(Cu Urmuz la pedale)

Ecce thema – linea, raza!

ceasul solar, așadar continuum-ul, cultul Soarelui, geaba Nilul,
muchiile piramidei nu se întâlnesc, vârful nu există, unde se termină umbra?,
întreb, domnilor egipțieni și azteci, dispăruți pe veci, ori - ceasul burg-cartezian, mă îndoiesc
deci
tic,
triumf binemeritat al roatei zimțate, palid imitată de strănepotu-i digital,
centaur nefericit, jumătate miriapod mineral prins în microbăltoaca cristalului lichid,
iar de la brîu în jos–fără
tac
- Marea Tăcere, adio muzici și în bună succesiune logică, adio mirosuri, adio epiderme,
se compară oare billgateșii de azi cu marele ceasornicar Ițhac Wephtone?
Timpul nu e nesfârșit nici în mic, nu putem trăi mai puțin de-o cuantă,
viitorul nu e al cipului încremenit, ci al păienjenilor - de vreme ce sunt infinit mai complicați
și pot umbla pe ape!
Pe scurt, vine și vremea lor, a mecanismelor moi, vagi, fuzzy,
mânate de fractali olfactivi în rezonanță cu fotoneii drăguți rupți din Soare,
totul pe muzică de Beatles,
aranjată de Alphonse Allais, cu Urmuz la pedale și Boris Vian la clapele pianococktail-uluil…
Totul este joc, zâmbetul tău, privitorule, e hrana mea ceea de toate zilele, ne trebuie un pic
de nebunie, zice Zorba,
norocul e la liber,
încă…