1

Ariciul Ghimpişor şi ciuperca fermecată

În adâncul Pădurii celei mari, chiar în mijlocul ei, se întinde încă de la

începutul timpului Poiana Prieteniei, locul unde animalele vin să se întâlnească şi să
se sfătuiască în vremuri bune şi în vremuri rele. Poiana este străjuită de un stejar uriaş,
vechi de secole, cu trunchiul gros şi noduros. În scorbura cea mare şi încăpătoare a
acestuia au ales animalele să amenajeze şcoala doamnei Bufniţa. Aici vin, zi de zi,
puii animalelor să înveţe rostul şi obiceiurile Pădurii şi ale Râului.
Într-o zi aurie de toamnă, Ariciul Ghimpişor păşea voiniceşte pe cărarea
şerpuitoare de lângă râu, îndreptându-se spre şcoala din poiană. Purta ciuboţele roşii şi
o şepcuţă verde din macriş şi era vesel nevoie mare. Avea şi motive – era prima zi de
şcoală şi avea să cunoască o mulţime de animale şi să îşi facă o mulţime de prieteni. O
dată ajuns în poiană, Ghimpişor se apropie plin de încredere de una dintre băncuţele
din ghindă în jurul căreia se adunaseră deja câteva animăluţe mai matinale.

- Bună dimineaţă, eu sunt Ghimpişor, zise vesel ariciul nostru.

- Ha, ha, ha – râse iepuraşul Ţopăilă – ce mai pernă de ace! Cum de poţi şedea
pe perna asta de spini, măi castană ţepoasă?! N-am mai pomenit aşa un
animal!
- Dar nu sunt „castană ţepoasă”! Sunt Ghimpişor şi sunt un arici. Aricii au ace!
- Acele nu sunt blană, punctă cu superioritate veveriţa Riţa, gesticulând afectată
cu degetul. Uită-te la blana mea moale, catifelată şi roşie ca focul. Asta este O
Blană!
- Poate are el un motiv pentru care preferă acele, insinuă cu răutate vulpiţa
Şireţica.
- Dar nu-i adevărat! Nu prefer acele, suspină gata să plângă Ghimpişor. Uite,
dacă vreţi îmi pot înveli acele în puf de păpădie; voi fi mai pufos!
- Oricum, n-ai blană! Se vede, aşadar, că nu eşti bun de nimic, hotărî Ţopăilă.
- Chiar aşa, întări Riţa. Nu poţi sta cu noi fără BLANĂ! Şi întorcându-i spatele,
iepuraşul Ţopăilă, veveriţa Riţa şi vulpiţa Şireţica porniră să îşi găsească un alt
loc în scorbură.
 2

Confuz, copleşit de durere şi disperare, Ghimpişor nu mai auzea nimic în jurul

lui. În minte îi răsunau neîncetat cuvintele „Nu ai blană!”, „Nu eşti bun de nimic, dacă
nu ai blană!”. Era cutremurător! Nu îşi dăduse seama deloc până atunci că NU AVEA
BLANĂ! Ameţit, se întoarse şi ieşi clătinându-se din scorbură. Fără să ştie ce face,
porni abia târându-şi picioarele spre pădurea întunecată. Şoricelul Cronţănici, care
asistase tăcut la discuţie, ţopăi mărunţel în urma lui.
- Stai! Aşteaptă-mă, chiţăi Cronţănici. Şi mie mi-au spus că am o blană gri şi
neinteresantă! Te rog, nu te duce singur în pădure! E periculos!
„Cel puţin tu ai o blană”, gândi amărât Ghimpişor, înaintând spre desişul întunecat. Şi
astfel, puţin câte puţin, un Ghimpişor abătut şi nenorocit, cu un Cronţănici tot mai
îngrijorat pe urmele lui, se afundau din ce în ce mai mult în pădurea necunoscută. Cu
cât înaintau mai mult, locurile deveneau tot mai sălbatice şi mai străine. Copaci uriaşi,
cu crengile încărcate de pânze de păianjen, tufe dese şi ferigi înalte ca nişte pomişori
le îngreunau tot mai mult drumul.
- Te rog, haide să ne întoarcem, chiţăi disperat Cronţănici. Uite ce nori negri se
adună şi se lasă în curând noaptea.
Era însă prea târziu. Un fulger izbucni în înalt şi se porni o ploaie rece de
toamnă, care mătură cu rafalele ei pământul. Speriaţi, Ghimpişor şi Cronţănici se
prinseră de mână şi se lipiră de codiţa burtoasă a unei ciuperci uriaşe, apărută ca din
pământ.
- Va trebui să rămânem aici peste noapte, zise Ghimpişor. Nu putem merge mai
departe pe ploaia asta. Este şi foarte întuneric şi riscăm să ne adâncim şi mai
mult în pădure.
- Vai de noi şi de noi. Dacă ne prinde ceva la noapte! Mici cum suntem, ne
înghite cât ai clipi, ţâţâi Cronţănici.
- Îmi pare rău că suntem aici şi numai din vina mea, zise trist Ghimpişor.
Încearcă să dormi puţin, te voi păzi eu, îi spuse el lui Cronţănici.
 3

Ghemuindu-se lângă ciupercă, şoricelul murat până la piele, înfrigurat şi

paralizat de frică închise ochii mai mult să nu mai vadă grozăvia din jur. Aşezat lângă
el, Ghimpişor privea pierdut pălăria ciupercii - avea lamele aurii şi un miros
îmbătător, parfumat... Treptat, pleoapele îi deveniră tot mai grele, până când alunecă
într-un vis ciudat. Se făcea că ciuperca aurie se transformă într-o zână bălaie şi
luminoasă care îi cânta cu o voce ca de clopoţel:
„În lumea largă, nesfârşită,
Fiinţe sunt şi mici şi grase,
Ursuze, vesele, păroase,
Subţiri, rotunde ori ţepoase,
Într-o mulţime infinită.
Şi-un rost îşi are fiecare,
Un loc al lui în lumea mare,
În felul lui să-i dea splendoare.”
Vocea zânei, caldă şi parfumată asemeni ciupercii, părea să îi inunde întreaga
fiinţă, liniştindu-l şi dându-i speranţă şi încredere. În momentul acela, Ghimpişor se
trezi brusc. Ploaia cădea în rafale tot mai reci, în timp ce pădurea răsuna de urlete
fioroase. Iar el era un arici şi la picioarele lui se chircea un şoricel mic, ud, îngheţat şi
speriat. În acel moment, Ghimpişor se regăsi pe sine şi fără să se gândească prea mult
îl luă pe Cronţănici în braţe, îl strânse bine la piept şi se făcu ghem. Încălzit de corpul
lui Ghimpişor şi bine protejat de ţepii ascuţiţi ai acestuia, Cronţănici începu să se
dezmorţească şi zâmbi timid:
- Ştii, mie îmi placi foarte mult aşa cu ţepi. Chiar dacă probabil că nu ne vom
putea juca cu baloane colorate.
Undeva, împletită în ropotul ploii, o voce suavă plutea ca un ecou:
„...Şi-un rost îşi are fiecare,
Un loc al lui în lumea mare,
 4
În felul lui să-i dea splendoare.”

A doua zi dimineaţa, Ghimpişor şi Cronţănici se treziră înconjuraţi de părinţii lor, care

împreună cu prieteni şi vecini îi căutaseră toată noaptea disperaţi. Aşezându-se cu toţii
pe iarbă, cei doi năzdrăvani le povestiră prin câte peripeţii au trecut. Când se uitară în
jur, ia ciuperca de unde nu-i!
- Bine, dar sigur ne-am culcat sub ea, zise înciudat Ghimpişor. O ciupercă mare,
cu codiţa groasă şi lamele aurii cu miros parfumat! Cum putea să dispară fără
urmă?!
- Zâna zorilor aurii apare doar celor care nu au învăţat încă să se iubească pentru
ceea ce sunt şi nu pentru ce ar vrea alţii să fie, zise isteaţă Bufniţa. Tu ai putut
să îl aperi pe prietenul tău doar când mintea ta a fost pregătită să accepte că
valoarea ta stă în faptul că eşti arici. A fi arici înseamnă, desigur, şi lucruri
plăcute şi mai puţin plăcute...aşa cum înseamnă să fii orice altceva.
- Şi înainte, de ce nu m-am putut face ghem, întrebă Ghimpişor.
- Înainte ai fost foarte trist pentru că ţi-ai spus că eşti un nimic...iar nimicul nu
se poate face ghem, încheie cu înţelepciune doamna Bufniţă.
 5

Este vară, cald şi miroase a fructe şi a miere. În scorbura cea mare şi

încăpătoare a stejarului din Poiana Prieteniei animalele s-au strâns să sărbătorească
sfârşitul de an şcolar. Ariciul Ghimpişor, Şoricelul Cronţănici, Iepuraşul Ţopăilă,
Veveriţa Riţa şi Vulpiţa Şireţica împreună cu toţi colegii lor se bucură de notele bune
primite şi de petrecerea care va urma. Sunt buni prieteni şi au petrecut multe momente
frumoase împreună în acest an şcolar. Au învăţat că fiecare este deosebit în felul lui şi
că asta îi face mai puternici. Nu s-au mai întristat spunându-şi că nu sunt buni de
nimic, ci au privit cu speranţă la lucrurile bune şi frumoase pe care le pot face.