier J.R. Williams
către fiul său Tom

Tu, fiul meu, să ai grijă de fermă.

Acuşi, unchi-tău John vine să mă ducă la spital,
De unde s-ar putea să nu mă mai întorc niciodată,
Ca şi biata Mary, maică-ta, care timp de patruzeci de ani
mi-a fost credincioasă soţie.

Tu, Tom, cât voi lipsi eu, să ai grijă de fermă,

Pe toate să le veghezi, nimic să nu-ţi scape din ochi.
Când fată vacile, ajută-le, fiindcă viţelul
E prost şi slăbănog – nevoie mare.
De-i cumva noapte, să duci în grajd un felinar,
Să ştie şi el că pe lumea asta vine la lumină.

Tu, fiul meu, de toate să ai grijă.

Vezi armăsarii, cât sunt ei de puternici,
De multe ori nu nimeresc să-şi semene prăsila.
Tu să-i ajuţi, cu multă blândeţe, cum m-ai văzut că fac
eu şi unchi-tău John.

Iată-l, a tras în poartă şi aşteaptă să mă ducă la spital.

Tu, fiul meu, să ai grijă de fermă,
Din zori şi până-n noapte fii cu ochii-n patru
Iar noaptea să dormi cu urechea ciulită
Şi cu puşca la îndemână.
De simţi ceva, să nu stai mult pe gânduri, să tragi
din prima clipă.
Uite, unchi-tău îmi face semn să vin.
Stai, John, că vin, să-i mai spun băiatului o vorbă
Despre scroafă.
Tu, Tom, cu scroafa să nu-ţi baţi capul,
Când va fi să se urce în copac,
Să ştii că se urcă!
Oricât ar fi de tânără şi de nătângă,
Oricât de bătrână şi de grea,
Şi oricât de înalt copacul,
Când va fi să se urce,
Să ştii că se urcă!

Stai, John, că vin!

Te las cu bine, Tom, şi ai grijă de fermă!
Cuprins

Din volumele:

Jurnal de sex (1929)

Coborâri / 7
Neajungeri / 8
Unduiri / 9
Fugiri / 10
Răniri / 11
Vieţuiri / 12
Umbriri / 13
Adânciri / 14
Pătrunderi / 15
Rotiri / 16
Aşezări / 17

Poemul Invectivă (1933)

Prefaţă la un roman de dragoste / 18

Poemul efebilor unşi cu untdelemn / 19
Poemul efebilor predestinaţi / 23
În toamna aceea / 24
În anul acela vechile aşezări se zdruncinară / 26
Vis împlinit sub răsăritul lunii / 28
Esseu / 29
Efebul gherdap provoacă moartea
batozei psihopate / 30
Poemul marinarilor venerici şi al femeii depravate / 32
Poemul destrăbălatelor frumoase / 34
Anica nebuna / 35
Prezentarea eroului legendar / 36
Poem ultragiant / 38

Ioana Maria. Şaptesprezece poeme (1937)

Ioana Maria e o corabie de demult

I [Ioana Maria, tu eşti acuma departe] /40
II [Ioana Maria, era o seară umedă de februarie] / 42
III [Oraşul fusese atunci acoperit cu zăpadă] / 43
IV [Ioana Maria, nopţile acelea] /44
V [Ioana Maria sunt dimineţi tulburi] /45
Pădurile de la marginea oraşului
VI [În dimineaţa aceea] / 46
VII [Odată am mers pe străzi Ioana Maria] /47
VIII [Iubesc şi acum Ioana Maria] /48
IX [Iubesc de asemeni Ioana Maria] / 49
X [Era o stea mare şi luminoasă] /50
XI [Ioana Maria, te-am întrebat eu atunci] /51
Şi mările ne poartă acum mai departe
XII [Erau după-amiezi Ioana Maria] /52
XIII [În toamna aceea Ioana Maria] /53
XIV [Ioana Maria au fost nopţi] / 54
XV [Ioana Maria au fost dimineţi] / 55
XVI [Ioana Maria sunt întâmplări] / 56
XVII [Ioana Maria noi nu am fost
decât două corăbii] / 58
Cântec de revoltă, de dragoste şi moarte (1945)

Motto: / 61
I [Există un oval primordial, de viaţă frământat] / 62
II [Fecioară galbenă rudă cu toate dezastrele] /63
III [Fecioară galbenă cu pulpe de nostalgie] /64
IV [Adu-ţi aminte revolta, nostalgia, lumina] /65
V [Fecioară galbenă cu surâsul ca o autopsie] / 66
VI [Adu-ţi aminte floarea convulsivă
şi fumegândă] / 67
VII [Fecioară galbenă rudă cu marile dezastre] / 68
VIII [Fecioară galbenă rudă cu toate dezastrele] / 69
IX [Fecioară galbenă rudă cu marile dezastre] / 70
X [Dar am învăţat fecioară galbenă să-mi iubesc] /71
XI [Dar mai departe, ca un pojar de lumini] /72

Orion (1978)

Urmuz (1928-1932)

Tăcerea dezlănţuită / 74
Preludiu la mizeria veacului / 76
Ploaie măruntă / 77
Bulevard amic / 78
Olga / 79
Elefantiada / 80
25 noiembrie / 83
Nedefinit interminabil / 84
Ploieşti triaj / 85
Roman / 86
Misterioasa crimă din comuna Buştenari / 88
Plat du jour / 91
Noul mers al inimii / 94
Antiromantica / 97
Metoda asasinului din Düsseldorf / 98
Bolnavul peisaj petrolifer / 103

Poem petrolifer (1934) / 104

Noaptea tragică (1933-1965)

De vorbă cu M. Blecher / 112
Teofil / 114
Dragoste care vii / 115
Noi, oamenii fluvii / 116
Amintiri din Polonia I / 117
Amintiri din Polonia II / 118
Noaptea tragică / 121
Coşmar H I / 122
Coşmar H II / 123
Coşmar H III / 124
Coşmar H VI / 125
Coşmar H VII / 126
Coşmar H VIII / 127
Coşmar H IX / 128
Coşmar H XI / 129

Eu şi palmierul (1945-1970)
Poem de solstiţiu / 130
Aş vrea să fiu bătrân / 132
Eu şi palmierul / 135

Statui în lună (1960-1977)

Lup de mare II / 137
Către Arhimede / 138
Barabas / 139
Torţa / 140
Oul fenomenal / 142
Hainele morţilor / 144
Limba boului / 147
Povestea vorbei / 148
O, morţi / 149
Eroarea / 150
Coşmarul / 151
Cocorul albastru / 152
De-aş avea / 153
Apostazie / 154
Aş vrea să fiu cinci minute poet / 155
La colţ / 158
Geneză / 159
Sfaturile bătrânului fermier J.R. Williams
către fiul său Tom / 160
Colecţia Antologia Tracus Arte este coordonată de Teodor Dună

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOGZA, GEO
Cântecul omului de vânzare / Geo Bogza ;
antolog. alcătuită de Teodor Dună.
- Bucureşti : Tracus Arte, 2018
ISBN 978-606-664-961-2

I. Dună, Teodor (antolog.)

821.135.1

www.tracusarte.ro
Editura Tracus Arte
Bucureşti, str. Sava Henţia nr. 2, sector 1
E-mail: office@edituratracusarte.ro,
vanzari@edituratracusarte.ro
Tel/fax: 021.223.41.11.

© Tracus Arte, 2018

Redactor: Teodor Dună

Imagine copertă: Mircia Dumitrescu
Copertă: Petru Şoşa
Tehnoredactare: Luminiţa Login

Bun de tipar: mai, 2018. Apărut: 2018

Tiparul executat de S.C. WorldMediagraph Bucureşti
Contravaloarea timbrului literar se depune în contul
Uniunii Scriitorilor din România