Cele două expediţii în Africa

s-au făcut cu concursul şi

participarea scriitorului
Iosif Constantin Drăgan
căruia îi dedicăm această carte

SAHARA SUPRAEXPUSĂ

La ora nouă survolăm deserturi, citind note despre aceste locuri blestemate:
Sahara este populată de peste şaizeci de specii de mamifere, de nouăzeci de specii de păsări,
de treizeci de specii de reptile şi de numeroase nevertebrate. Campionii rezistenţei în deşert sînt cămila
şi măgarul, care pot Indura soarele arzător, fără apă şi hrană, vreme de şase zile. În acest răstimp, scad
foarte mult în greutate, dar îşi recapătă vigoarea de îndată ce absorb lichidul necesar rehidratării.
Cămila este capabilă să suporte pierderea unei cantităţi de apă egală cu treizeci la sută din greutatea sa,
dar în acelaşi timp poate să absoarbă o cantitate de apă egală cu şaptezeci la sută din propria-i greutate.
Temperatura corpului ei nu e constantă, ca la celelalte mamifere, ci creşte cu şase grade Celsius în
timpul zilei, evitîndu-se astfel pierderea de apă prin evaporare, şi scade odată cu lăsarea serii.
Pămînt sterp, ars, dune de nisip încreţite, strînse ca nişte cearşafuri între vertebre roase de vînt.
Nici o pată de culoare vie. Nici un drum şi nici măcar o colină. Plaiurile de nisip se perindă lent şi se
confundă cu norii. Sahara, pe care mi-o închipuisem întotdeauna ca o plajă nesfîrşită, nu este decît un
ţărm al văzduhului, o coastă stearpă a continentului negru, cu volume pietrificate şi humă crăpată.
În timp ce eternitatea se derulează la zece mii de metri sub aripi, în avionul companiei
„Olympic" se dau filme colorate şi Ulysse îşi împarte timpul urmărind viziunile fantastice ale planetei
şi captînd imagini rare, iac apoi privind concentrat şi satisfăcut filmul de pe micul ecran. Constantin se
află undeva în faţă. I se vede creştetul capului şi din nemişcarea lui îmi dau seama că stă aplecat asupra
documentelor pe care le scoate fie din borsă negra, fie din borsă gialla. El poate lucra necontenit, în
orice condiţii, netulburat de vuietul jeturilor, de prezenţa oamenilor străini, de navigaţia deasupra
norilor şi a straniilor peisaje africane. Din cînd în cînd, sorbind o gură de pepsi, se uită peste umăr pe
fereastră, cu aerul omului care îşi adună gîndurile, şi, în tăcere, îşi consumă recreaţia dintre două feluri
de muncă.
În golul de dedesubt, aerul e roşcat, cerul albastru pur, soarele puternic, prefăcînd hîrtia pe
care scriu într-un ecran orbitor. Lentila ceasului meu aruncă cercuri pe pereţi şi sclipirea ei pare a se
înscrie în ansamblul de fenomene optice ale lumii cosmice. Pe alocuri, nisipul arată ca şi cum ar fi fost
călcat de picioare de elefant. Creste de munţi sterpi se ridică în deşert şi se prelungesc spre sud, cu
forme obosite şi albii uscate. Norii trec ca nişte perdele, sînt transparenţi, niciodată încărcaţi cu tonele
de apă care ar putea să fertilizeze spaţiul bîntuit de monotonie şi tristeţe.
La ora nouă şi jumătate încep să se arate semne ale vegetaţiei, de un colorit negru-stins.
La ora zece apar păduri amăgitoare, ca apele mării, şi ele surprind în această zonă arsă şi
scormonită. Nisipul acoperă galeriile ca apa, inundă, dar nu poate depăşi cocoaşele de culoare închisă,
bube mari rămînînd asemenea unor insuliţe. A stăpîni o astfel de ţară înseamnă a nu stăpîni nimic. Dar
poate că de aici înainte deşertul va ajunge un domeniu al industriei. Cineva făcea un calcul şi arăta că
un port-avion american costă mai mult decît ar costa fertilizarea Saharei. În fond, şi mările erau teritorii
ingrate, în care omul nu era în stare să lucreze, dar ele au fost cucerite cu corăbiile, iar acum numeroase
teritorii lichide sînt plantate cu turle de sonde. Urît, pustiul nu trebuie judecat sub raport estetic,
deoarece monstrul industrial nu se arată interesat de acest aspect al planetei.
Circuri de pietre, amfiteatre în ruină, impresie de vestigiu antic. Iată şi oazele, aceste pete de
culoare întunecată, tăiate de cîte o cărare şerpuitoare, parcă nesigură şi timidă. Totuşi, există varietate şi
în monotonie. O schimbare a formelor şi nuanţelor, un joc al luminii în oglinzile microscopicelor
cristale. După ce îmi iau privirea de la fereastră, văd imediat altceva. Cele două reactoare de pe aripă
sclipesc în soare şi înaintează ca nişte bastimente paralele. „Olympic 707" e un uriaş, o mică planetă în
spaţiu, ducînd o colectivitate efemeră.
La ora unsprezece tot deşert, tot zone de piatră şi pămînt, de data aceasta de culoare roşie.
Sahara pare o plită încinsă. Filmul s-a terminat şi stewardesa acoperă ecranul cu un capac. Trecem pe
deasupra oraşului Khartum, dar nu vedem decît albia unui fluviu. Imagini mai dense, epiderma apelor
uşor confundîndu-se cu umbrele norilor, pete închise pe o coală gălbuie, înaintăm de-a lungul Lacului
Rudolf şi-l vedem ca pe o butelie răsturnată. Apele-i gîlgîie în pîlnia largă a Kenyei. În coastele
Saharei, lacul albastru şi lung de trei sute de kilometri este un pumnal cu lama strălucitoare şi ucigaşă.

UN PERSONAJ DIN JULES VERNE

 Constantin ţinea să-mi arate Africa şi cînd s-a ivit oraşul Nairobi, m-a îndemnat să îndepărtez
obloanele ambelor ferestre şi să privesc din plin spectacolul aerian. Îi plăcea că eram emoţionat. Era
preţul eforturilor şi al aşteptării sale. Vedeam cartiere dese, prelungi, şi-mi închipuiam că Nairobi este
un oraş-parter, cu cîteva turnuri în centru. Apariţia pămîntului după oceanul de nori era o surpriză. În
plină iarnă, ploile scuturau cerul aproape în fiecare zi şi întinsul verde aburea în răcoarea dimineţii. Mă
gîndeam la animale, dar a le vedea de sus era prematur. Aşa cum în Grecia mă uitam mereu după
silueta Acropolei, aici aş fi vrut, chiar din timpul nopţii, să fi văzut piramidele, Nilul, Marea Roşie şi
chiar zăpezile de pe Kilimandjaro. Nimic din toate acestea. Cu totul altceva. Un peisaj bucolic, cu
verdele crud al ierbii, cu arbori în pîlcuri sau răzleţiţi şi sălaşe de lemn.
— Să dăm ceasul cu o oră înainte! spune Constantin.
Am făcut-o. Apoi m-am uitat din nou în zarea de safir. Cerul era mai mult verde decît
albastru, transparent ca o acuarelă.
— Se vede cît de colo că aerul nu-i poluat! conchide prietenul meu. Kenya este o ţară sănătoasă şi
răsfăţată. Uzinele ei lucrează în Europa. Aici ajung doar produsele industriale şi vei vedea că sunt
destule.
Constantin a fost de cîteva ori în Kenya. Cu vreo zece ani în urmă a traversat Africa în patru
săptămîni. A făcut şi înconjurul lumii, ca un personaj din Jules Verne, cu singura deosebire că toate
călătoriile lui nu sînt fanteziste, ci reale. Mă face să-mi reamintesc de Fiii Căpitanului Grant, de
20.000 de leghe sub mări, de Ocolul Pămîntului în 80 de zile. În timp ce Jules Verne a vizitat cu iahtul
său Saint Michel doar ţările nordice şi cele ale Mediteranei de vest, iar cu vaporul cu zbaturi Great
Eastern a trecut Atlanticul, urmărind instalarea cablurilor transoceanice şi lăsîndu-se inspirat pentru
unul din romanele sale, Constantin a cercetat toate insulele Baleare, ţărmul Spaniei, ţărmurile Italiei,
ţărmurile Greciei şi Turciei, iar cu avionul şi maşina, cu trenul şi cu vaporul a străbătut toate
continentele. Îl bîntuie gîndul să-şi scrie sistematic memorialul de drum, dar îi va fi imposibil să-şi
reamintească (deşi ţine un jurnal zilnic şi din vreme in vreme îşi dictează impresiile la magnetofon) cîte
luni de călătorie şi cîţi kilometri a parcurs, îţi arată cu mîndrie paşaportul scăpat de naufragiu, cu sute şi
sute de vize din numeroase ţări ale lumii.
Gigantul companiei East African Airways, cît trei vagoane dispuse în lungime, înainta
imperturbabil, trecea prin pîcle. Simţeam acelaşi sentiment ce l-am mai încercat odată, cînd am descins
în Mongolia. Aceeaşi puritate şi aceeaşi natură nesiluită de om. Nici o mişcare, doar anumite hieroglife
răzleţe. Spre uimirea mea, am aterizat pe unul din cele mai moderne aeroporturi din lume, placă
turnantă şi punct de legătură între patru continente. Constantin a apucat-o înainte, la coborîre. Ne-a
întîmpinat o kenyană cu perla în nară, după obiceiul indian. Stewardesa noastră şi-a pus o pălăriuţă în
claia de păr, acoperindu-şi doar moţul frunţii, comic.
Căţăraţi pe reclame, pe garduri şi terase, zeci de negri aşteaptă şi pîndesc avioanele ce vin de
pretutindeni şi viziunea aceasta uluitoare îi ţintuieşte locului ore şi ore întregi. Stau vrăjiţi, muţi de
încîntare, căutînd să-şi desluşească aceste mistere ale unei lumi necunoscute.
Constantin pleacă în oraş să-mi obţină viza de intrare, cerută telegrafic de la Dar Es Sălam.
Rămîn în sala de aşteptare, sub candelabre, ascultînd bufnituri de ştampile şi glasuri neauzite pînă
acum. Îmi plimb ochii în jur. O inscripţie în suahili: Abiria Wanaobadili Ndege, adică „tranzitul
pasagerilor". Ofiţeri de aviaţie în uniformă cafea-cu-lapte, indiene frumoase şi distinse, cu rochii lungi,
vameşi în uniformă cărămizie, vorbind zgomotos, mişcîndu-se tot timpul şi gesticulînd ca nişte
balerini. Se saltă cu îndemînare, şed pe birourile din centrul încăperii, apoi deplasează zgomotul în alt
colţ al sălii şi se tolănesc în fotolii. Acum stau chiar sub portretul preşedintelui Mzee Jomo Kenyatta.
Încălţaţi în pantofi, atît ei, cît şi negresele cu picioare uscate şi suple, purtînd toc înalt, au ceva nefiresc
şi înţepat. Atleţi în haine de funcţionari.
Majoritatea localnicilor vorbesc englezeşte, dar între ei se înţeleg şi în suahili, una din cele
peste o sută de limbi din familia bantu, vorbită în jumătatea de sud a Africii, în Tanzania, în Kenya, în
Kinshasa şi Kisangani, pe coasta Somaliei şi în insulele Comore. Zeci de milioane de africani o
folosesc fie ca limbă principală, fie ca a doua sau a treia limbă. Istoria limbii suahili este curioasă. N-a
fost niciodată limba unei societăţi anume, ci a unor comunităţi trăind pe coasta oceanului (dealtfel, în
arabă, suahili înseamnă „coastă"). În secolul trecut s-a încercat unificarea limbii suahili cu dialectul
Zanzibarului, stabilindu-se un dialect-standard abia în anul 1930. Acest dialect este folosit în şcoală,
administraţie şi presă, deşi nu are nici cincizeci de ani vechime. Suahili a absorbit numeroase cuvinte
străine, datorită faptului că a fost folosită intens în schimburile comerciale. Portughezii au transferat în
suahili o seamă de termeni (meza — „masă", parafujo — „tirbuşon", gereza — „închisoare"). Arabii au
transmis, de asemenea, sute de termeni din variate domenii. Cresc însă necontenit împrumuturile din
limba engleză. În literatura poetică, singură suahili a reuşit să se impună faţă de toate celelalte limbi
bantu. În secolele trecute versurile erau inspirate de islam, dar în secolul nostru a înflorit şi o poezie
laică; mai cu seamă pe coasta de nord-vest a Kenyei, în jurul localităţilor Lamu şi Mombasa şi în
Tanzania, pe insula Pemba. O seamă de ziare publică mereu poeme în suahili, dar ele sînt greu de
înţeles, deoarece convenţia poetică cere ca „intenţiile lirice să se ascundă în spatele unui ecran de iluzii
deviatorii". În proză se remarcă scriitorul tanzanian Shăban Robert, prin umorul înţepenit, precum şi
Sheikh Mohamed Said din Zanzibar, cu romane detective. De reţinut că în ţara leilor, cuvîntul siniba în
kisuahili se referă admirativ la ei.
Sosesc şi pleacă numeroase nave aeriene, unele de mare tonaj. Cînd se ridică, zguduie corpul
clădirii. Prin faţa ferestrelor se mişcă profundorul unui cargou aerian, cu cîrma puternică semănînd cu
pînza unei corăbii: Air Madagascar. Cu tot traficul mare, aeroportul are un aspect provincial. Sălile sînt
răsunătoare, pustii la orele dimineţii. Straturile de flori din faţa restaurantelor îmi atrag atenţia: tufe
mari, în plină înflorire, cu potire lungi şi delicate, flori violacee semănînd cu stînjeneii, flori roşii cu
stamine lungi ca nişte mustăţi, cu frunze groase, verzi pe faţă şi sîngerii pe dos, săbii verzi de peste un
metru, fără flori, plante violete cu frunza prelungă şi groasă, flori galbene, altele mărunte în tije
prelungi, buchete ca liliacul. Dincolo de pistă, arbori cu coroana rară. În zare, un singur pisc de munte,
ca o insulă de piatră în oceanul verde. Norii plutesc plumburii, briza răcoroasă e plăcută. Pe cea mai
largă circumferinţă a sferei pămînteşti, în inima Africii, mă simt ca la Suceava, unde, săptămînă
trecută, dogoarea era mult mai mare.
Negresele au pantofii prea largi şi-i tîrîie pe dale. Tichiuţele lor sînt prevăzute cu o banderolă
de leopard şi seamănă cu nişte tamburine. Doi electricieni înlocuiesc o lampă fluorescentă din tavan.
Au intrat trei „leopardese" şi au trecut surîzătoare spre avion. Un ofiţer de vamă m-a invitat la o cafea
sau la un coniac, sus. Vameşii simt ca o povară aşteptarea mea. Difuzoarele transmit muzică simfonică.
O indiană îmbrăcată în voaluri lungi, cu mijlocul gol, arătîndu-şi pîntecele şi spinarea soseşte cu o
gigantică aeronavă etiopiana. Duce un copil în coş. L-a lăsat jos, în faţa ghişeului vamal, apoi l-a luat în
braţe.
Constantin se apropie grăbit, însoţit de un bărbat trecut de patruzeci de ani, şeful
reprezentanţei economice a României din Nairobi. Se numeşte Panait. (Ne vom mai întîlni deseori,
vom face împreună una dintre cele mai frumoase incursiuni la Amboseli, în umbra lui Kilimandjaro.)
Cei doi glumesc spunîndu-mi că n-au reuşit să facă nimic şi că nu-mi rămîne altceva decît să mă întorc
în Europa cu primul zbor. Împăcat cu orice eventualitate, le răspund că, de vreme ce călătoria este
aventură, dacă Africa nu mă primeşte, atunci nici eu nu mai vreau s-o văd. În clipa următoare se
apropie ofiţerii vamali şi-mi cer paşaportul.
Panait conduce un Mercedes alb, cu volanul pe dreapta. Ne face o introducere utilă, definindu-
i pe africani drept „copii mari, uşor de supărat, uşor de împăcat". Maşina goneşte pe o şosea asfaltată,
printre cîmpuri necultivate, fără nimic tipic. Cînd apar cîteva mari reclame, Panait spune că modelul de
viaţă capitalist le-a adus africanilor şi multe neajunsuri. Se dau şi aici filme sexy. Nana mai rulează
încă. Se pare însă că negrii nu se arată prea impresionaţi de scenele erotice, considerîndu-le normale.
Trecem pe la reprezentanţa noastră economică, după ce am străbătut bulevarde moderne şi am
contemplat clădiri demne de admiraţie. De aici, Panait ne transportă la un bungalow reţinut pentru noi
pe Matheson Road, unde mi s-a rezervat o încăpere frumoasă, cu o fereastră cît peretele, dînd spre
grădină. Unicul tablou era o gravură înfăţişînd o răpire, în stilul filmului mut dintre cele două războaie.
Textul spunea: DIRTY WORK AT THE CROSSROADS — A'MELLERDRAMMA'SONGS —
FROM JANUARY 5TH. Mici lampioane albastre pe pereţi şi lămpi cu veioză pe noptieră, făcute din
sticle de Chianti. Îngrijitorul casei, Alee, după ce i-a ajutat lui Constantin să-şi despacheteze lucrurile şi
să se instaleze în apartamentul de la etaj, a coborît la parter şi mi-a pregătit patul cu multă grijă,
surîzînd ori de cîte ori îl priveam, cu discreţie şi bunătate. Apoi, inspecţia grădinii şi a dependinţelor.
Trecem pe la bazinul neterminat, pe sub lămîi, pe lîngă gardul viu, printre plantele brumate cu flori
galbene. A apărut James, un tînăr cam rupt, care se dă drept grădinar şi propune o seamă de lucrări.
Constantin îl întreabă de ce nu-şi coase gulerul. El crede că e inutil. Ne explică răbdător şi blînd că nu
ţine la aspectul său estetic şi că destinul hainelor este să se rupă. Nimic de mirare dacă o haină începe
să se degradeze. E de preferat chiar ca o haină de lucru să fie deteriorată. Te simţi mai bine în ea.
Nevasta? Nici nu s-a gîndit să i-o coase, deşi ştie să coase şi nu i-ar fi greu.
Am ieşit cu maşina la cumpărături. Constantin caută un motoraş pentru a preface un casetofon
în magnetofon. O asemenea temă a dat-o lui Giovanni şi lui Bellini la Milano. El însă vrea să le-o ia
înainte şi să le demonstreze că un magnetofon, cu piesele de schimb absolut necesare, poate fi făcut şi
în atelier. De fapt, ceea ce urmăreşte nu este o simplă „adaptare" sau o „inovaţie", ci o invenţie în toată
legea, care cere studii şi unelte perfecţionate. Constantin redevine deseori sîrguinciosul licean din
Lugoj, care se ocupa cu radiotehnica şi se ambiţiona să dea primul aparat de radio din oraş. Desigur,
multe lucruri au evoluat între timp, iar tranzistorizarea este ea însăşi o artă savantă. Chiar dacă nu
izbuteşti, faptul că te preocupă este o relaxare şi o instruire, abătînd gîndurile grele de la numeroasele
activităţi din Europa. Aici, fără telefoane, fără specialişti, fără relaţii publice şi mai ales fără
obişnuinţele obsedante. Constantin se poate consacra în voie acestor preocupări adiacente şi secundare,
citind şi redactîndu-şi memoriile, iar noaptea lucrînd la magnetofonul său miniaturizat. Treptat, îşi
cumpără unelte fine şi piese de schimb. Camera de sus, unde exista un birou al doctorului Michelazzi,
s-a transformat într-un adevărat atelier.
Am văzut motoraşe care funcţionau cu baterie. Îi trebuiau de mai multe feluri, unul subţire şi
suficient de puternic. Îl aşteptam uneori în maşină, privind lumea de pe stradă: un arab cu burnus şi
rochii peste rochii, cea albă peste cea colorată, trecînd pe stradă ca o sperietoare, femei înveşmîntate cu
mari şaluri pe cap şi pe umeri, unele îmbrobodite, de parcă ar fi fost bolnave, încadrînd chipul într-o
ramă, fete tinere în mini, cu picioare lemnoase, nedeprinse cu tocurile şi călcînd ca împiedicate.
Femeile cumpără veşminte ca la talcioc. Marfa se aşează adesea nu pe mese, ci direct pe pămînt.
Vînzătorii stau pe cîte o ladă iar clienţii se apleacă de şale sau se aşează pe vine, ca să le aprecieze.
Fuste în dungi semănînd cu şervetele noastre îmbracă femeile pînă la piept, uneori lăsînd sînii afară,
spre a fi decoraţi cu mărgele. Capul prins în basmale sau turbane mai complicate.
La Tiny Toys, un magazin de jucării, am trăit un moment de aventură. Stăteam să privesc
picioarele lustruite ca lemnul de cireş, pipele de tutun, sculele de tot felul din vitrine, aparatele
electronice, poşetele, statuile de lemn, în timp ce prietenul meu cerceta jucăriile acţionate prin
telecomandă. Deodată, cînd m-am uitat după dînsul, nu l-am mai văzut. Am ieşit în stradă şi am
aşteptat acolo vreo jumătate de oră. Apoi am început să mă alarmez. Mă uitam la negrii care intrau şi
ieşeau din magazin. Voiam să prind de pe figurile lor vreo urmă suspectă. Nu desluşeam nimic.
Constantin dispăruse ca înghiţit de pămînt, îmi treceau prin minte tot felul de gînduri prăpăstioase.
Mereu vorbisem în ultimele zile despre isprăvile mafioţilor din Italia şi despre răpirile de oameni.
L-am căutat în magazinele alăturate. Am trecut la cafenea. Tot spunea el că vrea să se
învioreze, deoarece presiunea atmosferică era mare şi noi ne simţeam moleşiţi, căscînd de somn. Dar
nici acolo nu l-am aflat. Mă gîndeam ce să fac, la cine să mă duc. Să anunţ poliţia? Să alerg la agenţia
de Safari a doamnei Tozzi? Şi ce să-i spun? Că a dispărut Constantin în împrejurări misterioase, într-un
magazin cu jucării? Şi dacă însuşi Constantin îmi juca o farsă? Maşina noastră rămăsese la geamie. Nu
se clintise din loc şi nici eu n-o scăpăm din ochi. Era de presupus că voia să se distreze pe seama mea şi
că mă privea de undeva pe o fereastră, rîzînd. Nu era în firea lui. Dar dacă ar fi fost aşa, atunci ar fi
trebuit să mă prefac decis să părăsesc locul şi el ar fi ieşit la iveală. M-am dus spre maşină, dar
Constantin tot n-a apărut. Mă sprijineam de ceasul de marcaj al staţiei de parcare, cercetam cu ochii
vitrinele şi, înainte de a face pasul decisiv, m-am dus să mai arunc o privire la Tiny Toys. Un negru
intrase înaintea mea şi-i şoptea ceva la ureche casierului. Apoi amîndoi s-au uitat parcă prevenitori spre
mine şi au tăcut. Mă gîndeam: tot ce se poate ca aceşti doi africani să conspire, după ce l-au închis
undeva pe Constantin şi acum vor să-l transporte în altă parte, fără ca eu să prind de veste. În clipa
următoare, prietenul meu a ieşit dintr-o pivniţă. Fusese în depozitul de jos împreună cu vînzătorul şi
alesese acolo, dintr-un vraf de piese de schimb, vreo cinci motoraşe. S-a mirat, a rîs auzind ce-am
crezut despre dînsul şi, părîndu-i-se nespus de hazlie această întîmplare, mi-a cerut s-o notez.
Pînă după miezul nopţii a tăiat, a montat, a probat motoraşele pentru magnetofon, imaginînd
tot felul de sisteme. Din păcate, unele motoraşe erau prea puternice, altele prea mari, altele prea
gălăgioase. Rămînea de rezolvat una din cele mai dificile probleme: transmisia mişcării către celelalte
piese ale aparatului. Tot ce reuşise deocamdată a fost să taie pereţii despărţitori ai saşiului spre a face
loc noilor piese. L-am lăsat singur şi el a lucrat în continuare pînă spre ziuă.
James, grădinarul, îl aştepta în curte de dimineaţă. Constantin a pornit imediat cu el în jurul
casei, imaginînd o nouă ordine posibilă. Ascultînd părerile tînărului avid de lucru, Constantin se şi
vedea îmboldit la activitate, deşi îşi propusese să se rezume aici doar la lectura şi revederea
manuscrisului, precum şi la inofensivele fantezii electronice. Se gîndea să plătească refacerea
straturilor de flori, a gardului cu porţiuni rărite şi a aleilor. L-am văzut pe tînărul african cum pleacă
plin de mulţumire. Senzaţia de aşteptare, de lume înceată şi paşnică, fără pasiuni puternice şi fără ore
de muncă severe mă stăpînea tot timpul. Cădeam şi noi în această lene de vacanţă, mulţumiţi că nu ne
supără sutele de telefoane şi de întrevederi. Oamenii rămîn în cercurile lor restrînse, provinciale,
ambiţiile nu sînt mari, fiecare ştie cît vrea şi cît se poate şi nu forţează lucrurile.
Întreaga seară am petrecut-o în biroul-laborator, unde Constantin a alcătuit o întreagă colecţie
de motoraşe şi se silea să inventeze un dispozitiv de transmisie a mişcării, încerca motoarele la baterii,
le calcula puterea, făcea noi scheme şi căuta în mormanul de piese pe cea care s-ar fi adaptat mai lesne,
reducînd şi accelerînd automat turaţia. Am tăiat împreună cîteva roţi dinţate, le-am lărgit mijlocul spre
a introduce şaibe sau butuci mai mari, le-am făcut etanşe, le-am croit un şanţ cu pila. Unele s-au rupt
sub burghiu ori s-au descentrat. Le-am înlocuit demontînd întregul casetofon. Lucrul se anunţa tot mai
complicat. La ora unu tot nu izbutim să facem să se mişte vreo piesă din articulaţii.
Zilele trec încet. Transcriu note şi privesc la grădinarii care s-au apucat temeinic de lucru.
James a mai adus cu sine doi prieteni tineri. Sapă aleile, scot rădăcini şi plantează flori. Toţi încep
treaba cu rîvnă, dar după două ore dau semne de osteneală şi caută odihna.
Cu Constantin mă văd sus, unde bem cafeaua şi mîncăm fructe, îmi spune că tot ceea ce
mănîncă aici (cantalup, grep, rhubarbar) i-ar fi făcut rău în ţară. Vorbim despre puterea de adaptare: el
face parte dintre cei ce se pot adapta oricăror condiţii. Îi place să doarmă în mansarde, să trăiască în
plină natură, lipsindu-se de confort, evită mesele copioase şi detestă luxul inutil. Iahtul a devenit pentru
el un instrument cu care se izolează de lume pentru a citi şi a scrie luni de zile, în cine ştie ce insulă
solitară din Mediterană. Vanitatea este deseori înfrîntă, pentru păstrarea integrităţii sufleteşti, a modului
personal de a fi. E trist dacă devii sclavul lucrurilor tale. Există plăcerea anonimatului, aşa cum există
şi cea a spectacolului public. Şi una şi alta pot să-ţi dea satisfacţii, din una treci în alta şi această
mişcare de translaţie poate să-ţi creeze stări sufleteşti interesante şi o variabilitate în gîndire utilă
creaţiei şi filozofării.
În living room stăm adesea tăcuţi, surîzîndu-ne o clipă, spunîndu-ne cîteva cuvinte, apoi tăcînd
din nou de parcă am fi supăraţi. Alee se uită la noi şi se retrage tiptil: pentru el tăcerea înseamnă
ostilitate. Constantin citeşte şi scrie, în fotoliu. La un moment dat deschide o hartă schiţînd itinerarul
din zilele următoare. Eu stau în fotoliul meu galben şi citesc Tălpi de H. Melville. Fiecare cu lumina
veiozei lui, fiecare cu lumea lui. Din cînd în cînd ne observăm unul pe celălalt.
Plecăm la reprezentanţa economică a României să-l revedem pe Panait. El ne dăduse întîlnire
la Cazino, pentru a ne ajuta să nimerim mai lesne pe Second Parkland. Ne-o ia înainte printre eucalipţi,
pe străzi aproape pustii. Ici-colo iese din întuneric cîte un african cu ochii scăpărători.
Acasă la Panait ne aştepta Desai, un om de afaceri dornic să-l cunoască pe preşedintele
Federaţiei Internaţionale de Marketing. Era impresionat de titlurile şi biografia lui Constantin şi voia să
ştie dacă acesta ar accepta să ţină un ciclu de conferinţe la Universitatea din Nairobi. Desai e mic de
statură, îndesat, îmbrăcat în haine de culoare închisă, cu trup robust, cu nasul mic, cu buze metalice şi
forţă musculară. Proprietar al unor mari hoteluri nu numai în Kenya, dar şi în Anglia, ranch-ul lui are
peste cinci sute de mii de capete de vite. Acum vrea să încerce şi alt gen de afaceri: construcţiile de
locuinţe. Ugandezii sunt interesaţi de un contract pentru douăzeci şi cinci de mii de apartamente.
În timp ce ei discută, privesc la televizor o emisiune pentru femei. Se arată cum poate fi
preparat un anume fel de mîncare. Urmează o emisiune distractivă cu cîntăreţi africani şi europeni. Ni
se servesc alune, migdale, caşcaval. Unii beau bere, alţii whisky. A venit vorba despre Mombasa, cel
mai mare port al Kenyei la Oceanul Indian, unde se lucrează cu concursul românilor la deschiderea
unei mine. De milenii, băştinaşii trăiau prin partea locului într-o sărăcie lucie, strîngînd nuci de cocos şi
prefăcîndu-le în ulei. S-au bucurat cînd au venit românii, dîndu-le posibilităţi de cîştig. La început,
totuşi, triburile n-au acceptat schimbarea modului de viaţă şi de producţie. Ai noştri au venit pregătiţi,
aşadar, să înfrunte nu numai primejdiile naturii, ci şi rezistenţa populaţiei. Erau înarmaţi cu cîte două
seringi cu ser pentru şerpi negri şi şerpi verzi. Primejdia s-a dovedit exagerată şi se spune că
probabilitatea de a fi muşcat de un şarpe în Kenya este mai mică decît aceea de a trece pe sub un
cocotier şi a te trezi cu o nucă în cap.
Mă uit la Constantin: ascultă cu interes tot ceea ce se spune, la fel ca şi Desai, dar nu schiţează
nici un gest de acord sau de reticenţă.
Îşi ascunde atenţiile şi parcă s-ar sfii adesea să recunoască faptul că are o inimă sensibilă la
micile variaţii sentimentale. Dacă i se răspunde urît la asemenea atenţii, se vede îndreptăţit să devină
rece şi să se îndepărteze. Nu-i plac complicaţiile sentimentale, relaţiile care constituie o povară,
oamenii problematici, chinuiţi, care chinuiesc şi pe alţii, cei care exercită necontenite presiuni şi care
aruncă tot felul de momeli şi capcane. De la bun început trebuie să fie respectat un cod, un contract
bilateral tacit: fiecare îl ocroteşte pe celălalt. Şi el are nevoie să fie ocrotit, deşi e puternic. E sensibil la
faptul că Alee are tot felul de iniţiative ce dovedesc fidelitate şi că sprijină preocupările lui de
inventator.
Uneori, îi pune la încercare pe cei din jur, pentru a verifica încă şi încă o dată anumite
sentimente şi pentru a-şi spune că există şi asemenea bucurii pe lume. Vorbind despre soţiile negrilor,
el subliniază că fiecare bărbat poate să aibă atîtea soţii cîte poate să întreţină. Îl înveseleşte gîndul că un
bărbat se poate amăgi cu ideea că viaţa lui ar deveni mai plăcută cu atîtea griji cîte ţi le căşunează
femeile. E încă tînăr (mai toţi se aşteaptă, după ce-au auzit de dînsul, să-l vadă cu barbă albă) şi
întreaga experienţă în domenii felurite a cîştigat-o aproape fără efort. Pentru că tot ce face, face cu
poftă şi cu plăcere. De dimineaţă se trezeşte cu dorinţa de a acţiona şi lucrează temeinic. Noaptea tîrziu
se culcă decepţionat că n-a încheiat o lucrare şi că mai trebuie să lase ceva şi pe a doua zi. Renunţă la
masă fără regret, numai pentru a-şi păstra greutatea constantă şi ţinuta sportivă, trupul zvelt, figura
radioasă şi simpatică. Spune despre o cititoare de-a sa: „mă crede frumos, mereu îmi scrie că sunt
frumos, că s-a îndrăgostit privindu-mi fotografia!" Are bucurii de adolescent, iar tinereţea impune
adesea succesul. Cultul umorului e legat de atmosfera pe care această stare de spirit o produce,
dezlegînd inimile şi înlesnind comunicarea spirituală.
 Cred că din copilărie n-am mai simţit cu atîta intensitate imaginea relaţiilor naive.
M-am apucat să transcriu unele capitole rămase în afăra textului iniţial al cărţii, reiau unele
completări, le potrivim împreună. Aproape că a terminat primele două sute de pagini, dezvoltînd şi
adîncind pe alocuri, mutînd unele pasaje. Stă şi lucrează tot în fotoliul galben, ţinînd alături, pe măsuţa
aurie, vraful de cărţi şi însemnări, citind în voie şi stăpînindu-şi rîsul involuntar, căci stiliza episodul cu
înţărcarea de vin a colonelului. Sînt amănunte care îl distrează ori de cîte ori îşi aminteşte de ele. De
fiecare dată îi produc aceeaşi bună dispoziţie, cu un efect sigur şi definitiv. La fel ca şi anecdotele
versificate în grai bănăţenesc, pe care le citeşte prietenilor la masă, în orele de destindere, ba şi mie,
deşi le cunosc. Discutăm, între altele, despre teoria rîsului. Rîsul este o proprietate a tinereţii. De altfel,
nu se spune de atîtea ori: rîzi copilăreşte, rîzi ca un copil? Adică faci haz de mici calambururi, de
echivocuri, de farse, iar uneori de toată nimica. Profesorii aveau întotdeauna de luptat cu mine şi mă
pedepseau tocmai pentru că mă lăsam surprins făcînd haz. Cînd bieţii noştri profesori deveneau
caraghioşi prin excesele lor, noi nu găseam altceva mai bun de făcut decît să rîdem de gesturile şi de
vocea lor iritantă. Acum, ca şi propriii mei copii, el mă făcea să-mi aduc aminte de acele vremuri şi să
rid mai des. Dacă ar fi să judec cu o astfel de măsură vîrsta, eu sînt mult mai vîrstnic decît dînsul şi
desigur că de multe ori el rîde de mine, de apucături şi de aere pe care le consideră excesiv de severe.
Fiind vesel, este şi comunicativ. Poate să comunice cu oricine, pentru că nu este defel
preocupat de nivelul şi de rangul său. Preocupările nu i-au impus restricţii de acest fel. A trebuit să se
înţeleagă şi cu oamenii cei mai ie jos, f olosindu-i în întreprinderile sale, şi cu savanţii utili activităţii
fundaţiei. El discută cam aceleaşi lucruri şi cu unii, şi cu alţii. Africanilor le pune, în fond, aceleaşi
întrebări, ca şi prietenilor din Lugoj: ce gîndesc despre viaţă, ce rubedenii au, cum se înţeleg cu
nevestele, care sînt virtuţile lor secrete etc. Dacă arată prietenie cuiva, aceasta se vede, în primul rînd,
prin glumele ce le face cu el. Pe funcţionari îi suportă greu. Le limitează întotdeauna timpul
întrevederilor. Multe lucruri preferă să i se comunice prin scris, decît prin viu grai. Uneori cere lucruri
neînsemnate, pe care le uită cu desăvîrşire: constituiseră doar o reacţie spontană, o întrebare sau un
sondaj, un detaliu dintr-o suită, o deformaţie profesională. Dar la telefon nu-ţi poţi dă seama cîtă
temeinicie poţi pune pe o anume solicitare. Faci sau nu faci. Aprecierea ta poate să fie înşelătoare. Mai
bine să faci, căci unele au repercusiuni secrete, iar altele ţin de angajările lui, şi prin aceasta devin
extrem de importante. Oriunde ajunge simte chemarea de a organiza şi de a dă de lucru celor din jur.
După trei zile de la sosirea noastră, grădinarul şi echipa lui lucrau temeinic în preajma bungalowului.
Au adus prundiş şi material pentru gard. Dar setoşi de muncă şi de cîştig, s-au agăţat de orice
observaţie estetică făcută de Constantin. Construit de un pilot de cursă lungă, bun-galowul, deşi avea
deschidere spre muntele Kenya şi era spaţios şi bine împărţit pentru tot felul de activităţi, era lipsit de
garaj. Constantin a iniţiat de îndată, împreună cu cei trei africani, construcţia unui garaj. Cum însă se
simţea nevoia unui zidar, a sosit şi un zidar. S-au adus cîţiva metri cubi de stîncă şi saci de ciment.
Acum aveam un mic şantier în curte. De pe fereastra biroului său, Constantin urmărea activitatea din
grădină şi din preajma casei şi, cînd voia să se mai destindă, ieşea, punea mîna pe cîte o unealtă, lucra
alături de africani, apoi pleca în oraş şi căra material cu maşina, purtîndu-se aidoma ca acasă.
În relaţiile de muncă nu pune nici o ambiţie exagerată şi nici un protocol. Vorbeşte degajat şi
negrii se comportă la fel. Le inspiră încredere şi simpatie. Îi duce cu maşina acasă, la Dagoretti, le
vizitează colibele. Negrii nu cer decît să fie bine plătiţi pentru muncă. Ultima oară, nevasta lui James a
alergat după dînsul, a strigat ceva către un copil, acesta a rupt un ştiulete de porumb şi i l-a oferit, ca să
aibă ceva din grădina lor. Cu totul alta este situaţia unui funcţionar european. Obligat şi limitat, cu
existenţa măsurată cu rigla şi secunda, cu munca apreciată în fineţuri deseori imponderabile, omul
civilizaţiei noastre îşi pierde multe din calităţile lui naturale. O întreagă literatură descrie în Occident
procesele de alienare ale acestuia. Despre felul cum îţi poţi pierde liniştea, despre astenie, despre
complexele maladive cei din tribul kikuyu n-au încă nici un fel de cunoştinţă. Pentru ei viaţa albilor
este raiul pe pămînt, deoarece nu au cum să pătrundă în sufletele lor, lipsindu-le unităţile de măsură
necesare şi instrumentele de cercetare.
Soseşte un negru cu un Mercedes, îşi scoate marea pălărie mexicană de pe cap şi o dă
grădinăresei. Îmbrăcat în cămaşă galbenă, negrul scoate braţul pe portieră şi priveşte în jos. Coboară un
altul şi trece în micuţul Fiat, pe care încearcă să-l pornească, fără a reuşi. Apare James, le arată ceva şi
stau toţi privind cum cîrîie broasca ţestoasă. În cele din urmă Fiatul porneşte, scuturîndu-se din toate
încheieturile. Şoferul dă o mînă de ajutor şi pe urmă revine la Mercedes. E bine îmbrăcat, cu haine de
doc verzui, degajat şi sigur pe sine. Celălalt are de asemenea cămaşă galbenă, dar peste ea şi-a aruncat
un pulover verde. Acesta este echipamentul cu care îşi îmbracă oamenii doamna Tozzi, şefa agenţiei de
safari, o uniformă. Rugată de Constantin, doamna Tozzi a trimis un şofer să preia Fiatul folosit de noi
cîteva zile.
După o oră, lucrătorii încep să cureţe pietrişul din faţa camerei mele. Abia aşternut, îl strîng
din nou. Înţeleg că planul de construire intră în aplicare. Soseşte un autocamion cu platformă mare şi
trage în dreptul rondului de flori: Builders & Concrete Co, P. O. Box 6332, Nairobi. Building
Contrăctors. Din maşină se descarcă lespezile pentru zid. Africanii aveau de lucru, aşa că, în aşteptarea
lui Constantin, plec la plimbare. De două zile, personajul meu a abandonat proiectul magnetofonului.
Găsind cîteva soluţii rezonabile, nu-l mai interesează. Ieri dimineaţă, însă am dat peste nişte unelte în
baie. Am înţeles că, voind să schimbe bateria duşului, cumpărase un cleşte special şi o nouă instalaţie.
Desigur, la masă avea să mă privească atent şi să aştepte să-i spun că sînt mulţumit, întors din plimbare,
urc în salon. Parchetul e lustruit ca o cobză. Spre stradă, pereţii transparenţi sînt acoperiţi cu draperii şi
uşile glisante au fost închise. Prin stofa crem, tivită cu pînză aurie, lumina trece surdinizată. Pereţii au
fost tapisaţi cu sac. Deasupra şemineului se află un fragment dintr-un trunchi de abanos, o scoică şi un
basorelief de metal ciocănit, reprezentînd oameni în dans. Alături de şemineu sînt combina muzicală şi
o bibliotecă cu cărţi în italiană. Dincolo de bar e o sufragerie, pe care acum o pune în ordine Alee. O
albină a pătruns în casă. Neagră, cu picioare galbene, trupul ei este despărţit în două şi legat tot printr-
un fir galben. Am prins-o între perdea şi geam şi am lovit-o de cîteva ori cu harta. Parcă n-ar avea
moarte. Alee vine, o apucă de aripi şi o aruncă în bucătărie.
Veioza mare, cu abajur albastru, parcă meditează deasupra mesei cu manuscrise. Pe poliţe, un
vas cu trandafiri, o sticlă de coniac, piculina, trabucuri cubaneze, ochelari de soare. Un oaspete poate fi
imediat tratat cu ceea ce-i face plăcere. Trei becuri cu abajur de stofă verde vărgată se clatină în lanţuri
deasupra mesei, îl urmăresc pe Alee reflectat în dulapul de sticlă. Cotrobăieşte sub poliţa ferestrei, pune
bine coşul cu fructe ecuatoriale în lumină: avocados, ce se mănîncă cu oţet sau lămîie ca peştii,
mandarine, grepuri, portocale, papaia, ce seamănă cu can-talupul, mango, de mărimea unor pere şi de
culoarea vi-netelor. Avocadele nu-mi prea plac. Seamănă cu salata de vinete, sînt grase, uleioase ca o
pastă. Mango fermentează ca un bostanei, crapă, face să se adune repede musculiţele, miroase a
cauciuc. Are sîmbure mare, ca şi avoca-dele, şi după ce a fermentat, prinde un curios gust de coniac.
Cînd am cerut zahăr pentru avocade, Alee a zîmbit. A zîmbit şi cînd am început să miros compotul de
rhubarbar, pe care, pînă la urmă, l-am mîncat cu plăcere, surprins că păstra gustul de legumă dulce. Mi
s-a părut, în cele din urmă, un compot de mere crude.
Constantin a sosit pe la trei şi jumătate. A adus scînduri mari, geamuri, şipci mai înguste
pentru acoperiş şi pentru uşa verandei. Africanii s-au apucat să descarce. El însuşi pune mîna cu
plăcere. Apoi îmi spune că ar fi mai bine să mîncăm în oraş. Ne suim în aceeaşi maşină şi plecăm. În
drum vorbim cu şoferul. Ne spune că n-a avut nici o întîmplare neplăcută cu fiarele. Şeful lui însă s-a
apropiat de un elefant mînios şi era s-o păţească. Dacă înfurii elefantul, el te ia în trompă, te ridică, te
trînteşte de pămînt, apoi te pisează cum ai pisa piperul în piuliţă. Elefantul se bate şi cu leul. Dar între
marile puteri ale junglei există acorduri tacite şi ele se păzesc să se atace. Vrem să ştim dacă masaii nu
se însoară pînă cînd nu ucid un leu şi şoferul surîde: Sînt mai mulţi masai decît lei astăzi! Sînt mai
mulţi băieţi de însurat decît lei. E greu să păstrezi obiceiurile străvechi mai ales acum, cînd vînătoarea
este interzisă!
După o scurtă vizită prin magazine (am cercetat aparate, magnetofoane japoneze), ne-am
îndreptat direct spre New Stanley Hotel. Arabi, turci, indieni, somalezi, europeni blonzi de toate
speciile, kenyeni buzaţi, fete subţiri cu rochii pînă la coapse, femei în toată firea fumînd picior peste
picior, africane din Etiopia cu pielea lustruită şi cercei mari forfoteau prin sală şi afară, sub the thorn
trec, un arbore cu coajă vernil ţesută ca un covor cu urzeală tare, cu frunze ca mîţişorii care cad pe
mese şi pe capetele oamenilor. A fost anume prins în interiorul incintei şi are în jur zidurile exterioare
ale edificiului, precum şi un pasaj de trecere ce închide curtea. Arborele se ridică pînă la ultimul etaj,
mătură cu frunzele lui ferestrele-oglindă, e străveziu aproape, căci frunzele lui sînt foarte mărunte şi e o
plăcere să-l priveşti cum se înalţă superb. Îl simţi însă în captivitatea-i de beton, rămas ca un simplu
element decorativ, un arbore prizonier al Hotelului Stanley, sub care se află mesele întinse, simbol al
civilizaţiei ce artificializează şi reţine doar eşantioane din natură. Cînd mîţişorii cad pe capetele
negreselor, chelnerul cutează să-i culeagă de pe creştetul acestora cerîndu-şi parcă scuze pentru
năzdrăvăniile arborelui.
Mîncăni peşte pane, cartofi şi pîinişoară, o plăcintă cu mere şi îngheţată şi bem o băutură
amăruie şi acidulată, făcută din fructe sălbatice. Pe urmă ducem scrisorile la poştă şi străbatem strada
mare, la acea oră destul de animată, plină de autobuze cu imperiala aglomerată şi de automobile
nervoase.
Vitrine mari cu încălţăminte, cu jucării, cu haine, cu sculpturi de abanos înfăţişînd fauna
locurilor, ca şi figurine de femei şi bărbaţi. Măştile făcute pe scînduri predomină aceste spaţii ale
comerţului ambulant. Sînt unii care vînd imprimeuri ca pe nişte picturi. Alţii vînd lămîi şi chiar pepeni
tăiaţi în jumătate şi purtaţi în pungi de plastic. Cerşetorii te întîmpină din loc în loc tîrîndu-se la
picioare. Căutăm rame pentru sticle, tocuri de ferestre. Pe urmă, încărcăm maşina la supermarket şi ne
întoarcem acasă pe aleile înflorite. Pornit de dimineaţă, Constantin a învăţat cum poate fi construită aici
o locuinţă şi care sînt preţurile materialelor. S-a dus la depozitele de cherestea şi a văzut cum lucrează
africanii. Cei angajaţi au un fel de cantină, unde iau masa cu un şiling pe zi. Ei cîştigă pînă la
cincisprezece şilingi pe zi, ceea ce înseamnă doi dolari şi ceva. Şoferul cîştigă trei sute de şilingi pe
lună, dar e nemulţumit şi spune că în altă parte ar cîştiga patru sute şi chiar mai mult. Pe noi masa la
Stanley Hotel ne-a costat nu mai puţin de şaizeci de şilingi.
M-am dus să văd cum lucrează James, Georges şi Stanley. Scoteau pămîntul roşu şi-l cărau cu
roaba în fundul grădinii. Georges a făcut o cărare, o dîră Strîmbă prin iarba curată. Constantin, instalat
la fereastră, citea, privind din cînd în cînd pe „şantier". Surîde cînd aude că îi salut pe lucrători în
suahili. Negrii îmi răspund cu voioşie şi mai adaugă şi alte cuvinte, dar comunicarea noastră nu merge
prea departe. Din salon se aud concerte de pian. Mă plimb mulţumit prin grădină. Iarba e încărcată de
rouă şi pantofii mi se udă. Mă uit la arbustul cu foi vişinii, dispuse cu o artă decorativă superbă, încît
parcă ţi-e milă să disloci o frunză din acest ansamblu. Ar fi ca şi cum ai strica un manuscris sau o
pictură perfectă. Mă opresc la altă plantă cu frunze subţiri, tari, prevăzute în vîrf cu spini. Tije groase
ca săbiile, cu margini galbene şi miezul verde-închis — adevăraţi arici vegetali. Frunzele sînt prevăzute
cu gheare ca ale fiarelor sălbatice. Nu-i chip să te atingi de ele, iar dacă ai cădea cu tot trupul, o
sumedenie de săgeţi ţi-ar străpunge pielea. Gardul e făcut din molizi cu gogoaşe violacee, dar şi acestea
sînt mine rotunde, prevăzute cu ghimpi sau buzdugane. Plante şi animale folosesc aceleaşi arme, unele
împotriva altora, şi cred că nici leului nu i-ar conveni să cadă într-o tolbă de săgeţi vegetale, ca cele din
grădina noastră.
Constantin coboară şi priveşte lung groapa din grădină, unde proprietarul a intenţionat să facă
o piscină şi apoi a renunţat. În timpul verii apa e scumpă, costă mult, trebuie necontenit împrospătată,
pentru că altfel face musculiţe şi gîngănii. Sînt complicaţii multe şi foloase puţine. Acum, în fundul
gropii cresc un fel de flori mici de piatră. Ele au acoperit lutul, dar marginile au rămas deschise ca o
rană şi se surpă necontenit.
S-a trezit mai devreme, iar cînd am ieşit din baie, l-am văzut cum trece spre „şantier",
îmbrăcat într-o bluză vărgată marinărească. Veniseră lucrătorii care puneau căpriorii şi-i aliniau. El
făcea măsurători cu metrul de oţel elastic, vedea ce mai trebuie cumpărat şi se învîrtea pe la casa lui
Alee. I-a făcut cărare de prundiş, iar acum asista la montarea uşilor. I-am auzit glasul din hol, unde
probabil se va apuca să lucreze mobilierul. Avea nevoie de un nou fierăstrău, ceva mai mare, pentru
scînduri. Fierăstrăiaşul electric nu dădea rezultate folosit pentru material mare. Plăcerea lui de a lucra
cu această ingenioasă unealtă s-a consumat după ce-a făcut cîteva tăieturi de probă. Ştie că-mi scriu
romanul călătoriei şi vine din vreme în vreme să mă vadă. Vrea să afle cît mai am de scris şi ce-am mai
scris, bucurîndu-se că folosesc intens timpul şi că se conturează imaginea mea literară despre Kenya.
Uneori o apuc spre periferie. Vecinii noştri din faţă sînt Ambasada liberiană şi, mai sus, cu
două intrări alăturate, domnii Nordh şi Jivanjee, ultimul cu turban de indian apărînd într-o maşină
luxoasă. Alături de noi sînt vilele cu acoperiş înclinat ale lui Thomas şi Sherman (cel cu felinare la
poartă, muşcat cu ani în urmă de Dog din pricina enervantei sale motociclete).
Şi în grădinile lor se lucrează. Privesc cu un sentiment de plăcere expoziţiile florale. Africanii
întîlniţi mă salută în englezeşte sau în suahili, cum dau bineţe şi ţăranii pe străzile satelor noastre.
Drumurile sînt bune, toate asfaltate, trasate amplu, raţional distribuite, fără labirinturi şi ramificaţii
inutile.
La Convent Drive mă hotărăsc să mă întorc. Africanii lucrează la şanţuri, la grădini, femeile
lor poartă copii mici legaţi în spate, unele duc tipsii în creştet ca oltencele, europenii stau mai mult în
casă şi în automobile. O seamă de femei conduc şi le văd cu expresii liniştite la volan. Nici un
bungalow nu este lipsit de maşină, maşina este partea lui componentă. Altfel, de aici pînă în centrul
oraşului ai avea de mers două ore pe jos sau chiar trei, deoarece sînt între doisprezece şi patrusprezece
kilometri. Aproape că nu vezi decît garduri de tufe dese ca zidul. În cîte un loc, acest zid verde este rupt
şi i se vede scheletul, ca unui coş de nuiele bine împletit sau ca spiţele unor umbrele. Chiparoşii şi
brazii plăcut mirositori umplu şoseaua de umbră. Magnolia cu arhitectura ei splendidă, cu zeci de braţe
care se împletesc, seamănă cu o conopidă. Păsări în arbori care par sălcii plîngătoare. Garduri verzi
năpădite de flori albastre aşezate ca de un decorator, apoi altele, peste care se revarsă torenţi de potire
mov, portocalii, cărămizii, boschete întregi studiate de grădinari înainte de a le distribui pe stradă.
Tapiserii prelungi şi covoare persane sînt astfel întinse pe kilometri întregi. Aproape neverosimilă
această abundenţă florală. S-ar părea că fiecare copac ar fi în stare aici să facă flori mari şi să le ridice
pînă deasupra acoperişului. Mai peste tot, bugăinvilleă, plantă de origine braziliană, cu ramuri spinoase
şi frunze lucitoare şi ondulate. Flori mici, tubulare, cu cinci lobi, reunite, cîte trei, unele violacee, altele
galbene sau roşii. Ele atîrnă pe terase, se revarsă peste balustrade, împodobesc ziduri şi acoperişuri,
acoperă cu frunze triunghiulare ca un veşmînt uriaş garduri de sîrmă, se prăvălesc pe cîte o faleză ca o
adevărată cascadă. Eu-phorbiă sau poinsettia pulcherrima ţîşneşte cu petalele roşii dispuse orizontal, în
tufe mari, în timp ce sora ei, euphorbia grandicomis, e o spinărie pe care o poţi confunda cu cactuşii,
verde, băţoasă, concavă. Euphorbia splendens din Madagascar are floricele mici adunate în buchet, dar
cu spini mari şi lungi pe ramuri. Un soi avem şi în grădină, îndoită, chinuită, plantă fără frunze, numai
braţe ţepoase suite către cer, un simbol al durerii şi al caznei. În schimb, alte euphorbii în candelabru
sînt spectaculoase, cu măciulii în vîrf şi raze. Cactuşii obişnuiţi, ca nişte trompe încărcate de spini, cu
caneluri sau fără, tiviţi cu stele de ţepi. Cereus — se saltă într-un singur picior şi toate cele cîteva zeci
de braţe se ridică în forma unui potir. Alţi cactuşi se întind ca nişte caracatiţe la pămînt şi în mijlocul
cuibului de spini fac să răsară o singură floare cu numeroase petale. Un cereus face flori asemănătoare
cu alstroemeria aurantica, vîrîte unele în altele, liliachii, ieşind curios din aceste tulpini agresive.
Tulpini ca nişte braţe cu articulaţii. Sînt cactuşi, ca cereus giganteus în formă de candelabru sau troiţă,
ce ating douăzeci şi cinci de metri înălţime. Au braţe rotunde şi groase de aceeaşi dimensiune, cu flori
în vîrf. Turnuri superbe pe albastrul cerului. Asemenea exemplare monumentale n-am văzut, dar de
înălţimea arborilor de grădină există peste tot. Cactuşii trichocereus seamănă cu bulbii ţepoşi, cu ţepi
stelaţi, adunaţi ca ouăle în cuibar. Echinocactus grusonii este o minge cu ţepi, de departe pare o dantelă
croşetată. Inflorescenţele liliachii ale jăcarandei seamănă chiar cu liliacul, numai că se află în arbori
înalţi, cu ramuri subţiri. Yucca este floarea care îmbracă de jur împrejur un trunchi înalt. Tot galbenă
este allamanda, cu cinci petale catifelate, cu potir adînc. Hibiscusul roşu, cu o stamină ca o măciulie de
păpădie galbenă, este foarte răspîndit şi îl văd pretutindeni. Zephiranthus are tot inflorescenţă cu
floricele mici, roz-albicioase. Le rup, le aduc în casă şi le urmăresc cum se usucă, micşorîndu-se,
modificin-du-şi culoarea sau, dimpotrivă, păstrîndu-şi-o. Au miros puternic. Dacă le rupi, curge din
codiţa lor, ca dintr-un tub, o substanţă cleioasă, lăptoasă şi uleioasă.
La Jordan se lucrează în curte. La Brown jacarandele şi buganvilele portocalii, galbene, roşii
alcătuiesc un tunel. La Kirkaloy zidul verde atinge trei metri, dar florile portocalii izbucnesc pînă sus,
în văzduh, fiind mai înalte decît creasta acoperişului. Se tunde iarba şi motorul sună de parcă o barcă cu
motor s-ar fi avîntat pe apele unui lac. La Barret arbuştii au florile dispuse ca frunzele palmate, roşii şi
cărămizii, toate înşirîndu-se pe marginea şanţului, unde doarme şi un dulău negru, puternic şi mare,
care cred că noaptea n-ar lăsa pe nimeni sa treacă. Ai senzaţia că văzduhul e de pîslă şi nu propagă
zgomotele, că a încremenit. Soarele perfid sparge norii, destramă umbrela protectoare a arborilor şi
prinzîndu-te în partea luminată a drumului, muşcă, arde, înţeapă, frige şi ustură, încît te vezi nevoit s-o
apuci iarăşi prin umbră. La Ward, cactusul, ca un Policandru, îşi împleteşte ramurile spinoase cu
ramurile netede ale unei magnolii, iar florile lor alcătuiesc un buchet galben şi alb. E ca o îmbrăţişare
între un bărbat urît şi o fată frumoasă, unul aducînd spini şi frunze groase, mitocăneşti, altul veşminte
florale de o rară gingăşie şi puritate.
Trece un negru cu chipul lui Kenyatta imprimat pe cămaşa portocalie. O apuc la întîmplare
după el, spre Westfield Lam, lăsînd în urmă florile mari şi africanii care taie iarba cu lovituri energice
şi largi de sabie. La început credeam că joacă un fel de cricket şi mă întrebam de ce nu se apleacă. Ei
însă aşa lucrează. Chiar şi secerile le folosesc în felul acesta, lovind de la distanţă, făcînd mişcări ample
pentru a atinge cu vîrful ascuţit cele cîteva fire de jos. Probabil că aici nu este cunoscută coasa. S-au
introdus maşinile de tuns iarba, dar negrii tot cu mijloacele lor tradiţionale cosesc. Se prea poate ca
aceste mişcări să aibă raţiunea lor. Ei nu pun mîna pe iarbă, fiindcă iarba ar putea să ascundă un şarpe
sau să fie plină de spini şi venin, înaintînd cu gesturi fulgerătoare, într-o legănare a trupului, ei iau din
zbor frunzele şi ierburile şi uneori le azvîrle cît colo. Aveam să mă mai mir de un lucru ce mi se părea
nepractic şi iraţional: doi dintre ei cărau fînul cu roaba, o roabă cu roată cauciucată, cînd mult mai lesne
ar fi fost să-l prindă într-o furcă, să-l facă snop său să-l grebleze. Dar poate că acest fel de a lucra este
accidental. O maşină încarcă gunoaiele şi ierburile tăiate de aceşti lucrători.
James, tînărul care conduce echipa noastră din grădină, vine cu tot felul de sugestii şi
iniţiative, pentru a obţine prelungirea activităţilor. A cerut trei şilingi ca să cumpere de mîncare. Li s-a
dat un avans şi şi-au luat un fel de mămăligă albă, pe care au întins-o pe frunze de salată şi au mîncat-o
cu lapte. După ce s-a descărcat un camion cu nisip, ciment şi pietriş, Alee aduce nota de plată sus.
Constantin verifică toate operaţiunile. Îl strigă la un moment dat pe Georges şi băiatul vine ca tras de
sfoară, purtîndu-şi picioarele într-un fel săltăreţ, de parcă ar fi detaşate de trup şi n-ar duce pe ele o
povară. Georges surîde fericit, iar ceilalţi îl privesc cu atenţie şi admiraţie, ca şi cum i se acordă o
cinstire. Pentru ei această muncă a creat un fel de vremelnică înfrăţire, plină de înţelesuri adînci şi
sensibile.
Cînd se pregăteşte să rezolve o problemă dificilă sau să facă o confesiune, Constantin e la fel
de concentrat şi de misterios ca şi atunci cînd e foarte mulţumit de ceva. Iac cînd e mulţumit, caută să
treacă mai departe, să depăşească printr-o nouă activitate nivelul ce l-a atins, aglomerînd peste faptele
vechi altele noi. Îmi dau seama că nu e mulţumit decît atunci cînd, instalîndu-se undeva, pune bazele
unei activităţi sau — ca în acest caz — încheie o muncă părăsită de alţii. Lucrează şi el mai bine sub
privirile muncitorilor. Descopăr că îi place să fie privit, dar mai ales descopăr că transmite neîntrerupt
un flux de energie. Plăcîndu-i să muncească, îi place şi spectacolul muncii. Numai aşa are impresia că
maşina lumii funcţionează normal.
 A fi negustor — spune Constantin — înseamnă a avea o viaţă plină de varietate. Nu ştii azi ce
vei face mîine, ce vei întreprinde. Mereu trebuie să fii pregătit, să asculţi, să combini şi să propui.
Meseria l-a făcut să-şi ascută simţul proprietăţii, să cultive sentimentele mature şi responsabilitatea şi,
mai ales, un instinct al dreptului, al justiţiei. Şi-a cultivat acest instinct de mic copil. Nu face niciodată
danii şi nu vrea să treacă drept milostiv. Fiecăruia după muncă şi după merit. Nici el nu este scutit de
această rigoare, îşi acordă recompense ori sancţiuni chiar şi sieşi. Face economii nu numai pentru a dă
pildă, ci pentru că nu se vrea o excepţie. În preajma sa nu vezi niciodată lucruri de prisos. Se
deplasează cu cele douăzeci de kilograme de lucruri admise şi în această cantitate are tot ce-i trebuie
pentru o anumită perioadă. De la mîncarea pe care nu o lasă în farfurie la hainele ce trec în folosinţa
celor din jur, totul îşi află o întrebuinţare completă. Cînd dăruieşte un lucru, nu uită de acest dar şi se
interesează dacă i s-a dat întrebuinţarea cuvenită, îşi urmăreşte propriile obiecte în cursa lor ulterioară
şi se bucură dacă au fost bine folosite. Dacă îi dăruieşte haine lui Alee, vrea că el să le poarte, nu să le
vîndă şi să le prefacă în altceva. Ţine că onorariul suplimentar pe care îl dă avocatului său Dolfi să fie
folosit de acest om pesimist spre a-i lumina lui existenţa, nu spre a fi cheltuit de neamurile sale
hrăpăreţe. Cînd îi spun că Dolfi trăieşte modest, îmi replică imediat că Dolfi cîştigă destul că să trăiască
larg, dar că preferă să strîngă bani pentru fiul său, că şi cum fiul său n-ar trebui să se zbată şi să cîştige.
Avînd totul de-a gata, i se creează sentimentul că ceea ce i se dă i se cuvine şi că numai norocul decide
valoarea bunurilor şi provenienţa lor. Nu neagă că băiatul are calităţi, dar nici nu crede că e bine că el
să profite de pe urma muncii grele a tatălui său. Deci: sentimentul de proprietate nu trebuie să te
robească. Vînătorii africani în loc să investească banii în fundaţii, că să rămînă ceva de pe urma lor,
cheltuiesc nebuneşte pentru că să ucidă rinoceri, lei şi elefanţi şi să se culce cu cît mai multe femei.
Nu-i plac cruzimile, detestă vînătoarea de animale mari, nu admite decît pescuitul. Nu se ştie
de ce, majoritatea oamenilor socotesc că animalele cu sînge rece sînt fără suflet şi lipsite de suferinţă.
Numai asiaticii consideră un păcat să ucizi un peşte. Poate şi alte rase şi neamuri. În genere, peştele
este un vînat plăcut pentru oricine. Manifestările acestuia nu inspiră milă. Peştele nu ţipă şi doar
delfinoaica înduioşează cînd cade în captivitate şi cînd simte că puii ei vor rămîne orfani. Atunci îi curg
lacrimi mari din ochi. O dată a asistat la răpunerea unui rinocer, îmi povesteşte împrejurarea: s-a dus la
vînătoare cu nişte prieteni italieni cu vreo doi ani în urmă. Un pui de rinocer a ieşit să cerceteze locurile
şi le-a venit vînătorilor în întîmpinare. Aceştia au tras din maşină şi l-au lovit în articulaţia coapselor.
Animalul a căzut şi nu s-a mai putut ridica. Mamă-sa a venit, a încercat să-l mişte vîrînd cornul sub
burta puiului, îndemnîndu-1 să fugă. Pe urmă, l-a părăsit spre a-şi pune la adăpost ceilalţi pui. Vînătorii
s-au apropiat şi au tras iarăşi, ucigîndu-1 cu greu. Pielea de pe burtă, pe care au desfăcut-o, avea trei
centimetri grosime. Că trofee, i-au tăiat picioarele. Articulaţia de la genunchi arăta că faianţa şi le-a
stîrnit admiraţia. O întreagă arhitectură, cu o peliculă de grăsime menită să facă alunecarea oaselor mai
uşoară, purta fără dificultate imensa greutate.
După-amiaza ieşim la depozite să mai cumpărăm scînduri pentru acoperişul garajului. Ne
întoarcem la cinci şi jumătate. Cum măsurasem din timp, croim, potrivim scîndură cu scîndură şi pe
urmă plecăm iarăşi. Birourile întreprinderii sînt utilate cu tot ce trebuie bunei contabilizări a unei mărfi
atît de variate, cu teleşpicher prin care sînt chemaţi recepţionerii, cu mijloace moderne de reclamă şi
servicii. Maşini specializate mari şi mici, dube pentru muncitori staţionează în faţă. Muncitorii cîştigă
zece şilingi pe zi, iar maiştrii cinsprezece, poate chiar douăzeci. Cu şase şilingi se poate cumpăra un
kilogram de muşchi. Muncitorul de la noi cîştigă cincisprezece, iar ieri, duminică, a primit douăzeci de
şilingi. Băiatul pe care l-a adus că ajutor a cerut şapte şilingi, i s-au dat zece. Secretara Esther cîştigă
două sute de dolari pe lună, adică de patru ori mai bine decît un muncitor sau chiar de cinci ori, ţinînd
seama că un dolar înseamnă şapte şilingi. Organizarea întreprinderii este bună şi civilizată.
În drum spre casă, trecem pe lîngă Intercontinental şi pe lîngă închisori, nişte baracamente cu
turnuri de pază rudimentare. Curios: pe afară zăresc copii şi femei. Se pare că familiile pot să vină şi să
trăiască pe lîngă prizonieri, îngrijindu-i. Ocolind City Park, aflu că în urmă cu un an a apărut aici o
panteră. Nu se ştie dacă se rătăcise sau căuta ceva. Pe cînd păşea netulburată pe stradă a apărut în viteză
o maşină condusă de un indian. Fie că acesta n-a putut să ocolească, fie că intenţionat a vrut s-o ucidă,
el s-a năpustit asupra animalului şi l-a călcat. Pantera fusese desigur fascinată de lumina farurilor şi a
rămas încremenită locului. A sfîrsit-o fără să scoată vreun urlet. A doua zi indianul era eroul oraşului.
Panait spune despre „cei cu turban" că sînt pur şi simplu nebuni la volan. Se angajează în depăşiri în
orice poziţie s-ar afla şi au impresia că sînt aşi.
Îmi place să-l văd pe Constantin cum cercetează orice detaliu. O recipisă sau o notă de plată
conţin pentru dînsul sute de chei şi mistere. Priveşte cifrele, confruntă nota de plată cu lista de preţuri,
priveşte cu mirare recipisa pentru expediţia unor bani şi nu o lasă deoparte pînă cînd nu înţelege că
reprezintă un mandat telegrafic; se uită la felul cum eşti îmbrăcat şi vrea să ştie cum vei fi îmbrăcat în
zilele următoare. Nu se mulţumeşte să afle ce lucrezi azi, vrea să-ţi fixeze un program de activitate
pentru săptămînile, lunile şi anii următori, îmi cere să învăţ engleza şi mă pune la diferite încercări şi
exerciţii. I se pare că educaţia mea nu e completă pentru că nu ştiu să conduc maşina. În jurul lui sînt
tot felul de aparate, şi primul lucru pe care-l face este să-mi arate modul lor de funcţionare şi să mi le
încredinţeze, pentru a le folosi în această explorare a lumii. Cînd pornim să cumpărăm ceva, am
impresia că va cumpăra întreaga piaţă. În magazin cercetează fiecare dispozitiv. Vrea să ştie la ce
folosesc obiectele tehnice necunoscute, jucăriile şi piesele de schimb. Cu greu îl abaţi de la această
„lectură" profundă şi captivantă. Nici nu surîde în timpul acesta. Compară şi învaţă, memorează şi se
informează. Achiziţionează obiecte care nu-i vor folosi la nimic, dar în care admiră iscusinţa
creatorului lor. Adună scule de tot felul şi încearcă să le mînuiască. Repară telefonul, montează şaltere,
schimbă draperii, iar în cele din urmă se decide să transforme spaţiul deschis de la parter într-un hol de
primire. Se duce în locuinţa lui Alee, pe care o găseşte „inuman concepută". Socoteşte că albii fac o
discriminare brutală silindu-i pe negri să trăiască în adevărate colibe, deşi nu le-ar fi greu să investească
ceva mai mult pentru a realiza minimum de confort pentru personalul de serviciu. Se apucă să-i
cumpere lui Alee mobilier, îi montează un robinet şi o chiuvetă, îi aduce oglindă, îi cumpără uşi solide.
Alee este atît de impresionat, încît umblă ca o pisică. Nici nu-i mai simţi respiraţia. După cîteva zile,
intrînd însă în casa lui Alee, spre a căuta o pungă cu şuruburi (setul fierăstrăului electric), a dat peste
două fete, una de unsprezece, alta de doisprezece ani. Îi pregăteau lui Alee masa de seară şi mîncau
împreună cu el. Fetele fac parte din tribul luo şi Alee lăsa să se înţeleagă că avea grijă de ele. Urmau o
şcoală şi duminica veneau să-l mai ajute. Constantin este înveselit de această descoperire şi părerea lui
este că lui Alee nu-i mai ajung acuma cele două neveste şi mai creşte două. Cînd fetele vor ajunge la
treisprezece ani, el le va lua în căsătorie. La douăzeci, aici o fată este bătrînă. Descopăr că prietenului
meu nu-i este indiferent nici urî tul, nici injustiţia. Minciuna şi hoţia le consideră vicii detestabile, iar
atunci cînd se răsfrîng asupra lui, ele îi apar ca nişte grave jigniri personale. Cuvîntul dat îl socoteşte un
contract pe care ambele părţi sînt obligate să-l respecte, dar în primul rînd el îl respectă.
Uneori, lăsînd manuscrisul, în orele de noapte, evocă momente din biografia sa legate de
formarea caracterului, şi le notează, pentru a nu le pierde din vedere. Trecutul şi viitorul se păstrează
necontenit pe aceeaşi balanţă.
Primim vizite, într-o seară au sosit o vietnameză şi soţul ei, prieteni ai lui Constantin, care s-au
întors din Tanzania, aducîndu-ne daruri: două figurine de abanos, săbii şi capete, o pipă şi o tobă. Sînt
veseli şi se vede că le-au mers bine afacerile. Nu rămîn la masă, motivînd că sînt angajaţi, dar de fapt
cred că nu vor să ne stînjenească. Vietnameza e îmbrăcată într-o bluză şi o fustă cu două nivele,
decorate diferit, cu gust.
Au plecat după douăzeci de minute şi noi continuăm să lucrăm la montarea unui pat în camera
de sus. Nu e nici o nevoie de el deocamdată, dar Constantin şi-a propus să termine totul pînă la ora opt.
Tăiem o bucată de metal, pentru a potrivi părţile, folosind cu îndîrjire bonfaerul şi pila. Apoi mişcăm
priza, iar la ora opt, înainte de a mă fi schimbat, văd maşina doamnei Tozzi la poartă. Cînd intru în
living room, găsesc două femei planturoase instalate pe sofa: doamna Tozzi, proprietara agenţiei de
safări şi Gelsomina, prietena ei, secretară la Ambasada italiană. De la început, doamna Tozzi vrea să
cunoască impresiile mele din Kenya. În timp ce vorbesc, îi urmăresc expresia sinceră, gesturile repezi
cu care îşi potriveşte colierul de perle, cutele rochiei negre, părul gri, tuns scurt şi aşezat ca un acoperiş
deasupra obrajilor dolofani. Energică şi bună, doamna Tozzi este mamă a două fete şi, răzbătătoare, de
treizeci de ani se descurcă singură. Cîştigă în jur de două sute de mii de dolari anual, locuieşte într-o
casă frumoasă, plasată într-o grădină ecuatorială şi, în ultimele decenii, a pus în valoare multe trasee
turistice. Cea mai rentabilă afacere pare să devină Lacul Rudolf.
Aşezîndu-ne la masă, ea spune:
— Nu fac politică, nu mă interesează să scot în evidenţă semnificaţiile ascunse, nu sînt nici publicistă,
nici deputată. Tot ce vreau este să fac cunoscută o lume care dispare şi, dacă se poate, să salvez ce se
mai poate salva.
Vorbeşte sonor, cu exuberanţă şi entuziasm, cu abilitate activistă şi, chiar dacă n-am fi
convinşi, tot ne-ar convinge că trebuie neapărat să vedem Lacul Rudolf şi acele zone sălbatice care, de
fapt, reprezintă adevărata Africă. În timp ce se servesc sufleul şi friptura, aproape că nu vorbeşte decît
doamna Tozzi. Constantin e bine dispus, dar conversează paralel cu secretara. O secretară care nu
corespunde prin nimic criteriilor sale estetice şi utilitare, dar care se asociază bine cu doamna Tozzi şi
nu-i face umbră. Expresia ei este flască, privirile blazate. Adesea, cînd noi o iscodim pe doamna Tozzi,
întăreşte cele spuse de aceasta, de parcă s-ar teme să nu-i punem la îndoială buna-credinţă.
În fond, ce spune doamna Tozzi? Ce accente pune spre a ne cîştiga? Mai întîi, a descris
dansurile fetelor. Apoi, a înfăţişat locurile şi obiceiurile triburilor şi, în cele din urmă, eforturile ei de
exploatare a acestei pieţe turistice.
Lacul Rudolf este îngust, dar are peste trei sute de kilometri lungime. În el se varsă rîurile şi
fluviile din cîteva ţări. Fiind un lac închis, nivelul său ar trebui să crească, dar nu creşte din pricina
evaporărilor intense din timpul zilei. Soarele puternic menţine aşadar echilibrul apelor. S-a întîmplat
ca, în urmă cu cîţiva ani, seceta cumplită să micşoreze într-atîta debitul apelor curgătoare încît Lacul
Rudolf a scăzut pînă cînd rocile albiei s-au ivit la suprafaţă, înnebunit de arşiţă, tribul elmolo privea cu
speranţă spre insula verde. Accesul spre ea se dovedea posibil. Ei şi-au mînat turmele de capre spre
insula ce se înalţă ca un munte în mijlocul albiei. Odată ajunşi acolo, au văzut că lacul a început să
crească, aşa încît, după cîteva zile, întoarcerea oamenilor n-a mai fost posibilă. Aceşti africani nu
ajunseseră la folosirea roţii, a luntrii sau scării. Rămaşi captivi în mijlocul lacului, au murit cu toţii. Azi
drumul pe apă pînă la insulă poate fi străbătut într-o jumătate de oră cu motoscaful. Ar fi fost salvaţi
dacă pornea într-acolo o expediţie. Dar această tragedie s-a consumat în solitudine, după ce natura a
întins o capcană atît de perfidă. Caprele însă au supravieţuit pînă azi, ba se şi înmulţesc, deoarece au
iarbă şi apă şi altceva nu le trebuie.
Trei triburi, numite elmolo, samburu şi turkana, trăiesc în partea de sud-est a lacului, într-o
subnutriţie seculară. Buzele lor sînt crăpate, se vede că suferă de avitaminoză. Unul din triburi poate s-
ar fi stins sau ar fi fost pe cale de dispariţie, dacă nu i se întindea o mînă de ajutor. Se află în stadiul
matriarhatului, femeile bucurîndu-se de drepturile cele mai mari. Naşterile sînt înfiorătoare: nasc în
genunchi, iar copiii alunecă la pămînt cu creştetul. Ca să nu le scape din mînă, ele scuipă în palme,
tăvălesc palmele în pulbere şi apoi ridică pruncul de jos, tăindu-i buricul cu un cuţit de piatră. Un copil
abia născut s-a îmbolnăvit de tetanos şi a rămas mut, cu gura rînjită într-un zîmbet oribil, fără să plîngă
ori să mănînce. L-a vaccinat şi l-a îngrijit o soră de la misiunea catolică. I-a vîrît un tub pe nară, a stors
într-o pîlnie sînul mamei şi aşa l-a hrănit. Cînd s-a făcut bine, oamenii au spus: „S-a făcut bine, pentru
că s-au îndepărtat duhurile rele care l-au deocheat".
Doamna Tozzi vrea să ne încredinţeze că peisajul adevărat al Africii nu este aici, la Nairobi,
unde s-au adunat cele mai frumoase plante şi unde fiecare petic de grădină a devenit o florărie, ci în
nord, unde peisajul este pustiit, ars de soare, cu vegetaţie sărăcăcioasă, fără animale şi locuitori.
Desigur, spun eu, acela este un peisaj specific, dar şi acesta este de asemenea un peisaj specific. Acela
este sălbatic şi doamnele îl descriu cu înfiorare, ca pe o mare şi misterioasă atracţie. Ca să ajungi prin
deşert la Lacul Rudolf, trebuie să străbaţi un drum greu de douăsprezece ore sau două zile cu Land
Rover-ul. Doamna Tozzi se teme de avion şi prima dată s-a dus la Rudolf cu maşina. Drumul
neamenajat, rupt în sălbăticie, întortocheat şi deseori prăpăstios a fost nespus de greu. A trecut prin
zone de cratere vulcanice, prin dune de nisip, peste depresiuni sterpe de pămînt vînăt şi roşu, prin care
omul n-a lăsat nici o urmă. La capătul deşertului, Lacul Rudolf apare ca o ţară a făgăduinţei.
Splendoarea apelor lui este neîntrecută în acest continent cu ape bolnave. O oglindă solară care produce
miraje, iar mirajele sînt lucruri reale.
Ulysse, care priveşte lumea răsturnată în fel şi chip prin lentilele lui, preia şi susţine această
idee. Cînd l-am dojenit că face fotografii prin parbriz cu teleobiectivul, el a rîs de mine. Pete şi nisip pe
geam? Nici nu se zăresc. Mi-a aşezat teleobiectivul la ochi şi m-a întrebat dacă-i vedeam degetul. Nu i-
l vedeam, deşi îl plasa chiar pe lentilă. Deci, prin obiectiv el vede ceea ce noi nu putem vedea, fiind în
posesia unui instrument puternic şi ager, care măreşte forţa ochilor de zeci şi sute de ori. Pentru el,
aşadar, mirajele sînt realităţi palpabile, care au trecut nu numai prin lentilele de sticlă, ci şi prin lentilele
văzduhului. Imaginea pămîntului trebuie văzută şi prin aceste peisaje deteriorate şi degradate de
căldură. O căldură care face să se usuce spontan orice picătură de sudoare, obligîndu-te să bei apă
necontenit, pentru a-ţi menţine organismul în stare normală şi a nu-ţi bloca rinichii, prin deshidratare.
Constantin conchide admirativ, cu privire la spusele doamnei Tozzi:
— Ştie să facă marketing. Să descopere piaţa. Să inventeze mijloace de transport şi să asigure
adăpostul turiştilor.
— Mai mult, adaugă Ulysse, ştie să facă reclama locului şi să ne determine să privim spre nord cu toată
speranţa.
— Să veniţi la agenţie, se însufleţeşte iarăşi doamna Tozzi. Am acolo un peşte împăiat, mare cît omul.
Asemenea peşti pot fi prinşi în Lacul Rudolf. Pentru pescari apele calde sînt o irezistibilă atracţie.
Poveştile Africii se desfăşoară în continuare. Aflăm cum a fost ales locul pentru lodgie, cum a
fost organizat şantierul şi echipele de lucrători. După ce-au început ridicările topografice şi s-a trecut la
săpături, arhitectul i-a comunicat că totul merge bine, dar că negrii angajaţi la transporturile cu roaba au
căzut cu toţii în groapă. De ce? Cu o zi înainte fundaţiile nu existaseră, iar ei au mers orbeşte, în
virtutea obişnuinţei. În general, negrii nu sapă pămîntul. Colibele lor nu au nevoie de fundaţii. Un astfel
de pericol era nou pentru oamenii tribului angajaţi la construcţii.
Cînd a pornit a doua oară spre Lacul Rudolf, doamna Tozzi s-a decis să ia avionul. Hotărîrea
ei căpăta un aspect eroic. Se pregătea ca pentru moarte. Şi-a binecuvîntat fetele, şi-a luat rămas bun de
la casă, de la animale. Se gîndea că ar putea să moară de frică, de rău de avion sau dintr-un accident. A
suportat zborul cu bine, dar a evitat să privească pe geam, şi, odată ajunsă, a organizat lucrările cu
pricepere, dînd caracter modern oazei străvechi. S-a întors la Nairobi cu un tînăr de douăzeci de ani,
isteţ, inteligent, care cunoştea şi turkana, şi suahili, pentru a-1 pregăti în vederea exploatării lodgiei, dar
mai ales pentru mijlocirea legăturilor cu băştinaşii.
Tînărul privise cu seninătate avionul. A suportat zborul fără să se sperie. Nu l-au interesat prea
mult clădirile din Nairobi şi forfota automobilelor. Fabrica de gheaţă, telefonul, televizorul l-au lăsat
rece. L-a dus la Cazino, iar acolo dansatoarele goale nu i-au atras atenţia prin ceea ce ar fi fost normal,
ci prin penele care le împodobeau. A luat o linguriţă de îngheţată în gură şi a scui-pat-o speriat: i se
păruse că i-au căzut deodată toţi dinţii. Apoi a mîncat foarte prudent tot ce i s-a dat, cercetînd
temperatura bucatelor cu palma şi cu buzele. Dacă la Lacul Rudolf izvorul ţîşnitor îi fermeca pe toţi
negrii locului, aici tînărul african nu mai scotea nici o exclamaţie în faţa fîntînilor arteziene, îi plăceau
luminile oraşului, dar i se părea că se face mare risipă: ei nu aveau lumină nici în colibă, iar aici lumina
era aruncată aiurea pe drumuri. L-a speriat scara din apartamentul doamnei Tozzi. O scară de lemn
obişnuită, care se deschidea sub o trapă, chiar din pardoseala holului. Negrul nu mai văzuse o scară şi a
refuzat să coboare. Aş crede că nu numai ideea scării l-a timorat pe negru, cît gîndul unei capcane şi al
unei primejdii ascunse. Aceeaşi reacţie au avut-o şi alţi negri la debarcader, unde, normal, se făcuseră
cîteva trepte pînă la apă.
Oricum, un negru adus din savană şi din brusă la civilizaţia exuberantă a Nairobiului
reprezintă un caz literar cît se poate de interesant. Un caz-limită care ar putea să preocupe scriitori
rafinaţi.
— Şi ce-i plăcea să mănînce, doamnă? am întrebat.
— Mi-am cam bătut capul cu dînsul, ca să-l învăţ să mănînce. I-am arătat tacîmurile şi el s-a mirat
văzînd atâtea lucruri pentru o singură masă. A întrebat îndată dacă toate farfuriile se spală după ce s-a
mîncat în ele, şi s-a mirat foarte mult, găsind că acesta este un efort prea mare şi chiar inutil. Voia apoi
să ştie dacă aşa se mănîncă în fiecare zi şi i s-a părut că europenii exagerează mîncînd prea mult şi prea
des.

MADARAKA DAY 1

Locul de parcare era la Cathedral Side B. Am scos invitaţia pe care scria:

THE GOVERNMENT OF KENYA REGUESTS THE PLESAURE OF THE COMPANY OF
MR TRAIAN FILIP TO THE 1972 MADARAKA DAY PARADE AT UHURU PARK,
NAIROBI, ON THURSDAY, 1st JUNE 1972 at 11.00 A.M.
Două benzi roşii oblice marcau invitaţia pe colţ, iar emblema prezenta doi lei cu cîte o sabie în
gheare. Am arătat-o şi poliţia ne-a încuviinţat să trecem spre tribună. Se vedeau şiruri de africani
îndreptîndu-se spre Madaraka, şi cînd am ajuns aproape, am văzut un deal ca un amfiteatru înţesat de
mulţimea colorată. Cactuşi mari răsăreau din această mulţime ce semăna cu o grădină de flori.
Veşmintele erau viu colorate, verde, roşu, alb, cărămiziu. Capetele tuciurii luceau în soarele, de care
unii se apărau purtînd umbrele negre şi bălţate. Locul nostru se afla în faţa tribunei principale. Poliţişti
în pantaloni scurţi, cu căşti, opreau mulţimea la bordură. Fanfara era echipată în alb, avea instrumente
albe, şi se vedea că e bine pusă la punct. Două camere de luat vederi erau instalate în faţa tribunei
principale, ca nişte turnuri înalte. Printre rînduri treceau vînzătorii de dulciuri şi răcoritoare.
Se distribuia programul manifestaţiei şi o biografie a lui Jomo Kenyatta: Kenyatta, A Man and
His People. Preşedintele este înfăţişat, aici, în momente importante ale demnităţii sale. Într-o fotografie
apărea împreună cu Charles Conrad şi Cordon Cooper. Astronauţii dădeau mîna cu preşedintele şi
ţineau cîte o suliţă lungă cît ei. Kenyatta se îmbracă, uneori, cu o cămaşă lungă pînă la genunchi,
decorată cu mari cocoşi la piept şi la poale, într-un alt instantaneu, preşedintele e surprins într-o
frumoasă blană de leopard. Deseori ţine toiagul, simbol al puterii, toiag frumos sculptat. Tot astfel,
poartă tuiul alb şi ia chipul simbolic al Ştiinţei. La o reuniune, dansează cu o femeie superbă, Celia
Sandys, soţia secretarului Commonwealth-ului, Duncan Sandys. În mijlocul unor triburi, cu africani
care îl privesc cu veneraţie, purtînd părul în fuioare de-a lungul obrajilor şi al pieptului, Kenyatta
primeşte un dar. În alta, ţine un copil; vorbeşte în faţa mulţimii; surîde împreună cu Indira Gandhi;
priveşte o cămilă cu două cocoaşe acoperită cu un covor; întîmpină pe aeroport diferite personalităţi ale
ţărilor învecinate; poartă pe umeri un fel de trident ca o furcă; admiră medaliile olimpice obţinute de
Kipchonge Keino în Mexic; acordă el însuşi o cupă unui sportiv; trece în revistă garda de onoare;
meditează alături de frumoasa Mama Ngina.
Apucînd-o spre tribună, m-am amestecat şi eu printre ziarişti şi operatori, deşi nu purtam
cocarda cu însemnul presei, ceea ce avea să-mi producă unele neplăceri. Văzîndu-mă cu aparat de
fotografiat, garda tribunei principale nu mi-a spus în primele momente nimic. Un covor roşu cobora
pînă în mijlocul pieţii şi doi harnici africani îl tot periau, să nu aibă fir de praf. Intre demnitarii kenyeni

1
În parcul Madaraka a fost făcut public angajamentul britanic de a restitui independenţa Kenyei, act săvîrşit însă la 12 decembrie
1963.
ce urcau la tribună, se aflau şi numeroase personalităţi europene. Nevasta preşedintelui ocupa scaunul
din stînga. Era îmbrăcată în roşu, cu motive albe, purta mănuşi albe, era distinsă şi tînără. În diferite
puncte se aflau şi alte femei bine îmbrăcate, grase, de vîrste diferite, în port naţional sau în obişnuite
costume de stradă. Se instalau în scaune mulţi generali din diferite arme.
La ora 11 a sosit mai întîi convoiul de maşini ale poliţiei, apoi motocicliştii şi, în cele din
urmă, maşina lungă a lui Kenyatta, cu capota descoperită. Preşedintele ieşea ca dintr-o turelă, agitând
tuiul alb din păr de cal. A coborît cu mişcări încete şi a urcat treptele, salutînd mulţimea. S-a instalat în
jilţul lui, ţinînd sceptrul cu cap aurit într-o mînă şi tuiul în alta. Kenyatta, aşa cum îl văd de aproape,
nu-şi arată vîrsta de optzeci de ani, e un bărbat robust, cu figura deschisă şi surîzătoare, stăpîn pe sine.
Acum pare şi mulţumit de ziua fastuoasă.
Constantin mă urmărea de dincolo de piaţă, instalat în plin soare printre africanii care suportau
şi ei cu anevoinţă arşiţa şi-şi puneau pe cap batiste, ziare, programul manifestaţiei şi chiar albumul
consacrat preşedintelui.
Madaraka Day a început prin parada militară, cu trupe din diferite arme, în uniforme viu
colorate. Nu lipsesc detaşamentele de femei. Comandanţii, ajungînd în dreptul tribunei, scoteau strigăte
răsunătoare, nişte răcnete puternice, deveneau rigizi, începeau să bată pasul şi ţineau ridicate arma,
suliţa sau stindardul. Am filmat coloanele, apoi motorizatele, de la maşinile simple cu transmisionişti
pînă la tancuri şi autocamioane de mare tonaj. La urmă s-au înscris în coloană şi maşinile de
construcţii, screpere şi gredere (utile în timp de război pentru a deschide drumuri în junglă sau în
deşert). Aviatorii s-au prezentat cu un avion de vînătoare fără aripi, instalat într-o mare remorcă.
Marinarii au defilat ca simpli infanterişti. Pompierii şi-au arătat maşinile şi pe omul de argint simbolic,
care a fost puternic aplaudat. Trupele războiului chimic treceau cu măşti de gaze, spre hazul asistenţei.
Cei de la securitate duceau în lesă dulăi-lup, vreo patruzeci de cîini aliniaţi, ţinuţi strîns de zgardă
alături de picioarele stăpînilor, cu cîinele-general în frunte. Au apărut, la un moment dat, şi avioane, o
formaţie redusă, şi chiar cîteva reactoare. Parada, variată, aducea mereu alte eşantioane: luptători de
junglă, înarmaţi ca vînătorii, călăreţi, blindate. Tot echipamentul era nou, de origine engleză, şi dădea
mari satisfacţii kenyenilor şi comandanţilor lor, care rîdeau bine dispuşi. Kenyatta saluta tot timpul cu
smocul lui de păr alb. Îl flutura sau numai îl ridica, după cum îi plăcea mai mult sau mai puţin ceva. Nu
se despărţea nici o clipă de tuiul acesta cu coada scurtă şi chiar cînd dădea mîna cu cineva, acesta atîrna
ca o cravaşa de braţul drept, alături de brăţara de mărgele. Uneori Kenyatta poartă la gît un colier de
metal, dar acum, în uniforma de paradă, nu i-1 pot observa. Mama Ngina era distinsă, coafată simplu,
cu o cărare la mijloc, cu cercei, cu un frumos colier de perle. Surîdea discret, maiestuos, şi numai cînd
Kenyatta avea să-şi ţină discursul, presărîndu-1 cu multe glume şi interogaţii, participaţia ei avea să fie
mai intensă. În timpul parăzii, Kenyatta ţinea pe cap o capelă ca o tamburină, cu motiv decorativ
zimţat.
Kenya dansînd cu toate triburile ei reprezenta un neasemuit spectacol folcloric. Nu-ţi puteai
închipui că aceştia sînt oamenii despre care s-au scris fel de fel de poveşti fioroase. Şi totuşi, ei sînt şi
luptătorii din junglă şi cei ce înarmaţi doar cu un cuţit sau o suliţă, răpun leii. Triburile veneau rînduite
şi colorate, într-un pitoresc indescriptibil. Erau femei rase în cap, cu şiraguri imense de mărgele,
dansînd din mijloc şi aruncîndu-se ca nişte pantere; bărbaţi cu capul prefăcut în panaşe, decoraţi cu
imense pene de struţ. Unii aveau tam-tamuri şi tobe mari, tobe ca trunchiul arborilor. Alţii purtau,
legate de pulpă, un fel de cutii triunghiulare de aluminiu, încărcate cu pietricele. În dans, scoteau
zornăituri asurzitoare la fiecare mişcare a trupului. Masaii, luo, kikuyu îşi înfăţişau trupurile tatuate ca
nişte picturi vii. Unii aveau faţa vopsită în alb, nasul încheiat în bumbi. Urechile găurite şi încărcate de
coliere. Coapsele acoperite de un fel de fustiţe sau cu pene multe, încît oamenii arătau ca struţii, ca
păsările pe care le imitau. Mai toţi se opreau în faţa tribunei principale cîteva momente şi făceau acolo
salturi drăceşti. Murmurau diferite cîntece sau scoteau răcnete fioroase. Şi cu cît erau mai plini de
energie şi mai ciudaţi, cu atît curiozitatea celor din tribune era mai mare şi aplauzele mai numeroase.
Nu numai europenii, dar şi africanii erau curioşi şi încîntaţi. Dealtfel, ei singuri ştiau să aprecieze cu
adevărat măiestria şi raritatea dansurilor. Reprezentanţii triburilor veneau de departe, din toată ţara.
Unii de la Lacul Nakuru, alţii de la Oceanul Indian, alţii de sub poalele muntelui Kilimandjaro, de la
Lacul Rudolf sau de la Lacul Victoria. Trăind în comuniune cu natura, cu sălbăticiunile, ei căutau să
reprezinte în dansuri fauna din preajmă, deoarece omul ia obiceiurile animalelor şi nu animalele pe cele
ale omului. Pe lîngă aceasta, tradiţii de tot felul, superstiţii, dansuri magice, ritualuri, dansuri
războinice, toate avîndu-şi obîrşia lor îndepărtată şi semnificaţia pe care e imposibil s-o intuieşti în
cîteva clipe.
Viaţa are aici strălucirea naturii. Negrii buzaţi, cu pielea lucind metalic, cu ochii uleioşi, cu
sclerotica uşor gălbuie, au o existenţă zgomotoasă şi deschisă. Dansatorii purtau părţi ale trupului
complet dezgolite, cele tatuate, mai ales, deoarece frumuseţea nu stă numai în podoabele vestimentare,
ci şi în ornamentele epidermice. Am văzut, legate de braţ oglinzi ce reflectau lumina soarelui, am văzut
suliţe lungi, tigve sonore cu luciul lor de bostan, verigi zornăitoare la gît şi la pulpe. Mulţi înfăţişau o
întreagă expoziţie. Cert însă că se deosebeau. Aveau vestimentaţii diferite, stiluri diferite, unii
prezentîndu-se sumar îmbrăcaţi, alţii dimpotrivă, cu înfăţişare măreaţă şi spectaculoasă. Capetele unora
erau pieptănate cu cărări, cu părul strîns în noduri şi împletit. Instrumentele bizare scoteau sunete
curioase, uluitoare. Tamtamurile lungi erau strînse între genunchi şi africanii săltau odată cu ele, de
parcă le-ar fi călărit. Am văzut un muzicant cu un fel de armonică, impulsionînd diferite grupuri. Arăta
ca un arlechin şi aducea tot alte formaţii în faţa tribunei. Dealtfel, fiecare grup de dansatori avea
maeştrii lui, care mergeau înainte şi marcau ritmul mişcărilor. Apucaţi de o adevărată frenezie, îşi
pierdeau minţile în preajma lui Kenyatta. Veneau disciplinaţi şi prin nimic nu arătau că n-ar fi
conştienţi de misiunea şi de rolul lor.
În multe părţi ale Kenyei fotografierea şi filmarea pretind autorizaţii speciale. Eu nu aveam
nici un fel de autorizaţie şi de cîteva ori agenţii m-au solicitat să-mi declin calitatea. Răspunzînd
franţuzeşte, îi simt încurcaţi şi confuzi. Unul m-a înţeles, dar nu s-a lăsat convins că aş avea o atribuţie
oficială.
În piaţă se desfăşurau echipele de dansuri purtînd nume răsunătoare de triburi sau de jocuri:
Samburu, Nyatiti, Kikuyu, Luo, Girima, Kiringongo, Sengenya, Borana, Luhya, Nyakitala. Muzicanţi în
fuste lungi, de culoare galbenă, mişcau nişte site cu boabe, băteau în xilofon şi în tobe. Se cînta
Kiringongo, ceea ce înseamnă „dificil", şi ritmul precis, maşinal, făcea mulţimea să tresalte.
Acompaniamentul îl ţinea cu tradiţionalul xilofon rimba. Dansul Sengenya vine de pe coasta de sud a
Kenyei. Cornul nzumări, acompaniat de o mare varietate de tobe, urmărea melodia principală. Bărbaţii
cu pene de struţ agăţate în spate aveau înfăţişarea unor demoni. Aceste pene erau agitate necontenit
prin mişcarea muşchilor. Dansatorii poartă zurgălăi, cozi de cal în mînă, „catrinţe" albastre vărgate cu
alb. Un fel de trompetă sună ca un clarinet, un fel de cor indian însoţeşte mişcările. Fetele au sutiene
colorate, mari şi urîte, încît trupurile lor par mascate. Pudoare de ultimă oră. Bărbaţii ies mult mai
avantajaţi. Deseori ei au bustul gol, sînt împodobiţi cu şiraguri de mărgele, cu pene şi cureluşe. Dansul
Kikuyu, exuberant, îi înfăţişează pe războinicii tribului cu acelaşi nume întorcîndu-se biruitori din luptă.
Femeile cîntă Negukamirio nduru, apoi un tînăr spune: „Daţi-mi mîncare din proviziile mamelor
tinere". Dacă mîncarea nu-i bună, războinicii aruncă fără milă un copil în fîntînă. Maternitatea implică
datorii aparte, iar una dintre ele este prepararea aleasă a mîncărurilor. Cîntecul este urmat de invitaţia
făcută de femei la feluritele lor petreceri. Ele îngenunchează şi ling stînca de sare, în momentul
culminant al chemării, aşa cum fac caprele, sugerînd că viaţa e blîndă. Războinicii aşteptaţi intră
lăudîndu-se cu faptele lor de arme. În drum spre casă sînt întîmpinaţi de un grup de băieţi şi de cîteva
femei. Pe măsură ce intră în joc, ei spun nevestelor: „Am sosit acasă sănătoşi, n-am pierdut nici
oameni, nici arme în bătălie". Un trecător întreabă ce se petrece acolo, iar şeful explică bucuria
întoarcerii. Străinul este prins şi el în dans, acceptă şi întreabă: „Al cui este locul acesta?" iar dansatorii
răspund: „Locul acesta este al tău!" — şi astfel se socoteşte că este binevenit.
Dansatorii trec ca luaţi de vînt şi apar cîntăreţi cu pene, cu fustanele de fibră galbenă. Un corn
lung, o tobă, lemne sonore, globuri. Dansatorii au pene legate la umăr. Sînt mult mai împodobiţi decît
femeile. Ore întregi le sînt răpite de pregătirea acestor vestimentaţii şi podoabe, care transformă bărbaţi
robuşti în paiaţe sau păsări jumulite de pene. Este o artă extrem de rafinată aceea de a tăia, de a decupa
şi modela, de a transforma scoicile în coliere şi de a construi din pene coifuri imense şi aripi atîrnate de
umeri sau de pulpe. Parte din ei sînt tatuaţi, iar tatuajul arată treapta de dezvoltare a comunităţii,
stadiile timpurii ale societăţii primitive. El are desigur multiple semnificaţii, indicînd fie apartenenţa la
o anumită colectivitate, fie taina unui ritual, iar adesea afirmarea bărbăţiei şi ă curajului sau, în cazul
femeilor, a frumuseţii şi senzualităţii. Privindu-i cum se zbuciumau în faţa tribunelor, mă gîndeam la
ceea ce spunea Herder: „Europeanul nu are nici o idee despre pasiunile arzătoare şi nălucirile ce
înfierbîntă pieptul negrului, aşa cum indianul nu are ideea dorinţelor pătimaşe ce-l gonesc pe european
dintr-un colţ în altul al lumii". Un solist agită suliţa şi scutul. Faţa şi spatele îi sînt acoperite cu o piele
care-i atîrnă de gît şi e prinsă cu chingi de coapse. Mişcările lui sînt rupte, comice sau chiar groteşti.
Personajul aleargă cu „liră" şi cu „scăunelul" în mînă, saltă, se Strîmbă, dă din cap şi tremură.
Se execută, la un moment dat, dansul Borana, originar; din împrejurimile Moyalei şi Marsabit,
în nordul Kenyei. Cîntecul Haleyo, Haleyo este executat de către căpetenie şi ea invită prietenii şi
spectatorii la dans. Dansatorii răspund Hale, adică „sîntem gata", se angajează într-un fel de horă, şi
momentul coregrafic arată felul cum tinerii caută fetele şi se pregătesc pentru ceremonia de căsătorie.
Mult mai interesant pare Luhya, dansul tăierii-mprejur, aşa cum se petrece într-o anumită parte din
Luhyland. Tatăl celui ce va fi tăiat împrejur intră în joc spre a prepara instrumentele circumciziunii.
Dansatorii mascaţi intră cu un grup de tineri. Între ei se află unchiul şi mătuşa care ajută la operaţie. În
timpul ceremoniei, unchiul răspunde de toate procedeele, în timp ce mătuşa se îngrijeşte de pacient. În
întîlnirea dintre unchi şi cel supus tăierii-mprejur se petrece cercetarea acestuia. Marele maestru al
circumciziunii saltă drăceşte în dreptul tribunei lui Kenyatta şi-şi cîntă aria. Dansatorii duc adolescentul
la rîu, îl ung cu noroi, trec la operaţia de tăiere cu energie şi meticulozitate. Pacientul este purtat apoi
spre coliba tatălui său, unde urmează să rămînă, sub supravegherea continuă a naşului, pînă la
vindecare. Dansatorii încheie acest dans ritual cu sukuti, o mişcare viguroasă, prilej pentru tată şi naş să
declare că băiatul a devenit bărbat.
Parada folclorică s-a încheiat cu Nyakitala, dans din sud-vestul Kenyei, din ţmutiu
Karashuoncio. Prin el se preamăreşte căpetenia Nyakitala şi tinerii spun: „Oriunde te duci, Nyakitala se
află de faţă". Erau pline de vitalitate strigătele şi răspunsurile fetelor în veşminte cărămizii, lungi, cu
cercei imenşi la ureche. Ele făceau cerc, cîntau la unison, arătîndu-se cu degetul. Simulau munca,
dădeau din braţe, se aplecau, scoteau sunete suferinde, apoi un behăit de capră, ţipete ca de indieni. Se
auzeau horcăituri răguşite, sunete de tălăngi, apoi iarăşi strigăte lungi şi saluturi din mers cu degetul în
sus. Bărbaţii sunau din talgere de tablă, din cutii cu pietre prinse la pulpă, aduceau un adevărat talaz
sonor. Primul dintre ei purta o piele pe spate ca şi ultimul, cel cu trupul înfăşurat în mărgele încrucişate.
Sosea apoi un al treilea, îmbrăcat tot într-o piele, căruia tribul îi vestea biruinţa. Un toboşar conducea
formaţia dansînd şi agita tălăngile, de parcă ar fi năvălit în piaţă zeci de sănii cu zurgălăi.
Discursul lui Kenyatta a fost plin de surprize, dur şi nu lipsit de expresii populare. Publicul era
deseori surprins şi nu reacţiona cu suficientă vioiciune. Părea consternat şi pus pe gînduri. Kenyatta se
referea la propriul său destin: „Mi-au spus: nu te duce, Kenyatta, vor să te omoare, dar eu am venit,
pentru că voi m-aţi chemat şi voi m-aţi ales ... Să ştiţi că sîntem pe urmele celor ce vor să atenteze la
viaţa membrilor guvernului, că vom pune capăt conspiraţiilor de tot felul şi vom stîrpi sămînţă
dezordinii. Şi aflaţi că, aşa cum mamele voastre nu sînt fecioare, nici eu nu sînt virgin în politică şi,
trecut prin multe, prin închisori şi prin primejdii, am învăţat să fiu necruţător cu cei ce uneltesc. De ce
tăceţi? Nu va place ceea ce va spun? Spun adevărul. Îi cunosc eu pe aceia care ar fi în stare să-şi ucidă
şi tatăl ca să-i ia locul la putere, dar acest lucru nu-l vom îngădui atîta timp cît braţele şi mintea ne sînt
bune de lucru, atîta timp cît luptăm pentru libertate. Uhuru! Libertate! Aşa va vreau! Harambee!"
... Mama Ngina, care i-a dăruit doi copii, este mai tînără decît fiica lui Kenyatta. Ea îl privea
cu adoraţie şi supunere şi părea fericită în tribună. Kenyatta are mari merite, a unit ţara, este respectat,
el a întreţinut cultul bătrînilor, care aici sînt confundaţi cu Dumnezeu. Africanii ţin la familie şi se
conduc după legi arhaice. De aceea asistenţa din Uhuru Park era impresionată auzin-du-1 pe preşedinte
că pomeneşte de conspiraţii şi asasinate. Dealtfel, chiar în zilele următoare aveam să citesc în Daily
Nation, pe prima pagină, un articol referitor la această chestiune: „President Raps Undermining of
Government. Mzee Warns the Conspirators”. Ceea ce e o dovadă că tensiune există, dar micile
rezistenţe nu au nici amploare, nici profunzime. Grupările conspirative îşi reduc activitatea la agitaţie
prin restaurante şi la colţuri de stradă.

Marea căpetenie a tribului Kikuyu, Kenyatta, şi-a întemeiat reputaţia de-a lungul ultimelor
decenii ca lider al statului unitar, centralizat. Vorbind despre lumea a treia, Giampaolo Calchi Novate
consacra într-o carte a sa un întreg capitol tribalismului şi naţionalismului în Kenya. Mai mult ca în
Tanganika, politica de învrăjbire şi separare tribală a fost linia urmată de colonialişti. Li se acordau
privilegii economice settlers-ilor europeni, iar negrii erau împiedicaţi sistematic să aibă acces la putere.
Maşina colonialistă a înăsprit rivalitatea dintre triburi, ceea ce a avut drept consecinţă revolta Mau
Mau, care s-a declanşat în anul 1952 şi a reizbucnit în 1956. Mişcarea Mau Mau a cuprins mase largi şi
a devenit un mod violent de protest împotriva injustiţiei sociale, a elementelor iraţionale, a crudelor
iniţieri în riturile magice. Marile triburi s-au văzut astfel implicate în aceste acţiuni, în primul rînd
kikuyu, meru şi embu.
Tribul kikuyu a alcătuit osatura marelui partid naţionalist Kenya African National Union,
KANU, iar mişcarea Mau Mau a exprimat revolta maselor şi exasperarea faţă de infiltrarea străinilor pe
fertilele pămînturi ale agricultorilor kikuyu. Prin lege, pămîntul fertil era atribuit albilor. Politica de
asociere n-a dus la rezultatele dorite. Pămîntul, măr al discordiei, a stat tot timpul în centrul conflictelor
dintre albi şi negri. Metropola londoneză a încercat să împiedice organizarea unui partid monolit, care
să dea formula viitoare a organizării statale. S-a făcut o tentativă de detribalizare cu Kenya African
Union, KAU, prin James Gichuru şi Jomo Kenyatta, un partid cu caracter naţional. Acesta a cerut statu
quo, urmărind să revizuiască radical puterea plantatorilor albi, menţinîndu-se însă administraţia
britanică pînă la perioada de tranziţie. KAU a fost fundată în 1946 şi ulterior a fost folosită împotriva
mişcării Mau Mau. Pretenţiile de autonomie şi reformă au fost respinse de Colonial Office. Cînd însă s-
a declanşat revolta de masă, settlers-ii au fost obligaţi să ceară intervenţia Marii Britanii.
În sfîrşit, s-au căutat soluţii africane pentru Kenya, aşa cum se căutaseră pentru Ghana şi
Tanganika. Guvernul britanic şi-a definit poziţia faţă de Kenya într-o cartă albă, socotind-o drept
„teritoriu african" în care „interesele băştinaşilor vor trebui să fie predominante". A început apoi o
revizuire lentă a raporturilor sociale şi politice. Masaii, cea mai importantă dintre grupările ostile
orientării kikuyu, urmăreau o linie de care nu se putea să nu se ţină seama. Conferinţa constituţională
de la Lancaster House (februarie 1960) a stabilit o substanţială modificare a Constituţiei, stabilind
programul independenţei. Două partide negre au fost puse în competiţia alegerilor: KANU al lui
Kenyatta, cu triburile kikuyu şi luo, şi KADU, Kenya African Democratic Union, cu Robert Ngala,
care avea sufragiile masailor şi ale altor triburi răspîndite în toate regiunile ţării. Dar linia anti-
imperialistă a trecut înaintea celei naţionaliste. KADU, care lăsa să dăinuie un echivoc de
colaboraţionism cu autorităţile coloniale, a adoptat un cuvînt de ordine, ră-jirabo, iar acesta lăsa să se
înţeleagă că privilegiile settlers-ilor vor dăinui. Regionalismul moderaţilor din KADU era tolerat la
Londra, dar KADU nu putea să răzbească. Era evidentă disproporţia albilor faţă de africani: şaizeci de
mii contra a şase milioane sase sute de mii de africani. La 12 martie 1963, Duncan Sandys, ministrul
coloniei guvernului britanic, a prezentat în Camera Comunelor noua Constituţie. Aceasta sfida viaţa
politică din Kenya şi rivalitatea intertribală. „Orice constituţie care ignorează această dură realitate nu
va avea sorţi de izbîndă", avea să declare Kenyatta, ajuns lider naţionalist şi iniţiator al statului
centralizat. Prestigiul lui era recunoscut nu numai în interiorul ţării, ci şi peste hotare, iar programul de
fundare a unei mişcări de masă, bazată pe înalte atitudini revoluţionare, potrivit cu concepţia statelor
moderne progresiste, i-a întărit şi mai mult reputaţia, după ce-a fost desemnat primul cap al guvernului
Kenyei independente. O viziune pan-africană revedea interesele colonialiştilor, ca şi ale triburilor
minore. Dificultatea ce rămînea să fie învinsă a fost exprimată prin acel „echilibru al personalităţilor"
care urmărea, în fapt, un compromis de moment. Numeroşi lideri făceau parte din KANU. Între
personalităţi, James Gichuru, Osinga Odinga, care înclina spre stînga, au avut de jucat un rol deosebit.
În alegeri au cîştigat KADU, cu zece la sută, şi KANU, cu şaizeci la sută. Kikuyu şi luo numărau şapte
sute cincizeci şi şapte de mii de oameni, iar masaii doar şaizeci de mii. Ţara s-a divizat în şapte
provincii, spre a obţine un guvern dominat de KADU, dar KANU avea o deosebită forţă de atracţie prin
principiile anti-imperiăliste, care au absorbit numeroşi deputaţi din opoziţie. Kenya trăia procesul de
africanizare şi cînd W. M. MacMillan a făcut o analiză a colonizării britanice, un studiu aprofundat şi
erudit, el avea să conchidă următoarele: „În acest context al Africii Orientale, sistemul la modă de
identificare a chestiunii coloniale cu o chestiune de culoare apare limpede ca foarte simplistă".
Kenyatta, după anii de lagăr, după grele încercări prin care a crecut, a ajuns să soluţioneze cele mai
grave chestiuni, problema pămîntului (pămînt pentru africani), să asigure unitatea naţională şi să
producă înflorirea tradiţiilor şi a culturii autohtone.
Kenyatta vorbea liber. Avea o foaie de hîrtie pe care o ţinea lipită la piept. Se uita în ea, dar
mai mult dialoga cu mulţimea. Vocea lui era frumoasă, puternică, sobră, autoritară şi caldă. Ţinuta de
actor, capabil să capteze publicul. Dealtfel, nimeni din cei de pe bănci n-a părăsit amfiteatrul deşi şiruri
prelungi, o întreagă procesiune, pornise spre oraş. Erau cei ce participaseră la defilare şi care nu aveau
unde să stea ca să privească. Poate că plecau şi cei de pe margine, răzbiţi de soarele puternic al
ecuatorului, căci iarna la ecuator nu e deloc răcoroasă şi, în timpul zilei, cînd soarele iese la iveală, te
răpune. După o oră de stat în ploaia de raze perpendiculare, simţi că ameţeşti. Pielea de pe faţă se
zbiceşte şi te ustură. Cu toate că m-am păzit şi mai ales în prima parte a manifestaţiei căutam cu
aviditate umbra, după ce am trecut în tribuna cea mare, lîngă Constantin, nu m-am mai putut apăra.
Simţeam că mă transform într-un rug. Umbrele se strîngeau şi se micşorau. Toţi cei ce aveau cu ce să-şi
acopere faţa o făceau cu grijă. În dosul tribunei se afla şi un cort al salvării pentru orice eventualitate,
dar cred că nimeni n-a leşinat, nici dintre africani, nici dintre albi. Prea preocupat de manifestaţie,
primeam botezul focului ecuatorial fără să-mi dau seama.
Kenyatta vorbea curgător, cu uşurinţă şi din vreme în vreme trezea masa de oameni cu cîte o
întrebare, şi dacă nu primea imediat răspunsul, insista: „E? Ei? Ai? Hă?" şi mulţimea răspundea în cor.
Făcea glume şi stîrnea hohote homerice. La un moment dat a imitat o bîlbîială, o dată, de două ori, pînă
cînd toţi au înţeles despre ce-i vorba şi s-au pornit pe hohote de rîs. Femeile africane îşi ascundeau gura
şi ochii, de parcă rîsul ar fi fost neîngăduit şi impudic. Din vreme în vreme, cerînd o adeziune,
Kenyatta îi determina pe oameni să ridice degetul arătător şi să-l agite. Striga anumite cuvinte de
răspuns. Aveam impresia că asistam la o lecţie de şcoală, cînd învăţătorul întreabă şi clasa răspunde.
Mama Ngina preţuia şi ea tot mai evident calităţile soţului, bucurîndu-se şi rîzînd la rîndul ei de efectul
glumelor rostite la microfon. Cîteodată cuvintele lui păreau naive, elementare, parcă adresate unui
auditoriu alcătuit din copii, dar ele se înşirau fără dificultate şi parcă fără a marea fraze şi propoziţii.
Sunetele se legau între ele şi deveneau o melopee. Oratorul ridica tonul, întreba, corul răspundea,
dialogul constituindu-se direct şi viu. Tuiul se agita şi lovea un roi invizibil de muşte, ca apoi să atîrne
iar de-a lungul trupului."
Muzicanţii stăteau lungiţi pe iarbă, cu instrumentele aşternute pe covorul verde. Alături se
vedeau africani şi europeni, băieţi cam de paisprezece ani cu cravate roşii tivite, ca pionierii noştri. O
tînără negresă cu rochia verde, prinsă în bumbi pînă la poale, s-a aşezat ca o cloşcă. O bătrînă a călcat-o
pe rochie, iar fata nu s-a formalizat. Un intelectual ţinea copilul la piept, ferindu-1 probabil de soare, îşi
scotea ochelarii cu un gest plin de fineţe şi de migală, curăţa lentila, meditînd. Vedeam gesturi duioase,
cultivate, şi aveam senzaţia că oamenii sînt paşnici şi buni, dar mai ales calmi şi ascultători. Răbdarea
nu este aici o virtute sau o calitate, ci o trăsătură obişnuită de caracter şi temperament.
Mulţi europeni fuseseră invitaţi în tribuna principală şi priveau cu solemnitate. Nici unul nu se
amesteca şi nu schiţa nici o expresie atunci cînd Kenyatta a deschis parlamentarea cu masele. Priveau
tăcuţi, cuviincioşi, se încadrau în textul scenariului admis, ca şi ofiţerii şi demnitarii locali, între care
soţia unui general, înaltă şi bine făcută, cu o pălărie mare. Ea a fost trimisă cuviincios de către poliţişti
îndărăt la tribună, deoarece coborîse să-l întîmpine pe preşedinte.
Eu, fără să-mi dau seama, nu respectam convenienţele stabilite şi săvîrşeam un lucru
neîngăduit, filmînd tribuna şi parada din toate unghiurile. Mi se ceruse de cîteva ori să nu filmez, iar eu
mă prefăceam că nu pricep. Cînd însă am încercat să prind tribuna într-un panoramic, doi tineri veniţi
pe la spate au pus mîna pe aparat şi mi-au dat să înţeleg că mi-1 confiscă. Le-am explicat că am o
invitaţie diplomatică, le-am arătat-o, dar asta n-a fost de ajuns. Voiau autorizaţia şi cocarda presei, fără
de care nimeni nu avea voie să ia imagini. A dat să intervină un bărbat distins de alături, care înţelegea
franţuzeşte, şi le-a cerut agenţilor să mă lase în pace. S-au explicat între ei şi eu am promis să nu mai
filmez. Totuşi, doreau să-i însoţesc, şi atunci l-am strigat pe Constantin şi m-am îndreptat spre dînsul.
Agenţii s-au strecurat printre rînduri şi s-au aplecat să vorbească cu prietenul meu. La rîndul lui,
Constantin le-a arătat invitaţia diplomatică şi le-a cerut să mă lase în pace, deoarece filmam pentru
dînsul, iar el era vicepreşedinte al Organizaţiei mondiale a presei periodice. Agenţii s-au liniştit, dar nu
m-au mai scăpat din ochi. La terminarea parăzii, un ofiţer în civil ne-a abordat cerîndu-ne detalii. Ne-
am legitimat, s-a legitimat şi el cu un carnet roşu, din care se vedea că e persoană îndreptăţită să
examineze situaţiile delicate. S-a scuzat:
— Vedeţi, dacă filmează unul, ar filma apoi toţi cei de aici, din faţa tribunei. De aceea este îngăduit să
filmezi numai din locul rezervat presei şi televiziunii.
— Dar acolo a filmat şi prietenul meu! a spus Constantin.
S-a ridicat astfel din nou problema legitimaţiei de presă, pe care n-o aveam.
— Bine domnilor, nu va daţi seama că ceea ce facem este spre folosul Kenyei? Propagandă pentru ţara
dumneavoastră, simpatii în Europa. Vă asigur că nu e nimic rău în tot ce-am făcut şi dacă ştiam,
dădeam prietenului meu legitimaţia mea, ba îi obţineam şi permisul necesar de la minister. Nici n-am
ştiut pînă ieri că vom veni la Madaraka Day. Aşadar, la revedere! Thank you very much! a spus,
strîngînd mîna colonelului de gardă şi pornind la vale.
Am ieşit din Uhuru Park pe lîngă lacurile care despart crîngul de oraş. Marile clădiri se vedeau
în dosul tribunei, completînd spectacolul. Una din ele avea un turn cu orologiu şi orologiul arăta, ca pe
un stadion, durata parăzii. Spre ora unu se încheiase totul: o oră parada şi dansurile, o oră discursul.
Maşinile încărcau pe rînd prada scumpă a tribunelor şi se strecurau prin mulţime. Noi am fost nevoiţi
să suim dealul şi s-o apucăm pe o cale mai scurtă spre catedrală, unde lăsasem automobilul.

PRIN RIFT VALLEY SPRE NAIVASHA

Depăşim autobuzul de călători şi oprim într-o mică aşezare, parcă un canton, unde o ceată de
africani întinsese pe prăjini, în careu, blăni albe de oaie, cu părul lung şi bine pieptănat. Simţind că
maşina va opri, s-au repezit vreo şapte vlăjgani cu „oile" în braţe, vîrînd blănurile pe ferestre, aşezîndu-
se pe capotă, turuind din gură în delirul lor negustoresc. Am coborît, dar nici afară nu era chip să te
înţelegi cu ei. Te împresurau cîte cinci deodată. Nu mai vedeam din spuma albă a blănurilor chipul lui
Constantin. El voia să le aprecieze, dar nu avea vreme să se uite cu atenţie la marfă, deoarece
concurenţii se înlăturau unii pe alţii cu coatele, dădeau din gură, îţi vîrau blana sub nas, avînd aerul că
vor să te doboare şi să te certe, căutînd să prindă rînd şi să te înduplece. Blănurile puţeau puternic a
tăbăceală şi aş fi fost mult mai bucuros dacă Constantin n-ar fi cumpărat nici una. El însă a cumpărat
două blănuri mari şi le-a aruncat pe platforma din spate a maşinii, plătind şi pornind repede, pentru că
altfel nu ne-am mai fi putut desprinde de vajnicii negustori.
Trecem prin aşezări mărunte, cu case de lemn, aceleaşi mici baracamente ce dau senzaţia că
întreaga ţară se află în faza de şantier. O stare de provizorat, de neterminat, de nomadism, căci nu e
greu să-ţi părăseşti cocioaba şi să te muţi aiurea. Cu toate acestea, satele nu se mută uşor, deoarece
oriunde s-ar duce oamenii întîlnesc o situaţie asemănătoare: nu există destule locuri de muncă, şomajul
atinge proporţii de masă. În savane, departe de şosea, vezi cîte o clădire izolată, un pîlc de oi sau de
vite păscute de un negru, un fum solitar ca o cumpănă în deşert. În Rift Valley am întîlnit însă turme
mari, cirezi numeroase păscute de masaii instalaţi pe domeniile firmei Mayer. Pămîntul şi vitele sînt ale
proprietarilor care le închiriază în diferite chipuri triburilor de păstori. Pe zeci de kilometri de savană
abia zăreşti ici-colo cultivat cîte un petic de pămînt. Porumbul creşte destul de bine la ecuator. Păstorii
au tendinţa de a deveni agricultori, dar pentru aceasta e nevoie de instruire, de şcoli, de maşini. Africa
dansînd şi cîntînd este o imagine aproape ireală! Nimeni nu dansează, cel puţin acum, cînd trecem cu o
sută douăzeci de kilometri pe oră spre Naivasha, nici măcar grupările artistice cu spectacole de folclor
pentru turişti. Americanii se plîng că masivele ajutoare date ţărilor subdezvoltate s-au irosit în mare
parte datorită nepriceperii beneficiarilor. Utilaje scumpe s-au împotmolit, au ruginit, s-au deteriorat,
rămînînd ca nişte monştri neputincioşi sau ca nişte totemuri cu simboluri moderne, bune numai pentru
a fi contemplate.
De la bisericuţa din vale, intrăm într-o vastă cîmpie, care însă nu este decît un platou neted la
o mie şapte sute de metri altitudine. Pe stînga, se desfăşoară un vast peisaj cu munţi stîncoşi şi
vulcanici, aşezaţi în două şiruri, unii mai colţuroşi şi mai intens coloraţi în prim plan, alţii confundîndu-
se aproape cu norii în planul din fund. Valea întinsă se deschide plină de măreţie şi în mijlocul ei se
zăresc apele unui lac neclintit şi albastru, cu perdele de ceaţă uşoară desfăşurate deasupra. Din nori se
desfac cortine şi lumina ocupă vîrful unui munte, în timp ce lumina surdinizată pluteşte la înălţime.
Fîşia de lumină se mişcă lent, ca un proiector, cucerind alte spaţii. În cele din urmă dispare, lăsînd
întregul peisaj într-o lentă aşteptare, somnolînd în ceasurile fierbinţi ale după-amiezii. Chiar şi cirezile
s-au aşternut la pămînt, rumegînd pe îndelete. În văzduh zboară prea puţine păsări, fiindcă ele au
locurile lor unde îşi duc nestînje-nite existenţa milenară. Terenuri întinse, deşi necultivate, sînt
împrejmuite cu sîrmă ghimpată. Poate pentru a împiedica cirezile de vite să pască într-o parte şi-n alta
sau poate pentru a opri turiştii să-şi instaleze campingurile oriunde.
Gonim într-un peisaj tipic african. Giganticele cactee, personaje solitare de neatacat, ocupă
locurile aspre sub soare. Crescînd pe trunchiuri de arbore, cactuşii candelabru urcă din aceeaşi fascie
spre cer. De departe nici nu-ţi dai seama că limbile lor verzi sînt ţepoase, groase şi agresive, încît nici
şarpele nu-şi înfăşoară cu plăcere trupul pe ele şi nici păsările nu le caută pentru odihnă. Mai mari sau
mai mici, cactuşii trăiesc într-un cimitir vegetal, lipsiţi de sonoritatea frunzişului, neclintiţi în adierea
vîntului, insensibili la viaţa din preajmă, tot timpul gata de agresiune. Unii par adevărate obeliscuri,
alţii evantaie, alţii măciulii. Specii mai mici se ridică anevoie de la pămînt, arătînd sorcove de flori de
culoarea şi forma moţului de curcan. Cei prea mici, asemenea unor scaieţi, nici nu sînt băgaţi în seamă.
Între ei, răzleţi, arbori cu frunzişuri stratificate orizontal. Cu toate că sîntem în anotimpul ploilor,
vegetaţia suferă încă de sete şi culorile ei nu sînt prea vii.
Mă întrebam: unde vieţuiesc triburile răzleţe? Oamenii care stau întinşi la soare pe marginea
drumului, ca nişte reptile, aşteaptă mereu ceva ce trebuie să vină de sus sau de departe. Ei se năpustesc
îndată ce văd o maşină oprind. Majoritatea maşinilor trec însă prin savană ca nişte comete, grăbindu-se
să scape de peisajul monoton şi monocrom. Apar creste sau pante acoperite cu bananieri desfoliaţi ca
nişte salate zdrenţuite şi întinse la soare. Nici sălbăticiunile nu vin să populeze aceste neprimitoare
terenuri. Nu vedem insecte. Oprim să cumpărăm cîteva căciuli cu moţ, semănînd cu căciulile siberiene,
făcute anume pentru turişti. Dacă blănurile au costat cîte şaisprezece dolari, căciulile costă cîte doi
dolari fiecare. Africanii se vîră în maşină, capetele loc negre sînt şi ele ca nişte cactuşi. Ne apucă de
braţe, ne zguduie, ca şi cum ar vrea să ne trezească din somnolenţă, vorbesc fără întrerupere, spun o
lecţie în care acelaşi cuvînt se repetă obsesiv. Ochii lor ard, expresia lor este rugătoare şi poruncitoare,
şi ei vor neapărat, în afară de căciuli, să ne mai vîndă împletituri de fibră de palmier colorate, care se
pot folosi drept carpete. Unele sînt vopsite în verde crud, ca ierburile, altele portocaliu. În general
discurile fac impresia unui joc policrom, ca în pînzele lui Ţuculescu. Costă cîte cincisprezece şilingi
bucata.
Ne desprindem din împresurare anevoie şi pornim întins spre Naivasha, nu însă fără a mai
face un popas pe malul lacului, într-un crîng cu arbori ca o orchestră de alămuri, ca o fanfară, în inima
brusei. În fine, după spectacolul cu cactuşi-candelabru, ale căror limbi de spi-năraie rănesc pînă şi
retina, ne odihnim ochii. Lacul Naivasha e rotund, sub munţii gigantici şi stîncoşi, ireal albastru.
Braţele copacilor se împletesc deasupra noastră. În apropiere, o mică cireadă de vite cu cocoaşă.
Păstorul poartă pe cap o cîrpă ca o obială şi peste ea un fel de beretă. Pantaloni scurţi, din burlanele
cărora ies picioarele spuzite. Se uită cu coada ochiului la noi şi mai că l-am cinsti şi pe dînsul, dacă s-ar
apropia, cu o coca-cola, cu sandvişuri şi banane. Printre arborii crîngului se distinge o casă de piatră
părăsită, cu geamuri zadarnic zăbrelite. Probabil casa unui settler. Mă gîndesc că, după răscoala Mau
Mau, puţini albi mai au curajul să se stabilească în locuri atît de izolate. Din pricina coajei galbene a
copacilor, păduricea de peste drum pare luminată pe dinăuntru şi are reflexe metalice. Rădăcinile,
puternice şi tari ca fierul, pătrund în adîncimea stîncilor ca nişte sfredele. Pe alocuri se văd grebeniţele
lor străbătînd solul la suprafaţă, înainte de a găsi o crăpătură printre stînci şi a coborî în adîncime. Şerpi
groşi, osificaţi, se tîrăsc prin ierburi şi, ca nişte contraforţi, sprijină tulpina pînă la jumătate. Arborii,
luminoşi, muiaţi în ceară galbenă, se arcuiesc, se împletesc şi mai toţi par anume construiţi ca să
susţină în faţa soarelui tavanul de frunze. Printre trunchiurile mari trec, ca într-o procesiune, un şir de
negrese viu colorate, cu copii legaţi în spate, prinşi în brîie de pînză, aşezaţi într-un fel de desagi. Îi
vedem cum îşi balansează capetele pe spinarea sau pe umărul mamelor lor. De milenii, spinarea
femeilor africane a căpătat o curbură, s-a arcuit, a scos burta în evidenţă, în timp ce şalele s-au scobit ca
un leagăn, spre a putea să primească şi să poarte mai lesne povara copilului. Mamă şi copil se înfăşa
împreună şi arată ca o gogoaşă sau ca o mumie vie şi mlădioasă. De aceea probabil femeile nu mai pot
călca uşor cînd se încalţă în pantofi, înclinarea labelor, flexiunea gleznelor se fac altfel cînd piciorul
este liber, şi altfel cînd e încălţat în pantofi. Grupa femeilor s-a adaptat aşadar şi a devenit un fotoliu
pentru prunci, fiind preţuită ca un atribut al frumuseţii.
Am trecut peste drum, am intrat în ierburi rare şi băţoase şi am filmat cîţiva arbori mari, pe
faleza de stîncă, pentru că rădăcinile acestora se vedeau mai bine îmbrăţişînd piedestalul, crăpînd stînci
şi încolăcindu-se ca şerpii, încît pînă la urmă aceşti bolovani imenşi ajung să facă parte din arbore, să
devină măduva lor, să rămînă între rădăcini ca nişte seminţe fără viaţă. Rădăcinile acţionează ca nişte
cleşti sau ca nişte picioare de langustă şi lemnul lor e tot atît de tare ca şi piatra însăşi.
Ne îndepărtăm spre centrul oraşului, căutînd între colibele rotunde, acoperite cu pîlnii de
trestie, legate cu un moţ, urmele totemurilor. Africanii se plimbă fără rost, privind cisternele de benzină
şi petrol pentru avioane, caravanele de mărfuri, autoturismele rapide şi vanitoase. În defileu apare şi
trenul străbătînd brusa, cu locomotiva arhaică şi vagoane mici ca în westernuri. Deocamdată, triburile
contemplă, trec printr-un stadiu de obişnuire, creîndu-şi alte imagini despre lume şi o viziune dinamică,
urmînd să se integreze acestui proces, care nu lasă nici o zonă a lumii neatinsă. Dincolo de şirul de
arbori generoşi, pe dreapta, se arată, în prelungirea uliţei devenită tarabă negustorească, o altă aşezare.
Constantin o numeşte New Naivasha. Seamănă cu o flotă poposind în savană, cu case mici de lemn,
îndesate unele în altele, ţinîndu-se lanţ. Case mici, cum sînt cele pe roţi ale circurilor ambulante,
căsuţe-vagon pitoreşti, plantate la vreun kilometru depărtare de drum.
Plecăm, nu avem vreme să privim prea mult la numeroasele aşezări neolitice din defileul
Oldvai şi din Rift Valley. O astfel de aşezare se află şi la sud-vest de Nairobi, la Olorgesailie, de-a
lungul şoselei Magadi. Cu două sute de mii de ani în urmă, prin aceste locuri au vînat oameni
preistorici. S-au găsit numeroase unelte ce au aparţinut culturii acheuleane. În preajma lacului Magadi
activează singurul vulcan african în erupţie, OI Donyo Lengai, ale cărui flăcări pot fi zărite de departe.
La vest de drumul principal Nakuru, în aşezarea de la Karian-dusi, s-a organizat un mic muzeu cu
obiecte din cristal vulcanic negru şi oase fosile, tot aşa cum pe Hyrax Hill s-au pus în evidenţă
străchinile de piatră şi mormintele săpate în stîncă.
După puţin timp, intrăm în oraşul Nakuru, oraşul-tabără, întîmpinaţi de copii cu capul coafat
scaiete, înnodat în smocuri. Faţadele înalte nu ascundeau decît un etaj fals şi un acoperiş. Picura a
ploaie şi în maşină mirosea puternic a blană. Pe un perete, o seamă de afişe: Dance at the town hall
Saturday 27 May 1972. Bobgo boys band, Kuambu Institute of Science & Technology. La Bar Ecuator
bem pepsi cola, uitîndu-ne la indienele îmbrăcate cu rochii lungi pînă în pămînt. Coborînd apoi spre
cartierul mărginaş, am trecut printre case cu acoperiş de tablă felurit ruginită, în pete de culori
armonioase, semănînd cu un fel de reptilă cu carapace metalică. Serii de case uniformizate, de o
arhitectură ce te duce cu gîndul la geometria albinelor şi la stupul lor, la cuiburile flamingilor înşiruite
în adevărate plantaţii pe patul imens al plajelor. Casele nou făcute alături, tot în serii, dau o impresie
mai durabilă, poate şi din pricina faptului că sînt construite în piatră. Arhitecţii primitivi nu cunosc
monumentalitatea şi nu aspiră la ea, dar creează o atmosferă specifică şi întreaga aglomerare apare ca o
colonie cu particularităţi similare rezervaţiilor din preajmă.
Animalele de pe malul lacului nu se amestecă între ele, chiar dacă populează aceleaşi platouri
şi, cu toate că la cîţiva kilometri de Nakuru trăiesc rinocerii şi elefanţii, ei nu năvălesc în oraş, spre a
strica alcătuirile umane şi nu ameninţă aceste aşezări care trădează atît de puternic originea lor tribală.

SANCTUARUL PĂSĂRILOR

Am oprit la gurile rîului Njoro, între arbori înalţi, unde izvoarele se prefiră în albii de pîslă.
Ape sleite, acoperite cu verdele lintiţei, ape stătute de baltă, încremenite parcă în liniştea nefirească a
pădurii, se întind pînă sub podeţul de piatră al drumului principal. Aceiaşi arbori ecuatoriali ne urmează
pînă la malul lacului Nakuru, cel supranumit Sanctuarul Păsărilor. Coaja lor de culoare kaki pare o
piele lustruită ce îmbracă trunchiuri rotunde şi frumos mlădiate. Drumurile secundare se încolăcesc pe
mal şi la acest ceas de taină sînt umbroase şi pustii. Nu se vede ţipenie de om. Pietricelele sună sub roţi
şi lovesc caroseria ca nişte mărgele deşirate. Un anume mister pluteşte peste parcul animalelor şi de
cîteva ori ne trece calea un fel de căprioară micuţă, cît un cîine de casă, sperioasă şi imposibil de filmat,
deoarece îndată ce oprim maşina, sare prin iarbă ca aruncată de un resort şi dispare în tufişuri.
Frunzarul bogat împietrise. Natura se odihnea şi pare-se că în aceste zile prea mulţi turişti nici nu-şi
programaseră vizitarea rezervaţiei de flamingi.
Mai întîi, m-am simţit ispitit să compar tot ceea ce vedeam cu ceea ce cunoscusem în Delta
Dunării, unde, spre a ajunge la coloniile de pelicani, treceam cu barca sau cu şalupa pe multe canale,
printre trestii dese, şi nu printre arbori puternici ca aici. Şi în Delta Dunării lacurile sînt frumoase şi
întinse, purtînd denumiri pitoreşti date de pescari. Dar la Nakuru pădurea schimbă atmosfera locului şi
animalele mari trăiesc într-o mai strînsă comuniune cu păsările.
Am înaintat încet pe suprafeţele anume vălurate şi deodată am zărit o parte din lac, cu cîteva
eşantioane de păsări. La ţărm, pădurea rărită se prefăcea într-o jalnică arătare scheletică. Toţi arborii
care cutezaseră să se apropie şi unii chiar să pătrundă în apele sleite erau rupţi, uscaţi, trăsniţi şi
dezgoliţi de frunze, ca şi cum ar fi fost surprinşi de un neaşteptat dezastru. Trunchiuri de tot felul
prefăcute în ţăndări lasă să le atîrne coaja ca nişte zdrenţe. Găurile de cari arată că leşurile pădurii
deveniseră colibe şi vizuini de insecte. Un mobilier părăsit şi degradat pe care omul îl păstra ca decor.
Pădurarii dăduseră găuri mari cu burghiul pentru ca păsările să scormonească în scorburi şi să-şi caute
mai lesne hrana, cu ciocul lor ascuţit ca o igliţă. Am lovit un trunchi şi l-am auzit sunînd ca un
instrument.
Mlaştina ne împiedica să mergem mai departe. Cu glas scăzut, spre a nu răscoli pacea locului,
Constantin îmi descrie acest parc naţional unic în lume şi-mi arată ca într-un muzeu păsările rare.
— Din cele peste două sute cincizeci de specii catalogate, flamingii sunt cei mai faimoşi. Pe o suprafaţă
de aproape nouă mii de acri sunt găzduiţi două milioane de flamingi. Un stol poate să atingă pînă la un
sfert de milion de zburătoare.
— Se hrănesc cu peşte? am întrebat.
— Flamingii nu. Caută alge în suspensie, scot un soi de moluşte răscolind mîlul cu ciocul. Mi se pare
că specia de flamingi mai mici se înmulţesc pe lacul Natron, iar cei mari clocesc pe plaja lacului
Elmenteita, la cîteva mile depărtare de aici. În afară de flamingi, sunt foarte frumoşi pelicanii, ibişii,
berzele, cormoranii şi o sumedenie de specii de raţe. Desigur că vom vedea pasărea secretară şi vulturul
încoronat. Multe păsări migratoare sunt probabil plecate în „vacanţa de vară" în Delta Dunării.
O apucăm spre sud, cu un sentiment de cucernicie. Umblăm încet, spre a nu tulbura conclavul
păsărilor. Cîteva raţe se scaldă, sub ochii noştri, la gurile rîului Njoro. Mai încolo, cormoranii încarcă
cu trupurile lor gheboase şi sumbre copacii scheletici, încremenirea lor misterioasă dă un aer sinistru
peisajului de dezastru. În alte locuri, ramurile ascuţite ţin cîte o singură pasăre în vîrf, şi ea pare trasă în
ţeapă, nemişcată ca o sperietoare. Au expresii grave şi parcă le-au pus gînd rău celorlalte păsări aflate
sub ele. Parcă le pîndeau pentru a le vîna sau cobeau, vestind lucruri cumplite în deşertul lacustru.
Ţipete, cloncănit, plînsete jalnice, cotcodăcit, ţiuit, măcăit, gîgîit, toate alcătuiau partea sonoră
a acestui fascinant spectacol. Se aude aproape de tot plescăitul aripilor. Trupurile se afundă şi ies la
suprafaţă scuturînd aripile cu zgomot. Picioarele păsărilor lipăie de zor prin mocirla adîncă doar de-o
palmă lîngă ţărm. Trec stoluri etajate şi se ascund în stufăriş. Cormorani negri rad apa şi se desprind de
ea trăgînd picioarele ca nişte peniţe pe suprafaţa lichidă. Se amestecă, se bat, sub privirile cioclilor din
arbori, în mirosul puternic al găinaţului şi putreziciunilor.
Se detaşează cîrduri de flamingi înalţi pe cataligele lor roşii şi elegante, se duc mai departe, ca
o coloană de balerini, reflectîndu-se în unde. Cei care zboară răsfiraţi, albi, spre ţărmul de apus, se uită
spre apa de jos ca într-o fîntînă, pentru ca apoi să se ia la întrecere în escadrilă. Un vast teren de zbor,
lacul Nakuru pare anume făcut pentru aceste planoare, lăsînd destul spaţiu şi exerciţiilor aeriene şi
navigaţiei pe lîngă ţărmuri. Ne aflăm la Casa Cormoranilor, cum se numeşte locul, şi ne uităm în larg,
fără să ne saturăm. Păsările sînt absorbite de activităţile lor pînă într-atît, încît nici nu ne iau în seamă.
Beau apă, se stropesc, se înşiruie într-o lungă procesiune, care, cu paşi sfioşi, începe un ritual de
neînţeles. Le filmăm pe cele ce planează de-a lungul ţărmului, îndoite, înţepînd apa cu picioarele la
coborîre. Pe urmă le urmărim pe cele ce umblă cu pliscul în apă, căutînd mereu ceva, cu tenacitate
maniacală, îşi afundă capul pentru a privi în valuri. Una se ridică, îşi strînge piciorul sub pîntece şi,
deschizînd mereu o aripă, în raze diferite, îşi ţine astfel echilibrul. Altele se prefac în umbrele şi
încremenesc cu pieptul scos înainte, uscîndu-şi penajul, intruchipînd imaginea unor cunoscute
simboluri de embleme şi medalii.
Lacul e plin de pene, dar la intrare în rezervaţie ni se atrăsese atenţia că nu avem voie să ne
atingem de ele şi să le luăm, aceasta constituind o gravă infracţiune. Nu mai pomenesc de păsări, care
sînt sfinte, după cum arată şi numele lăcaşului lor. A le alunga, speria sau lovi cu pietre este egal cu o
crimă. Egiptenii au trecut ibişii în statui, i-au zeificat, conferindu-le puterea misterioasă de a întrupa
sufletele morţilor. Penele de flamingi sînt folosite pentru coifuri şi podoabe de către africani, aşa cum
sînt folosite penele de păun în Ţara Moţilor.
Apar pelicani îngîmfaţi şi dolofani, abia tîrîndu-şi trupul pe apă, deschizîndu-şi pliscul ca un
foarfece şi tăind mătăsurile diafane şi peştii întîlniţi în cale. În arborii desfrunziţi se văd cuiburi, tipsii
pe care se instalează zburătoarele cu spinarea neagră, asemenea unor pîndari, creînd un sentiment
intens de nostalgie şi dor. Ţipetele exprimă jalea flamingilor. Văzduhul vuieşte de plînset şi implorări
revendicative, de vuietul şi plesnetul aripilor mari, care vîslesc anevoie, într-un efort a-tletic, atunci
cînd şirurile sînt alcătuite de pelicani, şi de bătăi sprintene, uşoare, produse de aripile păsărilor mici şi
fine, trase prin inel, înzestrate pentru zbor mai mult decît pentru plutirea pe ape. Înregistrăm pe bandă
sunetele orchestrei cu milioane de instrumente vii, vorbind în şoaptă. Ne îndreptăm spre stolurile ce
stau smirnă în pomi şi ne pîndesc, gata parcă să se repeadă la noi cu înverşunare. Unele se îndepărtează
prudente şi neobservate, luînd măsuri de siguranţă, iar plaja se goleşte pe anumite porţiuni ca o masă de
pe care se strîng tacîmurile. Tăinuind, flamingii pioşi păşesc tiptil în apele de-o şchioapă, ducîndu-şi
falnici gîtlejurile, ondulîndu-le şi răsucindu-le ca pe nişte lumînări. Raţe negre îşi scutură şi îşi usucă
aripile alături de noi, ori le prefac într-o morişcă.
Încercăm să pricepem întrebările şi răspunsurile acestor făpturi ale văzduhului. Le privim cum
ating cu vîrful aripilor apa, de parcă s-ar sprijini în ea. Ne uităm cum stau pe cîte un harac, pe cîte o
ramură îndoită ca un arc sau ca o punte japoneză, cum se adună la sfat pe arborii frînţi şi răsfrînţi pe
ape: candelabre sinistre, ciocănite de ciocuri harnice şi flămînde, bătute mărunt ca nişte plăci gravate.
Cînd ne apropiem mai mult de mal, simţim o vie agitaţie. E limpede că păsările din unde, străjuite de
cele din văzduh, nu ne acceptă lesne în apartamentele lor. Grănicerii dau ţipete de primejdie şi, ca la o
comandă, se rînduiesc ca pe aţă şi se îndepărtează discret.
Maşina ne duce spre alt punct al lacului Nakuru, căci ceea ce văzusem era doar un început, iar
ceea ce urmează să ni se releve întrece orice închipuire. Clipa e rară: prin pădurea ecuatorială
cutreierată de elefanţi şi rinoceri, de gazele şi maimuţe, ne îndreptăm spre cea mai mare colectivitate de
păsări întîlnită vreodată. Un întreg continent ornitologic populează lacul. Poate că numai marile
metropole ale lumii au atîtea suflete strînse unele lîngă altele, cîte este în stare să poarte, să ocrotească
şi să hrănească lacul acesta. Ceea ce se vede de departe, printre trunchiurile pădurii, prin frunziş, nu
sînt reflexele apusului care înroşeau apele lacului, ci milioanele de flamingi strînşi sub colivia de azur a
cerului. Se zăresc ca un brîu roz încercuind ţărmul. Păsările seamănă acum cu florile de cactus, arătînd
ca o inflorescenţă, iar culorile lor sînt delicate ca petalele de gladiole.
Parcăm într-un loc mai mult desenat pe nisip şi mîl decît anume amenajat şi, depăşind tufele
de pipirig, o apucăm spre plaja întinsă, de culoare cenuşie, mirosind puternic a plante lacustre ce
putrezesc, dar mai ales a găinaţ. Substanţele expurgate din intestine fermentează în văzduh şi produc
violente reacţii chimice în imensul laborator al naturii. Se simte cum milioane de ciocuri răscolesc
patul moale al mîlului umplînd aerul cu miasmele lor. Participăm la ospăţul nemaipomenit al fla-
mingilor, care scormonesc mereu în căutarea hranei. Ciocul încovoiat la vîrf ca un cosor, cu partea de
deasupra mai subţire şi mai îngustă, scoate mîlul şi-l filtrează, pentru a obţine moluşte şi viermi. Din
depărtări, mulţimea de păsări sugerează roiurile compacte ale ţînţarilor. De aproape ai senzaţia că din
lac cresc milioane de corali.
Desigur, sînt şi cîrduri care ies pe mal, dar cei mai mulţi flamingi preferă să stea în apă şi să
robotească acolo. Din mijlocul pîlcului se ridică mereu stoluri răzleţe, arătîndu-şi aripa căptuşită pe
dinăuntru cu negru. Mergînd spre păsări, picioarele mi se înfundă, dar apa nu ţîşneşte sub tălpi. Plaja e
bătătorită de picioarele uşoare care o calcă zilnic şi orice urmă este repede ştearsă şi înlocuită cu tiparul
altor labe de flaming. Privind stolul mai de aproape, îl vezi instalat pe milioane de picioare dese ca
trestiile. Păsările par cusute ca mărgelele sau ca fluturii pe un costum naţional. Mişcîndu-se necontenit,
Cîrdul se desface pe alocuri în eşarfe şi roind alcătuieşte golfuri în petele nesfîrşite de culoare. Pictorul
care le mînuieşte diluează culorile sau le mută de ici-colo. Mişcarea amplă produce un sunet de talazuri
la malul mării, în necontenită rostogolire. Un vuiet neobişnuit, funambulesc, cu ţipete şi fluierături se
înalţă pînă la cer. Flamingii ridicaţi în aripă palpită ca nişte flăcări portocalii. Sunetele corului din
milioane de instrumente de suflat te fac să te simţi într-o sală de aşteptare a păsăretului. De la distanţă,
nu aud limpede plescăitul apelor şi vibraţia aripilor, dar încerc sentimentul că mă aflu în preajma mării
şi că nu mai are însemnătate aici expresia solistică a individului izolat. Flamingii iubesc marile
reuniuni, gîlceava apocaliptică, desfăşurată sub cerul acoperit de nori ecuatoriali. Puterea lor de a
înfrunta mileniile stă în solidaritatea clanurilor. Alte sunete decît cele ale păsărilor nu încap în clopotul
văzduhului.
Am aşteptat să se ridice flancurile şi să contemplu neagra fluturare. Un chimono japonez se
mişca pe lac, arătîndu-şi căptuşeala de mătase străvezie sau tiviturile negre, ca frunzele întoarse de vînt.
Cîrdurile se ridică şi se instalează în altă parte a oglinzii, se contemplă cu sentimentul măreţiei, cu grija
rotirii perfecte în spectacolul neamurilor de neamuri de păsări, într-un asemenea cuibar uriaş, înşişi
munţii se cred în stare să clocească. Potcoava lacului, atît cît putem să cuprindem cu privirea, are peste
şaisprezece kilometri, şi tot acest ţărm este împresurat de flamingi, încît retina nu mai poate să
identifice exemplare izolate, ci doar o cortină străvezie trasă pe albastrul apelor.
Cînd trec deasupra ţărmului, păsările abia ating cu picioarele nisipul. Parcă n-ar voi să se
aşeze, parcă li se face frică. Se înţeapă doar şi sar, fac cîţiva paşi, se opresc şi închid cu graţie umbrela
aripilor, iar culoarea li se uniformizează. Milioanele de membrane care vibrează dau, pînă la urmă,
sunetul continuu de talaz, lată-i pe flamingii ieşiţi pe mal. Stau la uscat neclintiţi. Dezbrăcaţi. N-ai zice
că au pene, ci piele roz. De neînţeles cum se pot recunoaşte neamurile între ele în atîtea zumzete şi
atîtea forme seriale.
 Maşina urcă prin ierburi şi nisipuri, răscoleşte dunele şi se hurducă, iar prezenţa ei
monstruoasă şi spaima ce o răspîndeşte îmi creează un sentiment de vinovăţie. Constantin o opreşte
sus, pe faleză, şi rămîne gînditor, cu privirile pierdute în depărtare. În timpul acesta, un cocor negru s-a
rotit în dreptul parbrizului şi pe urmă a apucat-o spre mal. Cîrdul flamingilor îl ocolea, se detaşa, îi
făcea loc să evolueze nestingherit. Ca nişte străvechi corăbii cu pînze, alături de flotele colorate, vin doi
pelicani. Marea mulţime rămîne compactă şi numai cei de la ţărm alcătuiesc alte ecuaţii şi alte echipaje.
Subţiri, gîtul şi picioarele aproape că nu se văd în zbor. Brîul se destramă. Penele flamingilor strălucesc
sidefiu şi culorile lor simulează răsăritul de soare.
Se porneşte un flanc întreg şi deodată apar năluciri negre, îi văd furişîndu-se unul cîte unul în
insula de iarbă, alcătuind o ghirlandă roz pe fondul verde. Cînd se ridică să zboare, păsările par trase de
un fir nevăzut la adînc, ca abia apoi să decoleze. Soborul aerian îţi taie respiraţia. Cînd un rinocer
năvăleşte în apă răgînd şi împroşcînd, păsările fine fug care încotro şi scapă numai ridicîndu-se şi
aşezîndu-se în altă parte, pe altă tipsie a oglinzii lichide.
Alte flancuri se dispersează, menţinînd distanţa de cîteva sute de metri. Roiesc în jurul meu
alcătuind insule plutitoare. Se strîng sau se destramă. Cocorul înaintează ca o dihanie neagră. Flamingii
îi eliberează locul, apoi îl flanchează, iar zonele unde se reîntîlnesc devin şi mai intens colorate.
Lacul sună ca un ghioc. Pe porţiuni liniştite se aştern pene pătate cu roşu pe-o parte, cu alb pe
altă parte. Un stol se retrage, lăsînd un gol. Cocorii lenţi se apropie ca nişte sperietori. În ceasul sfînt al
serii, trupurile scoase din apele sacre plescăie, devenind incandescente. La Milakaia, stîncile ies din
munte şi se rostogolesc pe malul apei. Păsările le-au prefăcut în albă zidărie de cetate, văruindu-le. Ape
verzi, picioare subţiri ca de păianjen, pelicani în formaţie de pescuit, Vîslind puternic, ca nişte zbaturi,
oferă teme pentru neobositele noastre aparate. Fiecare arbore reprezintă un totem. Păsările, pe crengi,
închipuie hieroglife.
Păşim pe un drum nou, alcătuit din stîncile tăiate în pieptul falezei. Sîntem cu ochii în patru.
Atenţi la cuiburile de şerpi, oarecum timoraţi de prezenţa fiarelor la pîndă, urmărim de aproape
exemplare singulare, apoi stolurile ce ornamentează apa şi cerul, alcătuind unghiuri, linii drepte,
careuri, ca şi cum ar urma desene coregrafice dinainte stabilite. Picioarele flamingului sînt incredibil de
lungi. Pasul lui prin apă e pedant, elastic şi elegant. Formele pe care le ia în aer sînt suple. Tremurul
trupului sugerează vibraţia corzilor de harpă.
Ajungem de cîteva ori la apă şi ne oprim, deoarece păsările ne întîmpină murmurînd
nemulţumite.
M-am uitat pentru ultima oară în urmă şi mi s-a părut că lacul a prins o crustă trandafirie.
Pelicanii se scufundau, băteau în tobe, scoteau ciocurile şi-şi cufundau aripile, se răsturnau şi se
aruncau la suprafaţă ca şi cum o parte a trupului lor ar fi fost goală, îşi schimbau centrul de greutate şi
se săltau necontenit. Pînă la urmă sentimentul imensităţii te domină. Mulţimea creează o stare de spirit
particulară. Aceste păsări solidare prin definiţie alcătuiesc o masă, o populaţie. Din oricare parte ai
privi, efectele lor policrome sînt felurite, misterul lor la fel de nepătruns. Legate de aceste ţărmuri, de
ape cu un anume gust şi temperatură, de mîlul ce rodeşte viermii de hrană, aceste zburătoare mari de un
metru pînă la un metru şi jumătate nu pot părăsi peisajul fără a risca să piară. Se vorbeşte mult despre
cuibarele lor conice, de plaja nisipoasă, uneori chiar în apa mică ce pare să menţină umiditatea şi
temperatura constante. Construcţia cuiburilor de flaming este o artă fără de seamăn şi ea nu ţine doar de
fiecare muşuroi în parte, cît mai ales de ansamblu.
Timide şi prudente, marile păsări nu se încumetă să înainteze mult pe ţărm. Ele pot vedea în
toate direcţiile. Observă de la mare distanţă apropierea unei bărci sau a unei maşini şi se pun în alarmă,
iar dacă sînt tulburate necontenit, părăsesc pentru totdeauna locul de baştină şi se stabilesc în sihăstrii.
Aşa s-a petrecut în America. O zonă populată de flamingi a fost părăsită în întregime deoarece
avioanele survolau apele spre a arăta turiştilor cum crapă ouăle şi ies puii la iveală. Totuşi, colonii de
flamingi mai pot fi întîlnite pe coastele Mării Caspice, ale Mării Negre, în India, pe Baikal, în Africa
septentrională şi în ţările mediteraneene.
Încercînd să mai filmez un episod din viaţa lacului Nakuru, m-am trîntit în iarbă şi mi-am
pierdut în acel loc stiloul la care ţineam foarte mult. Mai era să-l pierd odată la uzina Policolor, dar,
întorcîndu-mă pe drumul făcut, l-am găsit într-o hală. Aici, în ierburi, nu l-am mai găsit: a rămas tribut
păsărilor pe care le-am privit ore întregi şi pe care le-am încondeiat. Poate că ciocurile lor l-au cercetat
şi ciobit, poate l-au şi înghiţit, deoarece flamingilor le place aurul şi înghit cu plăcere diamante.
În drumul întoarcerii prin pădure, maşina noastră alungă cîrduri de antilope vărgate şi zimbri
cu grumazul gata de asalt. Caprele încremenesc cu urechile rotunde, aşteptînd să vadă ce facem şi,
îndată ce ne îndepărtam, se apucă să pască. În umbra deasă a eucalipţilor, maşina noastră a lovit un
şarpe. Ne-am dat jos şi l-am privit. Mai mişca şi căuta să se retragă din drum. Dar poate că ieşise
anume la drum în ceasul apusului, ca să fie ucis, căci aşa se spune că fac şerpii cînd sînt bolnavi sau
melancolici. Lîngă o rîpă am auzit răgetul rinocerului, iar la ieşirea din rezervaţie am stat să privim
gibonii care rodeau coji de fructe. Le-am dat banane şi într-o clipă s-au năpustit cu toţii pe maşină.
Unul a cutezat să pătrundă înăuntru, prinzîndu-se cu o labă de volan şi cu alta de oglinda retrovizoare.
Abia am reuşit să scăpăm de el încărcîndu-1 de fructe, după ce a stat şi a plîns ca un copil pe umărul lui
Constantin.

ÎN CĂUTAREA MASAILOR

Am apucat-o din nou spre Naivasha, pe drumul străbătut cu doi ani în urmă, cînd am vizitat
lacul Nakuru. De pe şosea priveam micile grădini plantate cu porumb şi aşezările rudimentare. Totul
exprimă starea de provizorat. Mai exact: Africa în etapele ei de tranziţie. Bananierii cresc în porumb ca
nişte sperietori sau ca nişte mori de vînt. Femei cu copii în spate trec pe cărările ce duc spre oraş. În
două locuri se văd adunări de negri, un fel de petreceri în aer liber. În picioare, cîte o negresă cîntă sau
dansează.
La cîţiva kilometri, în lungul şoselei, apar tarabele cu fructe (banane, avocados, papaia etc.)
sau băieţi cu smocuri de rhubarbar sau cu flori, agitîndu-le în faţa maşinii. Găsim tarabe cu coşuri de
fire colorate, vaste decoruri domestice populate de flăcăi, care vin aici cu bicicletele sau pe jos.
Întreaga şosea apare ca un tîrg agitat. Blănurile de oaie alb-orbitoare sînt întinse pe stinghii de lemn,
căciulile decorate cu bentiţe negre stau aşezate pe prăjini, ca în cuiere bizare. De departe, smocurile de
fibre colorate dau impresia unor sorcove. Ştim ce înseamnă să ne oprim într-o astfel de tabără: toţi ar dă
năvală asupra noastră, ne-ar vîrî în maşină obiectele lor şi ar striga din răsputeri preţurile cu
scăzămintele respective, insistînd să cumpărăm.
Ne ducem pe coaste, şerpuind pe asfaltul bun, în sfîrîit de cauciucuri, iar în stînga noastră se
desfăşoară imensa panoramă a lui Creat Rift Valley, o vedere ca din avion. Panta este continuă şi, după
cîţiva kilometri se deschide deodată şesul neted, presărat cu arbori risipiţi şi cu turme. Spre această
cîmpie disputată de aprigii masai duc diferite drumuri ce se desprind din trupul şoselei principale.
Drumuri abrupte, de pămînt şi piatră, înguste şi periculoase, mărginite de vegetaţia deasă a pădurii, loc
de trecere pentru animalele sălbatice. Nu apucăm în direcţia bună spre The Mayer's Ranch, deşi
doamna Tozzi, şi mai ales Maria, fiica ei, i-au dat toate indicaţiile lui Constantin. Continuăm să
înaintăm pînă la bisericuţa înconjurată de tufani, unde ni se dau unele informaţii greşite. Sîntem la
nivelul platoului, în stînga se deschide o perspectivă roz-coral, roşietică-ruginie, şi ne dăm seama că e
vorba de un şantier în lucru, cu tractoare, screpere şi buldozere adăpostite nu departe.
Liniştea e asurzitoare. În urechi se simte schimbarea de presiune. Cisterne galbene urcă în
efort uriaş spre Nairobi. Candelabre de cactuşi apar pe dealuri împădurite, ciulini enormi, prăjini
rotunde cu frunza în smoc înstelat. Pornim pe acest drum crud şi lămuririle unei femei masai, care
ducea în cap un braţ de vreascuri, nu sînt destul de bune. Pulberea roşie invadează maşina şi ne
pătrunde în ochi. În interior se formează un ciclon. Părul se aspreşte şi prinde culoarea acestei pudre
nesuferite. Văd cum creştetul lui Ulysse devine pudrieră şi cum în urechile lui Constantin se depun
firicele de carmin. Drumul e neted dar moale, abia călcat de compresoare. Am revenit cînd ne-am dat
seama că taluzarea se întrerupea în plină brusă. Ajunşi din nou în drumul spre Naivasha, am socotit
oportun să tragem la o „Cetăţuie" Shell, unde negri cuviincioşi ne descriu topografia locului şi ne
sfătuiesc să facem cale întoarsă.
Ulysse este îngîndurat şi decepţionat:
— Aparatele s-au făcut roşii. Diseară trebuie să demontez obiectivele şi să le curat. Un aparat are o mie
de piese. Unele de asemenea fineţe, încît o simplă frecare le-ar modifica supleţea şi, prin asta, precizia
declanşării.
Coboară să fotografieze şesul cu cactuşi şi arbori-para-sol, care par tunşi cu lama. Apoi, în
treacăt, surprinde prin parbiz scene domestice, dar se vede cît de colo că nimic nu-l mulţumeşte. S-au
scurs zece zile de cînd sîntem în Kenya şi el socoteşte că nimic din ceea ce a făcut nu are valoare. A
fotografiat Nairobi — un oraş american în lumina verticală. N-a folosit destul orele de dimineaţă. N-a
pîndit animalele. N-a văzut triburi. Acum, iată se apropie ora patru şi, probabil, dansurile sînt pe
sfîrşite.
Am urcat privind şesul buburuzat şi, de la o vreme, am apucat-o pe un drumeag spre dreapta.
Drum încolăcit printre arbori de pădure, drum pustiu, care ne duce după cîteva minute într-un spaţiu de
recreaţie, un parking cu cîteva maşini şi mese de lemn la care stau indience şi negri, un amfiteatru de
bîrne deschis spre vale, dar nici o formaţie de dansatori masai. Un indian îmbrăcat în negru, cu fesul
alb, ne explică ceea ce vedem şi singuri — că deocamdată aici nu este nici un spectacol şi nici nu va fi.
Îşi arată doi dinţi în gură, o limbă neliniştită, şi subliniază:
— Warning, the forest department cannot accept...
Ne dăm jos, contemplăm arborii cu trunchiuri răsucite, sfeşnice înverzite, smocurile de stîlpi-
tulpine cu păsări şi greieri asurzitori, apoi o luăm pe calea întoarcerii. Mai străbatem o bucată de şosea
şi, în sfîrşit, observăm placa indicatoare spre ranch-ul Mayer. Din nou ne hurducăm pe bolovăniş şi
prin pulberea roşcată ca fierul, biciuiţi de umbrele arborilor fără plăcerea ce o simţi într-o pădure şi fără
emoţii. Se spune că şi pe aici sînt animale sălbatice, dar e limpede că ele vin numai în vizită şi nu-şi au
reşedinţa pe astfel de plaiuri. Ulysse fotografiază o specie de şobolani, un fel de castori, care
traversează drumul şi pe urmă, aşezaţi pe soclul unor bolovani, privesc intrigraţi, răsuflînd din greu, cu
spaimă parcă, dar nevoind să se facă nevăzuţi. Era ca şi cum ar fi vrut să se lămurească asupra noastră,
îşi mişcă mustăţile şi botul enorm şi în cele din urmă se furişează nemulţumiţi în umbra din vale.
Am continuat să înaintăm pe acest drum, pe alocuri pavat cu bolovani mari, iar roţile saltă
spasmodic şi adesea se îngroapă. La un moment dat, o lovitură năpraznica ne scutură maşina. Oprim,
examinăm caroseria închipuin-du-ne că s-a rupt o pîrghie importantă. Nu se rupsese nimic. O stîncă se
clintise însă din loc şi prinsese saşiul din plin. Alunecăm pe toboganul cu obstacole şi ne lipim în mal,
ca să facem loc unui microbuz. Noroc că exista aici o nişă, pentru că altfel ori noi — care nu puteam —
ori ceilalţi ar fi trebuit să dea îndărăt pînă la un loc mai larg, care să îngăduie trecerea paralelă. Ne
afundăm tot mai mult între arbori, simţind cum aerul se răcoreşte şi umbrele sînt tot mai grele. În
sfîrşit, drumul se bifurcă, o parte o apucă spre Kedong Masai Manyatta, altul coboară spre o casă mare,
cu acoperiş înalt şi loc de parcare pierzîndu-se sub arborele uriaş din coroana căruia alunecau ciudate
crengi parazitare, franjuri urîte, cu ramuri ce se încolăceau alcătuind fel de fel de odgoane. Sub acest
arbore monumental ascultăm vîntul şi păsările, căutînd să dăm cu ochii de vreun om. Alte maşini venite
înaintea noastră sînt parcate la rînd. Nu departe se zăresc arbori frumoşi, cu trunchiuri netede, de
culoarea muştarului.
Coborînd spre lacurile negre, pe trepte de piatră, trecem pe lîngă o pajişte fermecătoare, cu
iarba deasă, groasă de-o palmă, întreţesută ca un covor persan, de culoare verde-crud. O asemenea
pajişte trebuie să fi fost udată cel puţin o sută de ani, iarba, spre deosebire de alte plante, devenind tot
mai frumoasă pe măsură ce îmbătrîneşte, într-un arbore gros se vede o colibă suspendată pe trei mari
crengi. Spre ea duce o scară. Dedesubt, pîrîul se transformă în cataracte, în lacuri mici şi umbroase.
Oglinda de apă este ori neagră ca păcura în umbră, ori limpede de se văd peştii. Păianjeni plutitori fac
zgîrieturi uşoare şi rapide pe netezimea lichidă. Cîte o spărtură orbitoare scoate la iveală din afund
soarele apusului, pătruns prin cine ştie ce labirint aerian vegetal. Pîrîul clipoceşte coborînd printre
bolovani şi rădăcini, în preajma neverosimilului covor de iarbă. Rădăcini împletite alcătuiesc punţi,
părînd bîrne suple. Muiate în apă, unele compun vîrşe şi coşuri ciudate. Flori şi arbori curaţi, fluturi.
Dincolo de apă nu avem voie să trecem: acolo este teritoriul intim al proprietarilor, care la acea oră
jucau golf sau tenis şi strigau cu voci vesele, într-un fel de moară, lăsată cam în paragină lîngă apă, e
instalată sala de ping-pong. Maşinile se aud pe şoseaua de sus zbîrnîind ca nişte aeroplane. Ţucurit,
ciripit, fornăit, cîntat de cocoşi, atmosferă de secolul al XVII-lea. Ferma pare un castel pitoresc, încît
nici nu bănui prezenţa triburilor de masai, care păzesc turmele în vale. Din păcate, nu se dă nici un
spectacol în perioada ploilor, în luna mai, lucru pe care nu l-am ştiut la plecare. Aruncăm în treacăt o
privire pe ferestrele rănch-ului, care pare un hotel cu restaurant, pustiu la această oră, cu paturile făcute
şi uşile încuiate.
Ferma Mayer datează din secolul trecut. Plaiul întins pe care l-am avut mereu sub ochi, pe
cînd şerpuiam în coasta muntelui ce alcătuieşte soclul oraşului Nairobi, este în bună parte proprietatea
ei, care se întinde pe şase mii de acri, nu numai pe rîpi şi pe vale, pe Creat Rift Valley, ci şi pe locurile
încă nevizitate de noi, cam la treizeci de mile de capitală. Produce carne de viţă, renumită pentru
calitate. Desigur, animalele sălbatice vizitează uneori teritoriul fermei: leoparzii şi babuinii preferă
stîncile împădurite, în timp ce cîmpia este cutreierată de zebre, girafe, elani, congoni, impale şi gazele.
Leii apar rar în zonă.
Grădina fermei trece drept una din cele mai frumoase din Kenya şi este întreţinută de kipsigis,
o populaţie ce vine din vestul ţării, de pe lîngă Lacul Victoria. Noi însă ne aflăm aici pentru a cerceta
existenţa masailor, tribul cel mai misterios şi mai brav din Kenya, trăind în sudul ţării şi în nordul
Tanzaniei.
Îndeletnicindu-se numai cu păstoritul, masaii sînt cunoscuţi mai ales prin obiceiul lor de a bea
sînge direct din vinele animalelor. Sînt înalţi, subţiri, au capul lunguieţ, spre deosebire de cei din rasa
bantu, care sînt scunzi şi cu capul rotund. Masaii de origine hamito-nilotică au descins din valea rîului
Kerio în Kenya de nord-vest, din timpuri străvechi. Europenii i-au găsit în Rift Valley, pe cîmpiile
întinse, şi au observat că au rămas fideli felului lor de viaţă. Nu departe de ranch-ul Mayer, apare
manyatta, un semicerc de colibe de lut, înconjurate cu garduri de arbuşti. Manyatta este una din sutele
de locuinţe ale masailor răspîndite de-a lungul moşiilor, în cazul de faţă adăpostind optsprezece mor
ani, tineri războinici.
Manyatta rezumă istoria milenară a tribului masai. În solitudine, sub acelaşi acoperămînt,
adolescenţii se retrag şi se pregătesc să treacă într-un ciclu superior, pentru a deveni bărbaţi. Ei sînt
aleşi de marele preot al tribului kekonyeke (unul din cele şaisprezece triburi masai), şi urmează să-şi
însuşească în manyatta meseria armelor. Fiecare copil a ascultat ani de-a rîndul poveştile de război ale
tatălui. Venind vremea să mediteze în singurătate asupra lor, el caută să le pătrundă taina şi visează el
însuşi să le înfăptuiască şi să se distingă. Odată începînd perioada circumciziunii, băieţii de paisprezece
ani şi chiar cei mai tineri se despart de părinţi şi de familii, trăiesc în grupuri şi învaţă tradiţiile tribale,
istoria povestită, cîntecele, dansurile, exerciţiile războinice. În vremurile de demult, atacau triburi
străine. Acum însă deprind doar regulile de guvernare, vînătoarea de lei şi paza teritoriului. Fiecare
nouă perioadă de circumcizie face să se mişte o treaptă mai sus întregul sistem de vîrste: băieţii devin
tineri luptători, tinerii luptători devin luptători maturi, maturii devin un fel de sfetnici, iar căpeteniile se
retrag. Stagiul pentru circumcizie rămîne deschis mai mulţi ani, deşi nu este permanent. Depinde de
numărul celor ajunşi la vîrsta de tranziţie. Operaţia de tăiere-mprejur este făcută de tribul wanderobo în
sînul familiei, iar evenimentul este celebrat de serbări. După vindecare, tînărul se reîntoarce la
manyatta lui.
Tinerii luptători nu au voie să se căsătorească ori să trăiască cu fetele. Singura alimentaţie
îngăduită este laptele şi sîngele de vită. Rareori este văzută carnea în hrana masailor. Restricţiile au
explicaţiile lor şi sînt necesare pentru a putea fi îndeplinit pînă la capăt programul de instruire. Laptele
de capră este îngăduit numai femeilor. Mierea şi tutunul sînt rezervate maturilor. În legătură cu fetele,
există numeroase prejudecăţi şi ritualuri. Fetele nemăritate au voie să vină la manyatta, dar nu să
locuiască aici şi nici să mînînce împreună cu un moran. Dacă una din ele îşi pironeşte privirea pe o
bucată de carne, moranul trebuie s-o arunce de îndată.
Întorşi acasă, băieţii iau locul celor maturi, se însoară cu fata care i-a impresionat prin bună
purtare, curaj, iscusinţă la dans. Tatăl trebuie să accepte alegerea fiului. Mirele este obligat să dea
părinţilor în schimbul fetei un anumit număr de vite, precum şi lucruri mai mărunte, ca bere, tutun,
pînzeturi. Sărbătorirea nunţii durează mai multe zile şi este nu numai un prilej de desfătare, ci şi iniţiere
în tainele vieţii de familie. Deşi însuraţi, tinerii nu au voie să trăiască aparte. Ei se instalează în coliba
şi în satul tatălui, de care rămîn legaţi, ceea ce asigură continuitatea şi trăinicia tribului. Tinerii masai
au misiunea de a apăra teritoriul şi, odinioară, aveau menirea să organizeze mici expediţii pentru răpiri
de animale şi atacuri împotriva triburilor vrăjmaşe. În acelaşi timp, războinicii-căpetenii alcătuiesc
formaţiile de apărare interioară a teritoriului. Abia cînd devine căpetenie, tînărul are dreptul să-şi
trăiască propria sa viaţă, să ia parte la conflictele dintre familii şi dintre grupările tribului căpătînd
adevărata greutate în societate.
Masaii nu cunosc stratificarea socială şi formele distincte de guvernare. Ei se consideră egali
între ei şi se socotesc cei mai puternici şi mai buni oameni de pe pămînt. Puterea preoţilor se
întemeiază pe profeţii, dar autoritatea lor este limitată. Triburile au drepturi teritoriale bine precizate,
dar în sînul fiecărui trib familiile pot trăi acolo unde vor. Satele grupează cîte patru pînă la opt familii,
care pasc turmele împreună, deplasîndu-se odată cu creşterea vegetaţiei şi cu apariţia apei în anumite
zone.
Seminomazi, masaii îşi rezolvă treburile în interiorul satelor, dar chestiunile mai însemnate le
hotărăsc căpeteniile grupurilor. Rareori este împins întregul trib să acţioneze unitar. Decizia privind
tăierea-mprejur a unor noi generaţii este luată la nivelul tribului. Aşa cum mecanismul de decalare a
vîrstei se face simultan, tot aşa se pun în mişcare toate unităţile tribului în caz de primejdie, adică în
cazul unui război. Prin aceasta este infirmată legenda că masaii ar descinde dintr-o legiune romană
rătăcitoare sau că ar fi urmaşii unui trib răzleţit al Israelului.
Masaii luptători au pielea de culoare roşie, deoarece se vopsesc cu un amestec de pămînt
pulverizat şi grăsime de animal. În timp de război, spre a-şi înfricoşa duşmanii, îşi zugrăvesc chipul în
mod hidos, tot aşa cum şi-l zugrăvesc pentru a părea mai arătoşi în ochii fetelor. Moranii îşi lasă părul
lung, împletindu-şi-1 în cozi tari, care cad pe umeri. Părul lung nu este frumos, după părerea lor, dar
asigură protecţia cefei în timpul luptei. Femeile nu-şi lasă părul să crească, ci se rad în cap, iar ţeasta
lucioasă este semn de frumuseţe, punînd în valoare masele de ornamente care atîrnă de gît, de lobul
urechilor, pe umeri. Femeile nu au vîrstele gradate ca bărbaţii, dar se asociază cu gradul de vîrstă al
soţului. Cele măritate, precum şi surorile unor masai, au îngăduinţa de a vizita manyatta în timpul zilei.
Altminteri, trăiesc separat împreună cu copiii.
Un moran bea pînă la un quart de lapte pe zi, ceea ce reprezintă produsul a trei-patru vaci în
sezonul umed şi a şase-opt vaci în sezonul uscat. Deoarece laptele are o atît de mare însemnătate în
alimentaţie, este explicabil faptul că ei cresc turme de vite atît de numeroase. Spre deosebire de alte
triburi, masaii îngrijesc foarte bine turmele şi le selecţionează. Taurii inferiori sînt castraţi, iar vitele
slabe sînt folosite în schimburile de mărfuri, date pentru ţesături, miere şi altele. Dacă nu ară pămîntul,
este pentru că Dumnezeu le-a dat suficiente vite şi iarbă. Dacă nu mănîncă animale sălbatice, e din
aceleaşi pricini rînduite de divinitate. Nu vînează deci leul ci doar leopardul sau hiena care atacă turma
tribului. Cînd au nevoie de piele de bufal sau de zebră pentru scuturi sau tobe, le obţin prin schimburi
cu vînătorii wanderobo. Cînd se întîlnesc între ei, masaii îşi fac următoarea urare:
 „Să-ţi fie turma bogată şi vitele sănătoase!"
Pentru îmblînzirea duhurilor sînt sacrificaţi tauri negri.
Străvechea cultură a masailor este atît de subtilă şi de complicată, iar alcătuirea lor tribală ţine
de atîtea credinţe şi tradiţii misterioase, încît viaţa modernă din preajmă constituie pentru colectivităţile
lor o adevărată primejdie. Totuşi disoluţia a început şi evoluţia nu mai poate fi împiedicată. Masaii vin
în întîmpinarea noastră, sînt dispuşi să-şi vîndă nu numai vitele slabe, ci şi cîntecele, şi dansurile,
transformîndu-se adesea în simpli actori ai junglei. În această postură urma să-i vedem şi noi la ferma
Mayer, aşa cum i-am văzut cu alt prilej, la muzeul din preajma capitalei, unde au fost construite colibe
specifice, eşantioane reprezentative ale triburilor, organizîndu-se spectacole permanente de cîntec şi
dans. Mai mult încă, cei de la fermă sînt nevoiţi să lupte împotriva obiceiurilor degradante pe care unii
albi depravaţi le introduc aici şi numeroase afişe cer să nu li se ofere bacşişuri copiilor de masai.
Multe învăţăminte pot fi trase privind chiar de la distanţă existenţa masailor. Soţii Mayer au
ştiut să-i atragă şi să le promită anumite înlesniri. În fond, masaii trebuie să trăiască şi viaţa lor depinde
de turmele de vite în transformare. Aceste turme nu le mai aparţin, au devenit în mare parte
proprietatea altor triburi, proprietatea albilor sau a statului. Pentru a-şi păstra modul tradiţional de viaţă,
ei sînt nevoiţi să cadă la tot felul de compromisuri. Trăiesc păzind turmele lui Mayer, dar beneficiază
de laptele vitelor, în timp ce fermierul dispune de carnea lor. Mai mult, fermierul îi lasă să locuiască pe
teritoriul ranch-ului şi-i ocroteşte. Le organizează spectacole de dansuri, de pe urma cărora masaii au
unele profituri. El ţine însă ca înţelegerea lor să nu fie viciată de profiturile uşoare, fără muncă. Tribul
masailor, aşa cum ni se înfăţişează la ferma Mayer, este în fond un trib domesticit, care a pierdut poate
din virtuţile şi din deprinderile seculare. Războaiele lor împotriva tribului kikuyu, acum la conducere,
au încetat, dar zavistia se resimte în răfuielile individuale şi în ura mocnită dintre cele două populaţii.
Kikuyu s-a adaptat mai repede, renunţînd treptat la vechile credinţe, trecînd la altă religie, frecventând
bisericile, primind la botez nume englezeşti, aşa cum primesc şi mărfurile, şi ziarele, şi formele de
cultură ale foştilor colonialişti.
Manyatta are înfăţişarea unor sălaşuri păstoreşti sau forestiere de la noi, unde bărbaţii buni de
muncă se angajează ani de-a rîndul şi lucrează, pentru a-şi asigura un venit familiilor lor din sate.
Dansurile, devenite de asemenea spectacole turistice, reprezintă şi ele o formă a degradării, de vreme
ce s-au putut desprinde de cadrul lor sacru şi au încăput pe mîna industriei turistice. Aşa se întîmplă şi
în ţările Europei, unde dansuri străvechi sînt interpretate de ţărani-actori, pierzîndu-şi însă tocmai ceea
ce aveau mai de preţ şi mai ascuns: semnificaţia rituală şi raporturile cu lumea invizibilă.
Masaii şi-au modificat modul propriu de a privi lumea. Ei, care se uitau la animale şi căutau să
priceapă înţelesurile oculte ale raporturilor lor cu fauna şi flora din preajmă, asistă acum uluiţi la
spectacolul curselor nebuneşti ale automobilelor şi se întreabă asupra rosturilor civilizaţiei tehnice.
Corupţia începe de la această contemplaţie. De la faptul că albii nu mai sînt zeii care descind din ceruri,
ci oameni ca şi dînşii, care au nevoie de puterea lor de muncă, de arta şi inteligenţa lor. Ei înşişi privesc
probabil cu tristeţe şi regret formele rudimentare ale existenţei părinţilor şi se detaşează de ele, cînd au
de ales între o viaţă mai lesnicioasă şi mai plăcută şi viaţa naivă, plină de oprelişti şi sacrificii, a tribului
străvechi. Toate mutilările trupului apar ca absurde şi ridicole. Cînd vezi prin oraş un masai acoperit pe
umeri cu o faţă de masă cadrilată te uiţi lung după el, cum înşişi confraţii lor de aici se uită. Oamenii cu
urechile ciuntite, cu faţă brăzdată de tatuaje, cu corpul ornamentat de cicatrice se văd tot mai rar, iar la
Nairobi apar doar din întîmplare şi sînt cu adevărat prezenţe excentrice.
Aceasta nu înseamnă că moda inspirată din tradiţiile lor nu continuă să cîştige teren. Coafura
alambicată, cu numeroase feluri de împletituri sau cu ţeasta rasă ating performanţe savante. Negrii ţin
la vechile idealuri de frumuseţe şi, dacă în vestimentaţie s-au adaptat mai lesne, părăsind chiar
frumoasele coliere de mărgele şi pandantive, părul continuă să şi-l pieptene ca înainte. O frunte
bombată, lucitoare, care de departe pare o oglindă în soare, rămîne o frunte atrăgătoare. Pieile de
animale sălbatice nu prea sînt folosite. Dacă în poza sa colorată şi festivă Kenyatta apare cu o piele de
leopard pe umeri, nu mi-a fost dat să văd negri îmbrăcaţi aşijderea. Masai sau africani din alte triburi,
cu brăţări de păr de elefant, fete cu trei rînduri de brăţări ce strîng muşchii braţelor pînă la subsuori,
purtînd sandale tipice, cercei uriaşi, verigi metalice de aur în lobul urechilor prefăcut în chingă, aduc
adesea aminte de ceea ce a fost, constituind un alt aspect al modei, care dezgroapă în scop „monden", şi
nu ca rămăşiţe de credinţe şi tradiţii ce ar trăda regresiunea.
Am ieşit anevoie din ranch-ul Mayer, printre tufele care ştergeau maşina ca periile unei
instalaţii de spălat, prin bolovăniş şi praf roşu. Maşinile dinaintea noastră urcaseră şi ele ca dintr-un
infern roşu, murdare şi vopsite, abia scăpînd de ramurile ce pătrundeau pe ferestre, biciuindu-ne
braţele, prin tuneluri vărgate de soare şi umbră, prin vitrinele deschise ale Africii, încărcate cu mărgele,
discuri şi coşuri de palmier.
Sosit acasă, m-am spălat pe cap şi am făcut un duş prelungit. Eram colorat în pulberea roşie,
vopsit ca un masai. Din păr nu curgeau zoaie, ci vopsele roşii umplînd cada. Cămaşa avea gulerul pătat
cu roşu-murdar. Pantalonii bej deveniseră roşcaţi şi tot astfel pantofii. Drumurile Africii nu sînt deloc
uşoare şi curate. Plămînii noştri fuseseră nevoiţi să respire rugină şi fier.

URMAŞII TRIBULUI KIKUYU

James grădinarul şi-a încasat drepturile pentru amenajarea aleilor şi plantarea noilor soiuri de
flori, prilej pentru a înmîna şi o factură de materiale, pe care Constantin a studiat-o cu ochi de expert. I
s-a părut cam încărcată, totuşi a acceptat-o. Avea să-mi explice mai tîrziu: „Am văzut că mă trage pe
sfoară şi că mi-a încărcat preţurile, dar ştiindu-1 cum stă, cît de greu o duce, mi-am zis: treacă de la
mine!" Ne ducem împreună cu James şi Georges în afara oraşului, la un depozit de cherestea, să vedem
nişte bile. Pînă acolo drumurile sînt bune, asfaltate, bungalow-urile cochete unul lîngă altul, palmieri,
eucalipţi, cactuşi, flori numeroase, grădini paradisiace, maşini.
Şi deodată, sîntem confruntaţi cu Africa subdezvoltată. Barăci lungi în care magazinele par
depozite de vechituri, încărcate peste măsură. Din interiorul prăvăliilor dai în bălţi şi maldăre de
gunoaie. Africani goi, desculţi, forfotesc în toate părţile. O magazie de lemn e numită hotel: nu cred să
fi avut mai mult de două încăperi.
— Ce relativă e civilizaţia! exclamă Constantin. Pentru africani, într-adevăr, ăsta poate să fie un hotel,
fiindcă în el se poate dormi. Dar cum?
Un magazin mai mare are drept reclamă o gheată pictată de-a dreptul pe perete. Depozitul de
cherestea adăposteşte, sub un acoperiş, cîteva birouri cu maşină de calculat, poze din revistele ilustrate,
vrafuri de registre. Maşina Toyota care cărase prundişul în grădină se află şi ea în interior. Examinăm
bîrne, apoi stinghii şi scînduri, şi Constantin începe să facă tot felul de calcule pe o bucată de lemn. Pe
la cinci începe ploaia. Ne adăpostim în atelierul de tîmplărie, unde se lucrează pereţi întregi de
baracamente, cu scîndură dispusă ca şindrila, spre a înlesni scurgerea apei de ploaie.
Negrii vorbesc bine englezeşte. Intre ei, dacă fac parte din triburi diferite, tot englezeşte se
înţeleg sau în suahili. James a urmat cursurile unui colegiu, a terminat cinci clase, anul trecut s-a
căsătorit, după ce a început „afacerile" cu Constantin, mai exact după ce a lucrat cîteva săptămîni la
amenajarea grădinii. Atunci a primit peste o mie de şilingi. Cu şase sute cincizeci de şilingi şi-a
„cumpărat" o nevastă. Dacă nu are ce să-i dea de mîncare, ea poate să plece îndărăt la tatăl-său. Poate
să-şi găsească alt bărbat, are dreptul. Dar, fiind plătită suma către părinţi, el poate să reţină copilul. Cu
restul de bani şi-a cumpărat o grădină de 4400 de metri pătraţi în care cresc bananieri, cultivă cartofi şi
porumb. James ar vrea să deschidă şi o prăvălie la poartă, închipuindu-şi că se poate face negustorie cu
zece kilograme de făină, zece de zahăr şi trei lumînări.
De lucru nu se prea găseşte, iar negrii tînjesc după angajamente de durată. Majoritatea
timpului şomează. La altceva decît la grădinărie puţini se pricep. Negoţul este deocamdată numai o
speranţă, pentru că ei nu ştiu să-l facă după cum scrie la carte, iar indienii ţin în mînă toate firele.
Negoţul făcut de negri aici este dezolant: fără capital, cu bere şi cîrnaţi vînduţi într-o baracă nenorocită.
Trăiesc destul de greu, mănîncă numai ce se poate produce pe lîngă casă şi nu cumpără nimic
de la oraş.
În drum spre casa lui James, care ne invită să-l vizităm, Constantin discută cu cei doi tineri
despre negrese.
— Fetelor noastre le place să vină cu cîte un gringo alb.
— Noi sîntem albi?
— Nu. Dumneavoastră sînteţi roşii.
— Gringo este numai albul, sau poate să fie şi un african?
— Orice tînăr oare dă tîrcoale femeilor şi fetelor noastre. Căci, dacă unul dintre noi îşi ia mai multe
neveste, pînă la urmă are de-a face cu gringo.
— Dacă sînteţi căsătoriţi, mai puteţi trăi şi cu alte femei?
— Fără îndoială. Bărbatul care şi-a întemeiat o familie poate să facă ce vrea şi ce-i place. Singura lui
datorie este să aducă bani. De pildă, eu invit deseori seara fete la joc. Joc cărţi cu ele şi pe urmă le
conduc acasă pe rînd. Pe drum le şoptesc la ureche ceva secret şi le strîng în braţe. Nu este fată să nu-i
placă una ca asta. Nevasta se obişnuieşte şi, dacă ceva nu-i face prea multă plăcere, învaţă să închidă
ochii. Dealtfel, femeile noastre nu sînt geloase şi, dacă ai mai multe, ele trăiesc împreună ca nişte
surori.
— Vi s-a dus vestea că sînteţi ca iepurii. Negrii rîd.
— Desigur, nu-i nimic grozav, şi totuşi se aude că în Europa africanii nu sînt dispreţuiţi de femei. Poate
că am fi şi noi altfel, dacă n-am mînca numai mei, mazăre, fasole şi fructe. Carnea rar o găseşti în hrana
oamenilor noştri.
— Sînt atîtea animale în vecinătate, de ce nu vînaţi?
—Animalele aparţin guvernului. Majoritatea terenurilor de vînătoare o alcătuiesc parcurile naţionale.
 Există paznici, există legi foarte severe, animalele sînt şi ele inventariate şi evaluate iar safari-
ul este una din afacerile mari care sporesc venitul naţional. Unii vin doar să privească animalele şi
plătesc pentru asta, alţii le vînează şi atunci pentru fiecare rinocer sau leu se încasează sute şi mii de
dolari. Nici Africa nu mai este atît de bogată în animale, încît oamenii să-şi îngăduie luxul să vîneze în
libertate.
Convorbirea e alunecoasă şi cu amuzamente de-o parte şi de alta. James şi Georges nu ţin cu
tot dinadinsul să se fălească, dar vor să ne spună lucruri plăcute. În timpul acesta, maşina a ajuns la
periferia Nairobiului, angajîndu-se pe drumuri mai proaste, într-o zonă ce pare de ţară. Au apărut
colibele cilindrice făcute din paiantă şi acoperite cu papură sau cu măduva trestiei de bambus. Pitoreşti,
spre deosebire de noile case, care nu sînt decît nişte baracamente construite din scînduri, cu ferestre
întunecoase, cu acoperiş de tablă ondulată. Colibele alternează cu baracamentele scăldate în apa ploii
de după-amiază. Copiii, fetele merg ţinînd în cap saci sau cîrpe spre a nu fi udaţi. Se ascund sub copaci
sau sub streşini.
Ocolim un motel, apoi o apucăm pe colină şi ajungem la un fel de grădinărie. La poartă se
vede ghereta pe care James intenţionează s-o prefacă în dugheană. Trecem printre bananieri cu fructe
verzi, printre culturi de cartofi, şi ne îndreptăm spre căsuţa de lemn a grădinarului. Nu-i casă, ci o
standoală mică, cu trei încăperi, fără uşi, cu un bidon în faţa intrării, spre a colecta şiroaiele ploii,
încăperea din dreapta n-am văzut-o. E despărţită de cea din mijloc printr-un fel de draperie vărgată.
Acolo duce carnetul şi ziarele lui James un băieţaş isteţ care ne-a ieşit înainte. Băiatul e fratele lui
James şi în bucătărie, unde se încălzesc cîteva siluete nedesluşite la un căzănel de cărbuni, se află şi
sora lui James, o fată de cincisprezece ani, tunsă zero, care-şi ia din cînd în cînd pruncul în braţe,
cochetînd, sfiindu-se să vină şi să ne salute. După ce s-a decis să ne întindă mîna, o mînă care mi s-a
părut o pungă aspră, s-a retras din nou în întuneric, ca după o perdea.
Prin fereastră nu se vede decît o dîră indecisă de lumină, dar cînd ploaia stă şi se iveşte soarele
în asfinţit, atunci în bucătărie se mai zăresc cîteva lucruri prinse pe pereţi, un fel de blidar, un pat
aşternut direct pe pămînt, cîteva vase. Nu ştiu de unde, nevasta lui James scoate patru căni de metal şi o
zaharniţă şi le pune pe masă, în tindă. Ne uităm unul la altul, dîndu-ne seama că nu vom avea încotro!
Femeia aduce o cană cu lapte, toarnă puţin, apoi adaugă ceai dintr-un ceainic mic şi ne întreabă cîte
linguriţe de zahăr să pună. Totul decent şi corect. Numai că eu n-am putut să iau mai mult decît o
înghiţitură din această zeamă ce semăna cu sucul nucii de cocos. Ceva searbăd. Constantin bea mai
mult şi mă uit la dînsul plin de admiraţie! Dealtfel, el conduce întreaga discuţie, se interesează de
componenţa familiei, de numele copiilor, al cîinelui, ai diferitelor lucruri. Cîinele e sfios, docil şi, cu
toate că se voia mîngîiat, nu cuteza însă prea mult.
Femeile şi copiii se retrag la bucătărie, după ce au adus trei scaune solide şi ne-au îmbiat să
luăm loc. Din vreme în vreme se mai arată în uşă, ne privesc cu bucurie şi dinţii lor albi strălucesc ca
fildeşul în beznă. Femeia are rochie scurtă, un şorţ în faţă, părul strîns într-un batic. Neagră foc, buzată,
cu pieptul bombat, nu se potriveşte cu James. El e un bărbat reuşit, mai arămiu decît soră-sa, care e
tăciune, şi decît nevastă-sa. Ne spune că tată-său, a fost ceva mai alb, dar sora lui seamănă cu mama-sa.
— Cum e bine să fie o fată, ca să pară frumoasă? Să aibă sînii mari, să fie neagră, grasă?
— Să nu aibă sînii prea mari, că după aceea îi ajung pînă la pămînt. Să nu fie prea lată în mijloc, ci
trasă prin inel. Şoldurile însă trebuie să fie pline şi vîrtoase. În privinţa culorii, aceasta nu are
însemnătate.
— Deci, dacă nu poţi să-ţi hrăneşti nevasta, ea pleacă la tată-său şi nu mai vine.
— Da. Poate să te părăsească. E dreptul ei...
— Spuneţi că nu e bine să ai multe neveste, fiindcă după aceea dai ochii cu gringo şi ai neplăceri.
— Nu e bine. A fost o vreme cînd oamenii bogaţi aveau pînă la o sută treizeci de femei. Le dădeau
cîteva hectare de pămînt, le ajutau să-şi facă o casă, şi pe urmă le vizitau. Dar acestea erau lucruri rare
şi acum oamenii nu mai pot să ţină atîtea femei. Georges are două neveste. Eu am una şi-mi ajunge.
Dar dacă mai cîştig, atunci îmi mai procur o femeie, ca să mai cresc în ochii oamenilor.
Tinerii se simt bine şi povestesc tot felul de lucruri din viaţa lor. Cînd aud că Constantin este
din Milano, se bucură: cunosc şi ei din filme oraşul acesta tentacular. Se simt apropiaţi prin multe
elemente comune de europeni. Dau impresia că împart acelaşi teritoriu spiritual, mai ales că, de curînd,
religia de stat a devenit religia ortodoxă, iar arhiepiscopul Makarios a botezat o bună parte din triburile
Kenyei. Nici celelalte religii nu sînt limitate sau prigonite, şi dacă ortodoxismul a fost preferat, este din
pricina faptului că la catolici, pînă de curînd, divorţul era interzis.
Revenim iarăşi la vechile obiceiuri ale tribului kikuyu, aşa cum dăinuiau ele pînă nu demult.
Se spune că acum vreo douzeci de ani mai exista obiceiul ca un bărbat să poată intra netulburat în casa
altui bărbat de aceeaşi vîrstă cu el şi să se culce cu nevasta lui. Venind acasă şi găsind suliţa împlîntată
în prag, soţul încornorat nu avea voie să protesteze. Putea să intre, să vadă cu cine-1 înşală nevasta şi să
se ducă la rîndul lui, la nevasta aceluia. Nu avea voie să sară la bătaie ori să ucidă, întocmai cum a
văzut şi Marco Polo, la începutul mileniului, în Asia. Dacă la rîu se duceau grupuri de bărbaţi de
aceeaşi vîrstă cu nevestele lor, pentru că cei de-o vîrstă se socoteau fraţi, puteau să se culce de-a valma,
ceea ce năştea adevărate spectacole dionisiace sub cerul aprins al ecuatorului. Acum nu se mai petrec
asemenea lucruri, cel puţin în preajma capitalei. S-au interzis, dealtfel, şi adulterurile.
— Cum aşa?
— Kenyatta a dat ordin şi ordinul lui e sfînt. El a spus că cine-şi găseşte nevasta cu altul, să nu stea pe
gînduri, ci să-l trăsnească pe gringo cu toporul în cap. Trebuie să se pună capăt obiceiurilor primitive.
James şi Georges n-au participat la schimburile de neveste şi nouă ni se pare că lor nici nu le
vine la îndemînă să vorbească despre ei înşişi, jenîndu-se de copii şi de nevastă. Nevasta lui James vine
şi strînge cănile de pe masă, apoi aprinde lampa. Se uită cu mult drag la Constantin, deoarece el a
„cinstit" casa, a băut ceea ce i s-a oferit, silindu-se să fie chiar şi aici, în inima Africii, un gentleman.
E răcoare, mi se face frig, deşi sînt îmbrăcat cu un pulover. Ploaia rece, ca ploile noastre de
primăvară, dă un sentiment de tristeţe şi de înstrăinare. Cînd se înseninează puţin, îmi dau seama ce
frumoasă e lumina cerului aici. Soarele bate în frontoanele imense de nori stratificaţi pe mari suprafeţe,
în culori curate, griuri şi porto-caliuri, alternate cu benzi roşcate. Din casa mizerabilă, întunecoasă, ce
fascinanţi şi plini de farmec apar bananierii cu frunza dinţată, palmierii singuratici din vale! Oamenii
trăiesc într-o expoziţie botanică. Îi întrebăm dacă leii nu se ivesc în preajmă. Niciodată. Se întîmplă
deseori ca oamenii să doarmă afară, pe cîte o pătură. Nici o fiară nu se atinge de ei. Nu există pericol
nici din partea şerpilor, care populează alte zone, cele cu altitudine joasă. Dealtfel, şarpele nu muşcă
decît dacă e flămînd, înainte de a mînca, în momentele de agitaţie fizică, fiind agresiv ca şi omul cînd e
cu stomacul gol. Şi apoi, şerpii nu umblă noaptea. Aceste referinţe nu se potrivesc deloc cu realităţile
altor locuri, după cum aveam să constat mai tîrziu.
— Din care trib faceţi parte?
— Din cel mai numeros, cu peste un milion de oameni, tribul kikuyu, cel mai revoluţionar, care îi
căsăpea pe englezi pe unde-i prindea. Acum kikuyu a ajuns la putere şi aceasta este marea noastră
satisfacţie.
— Şi voi aţi participat la acţiuni revoluţionare?
James mărturiseşte că, deşi mic pe atunci, a participat şi era folosit ca ştafetă. A văzut cu ochii
lui multe grozăvii pe care le-a aşternut pe hîrtie şi le-a intitulat Viaţa mea în timpul revoluţiei din
Kenya. Este vorba de episodul sîngeros cunoscut sub denumirea de Mau Mau. Dar nu la paginile
acestea ţine James cel mai mult, ci la schiţele cu subiecte bizare, ca Dansul secolului, unde imaginează
un fel de apocalipsă ce se va petrece la sfîrşitul anului 1999, sau ca Răpirea fetiţei, unde se înfăţişează,
în stilul unui roman poliţist, felul în care a dispărut micuţa Rose-Marie şi cum a fost descoperită apoi
de K.P.R.-Polly Cattiny şi de K.P.R. nr. X-9 Stanie Komoy.
Acţiunea se desfăşoară în parte la tribunal, unde vinovaţii sînt constrînşi să recunoască
adevărul. Sentinţa sună astfel: „Conform legii 191 din 1952 a Republicii Kenya, am avut un caz similar
în 1963, cînd Kaman Kanya a răpit un prunc de sex bărbătesc, cu numele de Kaniaru Tugunya. El a
fost condamnat la cinci ani închisoare, douăsprezece lovituri şi pe deasupra muncă silnică. În
consecinţă, domnule Kevarya, sînteţi condamnat împreună cu soţia la cinci ani închisoare cu muncă
silnică, iar dumneavoastră, domnule Kevarya, veţi mai primi pe deasupra şi douăsprezece lovituri." Pe
urmă, miraţi, am ascultat un episod de dragoste intitulat... Love story şi scris de James în anul 1966:
„Dragostea mea a ţinut mai puţin de şase luni. Evitînd orice persoană cunoscută, din
septembrie pînă în februarie am construit cu Căreia o mică lume vremelnică, plină de plăceri şi
spovedanii. O lume suficientă sieşi, cu amintiri şi glume. O viaţă întreagă de aniversări argintate şi
aurite. Şaizeci de ani strînşi în şase luni. Nu aveam nici un secret unul faţă de celălalt. Dar, la sfîrşit, ca
îndrăgostiţii lui Keats din balada Urna greceasca, ne-am despărţit. Cît timp lipsisem, ai mei au fost
încredinţaţi că eram plecat într-un safari. N-aş fi putut să spun dacă au bănuit ce s-a petrecut cu mine.
Dar dacă ar fi aflat, m-ar fi întîmpinat cu cuvinte proaste şi dispreţuitoare şi nu cu urări de bine şi
sănătate."
Întreaga poveste de dragoste, după cum se vede, are întinderea unui poem. Aş fi ascultat şi
altele, dar cei doi şi-au propus să treacă la anecdote, ceea ce arată că un anume tip de umor îşi găseşte
lesne răspîndire pretutindeni.
— Ascultaţi o întîmplare cu grădina de portocale, spune Georges. Un băiat se caţără într-un pom şi este
prins. „Mă, hoţule, strigă proprietarul, ce faci în portocalul meu?" „Caut cartofi, nene!" „Dar ce,
cartofii cresc în portocali?" „Nu, nene, de aceea mă şi grăbesc să cobor!"
James îi ia vorba din gură, în timp ce copiii se îmbulzesc la uşă să asculte şi ei.
— Un pastor nou venit cere unui băiat să-i arate drumul la biserică. Ajung acolo şi pastorul zice:
„Băiete, ai fost drăguţ, vrei să vii la slujbă, să-ţi arăt şi eu drumul spre cer?" „Bătrîne, i-a răspuns
copilul, nu fi neghiob. Nu eşti în stare să cunoşti drumul către biserica de pe pămînt şi vrei să-mi arăţi
drumul către cer?"
 Episoadele Mau Mau sînt estompate şi trezesc aceleaşi sentimente ca şi episoadele din
războaie, în lumea satelor noastre. Băieţii nu vorbesc nici cu ură, nici cu înflăcărare. Tonul lor este alb.
Kenya şi-a cîştigat libertatea cu un deceniu în urmă şi de atunci multe mentalităţi s-au modificat şi
multe speranţe s-au spulberat. Se pune întrebarea: ce vor face negrii neavînd de lucru? Vor trece la o
nouă revoluţie, fiindcă bogăţiile au rămas mai departe în mîna celor privilegiaţi de soartă? Muncile
fine, cele bănoase, cele complicate sînt în continuare prestate de europeni sau asiatici. Africanii cei mai
numeroşi depind în continuare de activităţile terţiare, de munci fără pondere şi continuitate, şi nu
participă din plin de făurirea venitului naţional.
Mă uit pe pereţi: singurele ornamente sînt coarnele de bufal. Georges îmi arată că din cornul
de bufal se bea bere, iar berea, aici, se face din muratina, din papaia, din zahăr şi alte adaosuri, iar după
două zile de fermentare, băutura e gata şi poţi să porneşti prin tîrg pe şapte cărări. El vrea să dau
publicităţii această reţetă, fără orgoliul de a fi socotit autor.
În timpul acesta, James se decide să-mi ofere manuscrisul şi-mi cere să-l public. E de acord
să-l filmăm şi să-l fotografiem şi spune că el nu se teme de aparate şi nu crede că ele i-ar lua sufletul.
Scris pe un caiet dictando, manuscrisul de la Dagoretti era folosit pentru acoperitul oalelor şi se afla
într-o stare înaintată de degradare. Autorul lui îl privea cu un zîmbet indulgent, ca pe una din
frivolităţile tinereţii sale. Îşi închipuie că e suficientă promisiunea mea, ca acest manuscris să şi vadă
lumina tiparului şi să stîrnească vîlvă. Prietenul lui face haz, îl bate pe umăr şi-l felicită. Mă aşteptam
ca în acest manuscris să aflu urme ale credinţelor păgîne, obiceiuri şi tradiţii, descrieri de peisaje,
biografii. Nimic din toate acestea. Meşteşugul tînărului scriitor se rezuma doar la povestirea faptelor
cumplite pe care le-a trăit în decursul revoluţiei Mau Mau. Totul simplificat peste măsură, încît nu vezi
decît două tabere, cea africană şi cea europeană, înfruntîndu-se cu duritate, orbeşte. Pe autor nu-l
interesau subtilităţile, nu avea argumente istorice, ci numai sentimente. Ştia că trebuie să pedepsească
pe cei care i-au arestat părinţii şi-i prigoneau pe membrii tribului kikuyu. Şi de o parte, şi de cealaltă se
petreceau atrocităţi. Relatarea revoluţiei nu este făcută de un teoretician sau de un bărbat conştient de
lupta pentru libertate şi de mobi-lurile ei, ci de un adolescent care a deschis ochii asupra evenimentelor
sociale şi politice şi din acel moment nu li s-a mai putut sustrage. O anumită seninătate, o împăcare cu
destinul, o capacitate înnăscută de rezistenţă şi apărare sînt trăsăturile ce caracterizează biografia
autorului, inteligent, iscusit, bun la suflet, preocupat în viaţa lui cotidiană de flori şi de plante.
Înainte de a ne despărţi de tinerii negri, au mai venit şi alţi cîţiva prieteni vecini sau rude. Au
dat bineţe şi s-au instalat pe jos, pe unde au apucat, unii rezemîn-du-se de spinările altora, bucuroşi de
sporovoială ca de o petrecere. Toţi s-au înviorat cînd s-a adus vorba de vrăjitorii. Ele nu sînt simple
scorniri. Un ziar din Nairobi a lansat un apel către Federaţia naţională de fotbal pentru eliminarea
vrăjitoriei din competiţii. Federaţia a instituit sancţiuni severe pentru cei ce caută să facă tainice
înţelegeri cu duhurile necurate. S-a întîmplat ca un meci să se întrerupă din pricina unui talisman
descoperit în cascheta portarului. Talismanul era alcătuit dintr-o monedă, un ac, cîteva bucăţele de
blană, un vîrf de corn, toate înfăşurate în fire de iarbă şi frunze. Mai mult decît atît, o echipă care
practica vrăjitoria pe stadion a fost amendată şi a plătit o sută de mii de lire, ceea ce reprezintă o treime
din cheltuielile anuale ale echipei. Acum, s-a recurs la mijloace mai subtile: echipele îşi păstrează
vrăjitorul într-o casă conspirativă, aşa încît nimeni nu-i mai poate dă de urmă şi de rost. Se spune că şi
în jurul premierului se află numeroşi oameni care se tem de Mwene Nyaga, nu-i pot suferi pe fotografi
şi nu le place cînd conducătorul lor e filmat. De aceea, el se lasă mai puţin pradă operatorilor şi numai
celor autorizaţi. O seamă de superstiţii sînt folosite pentru a statornici unele legi şi obişnuinţe noi, iar
multe explicaţii sînt evitate şi înlocuite cu credinţe străvechi, pentru că oamenii le pricep mai bine.
Între lucrătorii ce stau pe scăunele, cuvioşi, fără să se umilească şi fără să ceară nimic, unii
întreabă despre erupţia vulcanului Etna, alţii despre hippy, despre actori cunoscuţi ca Liz Taylor sau
despre preşedintele Statelor Unite, Nixon. La întoarcere, Georges şi James ne însoţesc în maşină, fie
pentru că le face plăcere, fie pentru că aşa se cuvine pretutindeni unor gazde binecrescute. Ne întîlnim
cu un cîrd de fete şi Constantin opreşte maşina, exclamînd:
— Ia te uită, cine mă prezintă şi pe mine acestei societăţi feminine?
Una din fete ia iniţiativa, dă mîna cu toţi cei dinăuntru, înfiptă şi surîzătoare. Destul de
oropsite, totuşi sînt graţioase şi răspund la întrebări aşa cum pot. Însoţitorii lor ne fac cu ochiul şi rid cu
înţeles şi ironie. Nu veneau nici de la şcoală, nici de la lucru, se duceau în vizită la alte fete de pe deal.
Tălpile lor purtau clisa roşie, puternic mineralizată, cea care dă culori aprinse vegetaţiei ecuatoriale.
La marginea satului Dagoretti, tinerii africani au coborît şi au privit în urma noastră, pînă cînd ne-am
făcut nevăzuţi.

NAIROBI, OBIECT AL NATURII, SUBIECT AL CULTURII

La vremea amiezii, negrii stau culcaţi pe iarbă, sub arbori. Iarba este patul lor milenar. Trecem
pe lîngă biserica în formă de pîlnie răsturnată, orientîndu-ne după blocul-turn ce seamănă cu un teanc
de farfurii. El străjuieşte, împreună cu Hilton, un bloc cilindric, cam urît, centrul oraşului Nairobi. O
faţadă de bloc cu motive în cercuri de beton şi flori galbene ce atîrnă ca draperiile pe ziduri: şcoala lui
Aga Khan.
Oprim în parking, la Kenya Police, sub un arbore cu coaja jupuită, dar cu ramurile lucind
metalic ca aluminiul. Constantin mă lasă un timp singur. Lîngă o maşină, o negresă îmbrăcată în bluză
galbenă cu flori, cu fustă mov şi motive decorative la brîu şi la poale, cu un coc mare, face gesturi
elegante din mînă, zîmbind, ca o^statuie egipteană. În maşină se afla o negresă, cu părul împletit cu
codiţe mici, adus în creştet ca un buchet de flori. Negresele zîmbesc îndată ce le arunci o privire. Surîd
prietenos, cochet sau îmbietor, iar dacă te văd curios, intră în vorbă fără dificultate. Disting o mare
varietate de coafuri de damă. O fată îşi duce atîrnat de creştetul capului un adevărat corn de rinocer.
Altele îşi ascund zulufii sub turbane colorate. Trec femei cu părul gonflat, cu o cărare deschisă pe
frunte. Altele cu părul ca o turtă lăţită. Altele cu întreaga ţeastă prefăcută în damigeana: o împletitură
de nuiele. Ca să prefacă părul în lujere florale, fetele împletesc cu fineţe zeci de codiţe scurte, pe care
apoi le îndoaie şi le prind la capete. Părul prea scurt de pe ceafă este strîns în smocuri şi lăsat aşa să
păteze pielea gîtului.
Îmbrăcămintea este variată. Unele poartă rochii lungi, altele minijupă. Pantofii cu tocuri le
chinuie din greu pe cele ce cutează să-i poarte prin oraş. Sînt multe însă care umblă cu eleganţă de
dansatoare. O femeie cu copilul adormit legat în spate, tîra după sine un alt copil de mînă, iar cu
cealaltă mai ducea o greutate. Cocul ei arăta ca o creastă.
Urcăm pînă la răscruce şi de acolo trecem spre Muzeul Naţional, care se află în preajma unei
grădini botanice cu zeci de specii de plante. Muzeul este găzduit într-o clădire modernă, anume
amenajată, cu două tunuri aurii la poartă. În prima sală, diorame cu lei, rinoceri, pantere şi alte animale
mari împăiate, dînd senzaţia penibilă a unui mausoleu cu mumii conservate sub sticlă. Interesantă este
însă sala de sus.
Începem prin a privi instrumentele muzicale. Cîteva specii de tobe mici, cu mijlocul subţire,
cu forme de cupe. Un corn de impală a devenit instrument de suflat. Fluiere mari, cu două şi trei găuri,
din lemn de trestie. Şansa, un instrument din tije de oţel, aplicate pe o placă de lemn sau metal, sună
probabil ca drîmba. Alte alcătuiri mixte reprezintă o combinaţie între tobă şi vioară. Le-aş numi tobe cu
coarde, dar aici se numesc lyre. Sînt cunoscute asemenea instrumente şi la noi, unde poartă numele de
banju. Tigve cu mîner, prevăzute cu corzi sunătoare, beţe cu cîte o sîrmă, care ar putea să fie
confundate cu arcurile, toate acestea reprezintă orchestrele junglei şi sînt cele mai vechi unelte ale
omului-artist. Ele corespund uneltelor de piatră, acelor silexuri sub formă de toporişca, ciocan, cuţit şi
pe care omul epocii neolitice le folosea în scopuri utilitare. Desigur, aceste instrumente sînt mult mai
noi, dar nimic nu mă face să cred că ele n-au existat şi în epoca de piatră şi că nu corespund celorlalte
manifestări ale geniului uman. O galerie de măşti mă duce cu gîndul la rezervaţia etnografică a
Oaşului. Ele sînt îmblănite, prevăzute cu colţi de lemn, cu păr de cal aplicat pe pielea uscată de
culoarea lemnului. Am stat să privesc un colier de vertebre, ascultînd explicaţiile ghidului:
— Mediane and charm. Used by everyone to cure any illness, especially snake-bite ... When used
medicinally, a vertebra is burned and the resultant is rubbed into a cut near the painful area. When
used as a charm a vertebra is hung at the waist. Made of python vertebrae and administereed by
medicine man ...
Fiecare din aceste obiecte are şi cîte un simbol, şi dte un înţeles ocult. Ar trebui să le „citesc"
ca pe nişte hieroglife şi să le descifrez, dar pentru asta e nevoie de multă trudă şi de studii aprofundate.
Trecînd la alte zone, la alte stadii ale Africii, văd un cap de mărgele, beţe crestate, coarne îmbrăcate în
sîrmă, scoici. Apoi, împletituri ca vîrşele, coşuri mici, adevărate poşete, pene şi curele. Albe linguri de
lemn, coliere din beţe, buzdugane, scule cu vîrf ascuţit şi încovoiat, mese ca nişte jucării, scaune
aşijderea, minuscule: mobilierul colibelor, într-un loc, o sculptură din forme împletite sugerează doi
sîni.
— Picasso! spun eu.
— Normal! completează Ulysse. S-a inspirat din arta neagră. Aici bărbaţii sînt sculptori, iar femeile
pictori. Primii, în ciuda stilizării, rămîn fideli naturalismului, în timp ce femeile se consacră unei arte
nefigurative, înclinată către decoraţivism şi abstracţionism. Şi totuşi, repertoriul pictural este fixat şi el
de tradiţie, cu spirale, cruci, romburi, oricît de avansată ar fi compoziţia.
O statuetă total îmbrăcată în mărgele. Apoi, o placă de lemn cu multe găuri paralele, pline de
pietre. Pare un joc. Se numeşte chiar Game board and pieces. Coşuri şi colivii, suliţe cu vîrf de undiţă,
săgeată cu ace, săbii. Multe obiecte vestimentare şi „bijuterii" reprezintă garderoba triburilor. Muzeul
nu e decît un teatru în care s-au dezbrăcat actorii. O coroană din oase de forma seceri-lor. O coroană
din pene, cu zeci de păsări care atîrnă ca fusele, diferit colorate, dar cam de aceeaşi mărime, ca şi cum
ar fi scoase din tolba unui vînător. Coifuri cu ochi, dintr-o împletitură de rafie, cu franjuri care atîrnă şi
îmbracă desigur umerii şi pieptul. Mărgelele în formă de disc, boabe, dinţi, talgere colorate ca susanul,
scuturi de piele împodobite ca nişte cojoace. Sandalele au un pop între degetele mari. Şorţuri de
mărgele sau sfoară înnodată stau alături de pieptare de mărgele ca nişte patrafire. Nu lipseşte nici arta
metalică în bronz, aur şi argint. Sînt expuse brăţări, pîlnii şi discuri, mărgele în spirale şi toate te duc cu
gîndul la un univers de simboluri tehnice, de maşini demontate. Mărgele în coliere, în brîie, de culori
roşu, verde, lila, alb, pestriţ. O piele împodobită cu ghiocuri. Scaune mici cît nişte cupe, lucrate în
benzi de argint. Ceaune, cutii, fund de mămăligă şi sucitor pentru aluat, ouă mari de pasăre, tigve cu
curele purtate pe umeri de oamenii triburilor, saci.
„Aceasta este Africa!" îţi vine să spui. Dar obiectele africane sînt înrudite cu multe alte
obiecte de acelaşi fel din lemn şi n-aş putea afirma că nu le-am mai văzut şi că ele ar reprezenta pentru
mine o noutate totală. Observaţia a mai fost făcută, în legătură cu alt tip de cultură, de Claude Levi-
Strauss, care scria în Tropice triste:
„Ansamblul obiceiurilor unui popor este întotdeauna marcat de un stil: ele formează sisteme.
Sînt convins că şi indivizii, în jocurile, visurile şi delirurile lor nu creează niciodată în mod absolut, ci
aleg anumite combinaţii dintr-un repertoriu ideal, care poate fi reconstituit. Făcînd inventarul tuturor
obiceiurilor observate, al tuturor celor imaginate în mituri, ca şi al celor evocate de jocurile copiilor şi
ale adulţilor, al visurilor oamenilor sănătoşi sau bolnavi şi al comportărilor psihopatologice, s-ar putea
realiza un fel de tabel periodic, ca cel al elementelor chimice, în care toate obiceiurile, reale sau pur şi
simplu posibile, pot fi grupate în familii şi în care nu vom avea decît să le recunoaştem pe cele adoptate
efectiv de societăţi."
Pietrele omului primitiv sînt aceleaşi. Arcurile, săgeţile se deosebesc mai mult prin ceea ce le
împodobeşte. Desigur, tehnici anume fac ca instrumentele să aibă forme şi efecte felurite. Materia
primă dă posibilitatea africanilor să-şi dezvolte alte particularităţi. Şi nu se poate să nu remarci dintru
bun început prezenţa marilor animale în toate: în picturi, în sculpturi, în arme, în obiectele casnice.
Oasele acestora intră în alcătuirea gospodăriilor primitive. Fildeşul apare mereu. Pielea de zebră, de
bufal, de leu este întrebuinţată pentru numeroase feluri de tobe şi măşti. Intre oameni şi animale există
o continuă şi multiplă relaţie, o stare de luptă, de ostilitate, dar şi de amiciţie şi colaborare. Dispariţia
animalelor ar însemna moartea omului şi probabil că omul constituie pentru animale un pretext
continuu de exercitare a inteligenţei.
Luăm iarăşi masa la New Stanley Hotel, pe terasa în care a fost făcut prizonier arborele cu
coaja fină, galben-verzuie. Ascultăm vîntul. Cînd bate alizeul, se aude o melodie continuă, şi oamenii
spun: cine aude plînsetul copacilor va avea noroc, îi va merge bine, vacile lui vor lega rod, afacerile îi
vor prospera.
Sub acoperămîntul de plastic, doi ziarişti iau un interviu unui tînăr cu ochelari. În alt loc,
cîţiva fotografi îşi arată clişeele. Prostituate somaleze însoţite de protectori aruncă priviri sfioase şi
cochete, temătoare şi ispititoare, chiar uşor jenate. Chelnerul surîde, ne spune că una din ele, cu bluză
roşie, înaltă şi drăguţă, costă o sută de şilingi, atît cît preţuieşte, în magazinele specializate, un dinte de
leu prefăcut în „bijuterie". Mulţi albi, ca la orice hotel european. Se simt la ei acasă. Se vorbeşte
aproape numai englezeşte. Mîncăm peşte pane şi o plăcintă cu mere şi îngheţată. Apoi cutreierăm
oraşul. Ne oprim la standurile cu bibelouri. Se ţine de mine un negru cu două statuete de masai, îmi
arată cum poate fi scos scutul, îmi spune că ambele costă şaizeci de şilingi. Îi răspund că nu mă
interesează, dar faptul că am intrat în vorbă cu dînsul înseamnă un început de con-simţămînt. Negrul
exultă. Vorbeşte necontenit de parcă m-ar descînta. Îmi propune un schimb de devize. Are nevoie de
dolari şi-i dispus să mi-i cumpere cu opt, cu opt cincizeci, cu nouă şilingi. Mă fac că nu pricep. Parcă ar
voi să mă priponească. Pune semne de întrebare şi-şi răspunde tot el. Caută să mă facă să ating
obiectele, ceea ce ar însemna un pas mai departe, încerc să-l las pe seama lui Ulysse, care îi spune că
statuile sînt scumpe şi că nu ne plac. Dar negrul nu se lasă. Apare ca din senin, cînd mă zăreşte singur,
şi începe iar. Îi spun:
— N-am bani.
— Nu cred. Vi le dau mai ieftin.
— Tot nu le iau.
— Le las pe amîndouă cu douăzeci şi patru de şilingi. Mai mult nu pot să scad.
Ridic din umeri. Scrie cu un băţ ascuţit preţul pe braţul lui negru, ca şi cum s-ar tatua, dar eu
mă arăt şi mai rece. Apoi îi repet:
— Domnule, nu-ţi dai seama că nu ştiu englezeşte?
— Ha, ha! rîde el. Sînteţi viclean. Haideţi cu douăzeci ...
Surîde degajat, din ce în ce mai vesel, nu se descurajează şi insistenţa lui e demnă de toată
lauda. Ceilalţi negustori ambulanţi ce foiesc în preajma lui New Stanley Hotel, în acest Broadway al
oraşului Nairobi, sînt tot atît de săritori: oferă reviste, brăţări din păr de elefant, vederi. Trec de-a lungul
drumului cu senzaţia că sînt urmărit de zeci de detectivi. Arabi sau indieni în fustă. Unii îmbrăcaţi în
alb ca nişte doctori. O apuc spre International House, apoi spre The Old Mutual, o clădire cu ferestre ce
privesc în jos, un fel de cutii prevăzute cu geamuri solare, încît soarele nu poate să pătrundă înăuntru
niciodată.
Din vitrine mă privesc superbe animale ale junglei, care au ajuns aici moarte. Oraşul
reprezintă pentru mai toate un cavou luxos. Leul păşeşte mîndru dincolo de sticlă şi pe blana lui se scrie
că nu e voie să-l atingi. Nu pentru că s-ar deştepta şi ar muşca, ci pentru a nu-l murdări. Picioarele de
wildbeast, prefăcute în bibelouri, stau cu copitele deschise pe cîte o placă de marmură. Piei de zebră, de
impală sînt aşternute ca nişte covoare. La Gallery Watatu vezi măşti, statuete metalice, cozi de cal,
girafe din coajă de copac, inele de argint, coliere de mărgele, colţi şi gheare de leu, fildeşi de elefanţi,
brăţări felurite. O casă de fier topită este şi eă pusă în vitrină, ca şi cum ar vrea să îmbie la jaf. Este
dealtfel iluminată pe dinăuntru, iar în deschizătură se vede o dansatoare, ca într-o dioramă. Un ultim
popas ar fi la Florist's & Fruiterer's, la Housewives Delight LTD.
Soare, cald, hainele se lipesc de canapeaua de vinilin a maşinii. Pe trotuare sînt instalate turme
de elefanţi, de rinoceri şi impale, mii de capete de oameni şi măşti imense. Toate sînt aliniate ca nişte
batalioane şi privesc în acelaşi sens. De sute de ani sînt repetate aceleaşi prototipuri străvechi. Sînt
copiate după aceeaşi optică. Menţin legătura cu natura, care nu se schimbă. Probabil că dacă ar surveni
o schimbare totală în natură, ea s-ar reflecta imediat în artă. De pildă, dacă ar dispărea arborii de
abanos, ar lipsi şi materia primă pentru sculpturile numeroase de acest fel, iar dacă ar dispare elefanţii
şi rinocerii ar atrage după sine şi dispariţia micilor imagini de lemn. Sculpturile iau forma arborilor şi
oamenii le prefac adesea în liane, în şerpi încolăciţi, iar sugestia esenţială, ca la pictorii moderni, o
înfăţişează o pereche de ochi plasaţi direct pe aceste vrejuri. Oamenii ies din trunchiuri şi din colţi de
elefant, îşi caută alte tipare şi regresează spre starea vegetală sau se ridică din această stare.
Obiectele valoroase de artă se găsesc la magazinul Inkentan Crafts, specialist in makonde
sculptures. Statuete cu tigve pe cap, cu colane de mărgele, cu coarne, cu tichii, statuete cu şerpi
(Laocoon african), cu braţele la piept, în poziţie indiană, cu picioarele încrucişate, cu braţele ridicate
(dreapta închisă, stînga deschisă). Unii sînt înarmaţi cu suliţe, cu arcuri sau cu scuturi. Apar grupuri de
oameni-lăcuste, de oameni-păianjeni cu picioarele şi braţele extrem de lungi, căţăraţi unii pe capetele
celorlalţi, chiar cu cîte două capete, cu trupuri diforme, convulsionate, cu capete mari şi buzate. Măşti
din două culori, din două feluri de lemn, femei cu burta şi gîtul lungite peste măsură.
Pe Kenyatta Avenue autobuzele etajate rup cu acoperişul lor înalt imensele frunze de palmier,
iar frunzele foşnesc şi trosnesc, apoi atîrnă ca nişte zdrenţe. Sub palmierii cu trunchiuri de ananas, se
înşiruie dispozitivele de taxare pentru parcarea maşinilor, fiecare loc costînd şi aducînd beneficii.
Inchiriezi un spaţiu pentru maşină şi plăteşti un şiling pe oră, iar dacă nu plăteşti eşti amendat cu zece
şilingi. Cel mai roditor pămînt este terenul care adăposteşte maşinile în centrul oraşului. Poliţişti cu
bastoane patrulează pe străzi ori stau de strajă la porţile unor edificii însemnate. Privesc pe parbriz şi
continuu să mă mir de inventivitatea coafezelor africane. Multe femei îmi amintesc statuile Egiptului,
prin acele împletituri lungi, deşirate din creştet pe obraji şi pe ceafă. Numeroase pieptănături nu au
pentru ochiul meu nici o frumuseţe. Părul este împletit ca nişte cravaşe, capul ia forma coşurilor de
nuiele, ale vîrşelor. Firele sînt strînse şi adunate în creştet şi alcătuiesc un mic templu, o construcţie
rotundă sau o spinare de peşte. Uneori însă din fiecare pătrat se ridică un spin de cactus. Dacă chipurile
din peşteri par pentru unii chipuri de oameni extraterestri, cu antene, atunci coafura kenyenelor ar
reproduce şi ea aceste străvechi amintiri ale unor personaje extraterestre? Oricum, apariţia lor mi se
pare ciudată şi, cu toate că nu-mi place, nu se poate să nu-mi atragă privirea şi să nu apreciez eforturile
acelor artiste care elaborează formele ingenioase ale podoabei capilare. Frumoasele Kenyei au deseori
capetele tunse soldăţeşte păstrînd smocuri, sfîrcuri, vier-mişori negri legaţi între ei, cărări care împart
capul într-un fel de linii de dovleac, fie circular, fie radiar. Capetele unora par bătute în cuie, sînt
capete-ciulini, capete-cactus. Printre ramurile de palmier ce se lasă leneşe pe parbrizul maşinii,
aruncînd umbre şi apărînd colorate ca într-un diapozitiv, văd negrese suple, cu picioare uscate ca cele
de pasăre sau de căprioară, cu şira spinării scobită ca o sa, cu fesele ţuguiate. Cămăşile ornamentate ca
nişte baticuri sînt la mare cinste, şi tot aşa rochiile care imită prin imprimare decorurile de mărgele şi
tatuaje.
Puterea de observaţie scade. Se distribuie diferit, în funcţie de stările sufleteşti. Continuu să
mă uit după coafurile negreselor de o infinită varietate, întregi construcţii de codiţe împletite, ca nişte
schelete ale unor vaze mari, sînt clădite în capul lor cu părul strîns. Parcă nici n-ar avea păr, ci beţe
împlîntate în ţeastă. Unele îşi strîng părul în smocuri ca nişte mingi, altele îl înnoadă. Multe însă îl lasă
ca o mătură. În magazinul de fructe şi zarzavaturi, femeile adulmecă aromele nespus de plăcute. Toate
aceste plante comestibile au parfum tare. Coşuri mari adăpostesc fructele ecuatorului. Grapefruits,
dodo mangoes, guavas, limes (un fel de mere pădureţe), passion fruits (dovlecei sau tărtăcuţe cu pastă
de struguri şi sîmburi dulci-acrişori), avocados (bostanei de culoarea şi gustul vinetelor), vinete,
mountains paw-paws, black graudillias, asparagus, ciuperci, rhubarb (ca nişte sfecle de forma lujerelor
de ceapă, roşii, cu frunze verzi), ananas, banane, ridichi mari şi mici, salate, morcovi, fasole verde,
cartofi, ceapă de apă, castraveţi, nuci de cocos, usturoi, porumb alb crud, sweet potatoes, adică cartofi
de forme curioase etc. Toate aceste fructe şi legume sînt mereu proaspete şi te atrag. Cumpărătorii vin
cu elegante limuzine de oraş sau cu maşini puternice de safari Land şi Rând Rower. Cele mai multe
vizitatoare sînt femei, o bătrînă care a coborît cu anevoie, multe mame cu copii sau tinere cu cîini, care
latră din interiorul maşinilor ca dintr-o vitrină. Zona din faţa magazinelor alimentare este un parking pe
două rînduri, în continuă ventilaţie de automobile. Negrii cară coşuri mari de fructe şi flori, pachete de
carton pline cu produse alimentare de la supermarket, unde se găseşte orice, ca în oricare mare
metropolă. Totul te îndeamnă la cumpărare şi mai ales faptul că poţi alege nestingherit orice şi poţi
încărca lesne în căruciorul cu roţi cauciucate.
Negustorii îşi dau toată străduinţa să-şi vîndă marfa. Comerţul ambulant este în floare şi,
trecînd prin centru, ai senzaţia că sute de păianjeni se agaţă de tine, unii ca să cerşească, alţii ca să te
îmbie cu diferite lucruri fără valoare.
Cele mai neplăcute îndeletniciri sînt practicate cu seninătate şi cu surîsul pe buze. Prostituatele
lucrează la lumina zilei. Proxeneţii se poartă ca şi cum ar avea roluri sociale onorabile. Văxuitorii se
ocupă cu traficul de devize şi nu o dată, punînd mîna pe dolari, o iau la fugă fără să dea contravaloarea
lor în şilingi.
Trecînd pe arterele principale eşti surprins de frumuseţea şi îndrăzneala construcţiilor
moderne. Execuţia lor este ireproşabilă. Oricît s-ar vorbi de import, şi aici de la ac pînă la buldozer se
importă totul, nu se poate omite mîna de lucru. Concepţia oraşului, funcţionalitatea lui ţin de guvernare.
Dar centrul mai păstrează clădiri coloniale, făcute ca după cutremur şi după incendii, cu faţade de
fabrică şi ferestre de abator. Străzi gheboase, urîte şi murdare, cu clădiri degradate, cu pete de ulei, cu
mormane de fierărie, cu grădini adăpostind rablele de maşini abandonate, se desprind uneori chiar din
cartierele modernizate. În atelierele sub cerul liber se fac disecţii, se scot piese de la motoarele defecte,
se înlocuiesc părţi din caroserie şi fierul vechi primeşte iarăşi funcţii vitale. În aceste talciocuri vezi
tineri cocoţaţi pe caroserii, cu picioarele spînzurînd de-a lungul parbrizului, aşteptînd în ciorchine să
apară o şansă pentru ei. Fiecare om mai bine îmbrăcat îi face să-şi caşte ochii mari şi să-l abordeze,
vorbindu-i cu răbdare, ca unui surd. Dacă nu le răspunzi, ei nu se supără, totul este să nu te enervezi şi
mai ales să nu recurgi la insulte. În multe magazine, mărfurile stau ca în depozite şi nimeni nu dă buzna
să le cumpere. Intri în aceste peşteri răcoroase şi găseşti orice vrei. Meşterii se grăbesc să-ţi facă lucrul
chiar în ziua cînd le-o ceri. Ai impresia că toţi sînt în alertă şi toţi au o dispoziţie anume să-şi servească
clienţii. Rar, vezi totuşi cozi, mai ales în timpul amiezii, la răcoritoare, la cîrnăciori, la lapte: cei ce au
serviciu mănîncă în aceste localuri cu gustări şi nu se mai întorc în cartierele îndepărtate.
După ora cinci, plec cu Ulysse pe Applecross Road să fotografiem flori. Soarele ne însoţeşte
fierbinte o bună bucată de vreme. Lui Ulysse îi place mimosa, acest arbore cu frunze brumate şi flori
mici, galbene, plăcut mirositoare. Socoteşte că mirosul mimozei este cel mai plăcut din lume. Coborîm
spre pîrîul roşietic, pe unde trece o turmă de vaci cu ghebă, capre şi miei. Văcarul îmbrăcat
indescriptibil, cu trei rînduri de haine diferit rupte, ca nişte curioase dantelării, le numără din ochi, le
aleargă pentru a le determina pe toate s-o apuce pe drumul spre oraş. Animalele calcă pe pietrele mari.
Unele alunecă şi cad în apă. Altele, mai puţin sprintene, intră direct în pîrîu şi trec lenevoase dincolo.
Trece şi o negresă cu paşi sprinteni, o fată tînără care, după ce Ulysse o fotografiază, întoarce capul
spre noi. Umblînd cu ochii după flori, Ulysse îmi sugerează:
— Cred că trebuie să introduci ideea violenţei florilor. Şi apa, şi pămîntul, şi stîncile sînt colorate şi
formează acelaşi contrast pe care îl alcătuiesc şi florile între ele. Pe de altă parte, ar fi bine să subliniezi
faptul că florile conţin nişte relaţii de culori care par imposibile şi care, în mod normal, ar trebui să fie
discrepante. Combinaţii de culori care, pe o rochie de femeie, ar fi oribile sau chiar revoltătoare, dar
aici, în chip surprinzător, sînt armonioase. Mai poţi adăuga că unele flori dau senzaţia de putere
malefică. Prin tăria lor ajung să pară veninoase sau periculoase. Nu au aspectul pastelat al florilor ce ne
sînt prietene. Noi sîntem obişnuiţi cu o blîndeţe a florii şi aici floarea e agresivă şi violentă.
Drumul nostru a continuat cîţiva kilometri pe asfalt, printre case, una mai frumoasă şi mai
intimă decît alta, între arbori florali şi pereţi de iarbă şi tufe. Fetiţe însoţite de cîini, asemenea unor paji,
treceau de la o grădină la alta, stăteau de vorbă la porţile de fier, în schimb de vizite. Una dintre ele, cea
mai mică, ţinea un dulău de zgardă, îi dădea drumul, îl prindea din nou şi-l aducea în curte. Dulăul era
mai mare decît fetiţa, dar arăta supunere şi ascultare. Vilele n-ar fi de folos dacă n-ar exista
automobilele. Ele sînt rezultatul dezvoltării transportului rutier, care scurtează distanţa pînă la oraş şi
transformă orele în minute. Altfel, dealurile acestea frumoase, în care au fost sădite ca într-o grădinărie
toate florile, ar fi rămas părăsite, nişte rîpe de-a lungul unui pîrîu. Curentele moderne ale arhitecturii şi
ale tehnicii automobilului şi-au găsit un cîmp de afirmare deschis şi sigur. Cîte o mică grădină, cu pîrîu,
cu poduri şi scări, arată că pînă şi inspiraţia marilor palate e posibilă aici. Locatarii nu se prea văd; nu
se văd nici animale. Rar, pe stradă trec negri cu bicicleta.
 Aseară am mîncat fiocchi şi noaptea am fost cam agitaţi. Ulysse n-a prea dormit. L-a trezit de
două ori urletul cîinelui sub fereastră. Nu se ştie ce-a fost. Deşi ne-am decis să pornim iarăşi pe acelaşi
drum de aseară încă de la ora şapte, l-am mai lăsat să doarmă şi abia pe la nouă am ieşit să continuăm
fotografierea florilor de la marginea oraşului.
Tot cartierul mărginaş este o imensă grădină. Pe drumul senin se aude fluierat, pitulat, cucuit
de păsări care întreabă, se miră, se cheamă, lansează semnale erotice. În soarele bun, în lumina piezişă
care durează numai o oră, după cum spune Ulysse, plantele se arată sub aspectul lor ideal şi în culori
fermecătoare. Aproape că nu ai de ales cînd îţi fixezi aparatul de fotografiat. Şi Ulysse întîrzie ba la
nişte flori mari, care atîrnă cu potirele lor de clopoţei, ba la un arbore înalt de zece metri, cu flori
enorme, roşii în creştet, ba la o mimoză brumată şi, în timp ce priveşte, scoate pe rînd aparatele, apoi
deodată devine rigid, trupul lui se micşorează, se îndoaie pe arcuri, declanşînd. Pe urmă, pornim iarăşi
degajaţi, dar el e numai ochi. Nu mai poate să facă gesturile-i obişnuite prin faţa ochilor, să traseze o
linie de-a lungul nasului privind în direcţia unui deget, împărţind cadrul feţei în patru, netezind nişte
pliuri invizibile, deoarece ambele braţe îi sînt ocupate. Nu lasă aparatele din mînă. Singurul ajutor pe
care i-1 pot dă este să-i ţin punga de plastic în care aşază unul sau altul dintre instrumentele optice.
Schimbăm păreri despre carcase, despre lentile şi declanşatoare. Nu-l mulţumeşte unul din aparate şi
vrea să-l schimbe. Intră într-o curte unde dă peste un cactus invadat de buganvile. Haite de cîini aleargă
să-l încolţească, dar el stă drept, nu se mişcă decît după ce-a terminat înregistrarea, apoi se apleacă şi cu
glas plin de blîndeţe îi cheamă, le întinde mîna şi cîinii vin supuşi să fie mîngîiaţi.
După ce coborîm şi urcăm de cîteva ori drumul şerpuitor, pătrundem pe un maidan unde se
instalase un cartier de negri, o zonă de contrast, o mahala. Colibe rotunde acoperite cu pîlnii de trestii
sau simple baracamente, sau şi mai rău, căsuţe ca nişte cotineţe sau poiate de păsări, făcute din chirpici
sau din nuiele lipite cu lut roşu. Un stadiu intermediar între coliba tradiţională şi casa de ţară. Negrii
stau mai toţi afară, pe iarbă. Unii trec pe cărările de pămînt şi se uită lung la noi. Alţii, cu cîrduri de
copii, stau în faţa casei, iar alături se găsesc adevărate ateliere primitive. Lăzi, sticle, butoaie de lemn şi
de fier, cutii de tot felul alcătuiesc decorul maidanului. Copiii îşi fac nevoile ceva mai departe, în
ierburi, trăgîndu-şi în jos pantalonaşii. Nu se văd prea multe animale, doar o mică cireadă de vite (acele
cirezi pe care le-am întîlnit de-a lungul pîrîului păscînd, trecînd prin tufe, cirezi de vite africane scunde
şi gheboase, de capre şi de miei) cobora tocmai atunci într-o vale. Dintr-o colibă se aude muzică şi
printr-o fereastră murdară se zăreşte un pat. Negrii sînt fericiţi dacă au muzică şi aparatele de radio au
pătruns de mult în aceste sălaşe. Bărbaţii se întîlnesc, se privesc unii pe alţii, par a nu face nimic. Din
cîteva locuri se ridică suluri de fum şi se simte miros de mîncare. Mă gîndeam că ar fi destul de
periculos să treci noaptea pe aici. Dar chiar şi acum nu e prea bine. Bătrînele şi copiii stau cu ochii la
noi. Ne simţim pîndiţi. Apariţia noastră e înregistrată cu uimire şi interes, înaintăm spre partea opusă a
maidanului şi, ca să privim mai bine nişte bananieri şi două colibe specifice în preajma cărora se aflau
saci de cărbuni depozitaţi într-un ţarc, ne suim pe un dîmb şi intrăm în iarbă pînă la gît. Din ierburi uşor
putea să se ivească un şarpe. Nu ne prea simţeam la îndemînă, gîndindu-ne ce s-ar întîmpla dacă am
călca pe greţoasele vietăţi otrăvitoare. Ulysse poartă sacii lui de voiaj şi ţine după gît aparate în valoare
de peste o mie cinci sute de dolari. Aflaţi într-o grădină, cineva ne-ar putea lua la zor, pretext pentru
conflicte şi sancţiuni. Cam fără chef, prietenul meu fotografiază colibele, apoi coboară în grabă,
nimerind în gropi ce musteau de apă. Ieşim printre caprele legate de gît şi lăsate între mlaştini la păscut.
Noroc că negrii nu ţin cîini — un cîine cere de mîncare şi costă —, altfel, ne-am fi văzut asaltaţi de
turmele flămînde şi agresive fără să ştim cum să ne apărăm. Roiuri întregi de albine bîzîie în cîte o tufă.
Răsună limpezi mugete de vite. Glasuri risipite pe tăpşan se rostogolesc pînă la noi. Atmosfera e de
sărbătoare şi de blîndă lenevie. Copiii sînt lăsaţi de capul lor. Nici măcar legile tribale nu mai
acţionează cu rigoarea lor severă. Se destramă ca tot ceea ce aparţine trecutului prea îndepărtat. Negrii
de la marginea oraşului nu sînt nici sălbatici, nici civilizaţi. Trăiesc într-un fel de purgatoriu. Cei care
sînt ceva mai înstăriţi şi-au anexat o grădină, au împrejmuit-o şi o cultivă cu bananieri sau cu legume.
Cei săraci mănîncă însă ce găsesc prin preajmă, îşi trimit copiii la cerşit pe stradă sau cu vitele la
păscut. Cînd îi întîlneşti, auzi coruri de milogi. Ei nu ostenesc să te solicite şi să te roage. Sînt gata să
lucreze orice, dar cine are nevoie de munca lor? Pe unii îi vezi împingînd în goană cîte un cărucior cu
un butoi de smoală sau cărînd saci de ciment, dar rar. Stau ciorchine pe cîte o ladă de lustragiu, bătînd
cu periile ca să-ţi atragă atenţia. Cer şi ei un loc în oraşul civilizat, umblă pe străzi şi caută mereu,
uneori fără speranţă.
Vilele splendide sînt doar la cîţiva paşi, pe şosea. Drumul de pămînt se vede că a fost nu de
mult încercat de anvelopele unei maşini care a răscolit noroiul şi l-a prefăcut în bulgări mari. De
departe se zăresc coroanele copacilor şi, deodată, dai de acest mozaic alcătuit din resturi de civilizaţie,
aceste cîrpeli care alcătuiesc casele-cerşetoare. Un vînt mai puternic le-ar putea lua pe sus şi împrăştia
pînă cine ştie unde, aşa cum ar risipi filele unei bucoavne străvechi, roase şi decolorate. Casele n-au
temelie, n-au pietre în alcătuirea lor, nu cunosc ferestrele normale şi uşile de lemn cu clanţă. Totul e
făcut la întîmplare, pentru cîţiva ani de viaţă, omul nesimţindu-se legat de locuinţă, de familie, de locul
lui de odihnă. Poţi uşor părăsi un asemenea lagăr mizer spre a te instala aiurea. Nu ai ce pierde, mai
ales dacă eşti tînăr şi bun de muncă, îmi explic acum de ce Aden — negrul pe care l-am cunoscut la
Palma de Mallorca, membru în echipajul iahtului Lugos — era un om fericit, căruia îi lipsea cu
desăvîrşire simţul proprietăţii. El trăia în vila superbă aşa cum aici compatrioţii lui trăiesc în mijlocul
unei vegetaţii luxuriante, care nu-i costă nimic şi pe care uşor o pot schimba cu altă vegetaţie, cu alt
peisaj şi cu alt stăpîn. Negrii crescuţi în asemenea aşezări şi comuniuni semitribale nu au sentimente
profunde, se ataşează lesne de cel ce le asigură hrana şi întreţinerea şi sînt fideli, pînă în clipa cînd
condiţiile de subzistenţă devin precare. Atunci părăsesc stăpînul şi locul fără regret. Asemenea lui Alee,
negrii nu se ataşează sentimental prea mult şi nici nu înţeleg unele sentimente ale albilor. Desigur,
uneori li se par nespus de comice manifestările acestora. Curiozitatea loc nu trebuie confundată cu
prietenia şi dragostea. Nici între ei legăturile nu sînt prea strînse, bărbaţii schimbîndu-şi cu uşurinţă
soţiile trecute de douăzeci de ani. Copiii sînt trimişi în lume să-şi cîştige singuri existenţa, despărţirile
nu sînt dramatice şi ei le pun sub semnul fatalităţii, ca şi moartea.
Eu, Ulysse şi Constantin avem tipuri diferite de memorie şi viziunile noastre se completează.
Constantin reţine cifre, cuvinte, termeni rari, nume dificile, probleme de matematică şi de logică pură.
Eu reţin detalii caracteristice, forme, culori, înlănţuiri complicate de sentimente şi idei. Ulysse reţine
atitudini caracteristice, expresii, scene ce se constituie într-un scenariu. Fiecare are uneori impresia ori
că celălalt nu vede nimic, ori că celălalt vede totul. Viaţa are numeroase secrete. Numai ochi feluriţi,
din puncte felurite de observaţie, pot să le descopere. Deseori, prin combinări de energii şi programe de
observaţie, ele îşi iluminează cuprinsul şi apar clare la suprafaţă. Facem un transfer continuu de
impresii, aşa încît ei înşişi faţă de mine, şi eu însumi faţă de ei, constituiam zone de observaţie şi de
studiu. Defectele ies în astfel de împrejurări în evidenţă şi eu admir puterea lor de a le suporta şi tolera
pe ale mele, tot aşa cum şi eu înţeleg tensiunea şi oboseala celorlalţi şi las să treacă neobservate unele
împunsături şi exclamaţii dezagreabile. N-aş putea să spun că a existat vreun moment „delicat" între
noi, iar cînd felul meu de a fi le displăcea, îi vedeam — pe fiecare în felul lui — cum tac, lăsîndu-se
absorbiţi de felurite îndeletniciri, pentru ca între noi să se aşeze distanţa de la care să ne putem iarăşi
privi, dacă nu cu sentimente afectuoase, măcar cu sentimente neutre. În decursul unei călătorii se ivesc
sumedenie de asemenea incidente minore: întîrzieri, indispoziţii, neglijenţe, nepotriviri de gust în
alegerea locului de popas, la masă, la consumarea timpului de reflecţie şi cercetare. Şi Constantin, şi
Ulysse ştiu să privească discret la multiplele mele preocupări şi, trasînd paralel liniile noastre de
mişcare, ne sincronizăm programul şi existenţa. Solitar ca şi mine, Constantin nu cunoaşte urîtul şi nu
suferă de singurătate. Propria lui existenţă are destule resurse neexplorate şi el le explorează cu
voluptate. Cu Ulysse, Constantin are tot felul de discuţii detaliate şi-i face plăcere să converseze în
Africa numai în limba engleză. În drum spre Nairobi, lui Constantin i se păruse să Ulysse nu se va
descura aici şi i-a spus: „Ei, ce te vei face, maestre, cu splendida dumitale franţuzească în Africa, unde
se vorbeşte numai englezeşte?" „O să vorbesc în splendida mea englezească", a replicat Ulysse, care nu
pomenise pînă atunci că stăpîneşte şi această limbă încă din copilărie.
Ulysse a scris şi a publicat trei cărţi de proză în limba franceză, care anunţau, îndată după cel
de-al doilea război mondial, un autor cu o scriitură sclipitoare, modernă, preocupat de studiul
psihologic, la fel ca şi de descripţia de atmosferă. Motive ale acestor volume, după cum puţini o ştiu, au
fertilizat creaţia unor tineri scriitori de azi. Numeroase articole şi studii referitoare la fotografie, la
artele grafice, la diferiţi creatori în acest domeniu relevau un eseist nutrit cu lecturi alese şi trecut prin
grave şi tragice experienţe morale. Prieten al scriitorilor, el i-a studiat atent şi le-a realizat adesea
portrete fotografice de o valoare egală cu studiile analitice ale criticilor literari, documente de nepreţuit
atunci cînd este vorba de Arghezi, de Sadoveanu, pe care i-a urmărit ani de-a rîndul în activităţile lor
multiple. Albumele de artă ale lui Ulysse se înscriu, după opinii autorizate, în rîndul operelor de artă.
Ele s-ar putea situa la graniţa dintre studiul de caracter şi pictură, dintre poem şi analiza spectrală.
Pictor al naturii, el a dat o viziune originală asupra Deltei Dunării, Veneţiei, Florenţei, dar mai cu
seamă a Parisului. Interpretarea sa relevă preocuparea pentru ceea ce este inedit şi semnificativ, pentru
detaliul capabil să producă o undă de şoc şi să trezească spiritul din apatie, îndemnîndu-1 la meditaţie
şi contemplare. Arghezi avea să-l denumească „un sihastru al poeziei în icoane”. Vrînd să-i cunosc
opera mai pe îndelete, am intrat, înainte de a veni în Kenya, într-o bibliotecă şi am dat peste Studii
savante privind artele populare. Am dat peste opere care descriu Roma şi Mallorca, centre de interes
artistic şi turistic mondial. Un album al marilor maeştri se deschide cu un nud semnat de Ulysse. Fostul
preşedinte al Republicii Franceze, Georges Pompidou, i-a adresat cuvinte de laudă cu privire la
viziunea sa asupra Parisului.
În momentul de faţă, pe Ulysse nu-l mai interesează altceva decît fotografia. A făcut
numeroase scenarii şi filme pentru televiziune, cicluri care l-au lansat nu numai în ţară, ci şi în
străinătate. Ele trădează, înainte de toate, pasiunea sa de călător şi cercetător ştiinţific. Aceasta este
calitatea în care participă la orice expediţii şi mi-am dat seama că, în peregrinările ecuatoriale, nu i-a
scăpat nici o imagine de valoare. Cu tenacitate, nu părăseşte obiectul studiului său decît atunci cînd
crede că i-a surprins latura caracteristică sau detaliul cel mâi bogat în sensuri. Acolo unde gîndul nu
poate fi exprimat în cuvinte, el ne ajută să-l exprimăm sau să-l vedem exprimat cu ajutorul aparatelor
sale de precizie, pe care le mînuieşte cu o îndemînare de pictor şi o fantezie de poet. Prin aceasta el
introduce în arta noastră un tip modern de discurs, care presupune expresia plastică, vizuală, alături de
cea care apelează la cuvinte.
În clipele lui de răgaz, îl văd cum îşi schiţează texte pentru scenariul filmelor sale de lung
metraj, cum s-ar putea numi seriile de fotografii ce le face. Lectura imaginilor urmează să se facă, apoi,
pe acelaşi principiu al continuităţii, al simultaneităţii şi al evoluţiei epice, ca într-o naraţiune
cinematografică. El povesteşte, analizează, creează portrete în acţiune, sugerează atmosfera psihică a
evenimentului consemnat, urmăreşte taina care produce farmecul marilor opere de artă. Nu s-ar putea
spune că Ulysse şi-a părăsit vocaţia de scriitor şi psiholog. Atîta doar că el se exprimă acum ca un mim,
arata, nu traduce în cuvinte, sau, mai exact, traduce în imagini ceea ce noi spunem în cuvinte.
Numeroasele texte scrise ca publicist, alături de cărţile editate mai demult, îl înfăţişează ca pe un
creator original, pe care îl pot revendica deopotrivă atît breasla scriitorilor cît şi a artiştilor plastici sau a
cineaştilor. Baza formaţiei sale rămîne însă scrisul, iar predispoziţia sa esenţială — studiul lumii
moderne, a personalităţilor marcante, a societăţilor evoluate ca şi a civilizaţiilor de mult apuse.
Acum, Ulysse şi-a pus mari nădejdi, şi-a făcut multe iluzii în legătură cu Africa. Mi-am dat
seama că a intrat în cursa expediţiei noastre încă din primele clipe, de cum a coborît pe teren, la
Nairobi, de cum a văzut florile, pe care le-a salutat cu clinchetul aparatelor sale de fotografiat. Dar, pe
măsură ce timpul înaintează, neliniştea şi nervozitatea lui sporesc, deoarece se aruncă în noile domenii
cu patimă şi dorinţă de cuceritor şi ar voi să cuprindă spaţii cît mai mari şi cît mai numeroase impresii.
Dar deocamdată, încă nu se poate vedea şi verifica ceea ce face el şi mereu îl simt cum aruncă priviri
pline de ostilitate camerelor obscure ale aparatelor sale, care pot închide tot atît de bine feerii, ca şi pete
albe sau negre.
Împresurat de taine şi incertitudini, el se repede să developeze filmele color. Astfel, într-o
bună zi, ni s-au perindat prin faţa ferestrelor picturile Africii văzute din văzduh şi din automobil, de
aproape şi de departe, ca nişte flacoane cu substanţe concentrate, în care s-au strîns esenţele mirifice ale
acestui continent.
Încercasem să-mi fac mai întîi o impresie despre Kenya citind Zapezile de pe Kilimandjaro de
Hemingway. Marele vînător nu putea să lipsească din ţara care a lansat termenul de safari, îmbogăţind
o noţiune ce s-a născut odată cu omul şi cu primele lui îndeletniciri. Mi se spusese că Anglia îşi face un
titlu de glorie din faptul că ţările ce-au stat sub influenţa ei au generat o literatură care îmbogăţeşte în
chip distinct creaţia universală. Literaturii caribeene, australiene, americane i se adaugă acum şi cea a
Africii de Est.
Una din cărţile reprezentative scrise de Karen Blixen se intitulează Departe de Africa. Evocări
istorice a semnat Elspeth Huxley (The Flame Trees of Thika, The Mot-led Lizard şi Red Strangers).
Numeroase cărţi de călătorie, memorii ale unor funcţionari sau vînători de vînat mare slujesc
deocamdată mai mult istoricilor şi sportivilor, deoarece nu au o reală valoare literară. Mai cu seamă
după obţinerea independenţei, se remarcă abundenţa scrierilor produse de indigeni. Nuvele, romane,
poezii în limba engleză reflectă realităţile sociale şi sufleteşti ale acestei ţări binecuvîntate de natură. Ni
s-a vorbit despre poemul în stil rabelaisian Song of Lawino de Okot p'Bitek, o lungă tînguire a unei
femei părăsite de bărbatul care a preferat o prostituată, numai pentru că aceasta era bacalaureată şi
trecea drept o persoană evoluată. Okot p'Bitek scrie în limba acholi, e originar din Uganda şi satirizează
obiceiurile şi moravurile epocii.
Un romancier cunoscut, James Ngugi, a scris Nu plînge, copile, Rîul dintre noi şi Un bob de
grîu, toate inspirate din răscoala Mau Mau. Grace Ogot cu Ţara făgăduinţei, Leonard Kibera şi fratele
său Samuel Kahiga cu nuvelele cuprinse sub titlul Cenuşa puternică, precum şi Lennard Okola cu
antologia poeziei africane de est Bătăi de tobă, completează armonios acest peisaj al unei literaturi ce
ia treptat cunoştinţă de sine şi devine actul de naştere al unei culturi noi.
Desigur, aş fi tradus cu plăcere una din aceste cărţi (n-am mai inclus aici pe Joy Adamson cu
romanul leoaicei Elsa: Născută liberă, Trăind liberă, Liberă pentru totdeauna), preferînd să dau curs
unui manuscris inedit, unei experienţe personale, fără pretenţii de literatură, dar care comunică
sentimentul firescului. Autorul, James grădinarul, a visat şi el odată să devină scriitor. Acum însă
această preocupare i se pare, desigur, la fel de incertă şi efemeră ca toate celelalte preocupări legate de
existenţa şi obiceiurile albilor. Transcriu în întregime manuscrisul său, precizînd că nu am intervenit
decît pentru a limpezi ideile şi a le organiza mai judicios în desfăşurarea lor.
 MANUSCRISUL DE LA DAGORETTI

„De necrezut, îngrozitor! Ce vehicul o mai fi şi tramvaiul ăsta?!"

Se oprise pe o linie lungă de-o milă. Era un tren cu maşini de război şi sosise la poalele
muntelui Kilimandjaro, pentru a-i urmări şi prinde pe bărbaţii tribului kikuyu. Amestecaţi în revoluţia
Mau Mau, ei au fost ridicaţi şi duşi sub stare de arest la sediul guvernului din Kenya. Dispărînd
bărbaţii, ne-am trezit singuri pe versantul stîng al muntelui Kilimandjaro, la Donet. Nu ne venea a
crede ochilor. O asemenea ticăloşie nu se mai petrecuse nicicînd în Africa de Est. Plecînd, tatăl meu
ne-a promis prăjituri şi mărgele, voind să arate că în Kenya îl aşteptau numai lucruri plăcute.
Ne-am deprins să trăim fără taţi, dar lucrurile nu s-au potolit. După cîteva luni, au sosit şase
camioane din Tanganyka. Am fost anunţaţi că douăsprezece familii trebuie să se pregătească de drum.
Ameninţarea privea şi familia noastră, aşa că, în dimineaţa zilei următoare, bunurile noastre au fost
scoase la mezat. Un taur gras a fost plătit numai cu zece şilingi, o vacă de lapte a obţinut cincisprezece
şilingi. Licitaţia s-a încheiat la nouă dimineaţa şi, pe la zece, eram cu toţii încărcaţi în camioane.
Găinile, pisicile şi cîinii rămîneau acasă. Mîncarea şi proviziile le lăsam drept chezăşie. Fiecare
autocamion încărca numai două familii. Pe înserat am ajuns la Kajide, unde am rămas treisprezece zile,
fiind trataţi ca prizonieri. Mulţi copii s-au îmbolnăvit şi unii dintre ei au murit.
Nici aici nu ne-a fost dat să rămînem liniştiţi. La Cîtva timp, am fost încărcaţi în half-lorries,
adică în microbuze: cîte şase familii în fiecare. Ca să încăpem, am fost înghesuiţi cu de-a sila. Am
străbătut astfel ţinuturi uscate şi am ajuns la staţia de cale ferată Kiku, cam la şaptezeci de mile de
Nairobi. Nu aveam nici un fel de rude prin partea locului şi, fiindcă n-am găsit unde să tragem, am
dormit pe pămînt în apropierea gării. A doua zi, ne-a luat cineva din clanul nostru şi ne-a găzduit acasă
la dînsul, la opt kilometri de Nairobi. N-aveam grădină, aşa că sufeream de foame. Mai mult, mama
mea a fost arestată, iar sora mea mai mică şi fraţii mei au fost duşi la Children Center. Rămas singur,
m-am deprins să fur găini şi ouă şi să le vînd europenilor. După un an de zile, fraţii mei au fost aduşi
acasă şi au rămas în grija mea.
Războiul încetase şi nu mai puteam să fur. Crăpăm de foame, nu alta. Am plecat spre colinele
Ngang, cunoscute sub numele de Kirarapon, la zece mile de casă, ca să sap şanţuri. Eram plătit cu un
şiling la sfîrşitul fiecărei zile de muncă. Acest şiling valora pentru noi cît o sută de şilingi de azi.
Puteam să cumpăr provizii şi îmbrăcăminte pentru o lună întreagă. În aceste locuri furam porumb verde
şi cartofi, aşa că puneam şi bani de o parte. Kirarapon se află de-a lungul rîului Attri. Pe timpul secetei,
aici se făceau irigaţii şi se obţineau recolte tot anul. Din păcate, după ce-au început ploile, furtunile şi
inundaţiile, n-am mai fost m stare să ajung la Kirarapon. Cheltuind toţi banii, rămăsesem neajutoraţi, ca
nişte orfani părăsiţi în voia soartei. Ploile s-au oprit, nu însă şi necazurile. Căldurile au adus pîrjoluri
aprige şi toată recolta din grădini a fost arsă de secetă. Nimeni nu ne mai primea la lucru, iar cei de la
Kirarapon, fie bărbaţi, fie femei, au început să fie urmăriţi ca hoţii de cai. Într-o noapte, le-am spus
fraţilor mei şi surorii mele că plec la vînătoare, în pădure, ca să le aduc hrană. Speranţele mele se
irosiseră şi nu puteam să rămîn cu mîinile în sîn, privindu-i cum pier de foame. Nici unul nu s-a
împotrivit.
Eram lihnit de foame şi mintea mi se golise de gînduri. Teroriştii Mau Mau se băteau cu
armatele albe. Ambele tabere nu ne cruţau. Ne-au ars casele şi ne-au răpit vitele. Cea mai mare parte a
populaţiei era închisă în lagăre de concentrare. În loc să se ducă la grădinile de zarzavat, femeile erau
nevoite să facă muncă obştească la primărie. Din pricina asta nu se mai găseau nici un fel de provizii.
Prăvăliile fuseseră distruse, iar atelajele încăpuseră pe mîna albilor. Aşa stînd lucrurile, era mai bine să
crapi decît să trăieşti într-un sat unde nimeni nu mai avea milă de tine. Cu toate că nu ne era îngăduit să
ne îndepărtăm de casă la mai mult de o milă, mi-am spus că mai bine mor departe, împărtăşind soarta
părinţilor noştri, decît să lîncezesc ca un laş fără speranţă.
Noaptea parcă nu se mai termina. Mă temeam de gloanţele rătăcitoare. Eram sleit de puteri şi
cu greu am ieşit din sacul de dormit la vremea amiezii. Soarele era nebun de fierbinte. Plantele din
grădină păreau să împărtăşească aceleaşi suferinţe groaznice ca şi oamenii. Nu m-am mai spălat pe faţă
şi l-am chemat pe Mister Tom. Cîinele acesta era cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. De
multe ori îl scăpasem de poliţişti. Nemernicii voiau să-l împuşte, deoarece clinii erau socotiţi
informatorii luptătorilor pentru libertate.
Am pornit cu Tom spre adîncul pădurii ţinînd pe umeri un ciomag, bun pentru a mă apăra de
animalele sălbatice. În faţa mea, Tom alerga din tufiş în tufiş. Cînd am ajuns în mijlocul codrului, Tom
s-a aruncat într-o rîpă şi a ucis o găină de Guineea. Am smuls-o fără preget din gura lui şi cîinele a
apucat-o înainte, în salturi mari, prinzînd încă o găină şi aducîndu-mi-o vie de astă dată. I-am dat
pasărea moartă şi am păstrat-o pe cea care se mai zbătea şi cîrîia. Mă ţineam după Tom, dar repede i-
am pierdut urma. Eram slăbit, obosit şi lihnit de foame şi mi-era peste putinţă să mai întind pasul. Îl
auzeam pe Tom lătrînd, mă tîram tot mai anevoie, dar, la un moment dat, toate zvonurile au dispărut,
întunecoasă, eu tufişurile din ce în ce mai dese, pădurea se cufunda într-o linişte deplină. Cam pe la
miezul nopţii, am încercat să-mi dau seama unde mă aflu. Porneam să alerg şi nu ştiam dacă înaintam
spre nord sau spre sud. În cele din urmă am ajuns într-o poiană cu ierburi înalte, împresurată de tufişuri
robuste. Iarba era pe alocuri tologită, ca şi cum cineva ar fi aşezat o tabără aici. S-ar fi putut să fi
nimerit în bîrlogul unor animale sălbatice, care aveau obiceiul să se tolănească direct pe iarbă, sub cer.
Uitîndu-mă de-a curmezişul luminişului, spre locul unde se auzeau nişte foşnete, am observat
cu mirare un om alb, aţintindu-mă cu o expresie binevoitoare şi miloasă. Surîsul său era încremenit şi
enigmatic. Era acest bărbat de vîrstă mijlocie, cu pielea arsă de soare, cu părul auriu tras pe frunte,
înalt, puternic. Nu-l scăpăm din ochi. Mi se părea că mă compătimeşte, bănuind că mă rătăcisem şi
eram singur. Nu mă simţeam în stare să-i suport privirea. Neliniştit şi disperat, m-a cuprins un tremur şi
am căzut în genunchi. M-am tîrît fără vedere prin poiană şi, după momente de zbatere, am simţit o
aspră atingere pe frunte. Am pipăit în jur şi mi-am dat seama că în faţa mea se află un stîlp. M-am
apucat de el, m-am ridicat în picoare, am privit în sus şi mi-am dat seama că stîlpul era destul de lung.
Cutreierînd cu privirea poiana, n-am mai zărit nimic. Nu-mi dădeam seama din care parte apăruse omul
alb. Ridicînd însă iarăşi ochii, am zărit în vîrful stîlpului de care mă sprijineam, la trei picioare
deasupra mea, o ţeastă pironită la înălţime. Am simţit că mă nărui, de parcă cineva m-ar fi pălit în
moalele capului. În tufişuri era beznă şi doar o mică parte din poiană era luminată de lună. Vîntul sufla
printre ramuri şi arborii foşneau. Răcoarea nopţii m-a făcut să-mi revin. Totuşi, rămîneam întins pe
iarbă şi aproape amorţit.
Am dat să caut băţul, umblînd orbeşte prin tufe. Astfel am găsit o bucată uscată de lemn şi am
adus-o în faţa ochilor, ca să fiu sigur că mi-am aflat ciomagul. Cînd colo, am văzut că apucasem un
braţ alb, cu degetele încleştate şi pielea păroasă. Am strigat de groază şi am lăsat mortăciunea să-mi
cadă alături. De frică am adormit subit şi m-am deşteptat umed de rouă, fără să ştiu încotro s-a apuc.
Nu mai aveam nici vînatul, nu-l mai aveam alături nici pe Tom. Fără să mai zăbovesc, am luat-o la
sănătoasa şi am început să cobor dealul. Un fel de nud mi-a trecut pe dinainte, tîrîndu-se pe brînci.
Dacă mi-aş fi crezut ochilor, aş fi spus că e o doamnă albă, care nu avea cu ce să-şi acopere goliciunea.
Umbla prea repede ca să-ţi închipui că ar goni de-a buşilea, în patru labe. M-am gîndit s-o urmăresc,
dar cărarea pe care o apucase era mult prea întunecoasă. Prin pădurea pustie, bîntuită de stafii şi de
stîrvuri, ca să-mi fac curaj, am început să mă cert pe mine însumi, îmi spuneam că mai bine ar fi fost să
fi rămas acasă şi să aştept alături de ai mei moartea, decît să pier singur într-un codru înfricoşător.
Alungat de felurite închipuiri, mă gîndeam cum să scap cu viaţă dacă dădeam peste o fiară ori peste
femeia-nălucă. Chinul meu avea să se încheie curînd, căci după cîteva sute de yarzi, m-am prăbuşit
deodată într-o prăpastie.
Mai mult mirat decît speriat, am simţit că mă rostogolesc fără să simt nici un fel de durere şi
fără să mă lovesc de stînci. Nu-mi venea să cred că mă înghiţea pămîntul, încercam să-mi dau seama de
situaţie, covîrşit de simţăminte puternice. În fundul văgăunii, doi oameni m-au înşfăcat, de parcă m-ar
fi aşteptat de mult. Unul s-a aruncat pe picioarele mele, ca să mă împiedice să mă mişc, altul mi-a
astupat gura cu palma. Auzindu-i că vorbesc pe limba mea, m-am domolit. Ei m-au întrebat cum mă
cheamă şi ce caut în pădure. Le-am explicat de ce-am venit şi cum se face că m-am pierdut. Le-am
povestit cu respiraţia tăiată despre ţeasta înfiptă în vîrful stîlpului din pajişte. M-au întrebat de părinţi şi
le-am spus că se aflau în deportare de cel puţin doi ani şi că numai eu rămăsesem acasă, cu fraţii mai
mici. Li s-a făcut milă de mine şi mi-au spus, la rîndul lor, cum se numeau. La picioarele mele se afla
domnul Wanjera, iar la căpăttiul meu, cu un cuţit ascuţit la cingătoare, domnul Gatairi.
M-au dus de-a lungul grotelor şi am văzut că înăuntru se aflau mai bine de o sută cincizeci de
bărbaţi şi cam vreo patruzeci de femei. Se adunaseră sub comanda căpitanului Karicho. Erau curioşi să
mă vadă. Femeile pregăteau hrana de dimineaţă. Mi s-a dat să mănînc carne de capră, porumb şi
mazăre. Apoi am fost chemat la o adunare, unde se rînduiau patrulele de pază. M-au întrebat dacă
voiam să mă întorc acasă şi le-am spus că mai bine mor în pădure, decît în colibă, în faţa fraţilor mei
mai tineri. Mi-au îngăduit să rămîn cu ei, spunîndu-mi că mă aşteaptă pedeapsa cu moartea dacă dau
dovadă de frică, dacă nu ascult poruncile şefului şi nu merg acolo unde voi fi trimis, sau dacă dezertez.
S-au pus gărzi puternice, cîte patru paznici la fiecare intrare în peşteră. Nimeni nu avea voie să
doarmă şi toţi s-au apucat să se pregătească de drum şi de luptă. În timpul acesta, murmurau un cîntec
frumos, ale cărui cuvinte nu puteam să le înţeleg. La miezul nopţii am pornit cu toţii spre Ngong şi, în
dreptul masailor, am făcut o tabără. Aveam destule puşti şi totuşi au fost trimişi o seamă de oameni să
mai aducă. S-au adus mai multe arme decît trebuiau. Întreaga zi am stat şi ne-am sfătuit cum să
ajungem în pădurea Kinangop Banboc. Ni se alăturase şi ceata condusă de Wanyutu, cu mai bine de
două sute de luptători. Acum eram patru sute de femei şi bărbaţi. Trecînd prin Masai Land, am
mărşăluit cam jumătate din drum pînă la Masai Manyatta. Am In-cercuit-o şi l-am zărit pe şeful tribului
în faţa colibei. O fată îi împletea pletele. De cum a auzit paşi, a şi sărit în picioare. M-a necăjit să-l văd
puternic, musculos şi înalt. Fata a intrat în colibă şi, curînd, un grup de războinici masai a ieşit în grabă,
bine înarmaţi cu toţii, purtînd în mînă săbii, lănci şi mugus.
Cum manyatta era împrejmuită cu un gard de crengi, au sărit peste el şi ne-au atacat. Onoratul
domn Karicho era gata să tragă. Şi mult n-a zăbovit. Cum sarea vreunul, era ucis pe loc. Au căzut astfel
cinci dintre războinicii masai, iar ceilalţi au renunţat la luptă. Le-am luat-o înainte, am împresurat
manyatta şi, cînd ne-am aflat în curtea interioară, comandantul Wanyutu le-a poruncit celor ascunşi să
iasă din colibe şi să se predea. Şeful masailor a apărut şi s-a predat, iar Wanyutu a poruncit atunci să ni
se dea toată hrana. Ei ne-au arătat unde ţineău taiirii şi bivolul sacrificat. Am fript carnea şi am mîncat-
o frigîndu-ne, pînă cînd n-a mai rămas nici urmă.
Întocmind caravana la loc, am pătruns în pădure şi, după un marş de nouă ore, am ajuns la
Narok. Toţi oamenii s-au culcat, deoarece trecuse de miezul nopţii. Ne-am deşteptat odată cu răsăritul
soarelui şi am por-nit-o iar. La căderea nopţii ne aflam în Bamboo Forest. Zona era păzită cu străşnicie
de trupe britanice. Siliţi să rămînem ascunşi în pădure timp de patru zile, ne-am epuizat toate proviziile.
În cea de-a cincea zi, Wagatonyă s-a tîrît pe furiş, ademenit de mirosul cartofilor copţi. Cercetaşii
britanici au dat peste el în apropierea fermei şi l-au urmărit, descoperindu-ne ascunzătoarea. În
dimineaţa zilei următoare ne-am văzut împresuraţi de trupele albe, ţintuiţi locului de mitraliere.
Fiind băiatul cel mai tînăr din tabără, eram trimis să caut în fiecare dimineaţă beţişoare cu care şefii să-
şi cureţe dinţii. Pe cînd mă căţăram într-un arbore, am zărit un pîlc de umbre mişcîndu-se pe nesimţite
în direcţia noastră. Deşi erau oameni fără uniformă, mi-am dat seama că aveam de-a face cu forţele
britanice care schimbaseră direcţia de atac şi veneau de la est. Am coborît în grabă şi am alergat în
tabără cu sufletul la gură. Cei mai mulţi dintr-ai noştri erau bolnavi şi înfometaţi. Totuşi, n-au şovăit în
faţa primejdiei şi s-au pregătit să-i înfrunte pe duşmani. Nu i-am scăpat din ochi. Îi vedeam cum se
apropie căutîndu-ne urmele. I-am lăsat să intre în bătaia puştilor şi cînd am tras, de la două sute de
yarzi, puţini au mai scăpat cu viaţă luînd-o la picior. Am luat puştile şi hainele celor căzuţi şi am părăsit
ne-întîrziat locurile. La o azvlrlitură de băţ de ferma unui alb, cam la zece mile depărtare de locul
înfruntărilor, se vedeau cirezi de vite. Ne-am socotit norocoşi. Am făcut tabără în pădure şi zilnic
ucideam cîte zece tauri graşi. Femeile căutau lemne, frigeau carnea şi ne-o împărţeau frăţeşte. Inimile,
ficaţii, rinichii şi plămlnii erau pentru şefii tribului. Aveam apă aproape de tabără, încît Bamboo Forest
părea să fie locul cel mai fericit în care am poposit vreodată. Dacă n-ar fi fost ameninţarea trupelor din
preajmă, am fi uitat că ne aruncaserăm în lupta pentru libertate.
În după-amiaza unei zile, am văzut cu uimire o herghelie de cai, cam la cinci mile depărtare,
îndreptîndu-se spre noi. Numaidecît ni s-a poruncit să ne pregătim puştile, să punem mîna pe prăjinile
ascuţite, pe săbii şi pe mugus. Cît ai bate din palme, fiecare se afla la locul lui, gata să întîmpine cum se
cuvine trupele călări. Făcu-serăm, între timp, un gard lung de stinghii ascuţite, ca un parapet. Eram
îndestulaţi de carne şi de sînge. Aveam apă curată şi ne simţeam odihniţi. Lesne ni se părea să
înfruntăm trei sute de călăreţi. Lupta a început pe la ora 12 şi a ţinut pînă la 3 şi jumătate. Toţi albii au
căzut răpuşi, în afară de cinci, care au scăpat prin fugă. Neîntîrziat, am dezbrăcat morţii de uniformă,
le-am luat puştile şi duşi am fost, să ne aşezăm în altă parte tabăra. Făcînd numărătoarea, am văzut că
cincizeci dintr-ai noştri fuseseră ucişi, iar şaptesprezece războinice erau mutilate. Ne-am strîns la un loc
şi i-am mulţumit lui Dumnezeu. Cîţiva bărbaţi au fost trimişi să aducă taurii graşi, pe care ne
obişnuiserăm să-i sacrificăm zilnic.
Am sărbătorit biruinţa în timpul nopţii, iar în dimineaţa următoare ne-am făcut lănci din ţăruşi,
aşteptînd alt atac. Şi n-am putut să ne odihnim pînă la zece seara. Atunci, patrula de recunoaştere ne-a
spus că se apropia de noi o brigadă călare, aflîndu-se pe dealurile din est, la mai puţin de opt mile. De
data aceasta aveam de-a face cu cinci sute de călăreţi, toţi înarmaţi cu puşti şi cu săbii. Am început
lupta aproape de miezul nopţii, şi, a doua zi după-masă, mai bine de trei sute de ostaşi britanici zăceau
în ţarina. Nouă nu ne lipseau decît şaptezeci de oameni. Pe înserat, numai patruzeci de britanici se mai
ţineau în sa, iar de partea noastră lipseau numai doisprezece. Un sfert de ceas mai tîrziu, cîţiva călăreţi
scăpau cu viaţă, lăsînd în urma lor mormane de morţi. Ca de obicei, i-am dezbrăcat şi le-am luat
armele.
În timpul luptelor, eu dădeam primul ajutor răniţilor, mă învîrteam pe lîngă generali şi mă
vîram în primele rînduri ale vitejilor. Mă simţeam îmboldit să pun şi eu mîna pe armă şi într-o bună zi
i-am cerut comandantului să-mi îngăduie a-i înlocui pe cei morţi sau răniţi. După un moment de
cumpănire, comandantul s-a hotărît şi s-a apucat să-mi arate cum să ţin o puşcă, un revolver, cum să
ţintesc şi să trag, cum să curat armele după o tragere lungă şi continuă. Pe urmă, socotindu-mă instruit,
mi-a îngăduit să mă alătur trupelor, sub comanda lui Wanyutu.
Îndureraţi de pierderea soldaţilor, generalii noştri s-au certat între ei şi s-au împărţit în două
tabere: una sub comanda lui Wanyutu, alta sub comanda lui Karicho. Trupele lui Wanyutu s-au
răsculat, deoarece pieriseră în ultima bătălie o sută de oameni, iar cei cincizeci rămaşi în viaţă nu mai
voiau să se sacrifice. Au întins-o şi s-au ascuns într-o peşteră mare. Cînd a auzit Karicho una ca asta, s-
a făcut negru de supărare şi ne-a poruncit să-i ucidem pe toţi fugarii fără osebire, iar porunca lui s-a
îndeplinit după ce am dat un atac nemilos şi înspăimîntător.
Terminînd cu pedepsirea răsculaţilor, am mărşăluit iarăşi de-a lungul lui Rift Valley, pe
terenuri uscate, fără apă şi fără mîncare. Am fost hrăniţi cu capre şi cu oi. Nu eram prea numeroşi, aşa
că ne ajungeau şase capre sau şase oi pe zi. Multă vreme însă n-a durat odihna noastră. Spionii ne-au
descoperit şi ne-am trezit încercuiţi de trupe britanice, într-o seară, pe cînd luam cina, s-a auzit o
trompetă: din sunetul ei am înţeles că, dacă părăseam ascunzătorile, eram ucişi pe loc. Cu toate acestea,
eram hotărîţi să punem în joc zicala: „Ori cădem în fugă spre a ne scăpa viaţa, ori murim în luptă
pentru libertatea ţării". Aşa că vreo cîtva timp am stat lungiţi sub tufişuri, cu feţele la pămînt,
cumpănind. Trupele britanice s-au apropiat în goană, au sărit peste noi, crezînd că au dat peste picioare
tăiate şi s-au dus. Atunci, sub un smochin, am mulţumit preaputernicului Dumnezeu şi ne-am rugat
astfel:
O, Doamne, cel ce ai facut neamul omenesc,
Noi ne luptăm căutînd biruinţa sub raza numelui tău.
De vom fi învinşi, nu noi, ci numele tău va fi blamat.
De vom birui în lupta, nu prin noi, ci prin puterea numelui tău vom izbindi...
Atunci a venit la noi un om alb, căpitanul Fox. Era viteaz şi iscusit în meşteşugul armelor. Din
douăsprezece gloanţe, doar nenorocul putea să-l împiedice o dată să nu nimerească ţinta. A devenit
prietenul generalului Karicho şi în scurtă vreme am început să-l preţuim cu toţii. Era italian, avea vîrsta
de mijloc şi luptase în cel de-al doilea război mondial. În fruntea detaşamentului nostru, ne-a dus la
Mau Narok, unde am întîlnit iarăşi trupe britanice şi ne-am bătut din zori şi pînă în amurg. A doua zi
dimineaţa locul era încă plin de fum. La prînzi-şor am ucis zece soldaţi britanici. Cele două grupe
continuau să tragă. După-amiază, căpitanul Fox a fost azvîrlit de o explozie la o înălţime de zece
picioare şi într-o clipă, pielea trupului său a ars şi s-a înnegrit. Focul s-a înteţit şi mulţi dintre ai noştri
au pierit. Intre ultimii doisprezece scăpaţi am fost şi eu.
Ne-am întors acasă încărcaţi într-un camion ce ducea la Nairobi saci cu cărbuni de vînzare. La
locul numit Uthiru, am sărit unul după altul din camion. Ne-am îndreptat spre Kangani, unde am fost
întîmpinaţi de o patrulă mare, care avea peste cinci centurioni. În primele două săptămîni, am primit
îngrijiri medicale şi ne-am vindecat rănile. Îndată ce unul dintre noi se simţea bine, era ridicat în rang,
afară doar de cei foarte tineri, apoi intra în luptă.
Ne-am bătut la Bamboo Forest şi în Rift Valley timp de trei ani, pînă cînd am împlinit vîrsta
de cincisprezece ani. Nici o vîrstă nu este mai însemnată decît aceasta. Bărbăţie, curaj şi credinţă în
victorie, acestea erau aspiraţiile mele cele mai fierbinţi. Cu toate că eram atît de tînăr, am primit rangul
de training kangany patrol şi mi s-a dat însărcinarea de a spiona înainte de pornirea atacului. Patrula
Kangany se instruia temeinic şi era plină de îndrăzneală. Trecuseră doar patru luni şi batalionul însuma
mai bine de două mii de războinici. Dorind să ne vărsăm sîngele pentru binele tribului şi pentru
libertatea ţării, am pornit în căutarea vrăjmaşului şi am mărşăluit de la Kangany spre Uhtion, Riuta şi
Dagoretti Corner (pe atunci denumită Karandini), la pădurea din preajma scolii „Ducele de York", azi
„Lenana". Am împresurat-o cu mitraliere, cu puşti făcute de mînă şi alte arme. Am înfipt un ţăruş în
mijlocul drumului şi pe ţăruş am scris Ngai ndei phioc! ceea ce înseamnă „Doamne ajută!" N-am mai
îngăduit trecerea vehiculelor şi am aşteptat atacul. După-amiază, în dosul fiecărui stîlp au apărut soldaţi
britanici şi curînd au sunat din trompete. Am sunat şi noi din trompetele noastre. Atunci i-am văzut
înaintînd către ţăruşi. Puştile indigene scoteau sunete tot atît de puternice ca şi tunurile. Gloanţele au
pornit din puştile noastre ca trăsnetul şi trupele europene au dat cîţiva paşi îndărăt. Îi vedeam clar şi
trăgeam lesne în plin, pe cînd ei trăgeau la întîmplare, neştiind unde ne ascundeam. Am dat ordin alor
mei să tragă şi mulţi dintre albi au muşcat ţarina, rămînînd morţi pe loc. Ceilalţi au şters putina,
aşteptînd vreo cîteva ceasuri să le vină în ajutor alte detaşamente britanice. Ele n-au mai sosit, iar noi
ne-am întors triumfători la Kangany. Acolo ne-am ales care vom pleca spre Nyeri şi care vom rămîne
pe loc. Cam vreo sută de oameni tineri şi puternici aveau să plece în ziua următoare. Eu, care luasem
parte la luptele de la Rift Valley şi de la Bamboo Forest, am căzut între cei aleşi.
Fără hrană şi băutură, ne-am aşternut drumului pe la opt dimineaţa. După o zi şi-o noapte, am
ajuns la locul numit New Kahawa Garrison. Mlaştini puturoase, apa ne ajungea pînă la genunchi,
crengile ne loveau capetele. Patrula britanică şi iscoadele dinainte trimise ne-au dibuit repede şi îndată
am şi fost încercuiţi. Stăteam cu arma la ochi, gata să tragem asupra oricărui nepricopsit. Aşa că ei ne
pîndeau, îngrijindu-se să nu părăsim locul. De asemenea, ştiau cît de periculoase sunt mlaştinile şi eram
sigur că, uzi şi flămînzi, multă vreme n-o să putem rămîne acolo. Totuşi, fără apă şi fără pîine am stat
cinci zile şi cinci nopţi, hrănindu-ne cu mugurii de pe crengi. În cea de-a cincea zi, cea mai mare parte
dintre noi suferea de friguri, de malarie. În ziua a şaptea, Karicho m-a trimis să tatonez terenul, să mă
interesez de numărul celor ce ne împresurau şi să scot din pămînt ajutoare.
Mi-am lăsat uniforma. În cămaşă, cu picioarele goale, păream de două ori mai tînăr. Mi-am
dat seama că albii care ne înconjurau erau într-un număr mai mare decît al nostru. Am adus această
veste. Şefii s-au luat la ceartă şi cînd au isprăvit, am primit o puşcă indigenă, care făcea un zgomot
uriaş, şi o trompetă. Le-am legat cu un şnur şi le-am tras cam la douăzeci de picioare în urma mea. Am
traversat spre tranşeele albilor şi am mers vreo jumătate de milă în spatele lor, spre a-mi găsi un
ascunziş. Îndată am luat trompeta şi am sunat semnalul de alarmă. Trupele albilor s-au întors spre mine,
iar ai noştri, părăsind locurile reci, şi-au făcut cale spre uscat. Setos, de răzbunare, am tras cîteva focuri,
iar puşca mea a detunat ca o bombă. Albii erau înmărmuriţi. Ai noştri au deschis focul din spate şi
astfel s-a iscat o învălmăşeală pe necrezut. Luptele au durat mai puţin de un ceas. Albii au luat-o la
sănătoasa, în timp ce noi ne-am îndreptat spre casa revoluţionarului Ndungi, la distanţă de o milă,
conduşi de tovarăşul nostru Waweru. Omul ne aştepta şi ne-a dat provizii din belşug. Cu noi puteri,
îmbărbătaţi de izbîndă, am pornit în spatele garnizoanei Kahama. În frunteă noastră păşea Ndungi, care
purta casca şi uniforma de inspector de poliţie. Noi înşine eram îmbrăcaţi în uniforme englezeşti. La
poarta cazărmii, Ndungi a vorbit cu santinela şi aşa am intrat prin magazii şi ne-am instalat în grabă în
vehiculele din gara Ndungi a scos trei camioane şi multe mitraliere şi, fără a mai sta pe gînduri, ne-am
îndreptat spre Nyeri, pentru a ne alătura batalionului comandat de generalul Kimathi. Am trecut prin
Muranga, dar drumul nu era uşor.
După ce-am colindat mai bine de şase zile, am ajuns în faţa lui Kimathi, iar el, fără să se arate
cîtuşi de puţin mulţumit, ne-a luat la rost de ce-am părăsit poziţia. Nici n-a aşteptat răspunsul
comandanţilor noştri, că ne-a şi poruncit să ne întoarcem în mlaştini, sau să ne alăturăm lui Muranga
sau altor detaşamente în Kimbu. Ne-am dat seama că toate sacrificiile noastre fuseseră zadarnice, căci
nimeni nu se arăta bucuros să ne recunoască meritele. Ne-am suit în vehicule şi am apucat-o descurajaţi
pe drumul întoarcerii. Cînd am ajuns acasă, pe mulţi dintre oamenii noştri i-am găsit morţi, îndureraţi,
nu ne mai mîna decît dorinţa răzbunării. Ne-am dat seama că aceştia fuseseră prinşi, pedepsiţi şi
torturaţi la Kira-rapon. N-am mai stat pe gînduri şi, chiar în toiul nopţii, am luat-o spre Kirarapon. Am
ajuns, am înconjurat postul de poliţie şi am năvălit înăuntru. Toţi cei care ne torturaseră prietenii au fost
ucişi şi tuturor celor care ţineau în cătuşe oameni de-ai noştri li s-au tăiat braţele. Ai noştri au rămas
astfel cu cătuşele şi cu cîte o bucată de braţ atîrnînd.
Călăii veneau din satul Rari. Aşa că am mărşăluit către satul Rari şi am ucis fără şovăire mulţi
bărbaţi, femei, copii şi chiar femei însărcinate. Am ars casele şi le-am luat bunurile. Am aruncat în
colibe de bambus trupurile celor ucişi şi le-am pus foc, încît dimineaţa următoare găinile puteau să se
hrănească din cadavrele prăjite. Cînd am terminat misiunea de pedeapsă, o parte dintre noi am cerut
învoire să ne întoarcem acasă, ca să ne vedem familiile. Eram şi eu printre aceştia.
Am ajuns acasă şi mi-am găsit tatăl zăcînd în pat, la cinci yarzi de moarte. Era supt de boală,
pentru că făcuse şapte ani de închisoare în insula Holla. În această, insulă, după cîte mi-a spus, şerpii se
împreunau chiar pe podelele celulelor şi muşcăturile lor veninoase îţi scurtau zilele. O singură
muşcătură putea să te lase fără cunoştinţă timp de o săptămînă. Nu li se aplica nici un tratament, aşa
încît şerpii colaborau cu albii pentru a-i tortura pe deţinuţi. Dacă cineva era pe moarte, englezii îl
trimiteau cu de-a sila acasă, ca să piară pe drum. Singura pază erau trei gloanţe bine ţintite de la două
sute de yarzi. Dacă scăpai nevătămat, primeai o cartelă de eliberare.
După ce-am ascultat această spovedanie care stîrnea milă, i-am lăsat ceva bani şi ne-am dus să
căutăm o gazdă, să ne odihnim. Am găsit adăpost la domnul Karicho, dar cineva ne-a urmărit şi odată
cu lăsarea serii am fost atacaţi. Albii au turnat gaz şi au aprins casa. În timp ce noi, cei tineri, săream pe
fereastră, domunl Karicho a deschis uşa şi a dat s-o zbughească în curte. Un alb i-a aţinut calea
ochindu-1 cu un Stein. Dar el a scos sabia şi l-a lovit în cap. Alţi doi soldaţi au sărit în ajutorul celui
căzut şi au tras asupra lui Karicho. El a căzut, dar n-a murit îndată. Şi-a dat suflarea cam la cinci mile
depărtare, în pădurea Kamattara din Ngong. Au mai murit alţi şapte şi n-am rămas decît eu şi încă un
băiat. Alergam prin pădure, deoarece pe urmele noastre se aruncaseră toţi albii, împreună cu cîţiva
soldaţi negri puşi să ne vîneze.
N-am căzut atunci, ci la cîteva săptămîni, pe cînd asistam la adunarea căpeteniilor tribului.
Am fost bătut ca un bărbat. Regimentul englez Home Guard a propus să fiu scopit, dar căpitanul era de
părere că sînt prea tînăr pentru o astfel de operaţie. A poruncit să fiu dus la o şcoală de corecţie, ceea ce
am refuzat cu indignare. Le-am spus că sînt la vîrsta deţinuţilor, aşa că m-au dus direct la cîmpul de
concentrare Manyani.
Văzîndu-mă tînăr şi isteţ, un caporal a legat prietenie cu mine, deşi făcea parte din corpul de
gardă. În timp ce deţinuţii se răsculau în tabără, pentru că erau flămînzi din cale-afară şi maltrataţi, eu
scriam scrisori comandantului de lagăr, pe care le înmîna prietenul meu. Deoarece plîngerile mele n-au
avut nici o urmare, ne-am sfătuit să facem grevă şi să nu mîncăm şi nici să nu mai muncim cinci zile,
pînă cînd nu se îmbunătăţeşte hrana. Dar în loc de hrană, ni s-a dat o bătaie bună, ceea ce era şi nedrept,
şi greu de îndurat. Ne-am bătut cu soldaţii şi în busculadă cîţiva dintre deţinuţi au rămas în curte cu
capetele sfărîmate. Cînd s-au terminat zilele grevei, am scris iarăşi comandantului, spunîndu-i că, dacă
nu ni se dă de mîncare ca lumea, noi nu mai ridicăm braţele, ba chiar îl vom implora pe Dumnezeu să
ne pună capăt vieţii. Nu voiam sa mai vedem pe nimeni înaintea ochilor, oricine ar fi fost, şi cu atît mai
puţin să ascultăm rugăminţile ofiţerilor, care voiau să ne îmblînzească.
Ultima mea scrisoare a fost semnată de toţi deţinuţii şi, spre mirarea noastră, ne-am pomenit
cu mese mai îmbelşugate. După un timp, deţinuţii au început să se îmbolnăvească. Ne-am dat seama că
răul se afla în alimentele stricate de căldură. Cînd a sosit ziua audierii noastre, toţi ne-am plîns de
comandant şi l-am învinuit că ne pregăteşte moartea prin vicleşug. Am ameninţat că pornim o nouă
grevă a foamei şi că, de se mai ating soldaţii de noi, ne răsculăm şi dăm foc închisorii. Ni s-au dat zece
zile de gîndire, înţelegîndu-se prin asta că ori ne potolim, ori vom fi împuşcaţi ca nişte cîini. Caporalul
Kimbo, prietenul meu, mi-a spus că lucrurile aveau să se petreacă întocmai cum am auzit şi, în seara
următoare, mi-a adus o pîine mare de cel puţin douăzeci de incii lungime, înăuntru era instrumentul
salvării noastre şi el mi-a atras atenţia să nu împart pîinea de îndată, ci să mai aştept puţin. În ziua
următoare au sosit oameni mascaţi. Aveau glugi, nu le vedeam decît ochii, Cunoşteau secretele noastre
şi jurămintele făcute către comandant. Ştiau că unii dintre noi se legaseră prin trei, prin patru, alţii prin
cinci şi chiar prin şapte jurăminte, ca mine.
M-au făcut să-mi reamintesc cu sughiţuri de taurii cei graşi de la Durma Chief. De aici încolo
aveam să fiu privit ca cel mai rău deţinut din cîmpul de concentrare, fiindcă se văzuse cît de aprig
luptasem împotriva trupelor britanice.
Împreună cu alţi şaptezeci de deţinuţi, am fost condamnat la spînzurătoăre. Separaţi în celule
întunecoase, aşteptam de la o zi la alta, moartea. Fiind minor, cineva s-a gîndit să mă aducă în celulele
comune, de unde plecasem. Am vorbit cu cîţiva camarazi ai mei să evadăm în timpul nopţii, fără însă a-
i părăsi pe cei şaptezeci de condamnaţi. Venise vremea să rupem pîinea cea mare şi în miez am găsit
trei revolvere încărcate. Două iin ele le-am dat unor băieţi curajoşi şi unul l-am păstrat pentru mine. De
bucurie, am început să vorbim tare, de parcă ne-am fi aflat în libertate. Auzind zgomote, paznicul a
bătut de cîteva ori în uşă, poruncindu-ne să ne ridicăm. L-am întrebat de ce voia să facem acest lucru?
Atunci, s-a înfuriat şi l-a chemat pe inspector şi pe soldaţi. Au venit, au deschis uşa şi inspectorul ne-a
cerut cu asprime să ne liniştim. Am strigat că sîntem maltrataţi, dar nici bine n-am terminat, că m-am
trezit cu un pumn în faţă care m-a lungit la pămînt. Trei revolvere l-au ţintuit atunci în colţul celulei.
M-am ridicat şi i-am poruncit inspectorului să ne conducă spre ieşire şi să ne scoată de acolo. Neavînd
încotro, el ne-a trecut printre posturile de gardă şi i-a ordonat portarului să deschidă porţile. Trecînd din
poartă în poartă, i-am dezarmat pe gardieni şi, cînd am ajuns la ultima poartă, am făcut acelaşi lucru.
Din nefericire, santinela din turnul de supraveghere ne-a zărit şi a început să tragă în noi, fluie-rînd cu
fluierul în gură. Unul dintre noi a căzut. Soldaţii, dezmeticindu-se, au încercat să ne urmărească în
vehicule, dar noi am ajuns mai repede decît ei în pădure şi duşi am fost.
În felul acesta am scăpat din ghearele albilor. Totuşi, nu ne împăcăm cu gîndul că fraţii noştri
rămăseseră întemniţaţi. Ca să săvîrşim un atac asupra închisorii aveam prea puţine puşti. Mă pusesem
în fruntea evadaţilor, dar, fiind prea tînăr, eram prea puţin cunoscut. Orice-aş fi spus trecea nebăgat în
seamă, într-o zi, însă, mă aflam faţă în faţă cu un bărbat puternic, musculos, neînfrînt pînă atunci de
nimeni. Eram înarmaţi amîndoi, dar eu am fost mai ager şi fulgerător l-am ochit şi am tras în braţul lui.
Arma i-a căzut din mînă şi omul s-a încovoiat în faţa mea. Din clipa aceea, toţi au recunoscut în mine
comandantul.
Am împărţit giupul în două părţi. O parte am pus-o sub comanda vlăjganului pe care îl
împuşcasem în braţ, altă parte am luat-o sub comanda mea. Aşa am trăit zile întregi în pădure. Am
umblat prin împrejurimi, căutînd un sat de unde să ne procurăm provizii. În pădure ne hrăneam doar cu
ghindă şi cu smochine. După două luni, am ajuns la Kitui şi Wakamba ne-a aprovizionat cu lapte şi
carne. Am stat în tabără vreo lună de zile şi pe urmă ne-am hotărît să ne întoarcem acasă. Nu eram
decît opt oameni. Ne-am suit într-un camion de transport şi ne-am dus la Kibera. Aici am primit un
mesaj de la celălalt grup, care fusese arestat. Vestea ne-a amărît din cale-afară. Am încercat să adunăm
alţi tineri şi tinere şi să alcătuim un detaşament puternic, dar abia ne-am pus pe picioare, că spionii ne-
au trădat şi aşa ne-am trezit încercuiţi, arestaţi şi duşi la cîmpul de concentrare de pe strada Mackinson.
Această tabără se afla în regiunea Durma, unde bîntuiau secete aprige. Am găsit acolo şase sute de
deţinuţi istoviţi şi rupţi în bătaie. Ne-am dat seama că şi pe noi aveau să ne aştepte zile grele.
În scurtă vreme am ajuns sleiţi de puteri. Ne rugam pentru cei de acasă, să aibă ploaie şi pace,
căci pentru altceva nu mai eram buni. Dumnezeu a răspuns rugăciunilor noastre şi a adus o ploaie grea,
aşa că zile întregi n-am mai putut să părăsim colibele. Nu ni se dădea nimic de muncit, în schimb
aveam parte zilnic de bătăi cumplite, pentru a fi menţinuţi în stare de slăbiciune. Mulţumit el însuşi de
ploile căzute în ţinuturile Durmei, comandantul cîmpului de concentrare ne-a vizitat întrebînd cărui trib
aparţinea fiecare dintre noi. Auzind că toţi făceam parte din tribul kikuyu, s-a prefăcut mulţumit, cum
de fapt nu era. Ne-a promis cu vicleşug că ne oferă şapte tauri graşi şi asta chiar în cursul zilei
următoare. Dar îndată ce ne-a părăsit, ni s-a dat o bătaie soră cu moartea. Pe urmă, am încasat cîte două
bătăi pe zi, aceştia fiind taurii cei graşi făgăduiţi cu dărnicie de omul alb .. ."1.

COLIBE ŞI PLANTAŢII DE CAFEA

Ulysse poartă bluginşi, pălărie mexicană dată pe spate, cămaşă în carouri, pantofi cu talpă
elastică. Duce la şold ambele aparate. Ţine ochelarii negri pe frunte. Opreşte uneori maşina şi porneşte
hotărît către un punct anume, pe care pare-se că l-a ochit de mult. Fotografiază şi se întoarce de parcă
n-ar fi văzut nimic. Ne priveşte cu ochii necruţători ai vînătorului.
Pregătind expediţia spre Rosica, ne ducem la Gino, patronul unui atelier auto, ca să gresăm
maşina, şi acolo observăm că frînele sînt defecte şi că motorul pierde uleiul. Frînă de la roata stîngă e
complet scoasă din funcţie, iar celelalte sînt şi ele pe ducă. Reparatul frânelor a durat pînă la patru
după-amiază, aşa că abia după aceea ne-am îndreptat spre plantaţiile de cafea.
Deşi Constantin cunoştea drumul spre Rosica, am nimerit totuşi în altă parte, şi ne-am văzut
nevoiţi să luăm în maşină o tînără negresă, care ne-a călăuzit spre marginea Nairobiului. Tufe de flori
roşii năvăleau în stradă, dar dincolo de ele se vedeau aliniaţi arbuştii de cafea, ca într-o podgorie.
Cîntau păsările, eram învăluiţi în miresme. Tufele de cafea înalte cît omul ne înghiţeau. Ramurile
elastice se legănau şi se roteau. Frunzele verzi, un verde închis, încărcau ramurile subţiri, care se
duceau în şir, pînă sub arborii mari. Parbrizul maşinilor arunca reflexe pe zidul de piatră. Se auzea
lătrat de cîini mari, păzitori fideli ce-şi anunţau prezenţa oriunde s-ar fi aflat. În apusul de soare
glasurile lor robuste dădeau un aer bărbătesc locului. Femei şi tineri africani stăteau pe marginea
şanţului, în iarbă. Drumul se curba în lumină. Era fierbinte încă. Frunzele tremurau uşor, pierzîndu-şi
luciul. Cîte un bărbat pe bicicletă căra în portbagaj snopi de iarbă crudă.
Părăsim această plantaţie şi căutăm iarăşi drumul spre Rosica, pe căi lăturalnice, printre
coline. Ne oprim la o plantaţie ce alunecă în pantă şi coborîm printre tufele răcoroase. Trunchiul cafelei
e noduros ca un arbore tînăr, fructele roşii şi dulci au gustul vişinelor, sîmburele lor este alcătuit din
două bucăţi, acum îmbrăcate în veşmînt de gelatină. Sîmburele reprezintă bobul de cafea, mare cît
măslina, dulce şi el din pricina învelişului, iar dacă-i spargi între dinţi, amărui. Boabele stau ca
mătăniile. Ne înfundăm între tufe şi frunzele cu boabe de cafea ne lovesc şi ne învăluie ca nişte draperii
reci. Potire mari, candele roşii cădeau dintr-un arbore imens, pe care Ulysse îl ocheşte şi în jurul căruia
începe să danseze. Soarele stins alunecă încet pe o brazdă de nor fumuriu, se arată puţin, cheamă la
viaţă frunzele, se retrage timid, fricos şi laş. Aici, în vale, florile crescuseră mari, fără ca cineva să le ia
în seamă, ca multe altele care nu-şi aleg locurile şi răsar în singurătate, înfru-museţînd cîte o plantaţie
de cafea, cîte o vale cu un pîrîu leşios, cîte o pajişte norocoasă. Ulysse simte vraja acestui arbore floral
şi, dîndu-şi seama că îl pierde, căci se stinge în lumină, îl pîndeşte cu gelozie şi amărăciune. Ochiul îl
mai vede, dar lentila aparatului îl simte tot mai puţin şi tot mai lenevoasă. Încet, cucernic soarele se
învăluie în mantia lui, se dezveleşte o clipă înviorînd culorile şi aprinzînd vîrful copacului şi atunci
chipul lui Ulysse se înviorează şi el. Dar e o lumină de deasupra, zice el, insuficientă pentru fotografia
în culori. Renunţăm la pîndă şi răspundem chemării lui Constantin, care ne aşteaptă sus, la drum.
Pentru Ulysse lumina e totul. O ploaie neaşteptată, o înserare pretimpurie sînt o calamitate.
Aparatul nu mai poate să înregistreze nimic, devenind orb. Cele o mie de piese ale lui se zbat în zadar.
De sute de condiţii depinde o bună fotografie. Ulysse vorbeşte lapidar, cu dinţii strînşi, şi înţelegem că
aici, în Africa, el este jucăria unor forţe absurde, care pe noi ne lasă indiferenţi şi neatinşi. Spune că,
ieşind de sub arborele despletit, de sub arborele-căpşună, se mulţumeşte deocamdată cu cît a fost, dar
mîine vrea să revină aici. Îmi dau seama că între noi sînt mari diferenţe. Ceea ce îl oboseşte pe dînsul
este pentru mine materia vitală (de pildă discuţiile), iar ceea ce pentru mine este suficient pentru a
declanşa o emoţie, pentru dînsul poate să fie un dezastru. Nervii lui sînt puşi mereu la încercare. De
cîteva zile norii şi ploaia 11 împiedică să plece spre Nakuru, iar gîndul că, putînd să vadă, n-ar apuca să
reţina şi pe peliculă, îl păstrează într-o stare de permanentă tensiune, în chinuri tantalice.
Sosim acasă totuşi liniştiţi.
Constantin a abandonat deocamdată ideea magnetofonului de buzunar. Aparatul rămîne în
ultima fază de montare, fără a mai ajunge să fie probat cu motoraş cu tot. Dealtfel, pe el nu-l
interesează în mod deosebit cum va funcţiona această drăcie, îi e de-ajuns că i-a întrezărit soluţiile
vitale. Restul e treabă de meşteşug şi o vor continua alţii.
În spatele bungalowului se lucrează de zor. Azi zidul va fi gata. Se practică alte găuri în piatră
pentru căpriorii acoperişului, care va fi făcut din scînduri, carton gudronat şi pietriş deasupra. James
lucrează în încăperea de alături. Grădinăreasa stropeşte florile.
Zi frumoasă, calmă, cu soare destul.
Duminică dimineaţa luăm maşina şi pornim spre Kiambu. Drum nou, tăiat în coajă de piatră şi

1
Aici manuscrisul se încheie. (T.F.).
în carnea roşie a pămîntului ecuatorial. Nori grei atîrnă deasupra noastră. Nu avem nici acum lumină
clară, ci straturi, după cum soarele se scurge în cascade albe sau se pierde în munţii imenşi de granit.
Uneori cînd oprim, dacă prin preajmă se află colibe, năvăleşte mirosul de lut, de pături scoase la uscat
şi de gospodării mizere. Copiii ne împresoară imediat şi strigă să le dăm bani sau mîncare. Unii au
ochii încărcaţi de cruste, inflamaţi de conjunctivită. Vaci negre pasc pe malul drumului. Trişti bananieri
biciuiţi de ploaie îşi mişcă frunzele desfăcute ca pieptenele. Mai toate casele au în jur culturi de
porumb, Ulysse spune:
— Plouă. Mi-a udat şi ochelarii. Uite cum trage maşina pe stînga. Asta-i nepermis. Se văd sîrme de
telegraf şi nu pot declanşa. Ce frumas ar fi! Ştii că s-a mai luminat. S-a deschis foarte mult. Aproape că
e soare colo, în fund, vezi?
Iese din maşină şi fotografiază. Copii de negri ne împresoară, încît uneori nu ştim cum să mai
scăpăm de ei. Valea se deschide în stînga, dar e plină de arbori. Pe cîte o coastă coboară tufanii de
cafea, disciplinaţi, iar pe marginea lanului, sus, pe colină, un şir de arbori-um-brelă domolesc liniile
impetuoase ale catargelor cu coajă albicioasă. Lumina vine ca un vînt blînd. Pe acoperişul maşinii
ţăcăne aparatul de fotografiat, fixat de Ulysse în diferite poziţii. Se aud păsări puternice, fîlfîit de frunze
de bananier. Foşnesc şi arborii mari din vale Copiii se înmulţesc şi Ulysse aproape că nu se mai poate
mişca în voie. Se ţin droaie de el, prudenţi şi veseli. Alţii cerşesc pe lîngă maşină, netezesc cu palmele
şi cu umerii geamurile, se uită înăuntru ca într-o casă, în genere respectuoşi şi umili. Cîte un smoc de
flori galbene într-un vîrf de catarg, în aceşti stîlpi de zeci de metri înălţime. Drumul nou continuă tot
aşa, pe un traiect concentric cu oraşul, fără să urce, fără să coboare, fiecare deal fiind tăiat ca pentru a
face loc terasamentului de cale ferată. Totul se lucrează cu grijă şi cu tehnici moderne. Maşinile gonesc
cu viteză mare şi în deplină siguranţă a circulaţiei. Cînd oprim iarăşi, vîntul lor ne umflă maşina şi o
clatină ca pe o ambarcaţiune. Intrăm în oraş, orientîndu-ne după Turnul Hilton şi ne întoarcem acasă
satisfăcuţi. Ulysse promite imagini frumoase pentru copertă.
Nairobi cu florile sale l-a preocupat şi-l mai preocupă încă. I-ar fi plăcut să stea la hotel, să
poată circula în voie prin oraş, să vadă filme şi oameni, să asiste la scene de noapte. Numai aşa poţi
cunoaşte cu adevărat un oraş. El caută întotdeauna să vadă oraşul-muzeu şi oraşul-viu şi în toate
albumele sale această împletire dă o notă vitală şi completă. El nu izolează, nu separă elementele şi
culturile. Concepţia lui este modernă, dar are fundamente clasice. Nu-i plac exagerările. E moralist. Nu
suferă defectele vizibile ale oamenilor şi mai cu seamă mitocănia. Delicat, dar complicat, bîntuit de
stări anxioase care nu-l lasă să doarmă, de necazul că existenţa a fost atît de nedreaptă cu dînsul şi că
forţele lui sînt departe de a fi întrebuinţate pînă la refuz, nu speră să facă lucruri răsunătoare, dar caută
să-şi asigure o viaţă demnă şi curată lui şi familiei lui, iar apoi să moară. De altfel, se socoteşte mort de
mult, din timpul războiului, cînd, ca să se apere, a fost nevoit să tragă în plin. Atunci a simţit cum intră
înăuntrul lui o umbră. Deşi deseori rănit, a participat la apărarea Bucureştilor în timpul insurecţiei
armate. Acum îşi învinge orice ambiţii şi dorinţe mai deosebite, socotind că singurul său cîştig aici, în
Africa, ar fi acela de a culege imagini florale pentru Sof.
Muzeul triburilor se află în imediata apropiere a Auditorium-ului. Sînt reconstituite zeci de
colibe ale diferitelor populaţii de pe întregul teritoriu al ţării. Mai exact: sînt perfect construite de
meşteri ai arhitecturii primitive, dînd o imagine completă a ceea ce înseamnă o aşezare străveche. Pe
rînd, am trecut prin colibele taita, masai, mijikenda, luo, kuria, kisii, luyia, kamba, kikuyu, embu.
Colibele kikuylor sînt mari, cu zid de lemn rotund, cu scînduri. Au acoperişul de paie, iar
compartimentele pentru dormit sînt un fel de cuşete. Reunite în ansambluri, ele au coşare iscusite în
curte. Lumina trece printre scînduri ca prin obloane, avînd nuanţe roşcate şi întreţinînd o stare de
mister. Nici o colibă nu are horn. Se pare că kikuyu pot ţine în aceste colibe pînă la o sută de neveste.
Ele stau cu copiii lor în colibele separate, aşa încît o familie alcătuieşte o unitate tribală bine definită,
cu ranguri şi obişnuinţe precise. Colibele embu sînt pe pari, acoperite cu paie. Şi ele au coşare înălţate.
În interior, locatarii dorm pe pricine de beţe. Colibele luo sînt circulare şi au' uşi de bambus. În centru,
din crengi groase, ei durează un ocol pentru animale. Au coşare în preajmă. Coliba e circulară cu tindă
de jur împrejur, e destul de înaltă şi se vede că meşterii cunosc o mare artă a împletitului. Kisii au
colibe de lut cu paie. În interior, umbli aplecat. De aici probabil unele deformaţii ale coloanei
vertebrale. De pildă, centrul de greutate al femeilor pare a fi coapsele puternic dezvoltate, în timp ce
extremităţile sînt subţiri ca vreascurile. Fluierele picioarelor sînt uscate, lustruite şi tari. Tot astfel
pieptul negreselor este strîmt.
Tribul luyia are cîte şase colibe. Una la mijloc, cu pilaştri circulari. Coşurile în care dorm
fetele izolează oarecum inima colibei de restul ei. În mijloc se vede vatra de foc, pietroaiele aşezate
lîngă pilonul de sprijin al acoperişului. În general, colibele sînt construite pe principiul umbrelei, cu un
stîlp fundamental în mijloc şi cu căpriori dispuşi circular. O rîşniţă rudimentară se află lîngă uşă. Este o
piatră uşor scobită, pe care sînt sfărîmate boabele. Uneori eşti nevoit să te strecori printr-o uşă laterală,
care trece într-un coridor strîmt, un fel de tunel cu pereţii de pămînt.
 Nu-i greu să-ţi imaginezi viaţa de aici, oamenii înghesuiţi sub aceeaşi cupă de paie, întinşi pe
beţe de bambus, fără lumină directă, stînd sub jocul flăcărilor roşii, suflet în suflet, trup lîngă trup,
adeseori culcaţi grămadă, necunoscînd probabil izolarea şi intrînd în aceste colibe ca într-o inimă ce
pulsează o dată pentru toţi. Desigur, bărbaţii au locul lor privilegiat, coliba lor centrală, în timp ce
copiii şi femeile stau pe margine, încercuind vizuina şefului. Bărbatul este pilonul de siguranţă şi
pentru el muncesc toţi ceilalţi, deoarece el dă sentimentul de certitudine şi gîndeşte în tihnă pentru toţi.
Mai mult, el se aruncă în luptă şi apără de fiare sau de triburile inamice marea sa familie. El se
împodobeşte mai frumos şi dansează mai expresiv şi mai înspăimîntător,. El cîntă la diferite
instrumente, mînuieşte suliţa, parlamentează, cercetează împrejurimile, construieşte colibele, într-un
ţarc, la ieşirea din vatra aşezării, vedem cîteva împletituri de lemn, un fel de potcoavă, un loc de tranzit.
Se spune că acolo se fac întîlnirile cu străinii, care nu sînt lăsaţi să pătrundă în ograda cea mare,
deoarece ar putea să vadă bogăţiile, animalele şi să rîvnească la ele. Copiii păzesc intrările în incinta
mare, chiar în timpul nopţii, şi vestesc războinicii. Tresărim la un moment dat cînd unul din dansatori,
în costumul său specific, trece pe lîngă noi. Ne uităm la dînsul, apoi ne purtăm privirea de-a lungul
acelor împletituri ale pereţilor, perfecte, minuţioase, exacte, pline de grijă. Totul făcut cu multă
răbdare. Unele colibe sînt lipite cu lut, altele cu pămînt de culoare mai neagră, dar toate au o deschidere
sub streaşină pentru fum şi poate pentru aerisire şi lumină.
Odată pătruns în colibă, îţi dai seama că viaţa capătă alt ritm şi alte surse de senzaţie. Te
întrebi cum fac oare faţă rinocerilor, elefanţilor sau leilor negrii adăpostiţi aici?! Dar probabil că fiarele
nu pătrund în colibă. Dealtfel, intrarea e redusă şi doar şerpii pot să aibă acces sau vietăţile mici. Mai
toate grupurile de colibe sînt împrejmuite de garduri trainice din trunchiuri de copac. Stîlpii sînt bătuţi
alături şi printre ei e greu de trecut. Animalele domestice trăiesc împreună cu oamenii. Cele mici chiar
în colibă, sub paturile-grătare, puse în siguranţă. Dacă e vorba de sărăcie, aici sărăcia are aspectele ei
particulare: o colibă din acestea nu are nici un loc anume pentru haine, pentru vase ori pentru diferite
unelte. Mobilierul este elementar. Scaunele sînt buşteni sau butuci (atunci cînd sînt), iar mesele de
asemenea. În acest muzeu al colibelor, nu se văd atelajele obişnuite, şi nici nu ştiu cum arată aceste
atelaje: cu roţi pline, trase pe sănii? Urmează să fiu atent de aici înainte, cînd ne vom deplasa în zonele
sălbatice. Vase de lut există. Coşuri de tot felul. Dar triburile cunosc meşteşugul fierului şi au suliţe cu
vîrf de metal. Ar fi interesant de cunoscut aspectul acesta al meşteşugului şi al industriei tribale.
Deocamdată, aici e numai arhitectura, care a şi inspirat unele hoteluri din Kenya (chiar Palatul
Conferinţelor are un asemenea element). Amboseli Serena este lodgea care are ziduri cu margini
rotunjite, cu ferestre şi uşi prelungi, simulînd bambusul în partea de acoperiş, şi cu oglindă de apă
albastră. La fel este şi Mara Serena Lodge, hotel-parter a cărui înfăţişare imită colibele. Voi Safari
Lodge prezintă o sală circulară, cu acoperişul ca un capac, iar alături un corp prelungit, cu cerdace şi
trepte. La Three Tops, hotelul este pus pe vîrfuri de catarge. Pilonii lasă ca pe dedesubt să se poată
strecura animalele, care vin noaptea să se adape, iar iluminaţia se face ca de sus să poată fi urmărită
mişcarea lor misterioasă. Hotelul se inspiră din arhitectura colibelor instalate pe piloni. Are multă
lemnărie şi se răsfrînge în apele albastre, printre bolovani. Interiorul lodgei Samburu are o adevărată
dantelărie de lemn, şi sub cupolele mari simţi uneori atmosfera miniaturizată a colibelor.
Treptat, îmi dau seama de enorma înrîurire pe care arta africană a exercitat-o nu numai asupra
picturii şi sculpturii moderne, ci şi asupra arhitecturii. În preajma sau în interiorul edificiilor primitive
văd tot mai des sculpturi din vrejuri închipuind femei sau bărbaţi, vrejuri care se încheie cu un ochi sau
cu o labă, cu doi sîni plasaţi la locul lor, de parcă omul s-ar reduce la o nouă schemă sau la un nou
schelet. Oamenii plasaţi pe coloane, alcătuind columne, oameni în serii, compu-nînd diferite scene pe
verticală, oameni şi animale alcătuiesc subiecte variate, dar şi stereotipe. Insă inventivitatea, ca şi în
muzică, este surprinzătoare şi uimitoare, iar curentele moderne nu mai aleg acum, ci culeg tot ce se mai
poate culege. Arta primitivă vie este adusă simultan cu cele mai noi înfăţişări ale artei pe această
panoplie, dovedindu-se în fond că, în materie de sentimente şi viziuni artistice, omenirea n-a cîştigat
prea mult şi poate adesea a regresat.
Plimbîndu-mă prin centrul oraşului Nairobi, admiram Palatul Conferinţelor, turnul rotund,
subţire, cu o farfurie în creştet, cu un fel de pîlnie, inspirată probabil şi de castelele de apă, şi de
acoperişul colibelor. O ciupercă se află şi la poalele turnului înalt. Ansamblul arhitectonic continuă pe
orizontală cu jocuri superbe de trepte şi scări. Multe clădiri sînt instalate pe pilaştri, iar parterul sau
subsolul devin parcuri de maşini. Masive şi frumoase garduri de fier ne întovărăşesc de-a lungul
trotuarului. Ulysse vrea să-şi bea cafeaua cotidiană, să-şi facă tabietul privind oamenii pe fereastră şi
ascultînd muzică la Kentucky Fried Chicken. Intrăm apoi prin diferite magazine, privim mărfurile în
nesfîrşita lor varietate. Cîteva momente ne oprim la McMillan Memorial Library, la cei doi lei de piatră
ce străjuiesc scările monumentale, la coloanele în stil ionic, şase la număr, masive şi bine
proporţionate. De aici, pe Jemia Street. În curte, bazinul. cu numeroase robinete, semnul curăţeniei
omului ce vine din deşert. Alături de turlele înalte de piatră, alături de faţada cu ferestrele mari şi
boltite, clădirea unei alte biblioteci, Saysd Abdullah Shah Memorial Library, vopsită în albastru-
deschis, cu arcade, ferestre lungi dar modeste. Chiparoşii şi palmierii mărginesc spaţiul sfînt, bolţile
albe tăcute, capetele turnurilor albe, din care păsările scapă ca nişte pietre în gol. Păsări mici zboară
nebuneşte şi toate par fluiere împrăştiate sub nori de ploaie şi furtună. O măşină-caravană pe care scrie
German Leprosy Relief Association Uganda Secretariat îmi sugerează că lepra nu a dispărut şi că
străvechea şi necruţătoarea boală bîntuie Africa. Am privit lung această maşină, ca pe un sfetnic al
morţii, şi m-am mirat că din ea au coborît două femei drăguţe, blonde, care au intrat în magazin după
cumpărături. Flori din pene de păsări rare, de flamingi în special, albe, roz sau negre, transparente,
închipuind trandafiri, pansele sau specifice flori ecuatoriale sînt expuse în vitrine. Penele-petale se
deschid cu nuanţele lor admirabile de griuri şi cafeniuri. Metamorfoza miraculoasă a artei poate să facă
dintr-o pasăre o floare şi dintr-o pană o petală.
Clădirile vechi nu au mai mult de o sută de ani. Stanley Hotel, Hilton, ca un tub cu douăzeci
de etaje, un templu indian, magazine de tot felul cu vînzare cam leneşă, dar oferind tot ce vrei. Într-un
supermarket am cumpărat de la şampon la prize, o sumedenie de lucruri. La alt magazin am cumpărat
un mic magnetofon, apoi vederi. Sînt multe standuri cu obiecte artizanale, cu măşti de lemn, figurine de
animale, mărgele, obiecte de podoabă. Negrii, dar mai ales indienii şi arabii, care ţin în mînă comerţul,
se reped îndată ce simt că vrei să cumperi ceva şi te îmbie cu tot felul de lucruri. Unul ne vinde cîteva
gravuri. Îl punem la probă, să fim siguri că le face el însuşi. Vine din Congo şi vorbeşte franţuzeşte.
Africa are limbile Europei.
La Stanley, unde luăm iarăşi masa, privesc figurile kenyenilor care trec. Au fălcile aduse în
faţă, nasul lat, între ochi aproape că nu se află decît o uşoară umflătură. Bărbaţii poartă părul tuns ca
pîsla, femeile sînt rase în cap, mai ales cele bătrîne. Unele au coliere întregi trecute prin urechi, altele
îşi fac părul şuviţe subţiri, aşa cum găseşti în sculpturile antice greceşti. Nu umblă dezgolite, şi cele
tatuate sînt rarităţi. Mulţi se ocupă cu lustruitul ghetelor şi o fac cu multă îndemînare. Fete tinere rîd,
sporovăiesc, cochetează la hotel, cu lungi ţigări între degete. Preiau toate obiceiurile şi defectele
europenilor. Obrajii lor par lustruiţi în părţile proeminente, căpătînd o culoare gălbuie-afumată, de
parcă ar fi nişte figurine de bronz cărora, ştergîndu-le prea des, le-ai subţiat patina. Te abordează
cerşetori cu mîna întinsă şi figura miloagă, alţii cu casete ale milei pentru Semiluna Roşie, cîţiva sar să
ne vîndă ziare şi statuete. Au apărut indiene cu veşminte somptuoase şi arabi înveşmîntaţi în alb, cu
turbane mari, impunătoare. Mulţi europeni tineri şi vîrstnici descind în Nairobi cu diferite interese şi se
plimbă în preajma lui Stanley. Circulaţia de vehicule de toate tipurile, reclame de filme, o clădire
oficială cu balcoane îmbrăcate în stindarde, bănci, agenţii de transport aerian, parcuri de maşini.

SAFARI

Am o uşoară ameţeală şi-mi simt capul greu. Ştiu, mă adaptez la o climă diferită. Dar nu asta e
totul. Mă plimb pe Matheson Road, de la ambasada Liberiei pînă la drumul spre Levinton Green. E
cald, e plăcut, e nor, cîntă greierii, păsările sînt pe ramuri şi se cheamă dintr-o grădină în alta, maşini
rare trec ca nişte sfîrleze şi pătrund pe aleile vilelor superbe, iar eu mă văd copleşit de frumuseţea
florilor şi de armonia din jur. Trăiesc într-adevăr într-o luxuriantă grădină. Mă uit de-a lungul drumului
asfaltat: numai flori, mii de flori galbene atîrnînd pe garduri de bambus, flori albe, flori albastre, frunze
ridicate în văzduh ca nişte eşarfe, mii de pîlnii de gramofon. Iar eu sînt trist, pentru că sufleteşte sunt
bolnav. Mă simt tot aşa de bine şi tot aşa de rău precum mă simţeam cîndva în vacanţa mea de pe Valea
Rîşnoavei, la sanatoriu. Nu mă durea nimic, dar nu eram întreg şi îmi lipsea totul, pentru că nu aveam
voie să mă ating de nimeni şi de nimic. Acum, venind aici, sînt cu Ulysse şi cu Constantin şi ei
alcătuiesc o bună parte din lumea mea utilă, dar Ulysse este într-o nelinişte agresivă, iar Constantin s-a
lăsat cu totul absorbit de memoriile lui. Unul voia să lucreze pe rupte, înţelegînd prin aceasta cît mai
multe deplasări, altul voia şi el să lucreze pe rupte stînd locului şi citind, refăcînd, punînd la punct
scrierile în curs de finisare. Ulysse umbla ca un ostaş cu raniţa în spinare, cărîndu-şi armamentul care
însă nu-i folosea adesea la nimic. Pînă acum teleobiectivul semănînd cu un brand nici n-a fost pus la
încercare. Stă în punga de plastic, cu piciorul de lemn fixat, dar stă degeaba. Tot aşa aparatele celelalte,
o întreagă baterie de asalt, mereu îngrijită, încărcată cu felurite tipuri de clişee, cu filtre şi lentile de
rezervă.

E vorba să facem o incursiune în rezervaţia de animale de la marginea capitalei. Această

rezervaţie, ca şi celelalte, a fost pînă nu demult zonă delimitată pe hartă prin linii convenţionale. Pe
drumurile de intrare în parcurile de vînătoare se înfigeau ţăruşi, se puneau placarde pe care se scria
„Tragerea oprită". Paznici răzleţi erau puşi să controleze mii de mile pătrate, în regiuni practic de
necontrolat. Oricine putea să încalce aceste teritorii şi animalele nu puteau fi protejate. Turmele
vagabondau şi uneori erau decimate de epidemii. S-a trecut acum de la „tragerea oprită” la „arii
ocrotite", controlîndu-se focul, dar mai ales reducîndu-se simţitor aria braconajului. Pentru aceasta, s-
au introdus tractoarele pentru construcţii de drumuri, aparatele de radio pentru înlesnirea
comunicaţiilor, şanţurile pentru imobilizarea sălbăticiunilor, echipament adecvat. Mai mult: de curînd a
intrat în dotarea parcurilor şi aviaţia uşoară. Aparate cu decolare şi aterizare scurtă, capabile să
folosească terenuri improprii, au devenit instrumente utile inspectorilor de vînătoare. Bandele care
vînau fără a fi pedepsite sînt acum lesne detectate, căci piloţii urmăresc spiralele unui foc de tabără,
vulturii ce se rotesc deasupra hoiturilor, urmele de labe ce duc spre un ochi de apă sau la capcanele
puse cu iscusinţă. Chiar dacă braconierii se ascund, din aeroplan se zăresc semnele delictului şi
patrulele de teren sînt alarmate prin radio. Un pilot calificat ştie să citească şi numărul unui vehicul
luînd zona în zbor razant. Nu scapă ochiului său nici braconierii ce folosesc formula hit and run raids
(loveşte şi fugi).
Focul, duşmanul vieţii sălbatice, poate fi şi el domolit şi chiar folosit drept slujitor al junglelor
şi savanelor. Incendiile care pustiesc uneori ierburile şi tufele pe front larg sînt zărite şi stinse din aer,
prin trasarea unei bariere şi uscarea vegetaţiei cu ierbicide. Centura de protecţie opreşte focul şi pîrjolul
în revărsarea lor. Aceste focuri pustiitoare nu sînt spontane, ci produse din neglijenţa culegătorilor de
miere, care afumă stupurile, a celor ce fac cărbuni de lemn sau a braconierilor. Piloţii pot interpreta
însă nu numai elementele distrugerii, ci şi semnele creşterii şi regenerării tufişurilor, cu ajutorul
fotografiei aeriene. Ei sînt chemaţi să înlesnească migra-ţia dirijată a turmelor. Avioanele mici zboară
încet, cam la cinci sute de picioare deasupra solului, după ce aria este împărţită pe secţiuni. Urmînd un
zbor în zigzag, în fugă paralelă, la o distanţă potrivită, observatorii zăresc turmele de animale şi le
mişcă în concordanţă cu harta. Cu oarecare aproximaţie pot număra din văzduh animalele zărite pe o
secţiune anume, distribuindu-le pe specii. Prezenţi la intervenţii de urgenţă, cînd o expediţie rămîne
izolată de inundaţii sau are nevoie de medicamente şi hrană, de echipament util, avioanele uşoare
intervin prompt şi eficient. Turişti pierduţi, lipsiţi de mijloace de transport, sînt reperaţi şi ajutaţi. Din
aer sînt obţinute informaţii cu privire la concentrările vînatului, la vizuinile animalelor rare şi la
pericolele ce le ameninţă. Sălbăticiunile sînt gonite de la aşezările lor prin zboruri razante, iar cele
marcate pot fi identificate. Treptat, locul avioanelor uşoare îl iau elicopterele, care pot îndeplini
aceleaşi misiuni cu mult mai mare uşurinţă şi eficienţă.
Problemele specifice legate de vînătoare, această străveche îndeletnicire, de la care aproape că
sînt excluşi astăzi cu desăvîrşire cei ce fac parte din triburile sălbatice, sînt complicate şi numeroase.
Africanii nu mai sînt liberi să facă ce vor. Jungla a devenit un domeniu controlat. Legile se extind nu
numai asupra oamenilor, ci şi asupra animalelor. Kenya, după vizitele ce le-am făcut, nu mai apare ca
un teritoriu al nimănui, ci ca un domeniu fără secrete, în care forţele elementare sînt dominate de
autoritatea statală. Jungla a devenit un parc zoologic şi, aşa cum triburile învaţă un nou mod de
existenţă şi fac eforturi de adaptare, şi animalele sînt nevoite să se domesticească şi să se obişnuiască
cu noile reguli, bucurîndu-se de îngrijire aparte. Un fapt elocvent îl prezintă vînătorul Carr-Hartley,
care se îndeletniceşte cu prinderea vînatului, fiind un expert celebru în Africa de Est. Lui i se adresează
parcurile zoologice din lume, spre a li se procura tot felul de specimene de animale africane. Tot astfel,
companiile de cinema recurg la experienţa acestui veteran pentru a obţine animale domesticite,
capabile să devină vedete ale unor noi producţii de filme.
Carr-Hartley nu crede în metodele moderne de prindere a animalelor şi este împotriva săgeţii
hipodermice, trasă în animal de aproape spre a-1 anestezia cu ajutorul unei substanţe toxice. Aplicată
pe scară largă, metoda s-a arătat dăunătoare. Multe animale după ce sînt străpunse de săgeata veninoasă
găsesc puterea de a fugi şi de a se ascunde în tufişuri, iar urmăritorii nu le mai dau de urmă. Rănite, ele
sîngerează din belşug şi uneori, înainte de a fi găsite ele îşi dau suflarea în pustietăţi, neştiute de
nimeni, sau sînt devorate de şacali, care le află amorţite şi incapabile de împotrivire. Carr-Hartley
prinde animalele cu ajutorul gropilor şi laţurilor, imobilizîndu-le şi încărcîndu-le în dube, fără a-şi cruţa
eforturile fizice şi iscusinţa în lupta cu ele. Cei doi fii ai săi, Pat şi Roy, folosesc acum aceleaşi
procedee, iar ultima lor ispravă a stîrnit un val de emoţie. Fraţii urmăreau o rinocereasă însărcinată,
care a căzut şi a murit tocmai cînd cei doi vînători au ajuns la ea. Ca să salveze puiul, Pat şi Roy au
încercat o operaţie foarte dificilă. Ei au deschis pîntecele rinoceresei moarte cu cuţitele de vînătoare şi
au extras viţelul fără suflare. Pat i-a dat atunci „sărutul vieţii" — acel gen de respiraţie artificială
denumit şi „gură la gură" — în timp ce Roy i-a făcut respiraţie artificială. Puiul şi-a revenit, a fost
botezat Caesar şi transportat la punctul de control Mara, unde a primit îngrijiri medicale şi a fost
crescut pînă a ajuns puternic şi capabil să suporte un zbor de patru sute de mile. De la orfelinatul
animalelor din Nairobi, Caesar, în vîrstă de nouă luni, cîntărind patru sute de pfunzi, cu trei sute
treizeci şi trei mai mulţi decît la naştere, a fost trimis în America, tot cu avionul, spre a face parte din
pensionarii parcului zoologic Flamingo.
Cei ce cutreieră întinsurile Kenyei găsesc nu numai plăcerea de a urmări vînatul, ci şi bucuria
de a cuceri spaţiile vaste şi variate, peisajul cu totul neobişnuit al acestei ţări, care are nu numai
întinsuri de păduri verzi şi lacuri numeroase, ci şi fragmente de Sahară, înrudin-du-se, mai ales prin
partea ei nordică, cu deşerturile neproductive, triste şi neînsufleţite ale mărilor de nisip. Odată cu
expediţiile de cercetare şi de vînătoare, au apărut şi caravanele de maşini. În scurtă vreme, pe teritoriul
Kenyei, Ugandei şi Tanzaniei s-a încetăţenit un nou tip de întrecere sportivă, denumit Safari-Rally.
Primul raliu de acest fel a avut loc cu două decenii în urmă, pe distanţa de trei mii de mile, şi a fost
prilejuit de sărbătorile consacrate încoronării reginei Elisabeta a II-a. De atunci acest raliu a evoluat în
decursul anilor, transformîndu-se dintr-o simplă întrecere sportivă într-o întrecere internaţională de
mare răsunet. Safari-rally-ul din Africa de Est este foarte dificil, deoarece terenurile pe care se
desfăşoară impun condiţii aspre, pe distanţe mari, pe secţiuni speciale, cu alternări de altitudini şi
intemperii. De pe înaltele platouri montane se ajunge la nivelul mării, aşa încît, în numai cîteva ceasuri,
automobiliştii străbat patru anotimpuri şi, din zonele foarte reci şi îngheţate, cu minus cincizeci de
grade Fahrenheit, coboară pe piste şi pîrtii vînătoreşti, prin văgăuni cu rădăcini şi bolovani care
încearcă din plin saşiul, prin vegetaţia de rocă tăioasă şi albii de rîuri uscate, şi ajung la Oceanul Indian,
unde aerul este umed şi fierbinte, iar sîngele, ca şi apa din rezervoare, dă în clocot. Prin pădurile dese,
prin defileurile strîmte ale munţilor, pe cărări străbătute de caprele sălbatice, sistemul de suspensie al
maşinii este supus la mari tensionări. Se şi spune, dealtfel, că acest safari-rally este „o provocare aspră
şi aprigă", săvîrşită „cu respiraţia tăiată". El cere conducătorilor calificare, putere de decizie rapidă şi
curaj. Capriciile vremii pot schimba decisiv condiţiile de conducere. Multe surprize întîmpină
echipajele sau tipurile de automobile care se angajează pentru prima oară în competiţii internaţionale
cu un asemenea grad de dificultate. La competiţiile din Kenya au luat parte campioni de clasă ca Erik şi
Pat Carlsson. Asemeni cailor de curse, automobilele vin cu o reputaţie deja creată şi mărcile intră în
competiţie menţinîndu-şi clasamentul cu înverşunare. Revin pe primele locuri Volkswagen, Mercedes,
'Auto Union, Peugeot, Citroen Ford, Volvo. Erik Carlsson şi Pat Carlsson au obţinut performanţe cu
SĂB. Devenit extrem de popular, safari-raliul Africii de Est trece în rîndul celor mai lungi, mai grele,
mai dure dar şi a celor mai atrăgătoare şi mai palpitante evenimente sportive de acest fel, datorită, în
primul rînd, peisajului fascinant traversat.
Am apucat-o spre aeroport şi am pătruns prin East Entrance (Mombasa Road Gate). Doi negri
în haine de doc kaki, cu aspect colonial, stăteau într-o colibă rotundă, în dreptul unei bariere care
închidea accesul în rezervaţie. Am plătit biletele, am luat harta parcului şi am apucat-o pe drumul neted
spre Rocky Valley, străbătînd însă o parte din plaiul ce se numeşte Embakasi Plain. Scrutăm cu privirea
ierburile brusei, cu arboret uscat şi scund, cu iarba înaltă (mohor cu spicul copt), neatinsă de coasă.
Munţii de departe au culoarea safirului. Nu sînt nici măreţi, nici ameninţători, îngrădind doar zona
noastră de acţiune. Cerul îşi poartă umbra de nori peste Embakasy Plain şi maşina intră uneori în
teritoriile mai întunecate ca într-un sertar. Un porc mistreţ sare din iarbă, încît mi se pare că l-au stîrnit
chiar roţile maşinii. E gras, durduliu, de culoare cenuşie, cu colţi mari şi răsuciţi ca fildeşii elefantului.
Pare să secere iarba cu ei. Se văd struţi şi gazele şi ne apropiem de ei cu smerenie. Ulysse este foarte
atent şi ţine mîna pe aparate, iar aparatele în mîna lui par nu instrumente inofensive, ci arme adevărate
cu care ocheşte prin parbriz, lateral, măsurînd prin lentile distanţe, potrivind mereu spaţiul pentru
pelicula sa sensibilă şi declanşînd. El schimbă aparatele chiar pentru aceeaşi ţintă şi e serios,
răspunzînd cu greu comentariilor din urmă. Cîţiva struţi stau să ne apropiem de ei. Îşi scutură aripile
uriaşe, ca pe nişte valtrapuri. Gîtul lor se ridică şi devine rigid, apoi deodată se înmoaie, de parcă s-ar
topi, se încolăceşte şi se afundă în iarbă. Ciocul purtat înainte parcă ar gelui. Ochii lor privesc cu
agerime şi ne urmăresc, ridicîndu-se ca în mici turnuri sau în periscoape vii. Gîtul golaş, de culoare
coralie, se adăposteşte desigur în timpul nopţii sub mantia bogată de pene, dar acum tot trupul pare
făcut pentru a purta aceste forme şerpuitoare. O raţă de lac, impale însemnate cu negru, toate sînt
atente, coarne şi urechi paralele, înaintăm cu ochii la struţii care îşi scutură rochiile de pene cu franjuri,
podoabe poate prea mari şi prea grele pentru trupul lor, şi dăm de o baltă cu porci.
Hoiturile zac la marginea drumului. Schelete ca nişte coliere deşirate în apropierea lacului ce
seacă în perioada caldă. Ni se spune că aceste animale nu au fost devorate ci au murit de căldură, de
foame şi de sete şi n-au mai fost luate de aici. Ierburi cu smocuri de seminţe bat în caroseria maşinii,
sunînd ca boabele în batoză. Păsări trezite zboară pe drum, înaintea noastră. Trecem printr-un pîrîu ca
leşia, cu schelete de arbori goi şi disperaţi, cu arbori parasol urmînd albia ca un convoi, păstrîndu-se cu
rădăcinile în apă. Un struţ negru şi mîndru, ca un car funebru, merge solemn, aruncîndu-şi mantia pe
umeri, cu ciocul deschis ca un cleşte de rufe. Smocuri albe la vîrfurile aripii şi cozii, gîtul roşu şi
pleşuv. Dispare treptat în ierburile înalte, prevăzător, dar nu înfricoşat, fără a lăsa să se înţeleagă că i-ar
fi teamă de ceva. Pare oarecum ofensat, nu se arată prietenos, dar nici nu ne face să presupunem că ar
dori să intre în relaţie cu noi. La Sangora Ridge apar doi şacali cu cozi stufoase, de mărimea unor cîini
obişnuiţi. Amîndoi îşi mişcă cozile cu nelinişte. Au trupul suplu, de vulpe roşcată, spinare de şarpe sau
de leopard, ochi miraţi şi botul subţire. Unul pare să ne sfideze sau să ne aştepte, iar cînd sîntem
aproape, îl vedem arcuindu-se şi făcîndu-şi nevoile chiar în şanţ. Probabil a încercat să-şi combine
plăcerea primejdiei cu plăcerea epurării intestinelor. Constantin spune:
— Mare actor! Uite ce figuri e în stare să facă! El pare blînd, nu latră, nu-şi arată colţii, e simpatic şi ne
priveşte cu interes, vrînd parcă să ne stea în preajmă.
Ulysse rosteşte primele observaţii:
— Dacă era soare, ne fericea. Dar nu-i o lumină prea bună. Umbra-i jucată, razele se filtrează prin nori.
— Să nu scapi momentul! îi atrage atenţia Constantin, arătîndu-i pasărea secretară, cu coamă frumoasă,
cu picioare lungi, jumătate gri, jumătate negre, păşind semeaţă ca într-o pictură modernă vie. Parcă
defilează în faţa dumitale! îmi place. O secretară trebuie să aibă, desigur, picioarele lungi...
Cîteva momente stăm cu ochii la cer, observăm cum un avion cu patru motoare se tot roteşte,
necutezînd să coboare, deoarece nu-şi putea degaja trenul de aterizare. Desigur, va ateriza fără roţi, pe
pîntece, după ce va anunţa ambulanţa, pompierii, echipele de salvare.
Coborîm la Makonyati Gorge, pe promontoriul unui rîu înfundat, avînd în faţă un spaţiu larg,
ziduri de piatră, căptuşite cu vegetaţie amplă. Vocile răsună cu mare claritate. Aici se pare că s-au
adunat toate păsările pentru concerte savante. De sus, de pe cărare, alunecăm uşor în pantă pe coastă,
privind pietroaiele pîrîului. Pitpalacul umple valea stîncoasă cu ţipetele lui. Copacii stau în straturi, ca
nişte felii. Apar fluturi galbeni. Ascultăm apele în vale, această muzică a naturii africane, clară şi vie,
fără violenţe, uneori străpunsă de strigăte jalnice de păsări sau de maimuţe, ori de răgetul unor animale
mari, care domină mai ales platourile, dar care acum s-au mai rărit. Nu dăm cu ochii de turmele de
bufali. Nu gonesc prin faţa parbrizului animalele sprintene ca thompson's gazelle, grant's gazelle,
stonebuck, waterbuck, buschbuch, reedbuck. Rezervaţia e mai săracă.
Şoferul agenţiei Robert Maina, un negru tînăr, înalt, cu bărbiţa mai mult sugerată de cei cîţiva cîrlionţi,
cu uniforma de „vînătoare" verde-închis, fără mîneci, cu cămaşă galbenă, ne spune că turmele de bufali
s-au dus în altă parte şi au părăsit aceste locuri prea des vizitate de maşini. Leii n-au plecat, dar s-au
mai rărit şi ei. Desigur, ar fi foarte bine să ajungem cu maşina noastră ce poartă emblema „Happy
Safari" pînă la Masai Lodge, la Python Pool, unde se fixează graniţa între zona parcului şi zona
masailor şi unde vînătoarea este interzisă. Se pare că leii înşişi şi-au dat seama de asta. Masaii îi
vînează dacă îi prind la vite, dar leii trăiesc dincoace, în teritoriul protejat şi trec la vite doar din cînd în
cînd, atunci cînd ştiu că nu sînt în pericol. Ucid vita şi o trag pe teritoriul lor, unde masaii nu au voie să
pătrundă şi astfel mănîncă liniştiţi, schimbîndu-şi meniul.
Poate că acestea nu sînt întîmplări curente, ci fapte accidentale, ele însă sînt relatate cu
plăcere, pentru a ilustra relaţiile inteligente între animale şi oameni şi a pune în lumină bună faima
leilor, atît de decăzuţi acum, reduşi — cel puţin în aceste rezervaţii — la rolul de simple exponate. Nu
se poate ca înseşi animalele să nu-şi dea seama de starea lor de pensionare, de faptul că nu mai inspiră
groază şi că oamenii nu numai că nu se păzesc de ele, dar le şi tolerează. Lupta dintre om şi leu s-a
modificat fundamental, ultimul fiind strivit de civilizaţie, de impulsuri necunoscute, de o atmosferă
sonoră care nu poate fi nici prielnică, nici total ostilă. Avioanele puternice care trec spre pista de
aterizare, pe deasupra acestei rezervaţii, chiar dacă nu fac nici un rău nimănui, răspîndesc în văzduh
sunete îngrozitoare şi dureroase, creează stări de anxietate alarmante. Animalele se îmbolnăvesc de
nervi sau se blazează, îşi părăsesc locurile străvechi şi ajung în alte zone şi în alte raporturi cu mediul
înconjurător. Nimeni nu vorbeşte despre înmulţirea lor excesivă, ci dimpotrivă, pe măsură ce drumurile
rezervaţiei şi sistemele de exploatare a zonelor turistice se perfecţionează, turmele se răresc. Se petrece,
probabil, acelaşi fenomen ca şi în Delta Dunării, unde o seamă de păsări refuză să se mai întoarcă,
pentru că auzul lor este dureros impresionat de sunetele agresive ale motoarelor. Aceşti muzicieni nu
admit ca în sala lor de concert să fie introdusă o elice de avion.
Înaintăm pe asfalt, deoarece unele porţiuni din drumurile rezervaţiei sînt modernizate, avînd
din loc în loc dîmburi şi valuri pentru micşorarea vitezei. Leagănul animalelor a devenit teren pentru
curse automobilistice. Este ca şi cum în casa omului s-ar face treceri obligatorii pentru diferite specii de
animale. Ne oprim pe o platformă ce părea tăiată în piatră. Un fel de turn deasupra gîrlei şi a bălţilor, a
vegetaţiei bogate. De jos se aude un răcnet de animal supărat şi îndurerat. Vedem o maimuţă care se
caţără pe un trunchi, deasupra apei. Ascultăm, în umbra norului. O zebră goneşte impetuoasă, o
maimuţă gîlgîie de parcă s-ar îneca. Şobolanii de piatră îşi scutură capetele.
Plecînd de aici, am zărit iarăşi girafe cu coada ca un bici, rumegînd lenevoase şi melancolice.
Pielea ciupită de muşte tresărea. Mergeau pe drum scoţîndu-şi limba. Coama uneia apărea ca un
pieptene. Nara de sus era mare, părea ruptă, pentru că atîrna peste falca de jos. Coarnele ei de melc sînt
comice, ca nişte cucuie cu păr, ca nişte pămătufuri. Ne-a urmărit cu prietenie, s-a dat deoparte
cuviincioasă.
Ne afundam în pădurea cu arbori de muştar, cu braţe care ţineau platouri de verdeaţă
suprapuse, orizontal. Pe malul apei, alte trei girafe înaintau cu pieptul în frunzare, îşi apropiau boturile,
se fereau de păsările ce li se aşezau pe bot ca nişte muşte. O girafă mai tînără intra în tufă de parcă s-ar
fi scăldat chiar în faţa noastră, alintîndu-se. Am ajuns la cea care păştea lîngă rîu, tre-murîndu-şi
muşchii, cu ochii împresuraţi de gîze, lăsîndu-le să-i bea lacrimile. Cîtă răbdare le trebuie acestor
animale mari ca să suporte teroarea micilor gîngănii! Chiar alături de ea se aflau maimuţele. Una îşi
păduchea soţul, ducînd la botul negru căpuşile şi strivindu-le în grabă. Maimuţele au membrele din faţă
mai lungi, iar puii şi-i duc agăţaţi de blana pîntecelui. Par pline de răni.
La Hippo Pool, în vale, stăm să privim hipopotamii. Ne luăm după alţii pe malul gîrlei, pe
cărările de pămînt, pe sub arborii ce filtrează ultimele fascicule de aluminiu ale apusului. Apele gîrlei
sînt liniştite. Ceva le ciupeşte din afund sau de la suprafaţă, fie gîngănii, fie păianjeni, fie peşti. Gîrla
coteşte. E destul de adîncă. Are culoarea lutului şi sub aparenta ei linişte ascunde primejdii. Totuşi
locul nu e periculos şi sub arborii înalţi se vede şi o bancă. Turiştii pot lua o gustare în preajma
coloşilor, ce stau înfundaţi pînă la gît sau trăiesc sub ape. Ajungem la un ochi mai larg şi deodată auzim
cu surprindere o răsuflare puternică. Aşa suflă delfinii, aşa suflă apele care presează aerul în stîncile
golaşe ale labirinturilor de la Cabrera. Aşa ar sufla chiar oamenii, dacă sunetele lor ar fi amplificate.
Am senzaţia că respiră o orgă. Hipopotamul geme, arată foarte obosit sau chiar bolnav. I se văd numai
ochii bulbucaţi ca două cepe desfoliate sub buruienile de pe celălalt mal, în apa acoperită în parte cu
umbrele serii. Pare în primejdie, pare cutremurat de un coşmar, dar nu vrea să iasă la suprafaţă din
oglinda care s-ar sparge şi n-ar mai tremura pe luciul ei trestiile şi trunchiurile galbene. Stăm cu toţii şi
aşteptăm o decizie, dar animalul nu vrea să se decidă şi să se arate. Grupul turiştilor e pitoresc: o
indiană în alb cu un copil, o blondă englezoaică şi fetiţa ei ce plînge, fotografi francezi cu teleobiective,
o tînără suedeză cu binoclul. Monstrul deschide supapele nărilor. Le auzeam cum se lipesc apăsate de
presiunea apei şi întregul Athi Basin se înfiora. Ulysse spune:
— I se vede ochiul perfect, dar capul nu-l scoate. Nici nările. Le aduce puţin la suprafaţă şi suflă în
valuri.
Ne întoarcem pe rînd, decepţionaţi, lăsînd gîrla şi păşind pe sub copacii înalţi şi coloraţi.
Zebre şi struţi se plimbă pe colină şi ne privesc, de parcă ar voi să facă reproşuri: ne deranjăm reciproc,
unii dintre noi trebuie să se retragă. Un porc sare speriat din şanţ şi aleargă cu sprinteneală nebănuită,
tremurîndu-şi şuncile şi secerînd ierburile cu colţii lui încovoiaţi.
— Aţi dat de lei? întreabă unii oprind maşina.
— Nu. Nici voi?
— Nici noi. Şi venim de la Lion Dip. Am fost la Sosian Gorge. Odinioară erau la Kampi Ya Simba sau
la Masai Lodge.
— Să-i mai căutăm. Uneori, cunoscînd drumurile, ei se suie la locuri adăpostite, pe colină, şi de jos nu-
i poţi zări. S-o apucăm pe Songora Ridge ...
Constantin ne arată arborii acoperiţi, cu bolţi etajate. Sub ei nici nu te plouă, nici nu te arde
soarele. Ne mirăm apoi de o girafă care mănîncă dintr-un arbust plin de spini, fără să se înţepe. Mai
relaxat, Ulysse îşi pune aparatele la adăpost, căci timpul cel bun de luat imagini a trecut, şi povesteşte:
— Înainte de război, a trecut pe la Iveşti cineva care avea o cămilă. Am cumpărat-o. Într-o zi am găsit
trandafirii juliţi, fără flori şi fără frunze, dar şi fără coajă, îi mîncase cămila. Are limba tare şi mănîncă
totul: trage coaja, mestecă spinii şi nu păţeşte nimic. Un anatomist mi-a văzut cămila şi mi-a spus să-l
las s-o cerceteze. L-am sfătuit să nu se apropie, pentru că unele au obiceiul să-i scuipe pe cei antipatici.
Nu m-a ascultat. L-a scuipat şi l-a udat din cap pînă-n picioare. Mi-a cerut să-i dau cămila după moarte,
s-o îmbălsămeze şi să-i facă apoi disecţia la institut. După o vreme, ne-am întîlnit. Arăta cam trist:
„Ulysse, am vorbit cu colegii. Nici o speranţă! Cămila trăieşte o sută treizeci de ani".
— Nu sunt poveşti întîmplările cu lei! spune Constantin, evocînd o scenă din Africa de Sud. Un vînător
priceput a fost atacat în junglă. Leul l-a prins cu laba de umăr, dar în aceeaşi clipă vînătorul l-a lovit cu
toată puterea şi i-a străpuns inima cu cuţitul. Leul a dat ortul popii şi Hercule al nostru a scăpat. Rare,
aproape neverosimile, totuşi asemenea fapte se mai petrec şi azi.
Relatez şi eu un fapt curios petrecut tot în Africa de Sud:
— Un fotograf a suprins o girafă tînără tocmai cînd bea apă dintr-un lac. În clipa aceea, un pui de
crocodil a înşfăcat-o de bot. Există o astfel de fabulă în literatura populară, chiar cu aceste personaje,
atrăgînd atenţia naivilor că nu orice oglindă de apă poate să astîmpere setea. Girafa noastră şi-a scos
capul afară trăgînd după sine şi puiul de crocodil. Reptila se ţinea ca un cleşte, pînă cînd a priceput că
făcuse o confuzie, închipuindu-şi că are de-a face cu un animal mai mic. S-a descleştat şi girafa s-a
retras cu botul însîngerat şi expresie jalnică.
Însoţitorul nostru, Robert Maina, participă şi el la discuţie şi ne sfătuieşte să ne ducem la
Mzima Springs, unde hipopotamii ies noaptea pe uscat, dar ziua preferă să stea în apă la răcoare, spre a
scăpa de razele soarelui, care le usucă pielea. Desigur, hipopotamul nu este periculos, deşi, ca
dimensiune, este al doilea animal de pe pămînt. Ierbivor, trăieşte în apă, dar devine groaznic atunci
cînd îl întărită cineva. Cînd moare, îşi lasă oasele pe fundul lacului care devine astfel cimitirul
animalelor-amfibii.
Robert Maina lasă o clipă volanul din mînă şi ne arată că dinţii canini ai hipopotamului ating
treizeci de centimetri lungime. Botul lui e lat, nările umflate, ochii bulbucaţi, urechile mici, trupul ca un
balon dirijabil. Totul inspiră pe de o parte groază, pe de altă parte scîrbă, ca orice monstru. Plimbările
lui prin apă sînt vizibile şi dau emoţii, nu cum s-a întîmplat la Sosian Gorge, în parcul naţional Nairobi,
unde imensele tobe ale animalului-monstru nu s-au arătat la suprafaţă şi nici n-au putut fi fotografiate
sub unde.
Am revenit la şosea prin Songora Ridge, pe la Kampi Ya Fisi, pe la Lone Tree. Ne-am uitat
mult la lacul Narogomon. Ulysse a recunoscut locurile prin care am descins odinioară. Ne-am îndreptat
spre Main Entrance, fără să ne mai oprim la Animal Orphanage. Cu toate că e decepţionat de acest
safari, Ulysse mai găseşte puterea să glumească, zărind leul mare, de tablă neagră, servind ca emblemă
rezervaţiei:
— Uite leul, leul negru ...
Lumina albă răzbeşte în cameră cu putere, se sparge în fascicule şi se împrăştie pe pereţi,
încălzind totul într-o clipă. Vine din cosmos fină şi penetrantă, fără să se filtreze, ca în alte locuri, prin
nimbul industrial. Stau în fotoliul de nuiele şi mă las uscat de soare (am făcut baia de dimineaţă) şi simt
cum lumina îmi pătrunde trupul, curată şi vibrantă, deşi atît de periculoasă: după Madaraka Day, pielea
mi s-a jupuit şi faţa şi-a revenit abia după cinci zile. Cu greu ar putea plantele să reziste acestei
necruţătoare lumini, dacă n-ar fi protejate de nori şi dacă n-ar fi încărcate ca nişte bureţi de apă.
Frunzele şi petalele groase pe care le-am pus pe pervazul ferestrei s-au micşorat şi s-au subţiat, iar
unele s-au zbicit. Arborii îşi protejează trunchiul prin frunzele dispuse ca umbrelele. Coaja lor este
groasă şi pietroasă.
Subit, atmosfera se înveseleşte. Mari suprafeţe de cer albastre. Norii s-au deschis la culoare
albindu-se. Devin transparenţi şi se pierd treptat, pe măsură ce soarele trece pe deasupra lor şi-i linge.
Privind cerul, simt că trăiesc pe o planetă rotundă. Dacă în timpul nopţii stelele se mută ca pe
un ţintar, iar configuraţia constelaţiilor îmi apare ca într-o oglindă, obligîndu-mă să citesc semnele
criptice pe dos, în timpul zilei soarele ţine să mă convingă de faptul că răsare dintr-o altă direcţie. Caut
să mă obişnuiesc cu gîndul că, urmînd mişcarea de rotaţie a planetei, bungalow-ul nostru e o navă ce
pluteşte cu prora spre Soare-apune şi nu pot. Există o busolă interioară care spune că soarele urcă
dimineaţa dinspre Rift Valley şi coboară spre Lacul Victoria, în timp ce realitatea mă dezice cu ironie.
Parcă ne-am fi instalat pe acul unei busole, iar acesta s-ar răsuci în timpul ploilor, cînd cerul e închis.
Ar fi dificil să explic de ce nu mă simt aşezat în poziţie normală faţă de astre. Nu sînt o mînăstire şi nu
mi se cere să-mi stabilesc altarul la răsărit.
Am avut şi în alte locuri aceeaşi senzaţie şi bănuiesc că există o stare subiectivă, care ne spune
cum anume ar trebui să fim în raport cu punctele cardinale. Şi apoi, în funcţie de această predispoziţie,
să ne socotim înşelaţi sau nu.
Cum de nu i-a trecut nimănui prin minte să se gîndească şi la un „safări al florilor"? Zilnic nu
fac altceva decît să vînez flori, mai însetat decît o albină. Aici fiecare casă are grădina sa. Nu un arbore
pentru fiecare om, ci un crîng pentru fiecare familie. Maşinile sînt deseori acoperite de arbori pletoşi.
Casele însele sînt invadate de flori. Chiparoşii se văd încolăciţi de vrejuri purtătoare de potire colorate.
Numai în rondul din faţa ferestrelor mele pot fi numărate vreo douăzeci de specii de flori. Acăcciă
ombrelliforma, copacii cu frunzele dispuse orizontal, nu cresc numai în rezervaţiile pentru animale, ci
şi în grădinile vecine. Cactuşii-troiţe se ivesc ca nişte sculpturi aride, numindu-se deşerta siccideserta.
Aiuolele dinţate, arici cu flori înalte, roşii, ciorchine, n-au înflorit încă, dar le văd cum suie săbiile în
văzduh. Au flori ca măciuca, un fel de conuri prelungi. Strelitzia reginae, galbenă, ieşind dintr-o teacă,
flăcări agere, limbi de şarpe, se încovoaie pe haraci. Begonia rex şi calceolafia au florile ca nişte pungi
pestriţe, misterioare şi perfide. Alstroemeria aurantica, tot cu flori galbene, cu potirul ca o pîlnie şi
staminele ieşind mult din interior. Strînse ca într-o vază, între mari bolovani, peste care coboară
graţioase, colorate, peperonia obtusijolia, cu frunze groase, pe care, dacă le rupi, le vezi încărcate de
seve capabile să reziste oricărui pîrjol solar. Dar cîte alte soiuri de plante nu mă întîmpină în drumurile
mele prin preajmă: aiuole, arici cu flori, mandragora, plantă medicinală cu facultăţi magice, cu acţiune
narcotică şi presupuse virtuţi afrodisiace, aconitul cu capsule sau coifuri lila, belladonna cu fructele ca
nişte măsline, papavero de opiu, floarea ca un ciulin nebun, bucaneve, fructe de sambuco semănînd cu
murele, senna cu frunze subţiri, înşirate pe acelaşi fir, azaleele magnifice, flori roz cu cîte şase petale
răsfrînte pe care cred că le confund uneori cu gloriosa, liliavea rampicante. Am văzut arborii
ornamentali care păreau colecţii de coarne de ren şi care se numesc araucaria araucana. Pînă şi
frunzele sînt frumoase, iar sonerila margaritacea are fosforescenţe şi e pătată cu argint pe toată
suprafaţa. Alte sanseveria trifasciata am văzut pe trotuare, băţoase, ca săbiile scoase din teacă,
prevăzute la vîrf cu gheare ascuţite, păstrîndu-şi floarea între limbi tăioase şi ascuţite. Multe, galbene,
cu potir ca pîlnia, pornind dintr-un bulb, cu sta-mine roşietice ieşind ca dintr-o gură deschisă,
alstroemeria aurantica poate lesne să fie confundată cu crinii. În unele grădini se răsfaţă saponaria, cu
frunza dinţată ca ferăstrăul, dar şi peperonia obtusifolia, ale cărei frunze seamănă cu limba de
pătlagina. Sculptura ce mi-o înfăţişase Apostu, văzînd în ea o piesă mecanică, seamănă tot atît de bine
şi cu deşerta siccideserta, acei cactuşi din Arizona, pe care îi vezi prin Kenya.
În Biblie, Paradisul e văzut ca o grădină din care omul a fost izgonit. Încă înainte de a sosi
aici, mulţi mi-au spus că Kenya este paradisul pe pămînt, şi asta pentru mulţimea şi frumuseţea florilor
sale. Casele îşi aleg florile. Fiecare se aşază într-un spaţiu colorat, cu ornamente vegetale în evoluţie şi
schimbare, producînd sentimente, mărind misterul acestui univers. Ţi-e parcă frică să nu ţi se spună că
furi cu vederea priveliştea care costă cît un spectacol de safari. Un safari blînd şi rafinat. Te gîndeşti
aici la grădinile suspendate ale Semiramidei, la grădinile mitice, la muntele Masau din poemul lui Ghil-
gameş. Te gîndeşti la florile sacre ale Egiptului: lotusul, oleandrii, ruta, papaveri, timo, lavanda,
gelsomina. În sarcofagele africane s-au găsit ghirlande votive de flori miraculos conservate. După
milenii ele au mai putut să fi« identificate. Legenda Cleopatrei se leagă şi de faima grădinii Matariji, de
la nord de Cairo. Mitul creştinităţii vorbeşte despre sicomorul în trunchiul căruia şi-ar fi găsit refugiu
Maria şi Copilul, în timpul fugii din Egipet. Aşa cum China este ţara de origine a multor flori pe care le
aflăm şi aici, hibiscus, hortensia, glicina, primulele, camelia, crizantemele, Africa este de asemenea
reşedinţa multor plante ornamentale, pe care le avem azi şi la noi: reseda, geranium, mesembri antemi,
gladiolele, calla etiopica, impatiens walleriana, strelitzia, sanseveria, saint-paulia, clivia, amaryllis,
belladonna, arctotis, gaza-nia, gerbera, alde, aracene. Unele se caţără pe garduri, ies la stradă,
împodobesc bungalowurile, se strîng într-un rond, alcătuiesc imensele tapiserii ale cartierului
rezidenţial, cel mai frumos din Nairobi.
Caut cu ochii anemona stellata, iris eretica, voila gra-rans şi mă gîndesc că grădinile persane
cu trandafirii lor au inspirat arta covoarelor. Era normal ca paradisul văzut de persani să fie o grădină.
Zendica este limba în care s-a şi numit paradisul întîia oară şi sub forma „pai-ridaeza" s-a păstrat şi în
scriptură. Paradisul terestru era un parc închis, aşa cum ni-l descrie şi Marco Polo în capitolul Batrînul
Munţilor. Latina păstrează termenul hortus, din anticul german garta, care dă în latina medievală
gardinium, de unde giardino în italiană, gradina în română, jardin în franceză, garten în germană,
garden în engleză. Covoarele persane în desenele lor simbolizează grădinile închise cu florile lor.
Evreii, la rîndul lor, aveau cultul florilor, iar Solomon în Ecleziastul face numeroase referiri la flori. Se
pare însă că grecii nu aveau grădini frumoase. Natura terenului, munţii stîncoşi, coastele rîpoase şi
bătute de vînturi, arzătoăre sau aspre, împiedicau creşterea gingaşelor plante aduse însă cu corăbiile,
mai ales în urma campaniei lui Alexandru cel Mare. Descoperind Orientul, marele împărat a descoperit
şi miracolul floral. Odată cu florile, grecii au adus acasă la ei pînă şi havuzurile, şi apele fîntînilor
persane. La porţile templelor, ei cultivau boschetele sacre, mirtul, oleandrul, aloesul, melograni. Dar
Acropola m-a impresionat tocmai prin faptul că este instalată pe stînca nudă, că Partenonul,
Erehteionul, templul Atenei nu au nici un fel de vegetaţie, crescînd din piatră pe piatră. Aproape
pietrificat, măslinul lui Platon pare mai mult un simbol. Bogată era flora mitică, cu multe atribuţii şi
metamorfoze. Personajele legendare aveau florile lor, de unde iarăşi deduc că insulele aride aveau
nevoie de imaginaţie spre a fi populate cu atîtea personaje şi atîtea fapte, aşa cum tot de imaginaţie ai
nevoie spre a-ţi închipui o ţară de piatră prefăcută într-o grădină, cum nu e nici azi Grecia, deşi mult
înverzită şi plantată. Grecii au cunoscut noi plante datorită relaţiilor cu Asia Mică, Egiptul şi Creta. Au
făcut comerţ cu flori. Roma a profitat de patrimoniul plantelor şi de cunoştinţele acumulate de secole în
acest domeniu. Grădina lui Luccullus aminteşte grădina lui Epicur. Ocupînd Africa septentrională,
arabii au ajuns în Sicilia şi în Spania, ducînd cu ei plantele utile, dar şi florile ornamentale. Grădinile
arabe cu fîntîni, bazine şi flori parfumate şi-au făcut apariţia pe teritoriul Spaniei. Vestită a devenit
astfel grădina Ibn-el-awan din Sevilla, aşa cum vestiţi au devenit palmierii plantaţi în insula Măllorca,
tot pe vremea lor, dînd peisajului o notă exotică pe care n-o avusese înainte şi care m-a surprins în clipa
cînd am debarcat din avion. Cruciaţii, făcînd cunoştinţă cu florile din Siria, Palestina, Bizanţ,
răspîndesc lychnis chalcedonicum, Uium chalcedonicum, rozele de Damasc. Arhitectura grădinilor
avea să-l preocupe, în acei ani, pe Pietro de Crescenzi, care a scris un adevărat manual de grădinărie
intitulat Commodorum ruralium libri XII. Şi totuşi, în zilele noastre botanistul american Wilson avea să
exclame că mama grădinilor este China. E adevărat că încă din vremea lui Marco Polo europenii au
luat cunoştinţă de plantaţiile florale ale Marelui Han, de dealurile colorate cu ajutorul plantelor. Azi
acelaşi renume îl are Japonia, care a importat flori de pretutindeni, iar acum este neîntrecută în arta
grădinilor. Dar, după ce grădinile abandonează modelul secular, ele încep să devină opere de
arhitectură, parte integrantă a palatelor şi oraşelor. Arhitecţi şi pictori fac din grădină arii geometrice
regulate, formează şi deformează arborii şi arbuştii, plantează în jurul lor pergole, porticuri, statui, chiar
ruine. Acest nou tip de grădină este răspîndit în întreaga Europă şi se resimte de influenţa barocului.
Vaste spaţii cu fîntîni şi bazine, largi tapete ierboase încep să capete nume celebre: Versailles,
Sch8nbrun. Scenografii englezi caută să reproducă natura spontană, fără ordine, cu stînci, cu umbre,
ajungîndu-se astfel la un manierism romantic. Grote, punţi, lacuri afli în grădinile Madridului sau ale
Bucureştilor. Secolul al XIX-lea, acuzat de a nu fi avut un stil propriu în arhitectura şi recolta botanică,
este totuşi un secol preocupat de natură. Dar nevoia de plante şi de flori avea s-o resimtă cu adevărat
abia omul epocii supraindustrializate, acel om ce trăieşte în oraşe de zgîcie-nori şi pentru care plantele
nu mai înseamnă surse de emoţii şi de dispoziţii psihice, ci filtre vitale pentru rafinarea atmosferei. De
aceea au şi ajuns urbaniştii din New-York să spună că fiecare om trebuie să aibă copacul său.
În Kenya, grădinile cresc odată cu casele. Reluîndu-mi cu un nou sentiment plimbările printre
flori, observ că pe vale se află un şir de cactuşi cu frunzele ca limbile pline de ţepi, şi de fructe-seminţe
mari ca perele, puse pe colier. O grădină plină de copaci coloraţi vişiniu sau brumaţi mă scaldă în
luminile ei. Garaje ca nişte pergole, de pe care atîrnă jerbe de flori, drumuri presărate cu petale. O iau
pe Westfield Drive, întîlnind copii de englezi blonzi pe bicicletă. O parcelă de porumb în maidanul
mare cît o piaţă. Black are în grădină un palmier cu frunza dinţată, sub care doarme o africană cu tălpile
roz. Toate trotuarele au flori sau plante ornamentale. În faţa bungalowului lui Pearson a înflorit un
cactus bubos, cu flori galbene. Tot aici se iţeşte o plantă argintată cu frunze groase, pline de sevă, care
par ele însele flori. De ce s-o fi apărînd atît de grozav cactusul, mă întrebam. Ca o cetate a urîtului, care
nu vrea să fie stîrpită. Răul care se înarmează pînă în dinţi. Sferoidali, elipsoidală sau de forma
mamelonului, corpuri globuroase, verzi clare sau opace, cu bulbi mai mici de jur-împrejur, dispuşi
diferit, conici sau cilindrici, înspinaţi, cu flori galben-lămîioase lucitoare. Unii arată ca nişte căpiţe de
spini. Nici nu te duce gîndul cîte specii şi cîte forme pot avea aceste plante sărace, care se mulţumesc
cu puţină apă şi rezistă în locuri în care oricare altă plantă ar pieri. Scriu cu plăcere despre flori, pentru
că fiecare veghează la frumuseţea locurilor. Desigur, grădinarii cunosc arta de a le îmbina, dar de multe
ori efectele sînt spontane, fiindcă orice floare şi orice spin au aici propria lor frumuseţe. Sînt flori care
te îmbie să le vezi, nu să le pipăi, nici să le guşti. Unele sînt veninoase, altele bune pentru
medicamente. Un cactus nu te lasă să-l atingi. Se păzeşte cu o încrîncenare demnă de un războinic
prusac înarmat pînă în dinţi. Nici păsările nu se ating de ei, nu-şi caută loc de odihnă pe tulpinile ostile.
Am găsit într-un vîrf de lance verde un cosaş care, în saltul său, n-a prevăzut acest obstacol. A pătruns
în ţeapă de oţel şi acolo a rămas, ca într-un insectar. Cîinii se feresc şi ei de cactuşi şi nu le acordă
cinstea de a-i stropi. Graţia se înfruntă cu rigiditatea belicoasă, eleganţa îşi face o virtute din a se
răsfrînge pe stîncile grosolane, plantele tîrîtoare nu se sfiesc să urce pe terase, pe parapete, concurînd
arborii mari, cu desfăşurări spectrale. Candelabrele şi sfeşnicele cactuşilor, care, de fapt, nici n-au
nevoie să fie apăraţi, sînt străjuite de garduri de conifere. Conurile lor ghimpoase şi brumate
parfumează şanţurile curate. Te ning confeti de petale. Arbori cu trunchiul subţire, înalt şi elastic
alcătuiesc adevărate coruri de soprane care, sub adierea vîntului, se lansează în arii de coloratură.
Balerine-flori trăiesc alături de bătrîni arbori gheboşi şi sluţi, eucalipţi vînjoşi şi puternici ornează cîte o
rampă de deal şi cheamă spre imensitate. Unii au grandoarea unor fluvii ce cad în cascadă. Coarnele lor
se moaie în norii de furtună, iar norii se freacă de frunzişul lor şi-l netezesc. Nările sînt mereu solicitate
spre a putea să diferenţieze parfumul. Dar nici o esenţă nu este pură. Toate ajung să se altereze, să
alcătuiască neprevăzute sinteze, să-ţi servească adevărate cocteiluri şi să te ameţească. Te prefaci fără
să vrei în degustător de potire. Adulmeci, nările ţi se par insuficiente, limba vine să determine cu
papilele ei gustative mirosuri pe care nu le simţi decît în gură, atunci cînd striveşti un ciorchine sau
cînd mesteci tulpinile de rhubarbar. Luam uneori în gură unele frunze sau petale, le mestecam, cerînd
limbii să vorbească despre miresme şi miresmelor să se destăinuie gurii mele.
Eucalipţii, adevăraţi zgîrie-nori vegetali, mă cheamă în depărtare. Pe Quorul Avenue, apoi pe
Matheson Road, păşesc în urma unui african ce poartă o coşarcă largă în spate. E rupt rău de tot şi
strigă ceva: haine vechi? Un şir de bungalowuri frumoase, albe, rufe întinse la uscat în curte, coşuri de
baschet. Automobile colorate stau la intrare în chip decorativ.
Negrii sînt un popor de păstori şi agricultori. Cînd se vorbeşte de vegetaţia abundentă,
luxuriantă a ecuatorului, mulţi îşi închipuie că această vegetaţie creşte în voie şi că arborii-flori sau
arborii-florării vin singuri în curţi, în grădini şi pe străzile care au alei ce pot face cinste oricărui parc
din marile metropole. Dar vegetaţia aceasta din interiorul oraşului este pregătită ca într-o seră şi
nenumăraţi oameni sînt angajaţi pentru a o îngriji. De cîte ori privesc un palmier, eu ştiu că el a fost
plantat aici, că a crescut ani de-a rîndul fiind udat, îngrijit, ocrotit. Mai lesne construieşti o vilă decît o
grădină la care însăşi natura trebuie să consimtă şi să participe. Desigur, japonezii sînt neîntrecuţi în
arta grădinilor, dar ceea ce se face aici tot o ştiinţă este, pentru că deseori văd pe sute de metri tufe de o
singură culoare, urmate de alte sute de metri de tufe de altă culoare.
Palmieri la sfat, în şir sau în ronduri, palmieri cu smocuri în vîrf sau palmieri pletoşi cu frunze
imense care se desfac din toate părţile şi se apleacă pînă la pămînt. Dacă loveşti în trunchiul lor auzi că
răsună a gol. Nu au coajă şi miez tare ca eucaliptul sau ca abanosul. Par saci umpluţi. Iar ramurile
unora, veştejite şi lipite de trunchi, arată ca o blană pe care palmierul şi-a îmbrăcat-o de sus pînă jos.
De cîte ori mă întorc acasă, caut să disting alte exemplare din propria noastră grădină, pe care
nu le-am privit destul şi poate nici nu le-am observat de la început. Avem un arbore cu multe braţe
subţiri, foarte înalte, cu frunza ca feriga, legănîndu-se elegant şi îndoindu-se mult, parcă imitînd penele
de struţ. Avem şi gard vegetal alcătuit din tufe cu frunza vişinie. Avem şi arbori curioşi cu frunza ca
acul de subţire, cu ramuri galbene ce par vopsite. E drept că aici n-au crescut încă arborii-floare. Ei sînt
încă pitici, dar se vor înălţa şi-i vor concura pe fraţii lor mai bătrîni. Mă uit cu alt sentiment la copacii
vişinii şi brumării, la cactuşii cu limbi lungi şi ţepoase, la buganvilele mici, la lămîiul bătrîn cu
trunchiul scorburos, la iarba deasă de o culoare vernil-albăstruie. Nici nu observi cum aleargă şopîrlele
mari prin ea. Le surprinzi numai pe fereastră, cînd se soresc, mari, groase şi agere, cu ochii
neastîmpăraţi.
Africanii văd nu numai utilitatea, ci şi frumuseţea florilor, după cum înţelegem din acest poem
anonim care circulă în principalele limbi ale Kenyei:

LAUDA COCOTIERULUI (Sila ya mnazi)

Daţi-mi jilţul menestrelului să mă aşez
şi să vă cînt lauda cocotierului.
Cînd arborele începe să dea în floare
coroana i se înalţă sălbatică.
Viaţa dă în clocot, frunzele se răsfiră,
rădăcinile se înfig adînc în pămînt.
Apoi, cînd fructele sînt arătate cu dărnicie
ele poartă numele nucilor de cocos.
Iar nucile culese şi dezghiocate de coajă
sînt gătite şi fierte cu orez şi cu sosuri.
Din coaja goală se sculptează un polonic
şi iscusitele din Săda gătesc cu el.
Din fibre, fetele împletesc odgoane
pentru corabiile cu pînze şi pirogile arabe.
Cu frunzele mari se acoperă casa
păzind-o de vînt şi de nisipurile răscolite.
Din trunchiul cocotierului se întocmeşte uşa,
pavăza împotriva duşmanului şi a tîlharului.

SPRE KILIMANDJARO

Începe să se întunece şi la ecuator noaptea cade cu repeziciune. Vorbim mai puţin, preocupaţi
de vegetaţie şi mai ales de munţii care se profilează la sud, dintr-un orizont în altul, înaintăm pe o
platformă netedă ca o cîmpie. Munţi puternici, sidefii, albăstrii, brumării, bronzaţi trec lent în urmă şi
alţii, cu forme asemănătoare, scoşi din aceleaşi tipare, le iau locul. Arbori cu înfăţişări curioase poartă
zeci de coşuleţe împletite din fibre de palmier. Păsări pestriţe îşi fac cuibul pe ramuri subţiri, ătîrnîn-
du-1 deasupra solului, pentru ca şerpii să nu poată mînca ouăle. Acelaşi spectacol de savană, cu căsoaie
de termite sub copaci, cu balegă de rinocer şi elefant descărcată pe drumul prăfos şi roşu, anunţă
prezenţa animalelor mari. Din loc în loc înaintează, în procesiune, cirezi de vite gheboase, păscute de
tineri masai, şi ne întrebăm cum de nu li se face teamă acestora să înnopteze în deşert, împresuraţi de
fiare.
În rama crepusculară, cînd savana se lasă scăldată într-o lumină indecisă, roşietică,
reflectîndu-se din norii striaţi de asfinţit, albăstrie, reflectîndu-se din norii mari, pîn-tecoşi şi greoi de la
răsărit, au apărut doi elefanţi. Coborînd în drum, namilele voiau probabil să ajungă la lacul Amboseli,
dar deocamdată rămăseseră neclintite, anume parcă spre a ne împiedica trecerea. Păreau să ne aştepte,
dansîndu-şi trompele şi străjuind podul. Deoarece nu-i puteam ocoli, Constantin a tras maşina mult spre
stînga, a oprit motorul şi din acel moment convorbirea noastră a căpătat tensiune. Panait încerca să-l
convingă să pornească, dar Constantin şovăia prudent.
— Dacă ne apropiem, fug.
— Şi dacă vin să ne salute? O păţim ca Gianni Roghi, domnule Panait.
— Cine-i Gianni Roghi?
— Un jurnalist italian plecat în safari. Umbla paşnic pe o potecă preocupat de reportajul lui. Pe
negîndite, s-a văzut atacat de un elefant care i-a vîrît fildeşul în coşul pieptului ucigîndu-1 pe loc.
Din direcţia opusă vine o maşină. Elefanţii se mută în mijlocul drumului, voind parcă să-i
pună la încercare şi pe cei de dincolo. Maşina s-a retras, dîndu-se îndărăt pînă la malul de pămînt.
— N-am luat binoclul! Să mergi în safari fără binoclu! îşi făcea mustrări Constantin, iar expresia
chipului său arăta un amestec de nemulţumire şi silă. Ai dracului ! exclamă el, tocmai acum şi-au găsit!
— Se mişcă. Trec spre brusă. Unul a şi intrat pe jumătate în tufe. Să mergem!
— Vrei neapărat să trecem printre ei! Se vede că nu le cunoşti obiceiurile. Ăştia nu ştiu de glumă. Se
aşază cu toată greutatea pe maşină şi plăcintă o fac!
— Dacă am avea banane, ar simţi după miros şi ne-ar cotrobăi toată maşina.
— Elefanţii africani nu se lasă îmblînziţi. Sînt foarte răi şi e imprudent să-i întăriţi. Nu vor să lucreze
pentru om şi poate că au dreptate să nu se lase exploataţi. N-am impresia că ar fi puşi pe stricăciuni,
totuşi să-i ţinem în obiectiv!
— Bine! Stăm aşa, nu ne vîrîm, deşi cel din dreapta o apucă încet spre pădure. A şi pătruns, dar tot se
mai vede puţin. Probabil s-au dat după cotitură, însă se mai află tot pe şosea. În definitiv, nu pot să
alerge mai iute de patruzeci şi cinci de kilometri la oră...
Sîntem pe picior de fugă şi maşina stă pe jumătate întoarsă spre Namanga, între două şanţuri
adînci. Elefanţii păşesc alene, umplînd parbrizul cu formele lor masive. Picioarele groase cît arborii se
mlădiază ca şi trompa, îndoindu-se de parcă n-ar avea articulaţii. Îndată ce se fac nevăzuţi în brusă,
porneşte şi limuzina de dincolo. La semnul nostru, şoferul opreşte şi ne spune că pachidermele erau
paşnice şi se preumblau în turmă prin pădurice. Cînd ajungem la pod, zărim urmele tălpilor, iar mai
încolo, plămădeala deşertată din trupurile lor ca din cazane fierbinţi.
În perioada ploilor, animalele mari nu au motive de nelinişte şi agresivitate, dar secetele ce
bîntuie adesea teritoriul Kenyei fac să intre în furie sute de elefanţi, care doboară păduri, strivesc
colibele masailor şi sfîrtecă orice vieţuitoare aflată în cale. Atunci se pornesc expediţii de vînătoare şi
turmele cuprinse de turbare sînt atacate din aer cu elicopterul. Recent, ministerul turismului a arătat că
în Kenya trăiesc peste o sută cincizeci de mii de elefanţi, un elefant la optzeci de locuitori. Densitatea
lor este mai mare decît oriunde în lume, dovedind că aici este leagănul şi locul lor preferat. Vînătoarea
de elefanţi, interzisă la un moment dat, a fost din nou autorizată cu începere din 1974, deoarece
pachidermele pricinuiesc pagube nu numai vegetaţiei în genere, ci şi culturilor agricole. Numărul
animalelor ce vor putea să fie vînate este determinat la şase sute cincizeci de exemplare pe lună.
Fildeşul lor se exportă iar pielea este folosită pentru curele de transmisie.
Constantin ne spune că un vînător vestit a apucat să decimeze sute de pachiderme, în cele din
urmă fiind el însuşi răpus de un elefant rănit. După ce-a fost îngropat în cimitirul de lîngă Nairobi,
mormîntul lui a fost răscolit şi călcat în picioare de o turmă de elefanţi. Răzbunarea acestor animale
inteligente a înfiorat atunci triburile din Kenya şi a reactualizat misterele idolatrilor.
Pe măsură ce înaintăm, privirile noastre se îndreaptă spre Kilimandjaro, muntele magic,
Olimpul Africii, cel mai înalt pisc al continentului negru, învăluit mai tot timpul în neguri şi nori.
Înfăşurîndu-se în veşmintele eterne, el încearcă parcă să-şi păstreze misterul cel mai deplin. Spre el au
privit seminţiile Africii milenii după milenii şi au încercat să desluşească în tainele lui înseşi tainele
vieţii.
Împinşi de alizeu, norii se preling spre răsărit sau spre sud, alunecînd pe creasta de bronz şi
eliberînd-o. Întregul masiv se înfăţişează, în ceasul apusului, măreţ, puternic, ca o singură piesă
crescînd abrupt din platoul neted ca palma. Lui Constantin i se pare că seamănă prea mult cu Etna. Ca
şi Etna, Kilimandjaro se ridică de la nivelul defileului cu peste trei mii de metri. Se văd zăpezile
fosforescente, coama căruntă, linia fin arcuită deasupra craterului, turmele de elefanţi şi rinoceri, leii şi
antilopele, zebrele şi gazelele de tot felul, strînse în rezervaţia de la Amboseli.
Proprietarul lodgei, J. M. Desai, a venit aici cu un deceniu în urmă, în prospecţiune, a stat
două săptămîni, a urcat pe Kilimandjaro, şi-a făcut cort şi a dormit în brusă, să vadă ce se întîmplă şi
dacă animalele atacă aşezările omeneşti. Cercetînd rezervaţia, stînd de vorbă cu masaii, s-a interesat de
lunile prielnice, cînd animalele se strîng la poalele muntelui, acolo unde se află izvoarele mari şi bălţile
alimentate de torenţii gheţarului, pentru a şti cum să-şi organizeze întreprinderea de vacanţă. Animalele
se reunesc aici în timpul ploilor, iar sezonul începe la întîi iulie, ţinînd pînă în ianuarie. Spre a-ţi
rezerva un loc la poalele muntelui magic, e nevoie de demersuri cu mult timp înainte. Agenţiile de
turism desfăşoară o campanie de reclamă nu numai în Europa, ci şi în Asia, dar mai ales dincolo de
Oceanul Atlantic, în America.
Punînd stăpînire pe noi, Olimpul Africii îşi arată nudul, tocmai acum, cînd ne apropiem, ca pe
un privilegiu al împărăţiei sale. Sînt turişti care vin din celălalt capăt al lumii spre a-i vedea silueta, iar
Kilimandjaro rămîne imperturbabil, ascuns în veşmintele sale bogate şi veşnic modelate de alizee şi de
razele soarelui. Plutind asemenea unui caşalot alb, el tresaltă graţios în geamul maşinii. Element de
contrast, Kilimandjaro e frigiderul ecuatorului. Trupul lui e împărţit pe anotimpuri, căci la poale e vară
ecuatorială, în timp ce sus e iarnă veşnică.
Ultimele scăpărări ale soarelui îl colorează intens. Spre el pornesc în galop cinci struţi,
stîrnind praful cu picioarele vărgate şi tari ca trestia de bambus. Aici, pe plai, pasc turmele de vaci şi
scormonesc termitele. Răsar arborii evantai şi arborii parasol, iar platforma de jos pare să păstreze doar
o relaţie pur imaginară cu piscul solemn, mai înalt decît norii ce se scurg asemenea unui fluviu prin
zona de toamnă sau de primăvară a colosului. Cupola albă, imensă oglindă panoramică, reflectă
superbele linii de alabastru ce transpar printre nori. Nici n-ai crede că în această calotă polară au
forfotit lavele şi că frumoasele limbi de flăcări s-au ridicat mii de ani deasupra continentului. Acum,
numai reflexele solare pot să sugereze lumina şi focul. Altfel, ai încerca senzaţia frigului etern. Se pare
că anul acesta, în spaţiul de iarnă al Africii, au fost proiectate campionate de bob, dar totul e atît de
anevoios şi costisitor, încît şi cele mai îndrăzneţe idei se sting înainte de a prinde contur. Numai
cineaştii care aleg în Africa tablouri pitoreşti cutează să pornească, cu toată aparatura lor şi cu actorii,
spre vîrfurile Kenya, din centrul ţării, şi spre Kilimandjaro.
Treptat, semeţul munte se lasă vopsit în liliachiu. Apoi îşi înlătură masca de frivolitate şi, după
cîteva momente, partea de vest se încastrează în scoici de sidef, păstrînd doar un singur iatac în focul
asfinţitului. La ora şapte fără zece minute, norii înghit piscul cu desăvîrşire. Mă uit în umbră şi văd că
şi ceilalţi munţi, cărora culorile lămîioase şi oranj le dau transparenţă şi irealitate, pierd din masivitatea
de adineaori. Cînd maşina o apucă pe drumul alb, mai apare o clipă, ca sub lună, coroana fină a
olimpianului. Neted ca osul, cel mai visător munte face ca lumina scăzută să se prefire prin nori şi să i
se scurgă pe trup, ţinîndu-1 treaz sub candelabrul lor. Longido, în vecinătate, se scaldă în ape
trandafirii, dar se pierde şi el destul de repede înşfăcat de întunecime.
Nu se mai zăresc decît limbile de flăcări ale farurilor, cutreierînd un drum pustiu, din care
răsar mereu capete mirate şi speriate de animale. Te privesc, aşteaptă să treci, cînd ajungi aproape fac
salturi acrobatice, îşi apleacă botul în pămînt, ţin coarnele groase gata de atac. Sprintene bibilici o iau
la fugă din şanţuri, gata să dea în roţile maşinii. Unele îşi iau zborul chiar din focul farurilor, dînd
senzaţia că le-ai putea atinge şi răni. Iar cînd lumina mătură o arie mai largă din savană, descoperi
mişunînd animale mici, dar şi cîte o namilă care abia a aţipit şi, trezîndu-se buimacă, se urneşte greoaie
şi sumbră.
Amboseli apare ca un cătun slab iluminat, totuşi o oază de viaţă, după cei peste două sute
cincizeci de kilometri străbătuţi de la Nairobi pînă aici. Ne-am făcut intrarea în tabără văzînd pe
dreapta un şir de coifuri reprezentînd corturile campingului şi, la mijloc, cabanele cu ferestre mici şi
zăbrelite, construite din scîndură şi placaj şi acoperite fie cu draniţă, fie cu bambus şi foi de palmier.
Multe sînt vopsite în negru şi dispuse în jurul unei arii: incinta interioară. Pătrundem pe o intrare fără
poartă. Ne întîmpină imagini fioroase, coarne de bufali negre, cu franjuri atîrnînd de oase, fălci cu dinţi
şi măsele mari, cranii de antilope şi girafe, şi chiar o întreagă ţeastă de elefant spartă pe alocuri şi lăsînd
să i se vadă structurile de fagure. Toate aceste trofee vînătoreşti ne vestesc nu o vacanţă paşnică, ci o
intensă iniţiere în gîndirea totemică, în dansuri şi ritualuri tribale. Maşinile de asalt stau în arie, cu botul
la perete, arătîndu-şi spinările şi tam-poanele vărgate. Cu ele se întreprinde zilnic cercetarea zonelor
animaliere din preajmă. Sînt maşini cu dublă tracţiune, cu motoare puternice, blindate, cu trape în
acoperiş, aşa încît observaţia să poată fi făcută ca din turele de tanc. Lumini puţine, bătînd din holurile
cabanelor. Arbori răzleţi, siluete misterioase. Dealtfel, întreaga atmosferă a lodgei este enigmatică,
silenţioasă.
După ce ne-am prezentat la recepţie, ne-am îndreptat spre sala restaurantului. Mese-bănci,
felinare cu sticlă mată, capete de elefanţi, leoparzi, impale, perdele vărgate în verde, cafeniu şi albastru,
măşti de lemn decorînd peretele dinspre masa cu autoservire. O floarea-soarelui mare îşi pleacă talgerul
pe fereastră. Ni se spune că, în timpul zilei, termometrul a arătat douăzeci şi şase de grade Cel-sius.
Diferenţa de temperatură între iarnă şi vară nu trece de zece grade. Cea mai mică temperatură
înregistrată la Amboseli a fost de unsprezece grade, iar cea mai mare de treizeci. Alizeul produce o
ventilaţie continuă. Dacă temperatura ar scădea sub zero grade, masaii ar muri de frig, deoarece,
dezbrăcaţi cum sînt, fac focul şi vara, mai ales noaptea. Cînd dăm să ieşim din restaurant, vedem o
femeie care şi-a făcut sul pălăria şi şi-a vîrît-o în lobul monstruos dilatat al urechii, aşa cum alţii îşi vîră
creioanele în părul sîrmos, ca într-o plumbuieră.
Între cabane se deschide un spaţiu pavat, presărat cu alte trofee, cu arbori şi un solar pentru
plajă. O sală lungă unde se bea cafeaua are un şemineu în care trosnesc crengi mari, albe ca fildeşul. La
bar sînt scaune înalte, un mic pavilion cu ilustrate şi cărţi, peliculă pentru aparate de filmat şi
fotografiat, ţigări scumpe. Sejurul complet, cu masă, maşini de safari, dormit, costă patruzeci de dolari
pe zi.
Ne-am dus spre locul unde un negru arunca din vreme în vreme ramuri de copac uscat-toacă
într-un mare foc de tabără. Flăcările ne luminau obrajii şi ne încălzeau, căci seara este plăcut să te
încălzeşti la foc, să priveşti savana întunecoasă, satul masailor din preajmă, cerul imens şi tăcut,
gîndindu-te că la cîţiva paşi trec turmele de elefanţi şi bovine, de girafe şi rinoceri. Greierii tîrîiau
pretutindeni cu o putere de necrezut, iar văzduhul era plin de sunetul lor, aşa cum se întîmplă primăvara
la noi în baltă, unde răsună imensele coruri de broaşte. Se aud grupurile electrogene, foşnesc frunzele
de palmier ale acoperişului. În loc de pietre, straturile de flori sînt delimitate de coarne încovoiate, de
fălci şi măsele albe, de oase de girafe şi rinocer. Zărim cîţiva negri ca nişte umbre. Ei nu pun preţ pe
veşminte, cît pe ornamente, îşi prefăc adesea trupul într-o imagine de artă. Îi adaugă ceea ce conferă
prestigiul şi semnul distinctiv al tribului. Tatuaje mai puţine. O fată frumoasă are obrazul crestat de o
parte şi de alta cu semne ce seamănă cu mustăţile de leu. Duce un smoc de săgeţi şi cineva ne spune că
sînt muiate în venin de trandafir, care produce moartea fulgerător. Un trandafir veninos, flori veninoase
ca şerpii! Mă înfior. Panait vorbeşte despre licitaţia de animale. Animalele sînt trecute printr-un ţarc,
cumpărate cu ora, (o oră de animale!), cowboii trebuie să le mîne şi să le oblige să defileze prin ţarc cît
mai multe, dar dacă le bat, ele se înghesuie şi stau grămadă. Există un anume ritm de trecere, care poate
fi uşor mărit sau scăzut.
După ce-am stat o vreme sub stele, pîndind orice zgomot şi uitîndu-ne cu atenţie spre bezna
din spate, grea cît muntele Kilimandjaro, ne-am dus la masă şi am mîncat ca la orice mare restaurant
din Europa, serviţi de africani în haine oliv. Se vorbesc limbi felurite, ca în străvechiul Babilon:
engleză, finlandeză, franceză, turcă, spaniolă, japoneză. Am mîncat bine şi ne-am dus la cabana
noastră, care poartă numele gheţarului Kibo, piscul cel mai înalt de pe Kilimandjaro. Piscul cel mai
mic, cu două cocoaşe, bucălat, poartă numele de Mwanzi.
Cabana Kibo este mai răzleţită de celelalte şi am ieşit puţin din drumul principal, pe un
drumeag mărginit de tufe şi flori. Am coborît sub o largă copertină de bambus şi foi uscate de palmier,
pe o terasă ca o tablă de şah. Un hol de primire cu fotolii, bucătărie complet utilată, baie cu duş şi cadă,
şi două camere cu paturi moi, deasupra cărora stă suspendat, asemenea unor veioze, pologul pentru
ţînţari, legat nod. Tufe de hibiscus atîrnă la colţul casei.
Îndată ce rămîn singur (Constantin e alături, Panait într-o altă cabană), deschid fereastra şi
scot capul afară, aşa cum 1-aş scoate dintr-un tren în plină viteză, trecînd printr-un peisaj exotic. În
tăcerea misterioasă, plină de îngrijorare şi tensiune, vîntul sună în streşini, clatină foile de deasupra şi
beţele de bambus ale acoperişului, face să tremure o fereastră. Vîntul vine de departe, ca de pe un
ocean negru, în care luminile din Amboseli pot să pară luminile unei mici şi înfricoşate insule aşteptînd
furtuna. Mă simt ca într-o casă în care s-a săvîrşit un asasinat. Nici o mişcare: după ce a aprins lumina
în hol — semn de recunoaştere —, Constantin s-a culcat, întîmplarea cu elefanţii l-a făcut prudent.
Scoţînd capul pe fereastră, simt mîngîierea răcoroasă a alizeului. Tufele din faţă par călcate de un
animal. Există o formă de elefant. Vreau să văd dacă umblă. Nu umblă. Un răget de departe, ca o sirenă
pe mare anunţînd că o navă rătăcitoare se apropie de lumina farului. Nu-mi imaginez decît fiare
puternice, dar cîte vieţuitoare slabe nu cresc în savană, cîte gazele delicate nu sînt pîndite de monştri?
Se aud voci omeneşti dinspre satul masailor, se zăresc lumini licărind şi pierzîndu-se în străfundul
savanei. Privesc spre piscuri: un gigant e în preajmă şi, sub stelele răsturnate, Kilimandjaro nu se mai
ghiceşte, deşi îl presimt. Mîine dimineaţă îl voi contempla pe fereastra lodgei, iar după aceea vom porni
în safari.
Pereţii de placaj sună în vînt. Deşi circulaţia e interzisă în timpul nopţii, sub pedeapsa de o
mie de şilingi, masaii trec netulburaţi. Nimeni nu-i amendează, nu-i supraveghează. Ei nu sînt atinşi de
legile lumii civilizate. Pînă la lodge am fost însoţiţi de un negru cu lanterna. Părea mutilat, deoarece
numai o ureche îi rămăsese deschisă. Ne povestea cum au încolţit hienele o antilopă şi au devorat-o nu
departe de Kibo. Un fapt divers. Pe la orele unsprezece, am stins luminile şi atunci, în apropierea
lodgei, a apărut un animal puternic. Venise să fure iarba frumoasă şi mare din grădină, deoarece savana
e prefăcută pe mari suprafeţe în hipodromuri pentru cirezile hăituite. Îl aud cum rumegă şi clefăie ca
într-un grajd. Mă tot uit să-l văd, dar se ţine în întuneric şi ocoleşte dîra de lumină a lunii. Astfel de
sunete nu se aud în timpul zilei. De aceea nu-mi dau seama dacă în preajma mea se află o cornută
obişnuită sau un rinocer. Cînd o maşină a ras cu farurile suprafaţa întunecoasă a grădinii, am văzut cum
sare dincolo de tufişuri un cal vărgat, o zebră.
Stelele ard puternic, lodgea trosneşte din acoperiş, din pod, ca un vehicul ce s-a oprit din mers
răcindu-şi articulaţiile. Tăcere de cimitir.

HIC HABITANT LEONES

S-ar părea că între lei şi piscul Kilimandjaro nu există nici o relaţie. Şi totuşi, la umbra
semeţului munte leii se simt în adevăratul lor regat. De-a lungul frontierei dintre Kenya şi Tanzania,
masaii şi leii pot trece nestingheriţi dintr-o ţară în alta.
Maşina iese pe şosea şi, după vreo sută de metri, o apucă spre o dumbravă, pe un drumeag de
pămînt bătut. Alte asemenea drumuri se împletesc ducînd spre baltă sau dincolo, spre aeroportul
primitiv, cu pista delimitată de pietre văruite şi marcată de o mică baracă cu aparate. Întreaga aşezare
de vacanţă Amboseli s-a instalat în domeniul turmelor de animale. Maşinile de asalt trec prin
bîrlogurile elefanţilor şi leilor.
Şoferul nostru, Bernard N'Kiola, e îmbrăcat în cămaşă galbenă. A venit de la Karatina şi are
prieteni între masai. Spune că triburile de la poalele lui Kilimandjaro nu se mai gîlcevesc. Poartă un
inel de os, dintr-un corn de animal, şi un inel de aluminiu. Din vreme în vreme ne însoţeşte privirile şi
vorbeşte despre muntele din faţa noastră. Acum, muntele e un tron de fildeş sub baldachinul cerului.
Din coşul care a vărsat lavă şi fum creşte un dinte de gheaţă. De curînd, N'Kiola a văzut o luptă dintre
un elefant şi un leu, leul fiind trîntit de pămînt fără milă.
Ghidul nostru, Kimeu Mănda, alege drumurile, interpretează scenele ce ni se arată, conducînd
echipajul cu gesturi milităroase. Poartă bluză verde cu şnur de poliţai la epolet, un chipiu ca al lui De
Gaulle, tot de culoare verde, ciorapi de lînă pînă sub genunchi şi mici moletiere deasupra bocancilor. În
depărtare se zăresc şiruri de masai cu suliţele pe umeri, ca nişte pescari cu undiţa, ducînd traiste de
mîncare şi tigve de apă. Încă mai sîntem fascinaţi de imaginea muntelui, cu calota lui albă, ca un fes.
Norii se ţin de gîtul lui ca un colac de salvare. O linie fermă, tăioasă, un singur plan, culori de bronz
patinat. Piscul desparte norii care scînteiază prin rupturi ca purpura şi ca aurul, iluminîndu-1 parţial.
Kilimandjaro se smulge cu greu din inerţia platoului, se ridică brusc printre arborii înalţi şi rari,
arătîndu-şi muşchii de piatră săpaţi de torenţi. Pîlcuri de arbori se desenează cu fineţe pe fundul opalin.
Norii fac să scadă umbra pe Kibo şi vîrful iese ca o insulă la suprafaţă. Din largul savanei, întregul corp
se vede în toată splendoarea lui,
— Cum vi se pare muntele? îi întreb pe însoţitorii noştri. Frumos?
— Aşa e el! îmi răspunde Kimeu Mănda şi mă priveşte mirat.
— Aşa l-a făcut Ngai! completează N'Kiola, şi parcă despre acest lucru nu mai cutează să vorbească,
odată ce numele zeităţii supreme a tribului kikuyu a fost rostit.
Probabil că N'Kiola se teme de forţele invizibile, aşa cum se teme şoferul lui Panait. Văzînd
un python în mijlocul şoselei, acesta a frînat îngrozit, deoarece potrivit credinţelor străvechi, un animal
se poate răzbuna şi după moarte, dacă a fost lovit fără un motiv întemeiat. Ei istorisesc cu mai multă
plăcere întîmplări şi obiceiuri din viaţa masailor, care îşi astîmpără setea adăpîndu-se din vîna deschisă
a vitelor, îşi citesc destinul în semnele de oracol ale giganţilor Meru şi Kilimandjaro, nu se însoară pînă
cînd nu pot răpune un leu şi se hrănesc aproape numai cu lapte de vacă.
Scot capul prin turelă, potrivesc aparatele. Anvelopele trec peste crengi. Ramuri uscate
trosnesc cu zgomot de oase rupte. Rădăcini smulse din pămînt vorbesc despre trînta elefanţilor cu
pădurea. Ni se cere tăcere şi noi amuţim, de parcă am pătrunde în palatul unui rege adormit. Deodată,
la umbră, între ierburi înalte care îi acopereau ca o pătură, apar leii. Maşina s-a vîrît chiar lîngă
spinările lor, înaintînd pe marginea patului imens. Dormeau clătinînd urechile şi alungîndu-şi muştele.
Unul a deschis alene pleoapele şi s-a uitat la noi. Tresare atent şi blînd, aşternîndu-şi mai bine botul pe
labe. Mustăţile albe i se mişcă odată cu fălcile şi înţepenesc cînd cască arătîndu-şi perfecta dantură.
Lungiţi, inofensivi, leii pozau cuviincioşi. Mai suple, leoaicele se alintau întinzîndu-şi labele şi vîrîndu-
şi capul în iarbă. Din vreme în vreme, ceafa lor tresărea, iar coada lovea pîntecele, făcîndu-l să sune ca
un covor. Stau de obicei împreună (de ce spunea Rivarol că leii trăiesc în singurătate?), dorm în familii,
iar unul are menirea de a face de pază. Tăceau, nu se clinteau, nu se arătau surprinşi de privirile
noastre, tolerîndu-ne. Ochii galeşi, blana somptuoasă. Cînd motorul a intrat în plin şi maşina a dat să
vireze, leii au mai ridicat o clipă capul, voind parcă să-şi ia rămas bun, dar, au căzut iar, răpuşi de
somnul cel dulce al dimineţii.
În drum spre iaz, am zărit o leoaică de aur pe tipsia de pămînt scorojit. Rezemată, stătea cu
ochii întredeschisă lăsîndu-şi pleoapele cînd soarele ieşea din nori. Ţinea ghearele strînse pumn,
aşezată pe soclul pieptului, cu şoldurile într-o parte, contemplînd măreţul peisaj dintr-un loc deschis.
Tristă, solitară, medita, se lingea pe şold, căsca plictisită, arătîndu-şi colţii şi limba.
— Colţii leilor se vînd ca nişte bijuterii şi unul singur costă peste o sută de şilingi! spune Panait.
Constantin aduce vorba de Elsa, celebra leoaică. Elsa Wild Animal Appeal se numeşte
chemarea lansată de Joy Adamson pentru ocrotirea sălbăticiunilor în Africa de Est, în credinţa că omul
are multe de învăţat de la natură, numeroase din descoperirile ştiinţei, ca radarul, ultrasunetele,
transmisia gîndirii la distanţă fiind fenomene existente în toate timpurile în lumea animală. Adamson a
descris în cartea sa felul cum leoaica Elsa îşi păzea puii de la mari distanţe, fără ajutorul ochilor şi
urechilor. Ea ştia fără greş că Adamson era pe cale s-o viziteze, chiar dacă în acel moment se afla la
două sute de mile. Lăsate în voia lor, aceste animale inteligente găsesc soluţii în disputele teritoriale
iscate din suprapopulaţie, în mod mult mai raţional decît ştiu oamenii să o facă. Prin Elsa, Joy
Adamson a determinat timpul util pentru formarea instinctelor puilor nou-născuţi. Probabil însă că s-au
pus prea multe speranţe în puterea omului de a îmblînzi aceste animale. După ce s-au turnat mai multe
filme cu unul din puii Elsei (între care Born Free, „Născut liber"), acesta a devenit mân eating, adică
mîncător de oameni, şi atunci bătrînul de la Eldoret l-a împuşcat cu mîna lui.
— În momentul de faţă, spune ghidul, Adamson a îmblînzit cinci gheparzi şi le-a dat drumul în parcul
naţional. Din vreme în vreme vine să-i vadă. Ei îl recunosc şi sar pe capota maşinii, iar bătrînul scoate
mîna pe fereastră şi-i mîngîie pe pîntece.
— Gheparzii nu se urcă pe alte maşini, adaugă Constantin. Cu un ghepard îmblînzit umblă şi împăratul
Etiopiei.
Stăm în maşina vărgată ca într-un car blindat. Şoferul şi ghidul ne arată movila unde J. M.
Desai îşi instalase cortul, spre a observa şi a pune animalele la încercare. Născut aici, proprietarul
lodgei Amboseli este de origine hindusă. El a cucerit priveliştea, zona animalieră şi a risipit enigmele
locului. Parcul din preajma faimosului munte are peste o sută de mii de kilometri pătraţi şi reprezintă
douăzeci la sută din suprafaţa ţării. Desigur, parcul Tsavo e mai mare, atinge jumătate din suprafaţa
Kenyei, dar nu se compară cu Amboseli.
Ne învîrtim deocamdată în preajma aşezării, nu departe de cabanele cu acoperiş de bambus
sau de foi de palmier. Un grup de masai înfăşuraţi în pînză roşie, cu suliţe şi cercei, cu brăţări
zornăitoare pe braţele şi picioarele negre, stăteau sub un arbore mare, în vecinătatea drumului, ca sub
cupola unui pavilion de recepţie, îşi înfipseseră suliţele în jurul trunchiului, uitîndu-se la noi pînditori.
Ghemuindu-se îşi acopereau braţele şi genunchii. Cîteva negrese cu copiii legaţi în spate se îndreptau
spre colibe, cu desagi şi beţe de bambus, cu tigve cafenii atîrnînd de umeri, ca nişte cobze. Aceste vase
de apă, un fel de termosuri ale deşertului, sînt astupate cu un dop mare. Brăţările de la glezne sună ca
nişte cătuşe. O masaieză îşi strînge „faţa de masă" în jurul trupului şi pe umeri cu un gest graţios.
Poartă un guler de mărgele colorate. Mai la o parte, un bătrîn doarme înfăşurat în giulgiu, cu faţa
acoperită, ca şi cum ar fi intrat într-un sac. Ne-am uitat la un băiat care îşi trecuse prin lobul urechii o
casetă nichelată de film. Un altul îşi îmbumbase pavilionul urechii, răsucindu-1 şi închizîndu-1 cu o
piuliţă metalică, şi desigur că bine nu mai auzea. Masaii beau din tuburile lungi apă clocită şi continuă
să aştepte în tăcere, vorbind puţin şi tainic, ca şi cum ar fi pus ceva la cale şi le-ar fi fost teamă să nu-i
pricepem. Coborînd cîteva momente, ne-am dus să-i privim mai de aproape. Ei ne-au lăsat un timp,
apoi unul cîte unul s-a ridicat, şi-a scos suliţa din pămînt şi s-a îndreptat spre colibele cu acoperişuri
ţuguiate, fără uşi, fără ferestre. Venind nu se ştie de unde, doi masai s-au aşezat sub acelaşi arbore pe
bolovani, ca nişte cloşte pe ouă. Unul a tuşit, a scuipat cu iscusinţă, s-a şters la nas, pe urmă şi-a şters
degetul de talpa de cauciuc, sub măreţul arbore preferat.
Norii s-au închis la culoare şi soarele a rămas prins ca într-un sipet fumuriu.
Printre arborii verzi uscaţi, au apărut elefanţii, păscînd din mers cu încetineală. Trompa lor se
răsucea ca un vierme prins în cîrlig. Smulgînd smocuri de iarbă, le afundau cu îndemînare pe gură. În
timp ce fălcile măcinau şi tocau iarba, trompa înşfăca alte smocuri de nuiele şi frunze. Uneori, cînd
iarba ieşea cu rădăcini cu tot şi cu pămînt, elefantul o lepăda nemulţumit. Urechile lor, bătînd asemenea
unor evantaie, se strîngeau şi se deschideau ca umbrelele. Puii îşi urmau mamele vîrîndu-şi trompele
cele mici între picioarele acestora, ca şi cum voiau să sugă lapte cu biberonul. Caravana elefanţilor
trecea calmă, secerînd frunzişul. Pielea lor încreţită era acoperită de noroi uscat şi crăpat ca uleiul
tablourilor vechi. Am numărat paisprezece pachiderme mari şi mici ieşind din luminiş şi îndreptîndu-se
spre izvoare. Scuturau din cozi. Fildeşii înaintau prin ierburi ca nişte sănii. Urechile dădeau impresia
unor bronhii în respiraţie. Mersul lent are o măreţie ceremonioasă, o alunecare de statui solemne,
trădînd o totală nepăsare faţă de vieţuitoarele din preajmă. Un fildeş rupt arată ca o creangă tăiată cu
toporul. Picioarele rudimentare ale elefenaţilor calcă asemenea unor tampoane. În calea uriaşilor, au
apărut două girafe şi ele nu s-au ferit din dreptul colţilor albi şi al trompelor ce sugeau nisipul şi-l
împrăştiau pe spinări şi pe burţile atîrnînd ca nişte saci grosolani. Elefanţii se adunau cu toţii în jurul
unei tufe mari, ca la o masă încărcată cu salate de tot felul. Alegîndu-se după mărime şi însemnătate, o
echipă de pachiderme puternice, cu urechile pline de falduri în necontenită mişcare, încercînd parcă
zadarnic să zboare prin vînturarea acestor aripi atrofiate, s-a apucat să se cumpănească într-un ciudat
balans pe picioarele dinainte şi dinapoi, lîngă baltă. Trompele de forţa unor macarale, prevăzute cu o
mie de muşchi, se plimbau pe pămînt, luînd-o înaintea tălpilor care lăsau urme de talgere.
I-am părăsit în dreptul unui palmier şi am trecut printre bufali cu coarne curbate, cu păsări pe
bot, păscînd stuf şi papură verde. Erau la micul dejun, toţi în plină activitate, unii pe mal, alţii în apă,
cîţiva tolăniţi, ru-megînd. Cel mai mare şi mai frumos veghea şi nu ne scăpa din ochi. Se uita urît şi
supărat şi parcă ar fi vrut să ne îndemne să plecăm mai repede, aşa cum fac bătrînii cînd au oaspeţi
nepoftiţi. Bufalii se aşază în genunchi ca vitele, şi se odihnesc rumegînd. Primesc cu plăcere păsările şi
spinarea lor se preface în punţi de corăbii pentru ele. Îndată ce ajungem la mal, o parte din cireadă intră
în stufărişul ce se înclină sub suflarea uşoară a alizeu-lui. Pasc pe jumătate afundaţi în apă, afundîndu-
se tot mai vîrtos în hrana lor, cu botul plutind pe unde. Dînd din coadă, se scarpină cu coarnele unii pe
alţii şi înaintează alene, ca înjugaţi la un plug închipuit. O clipă trăim senzaţia că, sub piscul generos al
lui Kilimandjaro, toate animalele trăiesc ca în paradis.1
La ora nouă şi jumătate, îndreptîndu-ne spre aeroport, am observat că unele animale se trăgeau
la umbră, mai ales felinele îmblănite, cu coamă mare, făcute parcă să trăiască în zonele polare. Soarele
le moleşea, dînd cornutelor mai multă îndrăzneală şi îndemnîndu-le să pună stăpînire pe păşuni şi pe
iazuri, înaintam spre largul savanei şi, după ce am străbătut o păşune cu ierburi prăfoase, cu drumuri
1
Adesea, ei atacă primii. Un bufal rănit — avea să ne povestească un prieten — încearcă să se răzbune pe vînător. El ocoleşte
locul primejdiei şi cade în spatele vînătorului, încercînd să-l lovească cu coarnele. Iar dacă vînătorul se caţără în copac, bufalul
aşteaptă răbdător zile întregi, hotărît să-şi răpună duşmanul.
albe ca varul, ne-am oprit îndărătul altor maşini de asalt, să privim un cuplu de lei tolăniţi la umbră,
pregătindu-se de vînătoare, îşi pîndeau prada ore şi ore în şir. Gnu supli, cu coame prelungi — ceva
între măgar şi bou — aşteptau încremeniţi. O gazelă cu coarnele furculiţă şi codiţa ca o morişcă, pe
şoldurile albe, dădea nervoasă din picioarele subţiri. Toate articulaţiile ei sugerau sprinteneala. Păştea
şi tremura. Pielea trupului tresaltă la cel mai neînsemnat sunet din preajmă.
Ne-am rotit ca într-un stadion gigantic, întîlnindu-ne şi despărţindu-ne de celelalte maşini, pe
drumurile acoperite cu o coajă de pepene galben. Ghizii au simţit ceva şi s-au oprit în dreptul tufei cu
leoaice, aşteptîndu-le să se hotărască. Viclene, felinele vegheau prefăcîndu-se adormite, însă din vreme
în vreme ridicau ceafa şi priveau ca paznicii dintr-o vie. Tolănite, aşteptau să li se servească masa, ca
nişte stăpîni grijulii, care se hrănesc cu chibzuială, alegîndu-şi cotletele din galantar. Ieşim din turelă,
dornici de spectacol. Vecinii noştri duceau şi ei binoclurile la ochi. Priveliştea zebrelor îi încînta pe
păstorii cu blană de aur, care ne aruncau priviri autoritare şi mînioase, ca nişte amanţi înşelaţi. Leii nu
se împrietenesc cu alte animale. Leii stau doar cu leii. Întreaga junglă li-e duşmană. Nimeni nu le caută
tovărăşia. Cornutele se simt în siguranţă doar atunci cînd înaintează în turmă. Turma veghează cu zeci
de perechi de ochi şi dibuieşte primejdia din toate părţile, acţionînd ca o oaste. Leii aleg, apoi visează,
aşteptînd aceste formaţii animaliere să treacă prin dreptul bîrlogului lor prudente sau orgolioase. Păsări
mari cît curcile păşesc pe sub nasul lor, fără să le stîrnească interesul sau pofta. Punîndu-le la încercare
intenţiile şi căutînd să le abată atenţia, un gnu o zbugheşte prin spatele leoaicelor. Ele se ridică atletice,
îl văd şi se ascund iarăşi sub tufa uscată.
Leii iubesc tăcerea savanei. Dar poate că nu iubesc tăcerea, ci zumzetul de gîze, cîntecul
păsărilor, zvonul turmelor. Pentru noi toate acestea înseamnă linişte, deoarece, ca termen de
comparaţie, vuietul oraşelor ne stăruie tiranic şi obsedant în amintire.
Panait îi sugerează lui Kimeu Mănda să pornească spre zebre şi să le împingă în gura
leoaicelor. El nu vrea. Asemenea apucături nu sînt admise în lumea animale] or. Ele nu îngăduie
amestecul omului în intimitatea actelor lor de viaţă şi cu atît mai puţin colaborarea în aceste scene de
vînătoare, desfăşurate după cele mai severe legi ale junglei. Maşina albă cu inscripţia THORN TREE
SAFARIS LDT NAIROBI a apucat-o înaintea noastră, spre arborele din spatele leoaicelor. Le-am
trecut pe sub nas şi ne-am instalat în cel mai bun loc de filmare, lăsînd între noi o pîrtie de trecere.
Kimeu şi N'Kiola sînt blazaţi. Turiştii de asemenea. Căldura savanei e tot mai aprigă. Pîndim şi noi ca
leii mişcarea turmelor. Le vedem apropiindu-se, ocolind primejdia. Cîte un gnu paşte preocupat şi
deodată, atins de privirile felinelor, sare ca fript şi o ia la sănătoasa scoţînd nouraşi de praf sub copite.
Copitele duruie pe crusta coaptă. Animalele nevinovate şi proaste se apropie, dar leoaicele scot capul
fără să sară, neîncrezătoare, dar şi lipsite de vlagă. Se aud cîrîituri, gîgîituri, ţipete îndurerate. Zărim în
dreptul nostru o pasăre îmbrăcată în mantilă albastră, cu piept portocaliu. Nu departe, pasărea
paradisului. Prin faţa bîrlogului trec în galop alte cornute, cu coamele transparente, de culoare galbenă.
Zebrele urmează pîlcurile stîrnite, şi pămîntul sună ca o coajă de copac. Se aud mugete surde, altele
copilăreşti. Zebra rage ca măgarul, elefantul scoate scrîşnete de pneuri frînate brusc pe caldarîm.
Trompa lui sună ca o goarnă. Stînd ca profesorul la catedră, leul lasă naivele animale să-l înşele, să-şi
bată joc de somnolenţa lui. Un taur îşi avertizează prin mugete consoarta, anunţînd-o să plece de lîngă
tufă, dar aceasta sfidează pericolul. O caravană de zebre şi-a tăiat cale spre apus, chiar pe lîngă bufalii
care se scarpină unii pe alţii, atenţi şi la noi, şi la fiarele prefăcute. Scot gemete. Taurul-gnu anunţă tot
mai dojenitor, dar pedagogia lui nu-i suficient de autoritară. Vacile-antilope pasc nestingherite sub
nasul jivinelor. Atunci, taurul se hotărăşte să străbată stadionul la galop. Trece printre noi şi leoaice,
temîndu-se deopotrivă şi de unii şi de alţii, flutură coada şi coama zburlită. „No, no, no, nio!" gem cei
de dincolo. Taurul trece ca fulgerul, dar antilopa şi viţelul ei continuă să stea în gura morţii. Felinele
sînt peste măsură de puturoase. De necrezut cît de greu se lasă stîrnite. Ridică din vreme în vreme
capetele, apoi iar se ascund, aşternîndu-le pe perne. După o vreme, se porneşte din vale o cireadă mare,
chiar din albele reflexe ale lui Kilimandjaro. Celelalte maşini vin alături de noi. Microbuzele albe trec
prin iarbă alunecoase, vocile dinăuntru răsună ca la difuzor:
— Se ridică leii!
— Nu. Şi-au schimbat doar poziţia!
— Aşa e. S-au întors pe partea cealaltă, să privească mai bine cireada.
Toate binoclurile şi aparatele aţintesc un singur punct. Turma de zebre şi gnu se apropie cu
paşi mari, cu cozile agitate. Soarele inundă savana, pe care mişcarea necontenită de turme o transformă
într-un imens covor colorat, îmi dau seama că zebra este cea mai ispititoare pradă. Fiarelor le lasă gura
apă. Decorativă, cu pielea vărgată, cu şolduri pline şi tremurătoare, cu picioare puternice şi graţioase,
cu cap blînd şi priviri atente şi dulci, ea are multă feminitate. În afară de zebre, de impale şi de lei, mai
toate animalele au culoarea pămîntului.
Stînd aşa, cu capetele scoase din turelă, înregistrăm pe negîndite saltul celor două leoaice. Ele
s-au năpustit în aceeaşi clipă spre zebra-mamă şi spre puiul ei din apropiere. Am început să fotografiem
şi să filmăm. Le şi vedeam încălecîndu-şi prada şi începînd ospăţul, dar ele erau prea lente în mişcări şi
mult mai nehotărîte decît sprintenele zebre. Cînd ai fi zis că leoaicele sînt gata să-şi înfigă ghearele în
blana cailor vărgaţi, aceştia s-au lăsat subit pe picioarele dindărăt, au scos nouraşi de praf şi s-au
aşternut drumului într-o goană nebună. Prin lentilă vedeam pisicile enorme, scunde, aurii alergînd după
pradă destul de vlăguite, stîrnind rîsul însoţitorilor noştri, care îşi băteau joc de încetineala şi
neîndemînarea lor. După cîteva declanşări, mi-am dat seama că scena se consumase şi că leoaicele au
rămas cu buzele umflate. Una dintre ele se şi întorcea, cu limba de-un cot, umilită, pentru a-şi relua
postul de pîndă. Zărindu-ne aproape, s-a uitat cu supărare vădită, a scos un răget de mînie, făcîndu-ne
reproşuri şi îngînîndu-ne ofensată. Avea aerul să ne certe şi să ne întrebe ce-am găsit de rîs. Cealaltă s-a
dus mai departe după zebre şi impale, pînă dincolo de făgaşul unei bălţi secătuite. Goana turmelor a
stîrnit alţi şapte lei. Cu o oră în urmă trecusem printre tranşeele lor fără să-i zărim. Speriată de rînjetele
şi capetele stufoase, turma s-a abătut spre Amboseli, fără să alerge prea mult, ca şi cum ştia cu cine are
de-a face. După un scurt galop, survenea un moment de repliere şi de studiu reciproc. Cei şapte lei,
după o alergare destul de frumoasă, dar înceată, s-au resemnat şi, pe rînd, s-au întors în ierburi şi s-au
tolănit unul după altul, căutîndu-şi culcuşul cel mai moale, de parcă ar fi fost bolnavi.
Aceşti maeştri de vînătoare din junglele şi savanele africane s-au dat bătuţi, înainte de a doborî
măcar un viţel răzleţit de cireadă. Făceam tot felul de presupuneri, căutînd să ne explicăm acest eşec:
căldura mare, ghiftuiala sau dimpotrivă, foamea, faptul că se lăsaseră stîrniţi înainte de a se lămuri
asupra situaţiei etc. Doar leoaica, încurajată de faptul că turma s-a oprit şi flancul drept era acoperit de
noi, alerga singură, cam în bătaie de joc, de parcă n-ar fi pornit la drum cu gînduri rele. Zebrele stăteau
în expectativă, dar, cînd fiara se apropia prea mult, se răsuceau într-o clipă, se propteau pe picioarele
dindărăt şi porneau la galop cu mare vitalitate.
Ne-am continuat drumul prin „groapa leilor", cum am numit zăvoiul din preajma unei bălţi de
culoarea plumbului. Călcam pe un teren înmuiat, printre bălării şi pipirig, printre tufe cu fructe mici şi
galbene, ca merele pădureţe. Vitele nu pot ajunge nici la fructe, nici la flori. Un bufal a făcut o
încercare nereuşită şi s-a apropiat ca un comediant care intră noaptea în cimitir, ascunzîndu-şi teama
prin mişcări de petrecăreţ. Dar, cînd leii erau gata să-l înşface sărind din bîrlog, el şi-a pus coada pe
spinare şi a alergat cu atîta energie şi disperare, încît şoferii s-au prăpădit de rîs.
Kimeu Mănda aduce iarăşi vorba de masai. Ne spune că leii se tem de suliţele lor. Acest trib
viteaz atacă leii, hipopotamii şi chiar elefanţii. Kimeu pretinde că masaii au mirosul leilor şi că leii,
cînd simt după miros un masai, se lasă păgubaşi şi se îndepărtează. Înaintăm pe marginea colinei şi
felinele se văd în văioagă, între tufe, ca şi cum ar fi strînse într-o grădină sau într-o menajerie. Aproape
pe negîndite, apar capete leo-nine ciufulite. Toţi ochii sînt aţintiţi la oglinda de apă, pe care o păzesc şi
o stăpînesc. Animalele însetate plătesc deseori cu viaţa o gură de apă, căci fiarele le lasă să se apropie
şi apoi le sar în grumaz, tocmai cînd îşi astîmpără arşiţa gîtului. Ne-am oprit lîngă un mascul bătrîn,
dormi-tînd în patul bălţii, fără nici o altă plăcere de viaţă decît aşteptarea prăzii. Gîfîia de căldură şi
căsca gura mare la cer. Alţi trei lei stăteau lungiţi într-o văgăună căptuşită cu rădăcini puternice, cu
ochii aţintiţi la baltă, răsuflînd osteniţi. Pîntecele le tresaltă, înaintînd prin stufăriş, maşina făcea să
trosnească crengile de merişori, pre-sînd flori violete sub anvelope. Iarba era tologită numai de lei.
Incinta leilor e locul cel mai scump din Amboseli, este izvorul gheţarului ce străjuieşte pe soclul lui la
înălţime, unde vitele vin să se spovedească, înainte de a crăpa de sete. Iar leii, ca nişte tîlhari în preajma
visteriei, aşteaptă ca animalele să dea peste ei, lăsînd impresia că le-ar fi fost încălcate teritoriile şi
sanctuarele.
Se lasă tăcerea şi calmul amiezii. Vîntul aduce zvonuri de tot felul: foşnete, ţîrîit de cosaşi,
ciripit. Păsări colibri vin şi ciugulesc direct din potirul florilor, ca nişte albine. Kilimandjaro s-a ascuns,
nevoind să înfrunte lumina puternică a zilei. Ne retragem din acest amfiteatru, simţind însă că fala
regelui animalelor se năruise în mintea noastră. Animalele slabe au suficiente mijloace ca să se apere şi
să trăiască în vecinătatea fiarelor feroce. Mai mult, aceste fiare le antrenează şi le ascut instinctele.
Desigur că, după căderea ploilor, care înviorează şi alte regiuni, turmele nu mai plătesc acelaşi tribut
leilor şi părăsesc vremelnic Amboseli, spre a bea apă din alte lacuri şi bălţi, pe care nimeni nu le
străjuieşte cu atîta străşnicie. Regele animalelor nu este puternic din cale-afară, e deseori laş, încet la
fugă, prea gros îmbrăcat pentru zonele ecuatoriale, împins la vicleşuguri spre a nu răbda de foame.
Reintrînd în marele teren de vînătoare, ne dăm seama că leoaica zănatică nu şi-a încetat cursa.
Ea se mişca în acelaşi ritm. Zebrele alergau în reprize, se opreau, se întorceau cu faţa, înaintau iarăşi,
hăituite de leoaica tenace, lacomă în dorinţe, slabă la fugă. Turma buimacă sforăia, tuşea din pricina
prafului înghiţit pe nări, se lăsa răsfirată, dar nu se despărţea de cele slabe, spre a le lăsa izolate şi
sacrificate. Am asistat astfel la ultima parte a unui galop fantastic. Ca nişte fantome vărgate, zebrele
lingeau savana dintr-un capăt în altul, dar nu se duceau prea departe, ci rămîneau în preajma acestor
locuri cunoscute şi ţinute sub supraveghere. Obosindu-şi victimele, prigonindu-le prin soarele ce frigea,
leoaica însăşi era istovită de atîta alergătură în urma copitelor sprintene ce ridicau perdele de praf.
Terenul e uscat, presărat cu smocuri de iarbă arsă. Trecînd pe lîngă boul ce strănuta ca un om, leoaica l-
a lăsat în pace. Nu se cheltuia în salturi şi nici nu-şi pierdea vremea bătîndu-se cu animale puternice,
preferîndu-le pe cele slabe şi lipsite de experienţă. Turmele sînt neliniştite, nu fug însă mai mult decît
trebuie şi, în răgazuri, continuă să pască, deoarece ştiu că timpul e scurt şi forţele trebuiesc reînnoite.
Dealtfel, iarba le înviorează gura secătuită de sete. Zebruţele strănută, dar îşi revin treptat, stau smirnă
şi aşteaptă altă provocare, cochete şi întrebătoare: mai vrei? mai fugim?
Agresoarea se mulţumeşte deocamdată doar cu priveliştea acestor mulţimi puse pe goană.
Cauciucurile trec peste oase, peste schelete mai vechi, urme ale altor ospeţe, căci savana este o
masă întinsă în permanenţă şi nimeni nu mai strînge resturile. Păuni cu ciuf şi coadă galbenă cutreieră
aeroportul. Auzim zbîrnîind un motor şi din urma noastră vedem cum se apropie la aterizare un avion
de pasageri, colorat ca un flaming. Pantalonul de vînt flutură, imensă sperietoare pe un catarg de epavă.
Aerul e dens şi lăptos, văzduhul fără transparenţă, soarele împrăştiat şi orb. Fără prezenţa munţilor
semeţi şi autoritari, aşezarea de la Amboseli ar deveni un simplu popas în deşert, în timp ce enormele
noastre emoţii s-ar preface într-o stare de aspră dezamăgire.

MOARTEA IMPALEI

Spre Namanga, vedem pe întinsul savanei numeroase turbioane de praf iscîndu-se din senin.
Mulţi masai, desculţi, purtînd beţe pe spate, se feresc din faţa maşinii, ne fac semne de salut şi
prietenie. Dar, după ce ne-au salutat cu braţele ridicate, doi păstori au aruncat suliţele după noi îndată
ce nu i-am mai privit. Una din aceste suliţe a căzut pe marginea şanţului şi a mai zvîcnit o dată, de
parcă ar fi fost vie.
Întîlnim animale răzleţe. Apoi, deodată încep să apară mirajele. Se înfăţişează sub munţii de
departe lacuri albastre, coaste marine, zepeline care se mişcă încet pe linia de jos a platoului. Se văd
munţi înecaţi în ape, antilope plutind ca păsările lacului Nakuru, fragmente de cer, şi un şir de arbori ca
mărgelele înşirate pe aţă, încît, dacă n-ai şti că eşti pradă iluziei, ai crede că te îndrepţi spre lacul
secătuit. Revăd în altă lumină aceleaşi imagini, reversibile, copaci cu cuiburi ca nişte undiţe cu păsări,
cu ciubucuri, turme uriaşe, muşuroaie ca nişte cuptoare de ars cărămida, şacali alergînd asemenea
cîinilor, păsări rotindu-se în zbor deasupra unui hoit. Am căutat să reperăm locul întîlnirii cu elefanţii
şi, luîndu-ne cu vorba, n-am mai observat podeţul. Vorbim despre animalele pe care le întîlnim în cale.
Zebra se mai numeşte hipotigru cu piele vărgată. Despre rinocer, Scripturile spun: „Crezi tu, aşadar că,
unicornul vrea să-ţi slujească? Crezi în el, pentru că e foarte puternic?" E un animal închis în pielea lui,
care, la unele specii din Asia, e o adevărată platoşă, delimitată precis pe zone, cu aspect metalic.
Dealtfel, din pielea rinocerului african se fac scuturi şi mese. Bătută cu piatra, capătă transparenţă şi
devine ca alabastrul. În Kenya se fac şi bastoane din pielea uscată a unicornului, care, dacă ar fi să-l
judeci după pielea lui tare ca o crustă nu-i nici mamifer, nici broască ţestoasă. Animal irascibil, nu
suferă să fie tulburat, mai ales la masă. După elefant, este cel mai puternic. Rinocerul alb cu două
coarne se numeşte Ceratotherium Simum, iar cel negru, tot cu două coarne, Ceratotherium diceros. Are
creierul mic, minte puţină, e socotit un animal prost şi stupid, răzbunător şi iraţional. Ajunge pînă la doi
metri înălţime. Are copite mari şi, pentru a-şi umple stomacul în lungime de un metru, devorează pînă
la trei chintale de vegetaţie pe săptămînă. Curios, are mirosul foarte delicat şi poate să perceapă
mirosuri fine şi vagi. Nătîng şi uşor de întărîtat, întrece în această privinţă toate animalele africane. A
fost zeificat în Egiptul Antic. I s-au făcut, pare-mi-se, monumente. Pliniu vorbeşte despre rinocerii
aduşi la Roma de Pompei, la sfîrşitul anului 61 î.e.n., pentru luptele din arenă. Era socotit inamic al
elefantului şi pus să lupte contra lui şi contra hipopotamilor. Marco Polo a văzut rinoceri în Sumatra şi
i-a numit lei cornuţi, Leul Cornut. Durer i-a făcut o xilogravură şi timp de două secole a fost singura
imagine a acestui animal care a circulat în Europa.
— Are capul alungit, cornul pînă la un metru şi jumătate lungime, cei mici pînă la douăzeci de
centimetri! spune Constantin. Mă întreb: ce nevoie are un asemenea animal de arme atât de redutabile?
Să apere o cetate de carne? Dar împotriva cui? Unde e minte puţină trebuie multă forţă brută. Numai
omul, dacă nu mă înşel, îl poate răpune. Are aspect enigmatic, cu capul lui enorm şi lung, lungindu-se
parcă de lene, spre a ajunge mai lesne la iarba pe care o paşte. Ochii lui mici sunt dispuşi lateral şi de
aceea cînd porneşte, o porneşte ca un bolid, fără să-şi schimbe direcţia. După ce şi-a fixat obiectivul,
merge fără să-l mai vadă. Deşi e atît de mătăhălos, e ager şi atinge patruzeci de kilometri pe oră. Paşte
savanele cu vegetaţie de înălţime medie.
— Se spune că e un animal nocturn.
— Nu, dar multe activităţi le desfăşoară în timpul nopţii, fiindcă suferă de căldură şi ziua doarme la
umbră. Umblă însoţit de păsări, e monogam şi trăieşte cincizeci de ani.
— Un inginer, constructor de drumuri şi poduri, povesteşte Panait, a pierdut cîteva maşini din pricina
rinocerilor. Se repezeau deseori cu coarnele şi distrugeau corturile. Ca să scape, maşinile se puneau în
mişcare, schimbîndu-şi direcţia şi vitezele. Capacitatea lui de lovire poate fi comparată cu aceea a unui
autocar. În Uganda a răsturnat un vagon de pe şine şi n-a păţit nimic.
— Se teme de foc?
— Nu, şi e periculos să faci focul noaptea în savană. Atacul lui nu este decît un sistem aparte de
examinare a lucrurilor, căci, după ce distruge un obiectiv, îl priveşte cu atenţie şi pleacă. Pe unde trece
cu botul lui mare, lasă cărări în iarbă, de parcă ar cosi. Un animal primitiv.
— Parcă s-ar înrudi cu dinozaurii din cuaternar.
— Aşa-i. De-a lungul veacurilor a rămas un necioplit cu expresie tîmpă, cu creţuri de buldog la urechi
şi sub corn, cu cearcăne sub ochi. Coarnele lui au forme şi dimensiuni felurite. De obicei, primul e lung
şi încovoiat, semănînd cu un corn de antilopă. Cu toate că e atît de rău şi obtuz, în unele rezervaţii
rinocerul se lasă călărit de oameni fără a protesta, ba chiar se arată satisfăcut şi prietenos.
— Ştiu că în China i se mai spune liocorno şi despre coarnele lui se credea, în antichitate, că au
proprietăţi medicale şi potente afrodisiace, ca şi aripioarele de rechin.
Ne oprim şi privim un rinocer ce porneşte somnoros la vale. Constantin îl numeşte cînd
rinocer, pe româneşte, cînd rinoceronte, pe italieneşte. Cunoaşte şi el legendele liocornului, Oryx
Beisa. El nu depăşeşte un metru lungime, are coarne înalte în formă de V, culoarea Isabelei pe spate,
picioarele şi capul albe. Preferă viaţa solitară, se luptă cu cîinii aşa că e uşor de prins. I se spune şi leul
cornut (liocorn).
Savana ne înfăţişează numeroase turme de antilope. Gazela este cea mai graţioasă din ele. În
peisajele vaste ale Africii, gazelele preferă să trăiască în preajma lui Kilimandjaro. Aici este cunoscută
varietatea saura, cu coarne-liră de cincizeci de centimetri, cu coada lungă ornată cu un ciuf, cu pielea
fină de culoare roşie-castanie, cu pete albe la dos şi pe burtă. Unele au blana trasată cu o dungă
întunecată la pîntece, pe flanc, de parcă ar fi cufundate într-o baie de altă culoare. Impala ascultă cu
cucernicie. Este ca un alergător care are toate simţurile treze şi, la cel mai mic semnal, o porneşte
nebuneşte. Cînd fuge, picioarele i se încrucişează, cele din spate cu cele din faţă alcătuind o capră,
peste care trupul se îndoaie. Toată pare alcătuită numai din picioare. Chiar şira spinării se distribuie
jumătate pe picioarele din faţă, jumătate pe cele din spate. Face salturi pînă la zece metri lungime.
Antilopa-girafă are ochi enormi, verzi-albăstrii, de parcă ar purta ochelari de soare. Expresia ei este
tristă, sperioasă, sfielnică, rugătoare, şi dacă, după un proverb african, chipul maimuţei inspiră rîsul,
chipul antilopei înduioşează. Sprinteneala o face să dea adevărate spectacole de balet în savane şi
păduri. Te şi miri cît de energică poate să fie, cît de mare îi este spaima de omul ce se apropie de dînsa,
cum 11 studiază de la distanţă, întorcîndu-şi doar capul, nu şi trupul, păstrînd tot timpul poziţia de fugă.
Dulce, cu urechile pîsloase, ca nişte scoici, cu beţişorul strîmb şi codiţa neterminată, cu micile copite
despicate, îmi inspiră comparaţia cu un flaming. I-am şi spus „flamingul terestru", mai ales cînd am
văzut gazelele sărind în grup, cu aceeaşi amplă şi aeriană mişcare, cu picioarele din spate întinse şi cu
cele din faţă strînse la piept, cu gîtul încordat ca un arc. Oare nu este acesta un zbor fără de aripi, totuşi
un zbor extraordinar, mimat, jucat, traducînd ideea elanului într-un chip cu adevărat sculptural? Nările
li sînt deschise, ochii avizi. Apoi iarăşi se opreşte, împietrită de spaimă, cu coarnele drepte, spiralate,
liriforme, curbe, de toate felurile. Dar repede îşi revine şi începe să pască aparent fără de grijă cu un
calm studiat şi îndelung trăit. Toată viaţa lor, în fond, se desfăşoară în acelasi chip: ca pe un teren de
alergări. Ele aşteaptă o poruncă şi pornesc singure sau în cîrd de-a lungul poienilor, pe coline, sub
păduri. Trăiesc în toată Africa şi sînt primele pe care le-am zărit şi în rezervaţia de la Nairobi, şi în
parcul de la Nakuru. Din Sahara pînă în Colonia Capului, soiuri diferite de antilope, cu mantila lor
galben-roşcată, cu pîntecele alb, cu flancurile vărgate în dîre puternice, cu cozile terminate în ciuf,
zboară în zigzag. Între ele vedem steeribuck-ul cu mantila roşie. Panait ne arată apoi un cîrd de antilope
pigmee, pe care ar fi vrut să le filmăm, dar n-am putut, deoarece erau prea rapide în mişcări şi
dispăreau iute între ierburi, ca nişte pisici. Ne-am uitat dezolaţi în urma lor, iar Panait a continuat:
— Sînt specii multe şi variate de antilope mari şi mici, toate însă au urechile înalte, mobile, picioare
sprintene, fiind extraordinar de bune la fugă. Silvocaprele sînt cele care par să zboare, atunci cînd fac
salturi, cu privirile aţintite înainte şi urechile încordate ca nişte cîrme. Nsamma, cum le numesc
vînătorii indigeni, trăiesc in savane, au coarnele ca şurubul sau ca sfredelul, ca nişte acolade.
Filantoba, una dintre cele mai mici antilope cunoscute, ne-a trecut poate de cîteva ori pe dinainte. E
gri-azurie, cu ochii mari, blînzi şi inteligenţi. Cred că am văzut şi puku, antilope cu coarne frumoase,
dar numai la masculi.
— Pentru că numai ei sînt încornoraţi.
— Mai cunosc dik-dik, o specie ce trăieşte pe litoralul Mării Roşii şi în Abisinia, la peste o mie şapte
sute de metri, sau gazela Isabella, antilopa-zebră din Nigeria şi saltarupe, pe care n-o afli decît în zona
muntoasă a Africii ecuatoriale, la peste două mii de metri. Cred că se găseşte şi pe aici. Priveliştea din
avion a unei turme de antilope poate să te ducă cu gîndul la un motiv decorativ. Uitaţi-vă: antilopa
neagră, cu coarne lungi, spiralate, unul din cele mai măreţe exemplare din Africa. Se foloseşte cu
energie şi disperare de coarne cînd este atacată.
Cînd oprim iarăşi la marginea savanei prăfoase, cîteva antilope addax iau act de prezenţa
noastră şi stau să asculte cu încordare zvonurile ce le trimitem în spaţiu. Au coarne puternice. La anticii
egipteni astfel de coarne apăreau pe capul zeilor, ale preoţilor sau regilor. Profund inelate, cu cîteva
ample spirale au aproape un metru lungime. În Sahara, antilopa addax cade lesne pradă
automobiliştilor, dar vînătoarea cu automobilul este socotită o barbarie a vieţii moderne, care pune
animalele în inferioritate în lupta lor cu omul, luîndu-le nu numai avantajul fugii, ci şi pe acela al
energiei ce o dezvoltă. Un animal bine fugărit cade şi nu se mai împotriveşte, căci, după cum se spune,
sălbăticiunile obosesc repede, pentru că desfăşoară toate forţele fără chibzuinţă. Chiar calul depăşeşte
aceste fiare, pentru că el are rezistenţă.
Constantin identifică antilopa hunter, beagragus hunteri, cu capul alungit, cu blana de
culoarea Isabellei. Cudu maggiore, cudu minore, portocaliu vărgat. Elanii sînt tot antilope şi între ei se
poate vorbi de capra-taur, tauro tragus corys, şi derbianus, elanul gigant. În timp ce admirăm antilopa-
girafă, cu gîtul lung, cu picioarele lungi, Constantin ne descrie o luptă între un gnu cu coama lungă,
care s-a văzut atacat de trei leoparzi cheetah:
— Îl vedeam cum stă cu capul plecat, iar viţelul, pe picioarele lui subţiri şi tremurătoare, privea de
aproape înfiorat către cele trei feline, care veneau din două părţi, cu splendidele lor cozi vărgate, drepte
ca nişte bastoane. Aveau capul mic, gura deschisă, muşcătură de pisică. În cîteva salturi scena s-a
schimbat. Viţelul a fost trîntit la pămînt, dar una dintre cheetahs a luat-o la goană, gonind cu capul
întors în urmă şi rînjind, în timp ce altă felină pîndea la coada antilopei, încordat, cu spinarea ca arcul,
cu coama zburlită, taurul-gnu îşi mirosea puiul. Alte cîteva mişcări fulgerătoare, şi vita se instala pe
picior de luptă, cu copitele bine înfipte în pămînt şi coarnele gata să izbească. O cheetah venea
prudentă din stînga. Altele două se repezeau împletindu-şi parcă picioarele, din partea dreaptă. Eram
gata să cred în biruinţa leoparzilor. Unul a ajuns cu capul deasupra viţelului căzut. Îl mirosea sau dădea
să-l muşte. Altul era în salt peste el şi al treilea zbura prin aer cu toate picioarele întinse. Gnu-ul era ca
un atlet, cu toţi muşchii încordaţi şi smocul de coamă nervos scuturat. Dar clipa de triumf a felinelor a
fost scurtă. Animalul atacat s-a pornit cu fruntea şi coarnele înainte. O cheetah părea să se scurgă, cu
burta lipită, alta era gata să înfrunte coarnele, stînd oblic, dar cu picioarele din spate încordate, a treia
alerga paralel cu gnu-ul, dînd să-l înşface de gît. Impactul s-a produs şi una dintre cheetah a fost
aruncată literalmente în aer, pe deasupra grumazului, alta împinsă cît colo, scotea praf de sub picioare,
cu coada întinsă şi făcută covrig la vîrf. A urmat altă înfruntare. Vedeam cum se ridică coarnele
antilopei ca nişte fulgere de la pămînt, despărţind leopardul de viţelul încolţit, sub privirile prudente ale
celorlalte două feline, care se păstrau la distanţă, gata să fugă, cu capetele întoarse şi rînjete rele. Scena
din junglă s-a încheiat cu izbînda antilopei. Ea şi-a luat viţelul şi s-a dus. Era o scenă profund umană,
dacă s-ar putea spune aşa: viţelul cu picioarele lui subţiri, cu trupul firav, cu coada între picioare, cu
corniţele mici, aplecate a umilinţă şi capul în pămînt, de parcă ar fi plîns ispăşit, iar pe urmele lui acel
gnu ostenit, gîfîind probabil şi cu limba scoasă, cu coada fluturînd, cu coama în sfîrşit pieptănată,
ducîndu-se în zare, în timp ce una din cheetah, cu pielea acoperită de pete cafenii, cu coada groasă ca
un odgon spînzurînd la pămînt, stătea puternică, grasă, în statură de repaos, privind cum se ducea prada
pe care pusese de cîteva ori gura. Ştiind că totul se încheiase, familia antilopei părăsea locul de
înfruntare fără orgoliu şi fără semeţie, parcă bătută, mîhnită şi întristată.
Antilopa-girafă se întinde vertical, cu picioarele dinainte pe o ramură, păscînd frunze sau
fructe direct din copaci. Are ceva uman în această ridicare pe verticală. Beţişorul ascuţit, feminin, ochii
cu globuri mari, coarnele spiralate, parcă prea multe şi mari ornamente pe căpşorul acesta delicat.
Privirea duioasă, te cuprinde mila s-o loveşti şi totuşi este atît de căutată, pentru că şi carnea ei e bună
de mîncat.
Antilopele bovine sînt mai puţin atrăgătoare. Au privirile sumbre şi ameninţătoare, după cum
li-e şi firea. Turmele de antilope fug, anima locurile, în timp ce fiarele se sperie mai greu şi sînt mai
prietenoase, iar leii, rinocerii nici nu dau însemnătate primejdiei şi nici nu-l iau în serios pe om. Nu se
feresc de maşini, nu cred în moarte. Antilopele, ca şi păsările, nu te lasă să te apropii de ele. Se feresc
de departe, fug dinaintea omului, se apără prin fugă înainte de a fi atacate. Am văzut sute şi sute. Cirezi
mari reacţionează imediat la orice mişcare din preajmă, dîndu-ne a înţelege, prin graba cu care o şterg
dinaintea noastră, cît de mult se tem şi cît de mult ar dori să nu ne stea în cale şi să nu ne supere. Unele
mari, surprinse pe drum, şovăiau şi, cînd încetineam mersul, se aruncau în goana mare, setoase de
spaţiu, săreau cu sprinteneală şanţul şi se duceau ca din puşcă prin ierburi. Coarnele văzute în cireadă
îmi sugerau o imagine de hieroglife vii, mişcîndu-se pe coala de hîrtie a savanei, misterioase. Uneori
mă gîndeam la frescele de la Tassili şi la frescele rupestre din paleolitic ale grotelor de la Lascaux. Mă
gîndeam la peşterea din Tanganyika descoperită înainte de război. Picturile arhaice de aici reprezintă
turme de impale roşii, girafe, oameni dansînd, cu capete şi trupuri alcătuite din linii, oameni în patru
labe scăldîndu-se, o luptă a elefantului cu omul, care trimitea o suliţă în ochii acestuia. Culori stinse,
roşii odată, culori negre. În culorile roşii, ca pămîntul locului, animalele şi oamenii erau dispuşi pe
întinsul frescei, unii reduşi la adevărate scheme. Un Michelangelo al capelelor sixtine primitive lucrase
aici cu aceeaşi îndemînare cu care marele maestru a reprodus lumea în mileniul nostru, şi n-aş putea să
spun că nu cunoştea legile vieţii şi canoanele artei, sau poate că tocmai atunci, în bezna istoriei, el
descoperise canoanele care l-au făcut pe marele artist al Renaşterii să dea capodopera sa. Un elefant
prins în plasă îmi reţinuse atenţia. Probabil că frescele de la Tassili sînt mult mai reuşite, dar acestea de
aici sînt apropiate de viaţă, încît avem impresia că se realizează chiar sub ochii noştri. Diferenţa dintre
picturile pe piele, pe lemn, pe piatră din alte secţii ale muzeului naţional, picturile pe scuturi făcute de
curînd arătau că între milenii distanţele erau mici şi că civilizaţia africană înaintase lent sau
încremenise mii de ani în aceeaşi poziţie, fără puterea de a se deplasa în spaţiu şi fără geniul necesar,
care rupe cu tradiţia şi duce pe o altă treaptă a creaţiei şi a vieţii. O civilizaţie staţionară, care însă a
reuşit să asimileze formele civilizaţiei moderne aproape spontan, dovadă exuberanţa şi structurile
complexe ale existenţei din Nairobi, acest oraş-paradis. Prehistoric Art in Tanganyika poate fi tot atît
de bine artă modernă în Tanganyika. Imaginile din peştera Kondoa-Irangi vin tocmai din epoca de
piatră şi nimic nu mă face să cred că peisajele pe care le străbatem s-au schimbat cu ceva de atunci
încoace.
Încă pe zi, am ajuns la Namanga şi ne-am oprit la tarabele cu mărgele, statuete, tobe,
pandantive. De-a lungul ultimului mileniu, africanii de pe coasta de est a continentului au preferat
ţesăturile şi mărgelele importate din diferite ţări ale lumii. Doritori de culori vii, de lucruri strălucitoare,
se împodobeau cu ele, dînd în schimb fildeş, coarne de rinocer, aur, piei de leu şi de leopard, căutate
mai cu seamă de neguţătorii de dincolo de ocean. Ei înşişi făceau mărgele din cochilii, din oase, din
coaja ouălor de struţ, din piatră colorată şi multe din cele găsite de arheologi au peste trei mii de ani
vechime. Mărgelele din sticlă strălucitoare veneau de altundeva, iar marile corăbii le aduceau din India
prin Golful Persic. Tot astfel era adus şi porţelanul. Prin mijlocirea acestor obiecte de podoabă,
arheologii stabilesc cronologia societăţii. În săpăturile de pe coasta Oceanului Indian, la Kilwa şi la
Gedi, s-au găsit peste zece mii de asemenea podoabe, care alcătuiesc primele obiecte de import ale
Africii. Unele tipuri de mărgele erau făcute din sticlă topită, turnată într-o matriţă şi învîrtită cu degetul
că într-o sfirlează (secolele XII—XIII). Aceeaşi masă de sticlă topită, încă fierbinte, era prinsă cu
cleştele şi prefăcută într-un tub lung şi fin. Mici bucăţele erau apoi sparte, reîncălzite pentru a se netezi
suprafeţele. Mărgelele în formă de bastonaşe sînt cele mai răspîndite şi apar mai frecvent în perioadele
tîrzii. Mai sînt şi azi de vînzare asemenea mărgele străvechi, de provenienţă feniciană sau romană,
multe însă imitate şi fără nici o valoare. La muzeu mai pot fi văzute mărgele din pietre semipreţioase
(în cea mai mare parte din cornalină), din cuarţ sau agată, fabricate pe coasta de est sau importate din
India. Din păcate, azi cea mai mare parte a mărgelelor de sticlă sînt importate din Europa şi ele
alcătuiesc o parte însemnată a negoţului făcut de tribul masailor.
La Namanga, masaii le înşiră pe cuiere şi rafturi, sub formă de coliere, de salbe fantastice, de
cercei puşi pe sîrmă, de pandative, de inele. Cumpărăm mărgele şi ne înveselim la gîndul că negrii ne
restituie nouă ceea ce primiseră altădată sub formă de daruri din partea albilor. Ni se arată o brăţară
frumos împletită şi înnodată, spunîndu-se că ar fi din păr de elefant. Nu-i decît nailon. Negresele se
tîrguiesc cu noi, ne încarcă mîinile cu tot felul de obiecte, ni le recomandă, sînt dispuse să lase la
jumătate de preţ, ceea ce părea că n-ar da uşor, te trag de haine, te ceartă dacă nu le onorezi, ca
florăresele bucureştene. Auzeam din gura lor, limpede, cum ne îngînau: tarabă, ţigancă, vino-ncoace,
mărgele, graniţă. Spiritul lor de imitaţie este extrem de dezvoltat. Ne maimuţăreau, repetau gesturi de-
ale noastre, îşi făceau semne de complicitate. Citisem undeva că indienii de pe Rio Paraguay, după ce i-
au văzut pe marinarii vasului de război Maracanha, şi-au pictat pe corp ancore şi epoleţi, nasturi şi
centiroane. Acelaşi lucru îl fac şi africanii. Pe drum treceau cei goi, sub veşminte sumare, şi li se
vedeau spinările, şoldurile. Urechile masailor erau încărcate de mărgele. Dacă n-ar fi avut ţinuta
demnă, mişcarea calmă şi măreaţă, statura perfectă, ai fi spus că sînt oameni scăpaţi dintr-o leprozerie,
trecînd cu oarecare fereală, privindu-ne de sus şi de departe. Aici, la Namanga, înţelegem cum pot să
migreze dintr-o ţară într-alta oameni fără identitate, pe care nici un recensămînt nu-i poate cuprinde şi
care nu se înscriu în nici o formă de organizare statală.
Ne despărţim de femeile ce vînd suveniruri şi ele ne urează: „Uhaeri!", ceea ce înseamnă „la
revedere”. Lăsăm drumul spre Arusha, în Tanzania, lăsăm Kilimandjaro, de unde pleacă rîul Tana,
rezultat din zăpezile topite şi ploi, ne mai oprim o clipă la Namanga Hotel, şi de acolo o apucăm spre
Nairobi, care înseamnă „apă bună". Rămîn în urma noastră gardenii, jacarande, cannas, fragipanni,
buganvilele din grădinile hotelului. Şoseaua bună i-a dat curaj lui Constantin, care a pus motorul la
viteza a treia şi a început să gonească cu şaptezeci de mile la oră. Deşi rare, maşinile întîlnite
semnalizează alarmate. La un moment dat, am văzut un Ford staţionînd. Dinăuntru ni s-au făcut semne,
arătîndu-se spre desişuri. Ne-am oprit, dar, cînd am întors capul, am zărit o motocicletă răsturnată în
şanţ. Am început să facem tot felul de supoziţii: de ce era motocicleta răsturnată? de ce ni se arată cu
mîna spre desişuri şi de ce bărbaţii din cealaltă maşină nu coborau? Să fi fost atacat motociclistul şi dus
în desiş? Să se fi accidentat, lovindu-se de vreun animal, iar acum să fi căzut pradă fiarelor? Nu ne mai
puteam întoarce, fiindcă maşina îşi defectase marche-arriere-ul şi am fi riscat să cădem în cine ştie ce
afacere neplăcută. Legile junglei sînt nemiloase. Ceea ce puteam să facem era să anunţăm primul post
de poliţie. A doua zi probabil ziarele urmau să consemneze întîmplarea nefericită. Dealtfel, n-a lipsit
mult să dăm noi înşine peste o girafă care păştea în şanţ şi, păşind deodată pe asfalt, cu picioarele ei
lungi, a făcut ca maşina să treacă pe sub botul ei ca pe sub un pod. Încă un pas şi intram în plin. Cu mai
puţină vervă Panait spune:
— Girafa este socotită unul din cele mai pitoreşti exemplare ale faunei.
— O distracţie a naturii! replică Constantin.
— Poate. Are ochii dulci, paşnici, gîtul ca un turn, picioarele puternic articulate, care în goană par să se
rupă.
— Sînt bizare.
— Dar demne şi elegante. Cel mai înalt dintre animale.
— Brehm, mi se pare, spune despre ea că are corp de cal, gît şi cocoaşă de cămilă, coada de măgar,
picioare de antilopă, piele de panteră, urechi de bou! adaug eu.
— Gîtul atinge doi metri, ca şi picioarele, iar intestinele măsoară şaptezeci şi cinci de metri. Ca la toate
animalele sălbatice, urechile sînt foarte importante, pentru că deosebesc şi interpretează zgomotele
periculoase. Ochii mari şi negri au o expresie inteligentă, reflectînd însuşi caracterul ei.
— Curios lucru, girafa e mută, deşi are limbă lungă de o jumătate de metru.
— Se pare că în epoca de rut scoate, totuşi, un anume behăit.
M-am uitat în urmă şi am zărit, în lumina farurilor ce veneau dinspre Nairobi, fuga animalului
speriat de noi. Fuga girafei, gîtul oblic, împins de trupul scurt şi de picioarele cu mişcări imprevizibile,
este tot ce poate fi mai curios. Pare un animal cu forme primitive, ca tirano-saurul, de pildă, bineînţeles
fără coada şi fără grosolănia lui. Triburile o vînează pentru carnea gustoasă şi pentru piele, iar
vertebrele cozii, arşicele, sînt folosite ca amulete.
Înaintînd în semiîntuneric, Constantin aprinde farurile şi. cu rîul de lumină în faţă, parcă
atacăm o zonă fără primejdie. Totuşi păsări mari sau şacali stîrniţi de vuietul motorului ori de luminile
agresive şi răscolitoare ale farurilor trec drumul în fugă. După ce am ieşit din Kajiado şi am mai gonit
vreo jumătate de oră, apropiindu-ne de Athi River, Constantin zice:
— Nici un cuvînt de laudă pentru maşină? Nici o apreciere? Ne-a dus cu bine şi ne aduce la fel. Ai spus
că se poate scrie în ea chiar în timpul mersului, atît de bun este lansajul...
îmi sta pe limbă să exclam: „nu zice hop pînă n-ai sărit", dar chiar în clipa aceea o namilă a
apărut subit în faţa parbrizului şi, recunoscînd o impală mare, am văzut că nu mai era nimic de făcut.
Constantin a scos o exclamaţie de surpriză şi părere de rău, în timp ce farul din stînga lovea pieptul
animalului şi se spărgea în cioburi. Şoldul impalei a intrat în mască îndoind-o, iar piciorul stîng a
pătruns sub ghilotina barei, care l-a şi retezat mai sus de genunchi. Coarnele spiralate au tremurat
semeţindu-se parcă şi, în momentul următor, ca un balot greu, impală se rostogolea în şanţul din stînga.
Maşina din sens opus a trecut fluturîndu-şi luminile, fără să oprească, după ce zăpăcise impală, iar noi
am frînat puternic şi am stopat la vreo cincizeci de metri de locul impactului.
Am observat că roţile nu prinseseră animalul sub ele şi aşteptam să-l vedem zbătîndu-se în
şanţ. Nici urmă de impală. Parcă nici nu s-ar fi produs puternica tamponare. Ne-am întors, am examinat
farul făcut ţăndări, am văzut masca îndoită, capota uşor gonflată, şi am înţeles că la o asemenea
lovitură nu exista scăpare. Constantin a intrat în desiş, luminîndu-şi calea cu o mică lanternă şi ţinînd
cuţitul pregătit pentru orice eventualitate. În timpul acesta, de dincolo de şosea se auzea chemarea
întrebătoare a impalei părăsite, perechea victimei noastre, dar nici un răget de durere sau vreo zbatere
de partea stîngă a şoselei, spre Nairobi. Se lăsase întunericul deplin. Norii nu mai reflectau lumina lor
sidefie şi atunci am întors maşina şi am manevrat volanul în aşa fel încît farul cel bun să răzbească în
brusă. Nimic.
Am lăsat maşina pe marginea şoselei, în sens opus, şi, după ce am scos cuţitul, am pornit
împreună cu Constantin în zona din faţă. Veneau diferite maşini şi şoferii ne vedeau umblînd în brusă,
ceea ce putea să pară suspect. Totuşi nimeni nu se gîndea să oprească. Aprindeam lanterna din vreme în
vreme. Tufişuri dese răsăreau din loc în loc şi ne înşelau, dîndu-ne impresia că acolo s-ar afla impală
lovită. Era limpede că nu căzuse moartă şi că apucase să se tîrască mai departe. Cîţi metri? Pînă unde o
mai ajutaseră puterile? Am înaintat vreo treizeci de paşi şi n-am văzut nici n-am auzit nimic. Ne-am
reîntors la maşină să vedem dacă fusese stropită de sînge. Nu. Panait ne ruga să o lăsăm în plata
Domnului şi să ştergem putina, fiindcă lovirea unui animal este o faptă gravă şi n-ar fi fost deloc plăcut
să avem de înfruntat acuzaţii. Gîndul că acest superb animal este încă viu şi va cădea pradă şacalilor şi
păsărilor carnivore ne împiedica să plecăm şi atunci ne-am decis să pătrundem mai adînc în brusă,
privind spre maşină şi căutînd să păstrăm linia perpendiculară cu drumul. Desigur, impală avea să caute
să se îndepărteze pe cea mai scurtă cale de locul ciocnirii cu bolidul nostru. Din vreme în vreme ne
opream locului şi ascultam. La un moment dat am auzit un zvîcnet scurt şi, privind în acea direcţie, am
zărit trupul animalului. O milă nesfîrşită ne-a cuprins atunci. Constantin a început să compătimească
blîndă impală, să-i vorbească de parcă ar fi fost om şi s-o întrebe cum de s-a zăpăcit şi a sărit înaintea
maşinii? Impală răsufla din greu. Sufla pe nări în nisipul brusei, ne privea scăpărînd din ochi şi încerca
să-şi tragă trupul, agăţîndu-se de un mal de pămînt cu picioarele din faţă. Unul din picioarele dindărăt
atîrna prins numai de piele, căci osul casant, dur ca sticla, se sfărmase în ţăndări. Totuşi nu sîngera prea
tare, iar blana nu era pătată. Am atins-o cu palma şi am simţit cum muşchii tremurau de atîta efort.
Erau moi, ca bătuţi, şi fierbinţi ca o sobă de teracotă. Pielea mirosea plăcut. Firele de păr scurte şi aspre
arătau ca o perie deasă. Dacă de obicei ea încearcă să-şi mascheze burta albă, spre a nu fi zărită lesne,
acum se lăsa în voia noastră, dîndu-şi seama că noi îi vom scurta chinurile. A mai tresăltat o dată, dintr-
un act reflex, apoi a stat şi a aşteptat s-o înjunghiem, punîndu-şi botul pe iarbă.
Am prins-o de coarnele spiralate. Şi coarnele erau calde. Constantin s-a gîndit să înfigă cuţitul
în bulbul rachidian, dar muşchii de la ceafă erau atît de oţeliţi, încît au respins lama. Împunsătura a
speriat animalul. Impală a dat să se zbată şi l-a rănit pe prietenul meu cu vîrful cornului, la degetul cel
mare. O rană ca de pumnal, subţire şi adîncă, ce avea să sîngereze şi să-i păteze pantalonii. Singura
soluţie era să-i tăiem beregata şi vîna jugulară. I-am pipătit gîtul. Vîna se umfla, animalul înghiţea în
sec. Gîtul era ca un şarpe viu, mlădios, musculos, prelung. Şovăiam amîndoi şi atunci l-am îndemnat să
încerce primul. Se disculpa: niciodată nu tăiase un animal, detesta vînătoarea, şi tocmai el să fie pus
într-o asemenea situaţie! Dar, în definitiv, el fusese cel care lovise, datoria lui era să-i scurteze
suferinţele. L-am văzut că se apleacă şi luminează ochii impalei. Avea buzele strînse şi figura
concentrată, solemnă. Nu ne mai gîndeam la leii şi pythonii care desigur populau această parte a
piesajului sălbatic. Era o mare imprudenţă, dar noi, preocupaţi de soarta animalului lovit, ne făceam
probleme de conştiinţă şi reproşuri zadarnice. Cînd din beznă a răsunat lătratul unui şacal, Constantin s-
a decis şi, potrivind cuţitul muiat în sînge de rinocer şi de leu, a apăsat cu putere de cîteva ori. Ţineam
impală de coarne şi simţeam că ajută ea însăşi împlinirea acestui sacrificiu, întinzîndu-se şi săltîndu-se.
De cîteva ori trupul ei a zvîcnit puternic şi din gît a început să-i gîlgîie sîngele. Apoi s-a auzit un
horcăit, ca şi cum ai fi suflat într-o sticlă de lampă sau într-un tub încărcat cu lichid. Impală încerca să
ragă, încerca să sune din gîtlejul ei ca dintr-un fagot, dar ce jalnic îi era efortul şi ce repede a fost
curmat acest sunet, pe măsură ce sîngele şuvoia fierbinte pe solul avid al brusei.
Lăsînd-o întinsă pe marginea gropii, am cercetat terenul. Un drumeag vechi trecea pe aproape
şi am fi putut să aducem maşina pînă aici. Ca şi cum s-ar fi grăbit să scape de povara acestei jertfe,
Constantin a mai privit o dată spre impală şi mi-a spus să lărgesc tăietura, pînă va aduce maşina. Mi-a
lăsat lanterna şi mi-a cerut să semnalizez în caz de primejdie. Rămas singur lîngă trupul cald al
animalului, am văzut cum dădea uşor din piciorul intact dindărăt şi atunci i-am lărgit rana la gît, pînă
cînd am simţit osul vertebrelor sub lamă. Nici nu mai era nevoie. Murise, după cea mai cutremurătoare
cursă făcută de-a lungul vieţii, cursa finală, de la maşină pînă la groapa de nisip, vreo două sute de
metri străbătuţi în do.uă său trei picioare. După cum ne sfătuise Panait, ar fi trebuit să o lăsăm acolo şi
să plecăm cît mai repede. Dar Constantin nu era omul care să fugă de complicaţii şi de pericole şi nici
nu ştia ce înseamnă teama de răspundere.
Singur, ascultam lătratul şacalilor (confundîndu-se lesne cu acela al cîinilor), căci ei simt,
adulmecă de la distanţe destul de mari mirosul sîngelui. Lătratul lor avea nuanţe plîngătoare, de parcă
cineva s-ar fi jucat cu poftele lor şi le-ar fi refuzat o plăcere satanică. Aşteptarea devenea fioroasă.
Auzeam greierii alarmişti, ca la Amboseli, dar şi zgomote pe care nu le puteam identifica. După ce
văzusem cum forfotesc în savană leii, elefanţii, zebrele, antilopele, uşor mi-i puteam închipui sosind şi
aici dintr-o clipă în alta. Desigur, nu era prea justificată teama mea, fiindcă fiarele nu se apropie cu
plăcere de om. Dar leoparzi existau şi despre şacali nici nu mai vorbesc. S-ar fi putut arunca asupra
mea, dacă i-aş fi împiedicat să atace leşul şi-mi dădeam seama că ar fi trebuit să ne disputăm leşul şi
numai asta nu aveam de gînd s-o fac. Aşteptăm şi ascultam. Am ieşit la drumul vechi, alb, gîndindu-mă
că pe acest drum voi zări mai lesne fiarele care s-ar apropia. Aprindeam din vreme în vreme lanterna şi
cercetam în preajmă: nimic. Dacă te gîndeşti, pare atît de neverosimil că tocmai tu ai putea să intri în
dinţii unei fiare, şi totuşi, chiar în acele zile cineva mi-a istorisit cum doi operatori de film îşi
instalaseră aparatele în brusă, unul în copac, altul într-o tranşee, şi au aşteptat sosirea felinelor. Plecînd
de la locul lui, cel din tranşee a pus aparatul pe filmare automată, şi tocmai în acele momente o sosit
leul sub arbore. Operatorul de sus a filmat şi, de teamă probabil, a scăpat aparatul în spinarea leului şi
îndată după aceea a căzut şi el la pămînt. Bineînţeles, fiara l-a devorat fără întîrziere, în timp ce
aparatul din tranşeu filma impasibil această scenă de groază.
Impală cu pîntecele alb ca o pasăre stătea la cîţiva metri, fără viaţă, îşi lăsase căpriorul dincolo
de şosea, iar acesta o chema din vreme în vreme cu disperare şi reproş. Nu ştiam de ce întîrzie
Constantin, dar el discuta cu Panait, care, desigur, se împotrivea să vîre maşina în brusă. Le auzeam
vocile. Treceau maşini ca fulgerul, după ce iluminau cîmpul crimei cu farurile lor, oricine putînd să
oprească şi să întrebe ce facem acolo. Clipele se măreau enorm. După un timp ce mi s-a părut foarte
lung, l-am auzit pe Constantin aproape, întrebîndu-mă dacă impală murise. Atunci, mi-a spus că nu
exista altă soluţie decît s-o tîrîm la maşină noi doi. Am apucat-o de picioarele dindărăt (piciorul zdrobit
atîrna ca o frînghie) şi am tras-o. Era foarte grea. Amîndoi nu o puteam ţine mai mult de treizeci de
secunde pe sus. Şi aşa, pe tăcute, vorbind aproape în şoaptă, am dus-o cîteva sute de metri, acoperind-o
cu fulgarinul, ca cei ce treceau pe şosea să nu priceapă despre ce este vorba, bănuindu-ne de braconaj.
Panait continua să stea deoparte şi mi-a mărturisit că tot ce se petrecea acolo era „caz de puşcărie". Nu
voia nici măcar să atingă impală, aşa că ne-am ostenit doar noi. Îmi pierdeam respiraţia, atît de mare
era efortul. Am aburcat-o pe platforma din spate a maşinii-asasine şi am acoperit-o cu husa. N-ar mai fi
fost necesar, deoarece Constantin era decis să plătească ori taxa de vînătoare, ori amenzile, dar să
obţină trofeul.
În drum spre Nairobi, duceam în maşină prada fără voie, vînătoarea noastră de imagini
prefăcîndu-se pînă la urmă într-o vînătoare reală, începuse ploaia şi pe ploaie am trecut prin dreptul
fabricii de ciment şi apoi ne-am înscris pe drumul aeroportului, într-un lung convoi de maşini care
veniseră să întîmpine o personalitate politică. Sus se vedeau luminile roşii ale unui jet, în timp ce noi,
jos, înaintam cu o prudenţă exagerată, ne furişam mai bine zis spre Nairobi, punînd ştergătoarele să
acţioneze spre a limpezi parbrizul.
Cu inima ceva mai uşoară, am discutat unde să cenă-tuim impala, fiindcă aşa n-o puteam lăsa
şi nici pe alţii nu-i puteam chema în complicitate. Ne-am decis să ne ducem la Panait acasă şi să o
tăiem în bucătărie. Pe la miezul nopţii trăgeam în curte, la scară, aburcam impala şi o tîram pe scări şi
coridoare. Apoi am suit-o pe masă la bucătărie şi am început s-o cenătuim. Nevasta lui Panait, cînd a
auzit că am trecut printr-un accident, s-a lăsat moale pe scaun, gata să leşine. Şi-a revenit cu greu în
fire, dar era nervoasă. Nu-i plăcea ceea ce se petrecuse şi felul cum am găsit noi de cuviinţă să
încheiem istoria. Pe urmă, tot ea a spus că se fac multe vînători în Kenya, încît ar fi caraghios să ne
preocupăm de consecinţele acestui nedorit sacrificiu.
După ce-am jupuit impala, lucru destul de anevoios, i-am scos măruntaiele şi le-am pus într-
un sac de plastic, iar pe urmă am împărţit carnea pe din două. Am fi fost gata să mîncăm primele
fripturi, dacă n-am fi observat că sub piele căprioara avea nişte pungi albe, pare-se ouăle unei insecte
parazitare, care dau apoi boli intestinale şi de ficat. Am stăruit să nu ne atingem de carne şi să ne
descotorosim de ea, cum am şi făcut. Am luat o ladă de carton încărcată de muşchi şi am pornit spre
casă. Pe drum, Constantin s-a gîndit la negrii lui şi a prelungit cursa spre Dagoretti, la Georges şi la
James. Străzile pustii, ude de ploaie, uliţele satului tăcute, îmbrăcate în verdeaţă, cu frunze de banan
coborît din loc în loc. Colibele şi casele răsăreau din aceste frunzare, pe drumul de pămînt care se
încolăcea mereu. Cînd am ajuns, Constantin a intrat în grădină cu lanterna aprinsă, sigur pe sine, de
parcă ar fi făcut de sute de ori aceleaşi gesturi şi acelaşi drum. L-a strigat pe James care, desigur,
dormea dus întins pe ţoluri în colibă, şi nici prin vis nu i se năzărea că noi îi aducem delicioasa carne de
impala, vreo treizeci de kilograme. S-a îmbrăcat repede, a ieşit în uliţă, s-a mirat cînd a zărit lada cu
carne, a spus că mănîncă impala şi că acele larve de insecte nu supravieţuiesc la o fiertură de două ore.
Ne-a asigurat, dealtfel, că toate animalele din Africa au asemenea paraziţi. Dar, înainte chiar de a fierbe
carnea, el avea s-o pună la uscat, sub streaşină, sărînd-o şi tratînd-o cu diferite ierburi. Pe la unu
noaptea am ajuns acasă. Alee a venit repede la maşină, a scos pielea şi a privit-o întinzînd-o în faţa
ochilor, şi chiar atunci a găsit o scîndură şi a prins-o în cuie, aşezînd-o pe terasă la uscat. A preluat
măruntaiele spre a le fierbe şi a le dă de mîncare cîinelui, în zilele următoare. Apoi, frînţi de oboseală,
ne-am dus cu toţii la culcare1.

1
Priveliştea Africii şi a animalelor ei mi-a procurat adesea momente de meditaţie cu privire la rosturile şi impasurile civilizaţiei.
Pornind de la legile naturii, diferite instituţii şi personalităţi vorbesc despre „situaţia gravă a omenirii” şi prevăd că atît creşterea
demografică, cît şi cea industrială „vor înceta cu siguranţă cel mal tîrziu pînă într-o sută de ani”. Modelele reale sînt adesea
ignorate sau insuficient studiate, alteori acceptate sau respinse pe temeiuri afective. Nu se citează adesea cazul lui Einstein care a
ignorat consecinţele teoriei cuantelor, deoarece socotea că „Dumnezeu nu joacă lumea la zaruri"? Oricum, nu se poate vorbi
despre o creştere nelimitată în biologie sau în economie. Un exemplu concludent luat din zoologie confirmă acest adevăr şi el
este extras din articolul lui Bertram G. Murray, Ce pot ecologii să-i înveţe pe economişti, publicat în The New York Thimes
Magazine:
„Asemenea curbe ale creşterii continue nu sînt necunoscute sistemelor biologice şi fizice. Cînd celulele din ţesuturile
animale continuă să se înmulţească, le numim canceroase. Creşterea lor nu este nelimitată. Ba chiar, în cele din urmă, ele ucid
organismul-gazdă. Populaţiile de animale care cresc împărtăşesc o soartă similară, o nimicire decisivă a populaţiei. Un exemplu
clasic îl constituie populaţia de cerbi şi căprioare ce locuieşte pe platoul Kaibab de pe marginea nordică a Marelui Canyon din
vestul Statelor Unite. În 1907, administratorii parcului de vînat au început să îndepărteze duşmanii naturali ai cerbilor şi
căprioarelor — cuguarii, lupii şi coioţii. Populaţia de căprioare a crescut rapid de la 4.000 de exemplare la circa 100.000 în 1924.
Această creştere a populaţiei a sărăcit în mod grav resursele mediului său ambiant şi, în cele din urmă, a dus la nimicirea ei. În
iernile anilor 1925 şi 1926, au murit de foame şi de boli 60.000 de căprioare. Populaţia a continuat să scadă fixîndu-se în cele din
urmă la circa 10.000."
 NUNTA AFRICANĂ

Împreună cu prietenii noştri din Dagoretti, am participat la partea finală a nunţii lui Daniel şi
Crace Mwangy, rudele lui Georges. Daniel este angajat al firmei americane YWCA, iar Crace lucrează
ca învăţătoare în sat. Amîndoi se consideră intelectuali. De dimineaţă avusese loc ceremonia religioasă,
iar apoi urmase masa şi dansurile în curtea şcolii, pe deal.
Se întuneca şi pe străzile din Dagoretti apusul era splendid, cu culorile roşietice şi norii
răspîndiţi în lungi fîşii peste savane şi crînguri. Străzile satului — simple grohotişuri — puneau la grea
încercare maşina şi de cîteva ori Constantin a stat să cumpănească şi chiar s-a dat jos, spre a cerceta
terenul şi a găsi partea cea mai potrivită de trecere. Copiii veneau în fugă să ne salute, părăsind colibele
rotunde şi micuţele case de lemn. Cîteva clipe am oprit la Georges şi el ne-a prezentat-o pe una din
soţiile sale (care avea să-l părăsească la o săptămînă după aceea, socotind că bărbatul ei nu cîştigă
suficient), pornind-o pe urmă mai departe, printre grădini lucrate la întîmplare, căci pentru ei înşişi
negrii nu se ostenesc sau nu au timp. Puţine plantaţii de bananieri, d»şi bananele constituie hrana
principală a locuitorilor. Garduri improvizate, case răzleţe, oameni care umblă parcă fără rost prin
ogrăzi.
După ce-am aburcat o pantă, ne-am oprit într-un fel de iarmaroc. Autobuze şi maşini parcaseră
pe drum sau pe o platformă în faţa şcolii moderne, fiind împodobite cu hîrtii colorate ca nişte
lampioane. Droaia de copii ne-a împresurat privind înăuntru. Ne salutau, purtau un fel de fascii lungi în
mînă şi strigau cît îi ţinea gura. Am urcat pe platformă. Se vedea că lumea se răzleţeşte şi pleacă spre
casă, dar tot rămăseseră destui. La masă participaseră peste o mie de invitaţi din localităţile din preajmă
şi din Nairobi, toţi bineînţeles din tribul kikuyu. Clădirea nouă a şcolii era destul de mare şi modernă.
Dar în dreapta ei se vedea un hambar lung de vreo patruzeci de metri, cu ferestre fără geamuri, cu uşi
fără uşi, un fel de magazie sau un depozit, înăuntru se lucra ceva. Aveam impresia că acolo fuseseră
instalate mesele, dar probabil că erau bucătăriile. Femeile strîngeau văsăria: ligheane de tot felul, căni
de plastic, căni de lut sau de metal, punîndu-le într-un fel de pături şi ducîndu-le cu spatele. O ceată de
copii se strînsese ca un cîrd de păsări întinzînd mîinile spre bărbatul ce adusese caramele. Cînd am
ajuns în dreptul lui, l-am văzut aruncînd în sus pumni de dulciuri. Copiii se năpusteau, se tîrau pe brînci
şi culegeau prada, ţipînd fericiţi.
Am trecut de-a lungul terenului, pe lîngă catargul din centru, simţindu-mă ca într-o tabără de
vară. La capătul şiragului de barăci, ce reprezenta vechea şcoală, erau strînse bănci noi şi vechi,
rînduite ca la teatru în jurul unei mese acoperite. Acolo stăteau mireasa, în alb, cu voaluri, şi mirele
îmbrăcat în haine azurii. El era înalt, subţire, ea mai scundă, cu figură stilată şi interiorizată. Pe masă se
aflau o tolbă cu bani, cîteva vase, flori, iar mireasa şi mirele continuau să aştepte daruri. În faţa lor, pe
iarbă, fusese instalată mobila: un dulap, un pat-studio învelit încă în polietilenă, o maşină de gătit cu
gaz, lighene, căldări, vase de bucătărie, covoare şi ceva metraje. Cam tot ceea ce ar trebui la început
unei tinere familii pentru o cameră şi o bucătărie. Mirii păreau mulţumiţi de recolta de cadouri. I-am
fotografiat, ne-am fotografiat cu ei, apoi cu domnişoarele de onoare, trei la număr, toate trei îmbrăcate
în rochii lungi, despicate în faţă, dintr-un material roz-portocaliu. Aveau tichiuţe pe cap şi mănuşi albe
pînă la coate. Mergeau tot timpul împreună şi erau foarte mîndre de atribuţiile lor. Cea mai drăguţă,
poate de paisprezece sau cincisprezece ani, se numea lunes Wangari. Surîdea, avea ochii veseli şi vii,
mîini subţiri şi fine, capul mic, bineînţeles tuciuriu. Ea avea să fie eroina părţii finale a nunţii, deoarece,
după ce ne-am întors la Nairobi, domnişoarelor li s-a oferit o sticlă de Martini. Lăsîndu-se înşelate de
savoarea băuturii, domnişoarele de onoare, şi mai ales lunes, aveau să se îmbete. Sus, la Dagoretti, cele
trei domnişoare arătau bine şi umblau peste tot în „uniformă" lor, primind complimente de la toată
lumea şi lăsîndu-se fotografiate. Băieţii noştri i-au cerut lui Constantin să-i lase să care şi să aibă grijă
de aparate, să ducă servieta cu magnetofonul, pentru ca lumea să-i socotească „directori" şi „oameni
ajunşi". Nimic nu li se părea imposibil, deşi rîdeau uneori de situaţia lor comică. Aveau tot timpul grijă
de lucrurile noastre, luaseră cheile maşinii, stăteau în maşină, pătrunşi de simţul solidarităţii tribale.
După ce nunta s-a încheiat, copiii au început să care cu rîvnă băncile în clase. Unii încărcau
cadourile într-o furgonetă, alţii se îndreptau spre case, după ce făcuseră ordine în şcoala-hambar.
Mirele ne-a rugat să transportăm cîţiva invitaţi în oraş. Constantin s-a gîndit puţin şi i-a spus:
— Băieţi avem. O să luăm un cîrd de fete, pentru că fetele sînt mai uşoare şi pot sta şi în braţe.
Cît timp am mai întîrziat la spartul nunţii, pînă s-a lăsat întunericul, grupuri diferite de băieţi şi
fete ne-au rugat să-i fotografiem cu flash-ul şi nu o dată ţipau de plăcere şi bucurie. O nepoată a lui
James, nu mai mare de şapte ani, se lipea tremurînd de emoţie de Constantin, îşi aşeza obrajii pe mîna
lui, impresionîndu-1 cu aceste dovezi de afecţiune, căci negrii sînt plini de temperament şi extrem de
delicaţi şi calzi în manifestările lor de dragoste. El i-a dat bani, a mîngîiat-o, a ridicat-o în braţe, apoi
ne-am îndreptat cu toţii spre maşină. Am găsit-o încărcată peste măsură. În faţa s-au suit două fete de
vreo treisprezece ani, care se ţineau în braţe una pe alta. În spate se aflau cei trei băieţi, James Georges
şi Stanley, fiecare cu cîte o fată în braţe, iar pe platforma din spate se mai înghesuiseră alte patru fete,
cărora li se vedeau doar capetele negre şi bucălate.
Maşina s-a urnit cu greu. Arcurile ţineau, cu toate că încărcasem aproape o tonă de oameni.
Fetele chiţcăiau de plăcere. Erau pregătite pentru veselie. Le încînta faptul că aveau să ajungă la
petrecere în oraş înaintea celorlalţi. Ca să fi mers pe jos, aveau de făcut vreo patru ore. Şi cu maşina am
făcut jumătate de oră pînă în centrul capitalei, dar apoi am rătăcit o vreme, căci Georges şi James nu
dădeau peste acel local unde urma să fie găzduită nunta. Cu greu am nimerit în piaţa Makongheni, unde
se afla cinematograful Karoleni Hali. Aici, vreo sută de oameni priveau la un televizor instalat în locul
ecranului. Am tras maşina în dreptul cinematografului, l-am vizitat, apoi ne-am dus la Siaurimoio Hali,
unde urma să se desfăşoare petrecerea, dar n-am văzut nuntaşii. Ne-am plimbat prin piaţă, în timp ce
fetele se rezemaseră la rînd de o maşină şi rămăseseră acolo, de parcă ar fi fost de vînzare. Dealtfel,
peste tot fetele sînt lăsate singure, grămadă, să aştepte, în timp ce bărbaţii umblă pretutindeni. Iar fetele
erau răbdătoare, tăcute şi sfioase, timide şi cuviincioase, mai toate sub douăzeci de ani, căutîndu-şi un
mire. Am înconjurat piaţa prăfuită, cu dughene mici, cu baruri pline, lucru tipic pentru viaţa africană.
Ceea ce m-a impresionat mai mult au fost două baruri. Fiecare dintre ele avea cîte un tonomat.
În local, dacă se rătăcea ici şi colo cîte o femeie, ea era probabil de „meserie", stînd la masă în
aşteptare. În schimb, bărbaţii puneau stăpînire pe toate mesele şi se adunau ca muştele în jurul
tonomatului. Aici dansau fie cu o sticlă sau un pahar în mînă, fie fără nimic, privind licăririle becurilor
din interiorul aparatului. Scena avea deplin mister, căci ei erau tăcuţi, surîzători, beatificaţi. Mimau
întîmplări din viaţa lor şi parcă se spovedeau, Stăpîniţi de o mare bucurie interioară. Văzîndu-mă, mă
măsurau lung, îmi surîdeau, de parcă mi-ar fi vorbit şi parcă rn-ar fi invitat la petrecerea lor. Făceau
mişcări unduioase. Trupul lor era graţios. Mîinile se întindeau încet, ca şi cum ar fi despletit o urzeală,
gîtul li se frîngea şi capul li se ridica semeţ. Picioarele li se mlădiau mereu. Dădeau senzaţia că ar fi
alergat stînd însă pe loc. Era deci suficient un tonomat, ca aceşti oameni să viseze. Nici dacă ar fi avut
cîte o fecioară în braţe n-ar fi părut atît de fericiţi. Ochii le străluceau de o fericire intensă şi secretă,
necunoscută mie. Nu se desprindeau de lîngă aparat, decît după ce se terminau banii înghiţiţi şi muzica
înceta. Dealtfel, tonomatul era totemul, era zeitatea căreia i se închinau şi căreia îi aduceau ofrande. Era
idolul care le oferea plăceri fără de nume, cele care îi cufundau în extaz şi în adoraţie, dar în chip
decent, potolit şi fără violenţe, cu graţie de antilope şi duioşie umană. A doua oară cînd am deschis uşa,
roiul din jurul tonomatului mi-a făcut loc şi m-a invitat prin semne să intru şi eu în jocul de lumini
fascinante, cu discurile ce se ridicau singure şi se instalau tot aşa, scoţînd sunete curioase de junglă şi
savană africană, pe care ei le înţelegeau din instinct şi care îi îndemnau la această cucernică şi solitară
petrecere. Rar am văzut un act gratuit mai elevat decît acesta — totul petrecîndu-se în interiorul
sufletului şi nimic exprimat carnal sau trivializat. Dealtfel, acelaşi lucru aveam să-l remarc ceva mai
tîrziu la nuntă, unde deodată se ridica de pe scaun cîte un tînăr şi pornea singur, cu mişcări bizare,
strîngîndu-şi braţele pe lîngă trup, alungindu-le în sus, apoi scuturîndu-şi umerii şi şoldurile, capul şi
picioarele, de parcă s-ar; fi rupt în bucăţi, cu figură tristă sau extaziată, încît tot timpul dădea impresia
că se uită la cineva sau la ceva, contemplînd şi admirînd.
Cînd am reintrat în Siaurimoio Hali, am văzut nuntaşii înşiraţi pe scaune metalice, ca la un
spectacol. Se montase un magnetofon şi se făcuse un careu liber în mijlocul sălii. Multe scaune înşirate
de jur împrejurul pereţilor cu oameni „la priveală". Unii tineri dansau cîte doi, făcînd tot felul de
maimuţăreli, mai ales un băiat cu pălărie de cowboy-safari. Acesta avea să vină la mine, după un timp,
îndemnîndu-mă să-mi aleg o negresă şi să dansez. Ba mi-a adus cîteva fete, căutînd să mi le pună în
braţe şi determinîndu-mă să apelez la tot felul de subterfugii, pentru a scăpa. Nu mă gîndeam la faptul
că urmarea fiecărui dans trebuie să fie o învoială sentimentală, ci la faptul că mi-era imposibil să repet
mişcările echilibristice ale acestor dansatori. Aici bărbaţii nu se angajau oricum şi cu oricine. Unii
dansau din obligaţie, alţii dansau singuri sau cu alţi bărbaţi, pînă se decideau să rămînă cu o fată. Iar
fetele stăteau toate ca nişte bibelouri în vitrină, aşteptînd să fie alese şi dansate.
Mai întîi, am încercat să ne familiarizăm cu locul. Ne-am dus în sala de alături, unde, după ce
s-a terminat filmul la televizor, băieţii s-au apucat să bată o minge şi să joace fotbal. În sala de dans
mirii au venit mai tîrziu, abia după ce s-a pregătit un fel de bufet în care nu se servea decît băutură. Aici
am fost invitaţi să trecem şi să luăm cîte o sticlă de bere. Difuzoarele urlau, iar Georges, care se
învârtea pe lîngă masa centrală, căuta să potrivească un scaun în locul piciorului lipsă. Apoi a venit la
mine şi mi-a spus că ar fi bine să încerc şi eu să dansez kikuyu, adică să fac scălîmbăieli de unul singur,
ca un maimuţoi. Mi-ar fi fost imposibil să trec la asemenea încercări. Cei doi tineri care ocupau la un
moment dat salonul de dans îşi ciocneau genunchii, îşi scuturau trupul, Stăpîniţi de tremurici. Dansurile
tribale erau degradate. Muzica benzii de magnetofon conţinea prelucrări după muzica neagră. Uneori
fredonau şi dansatorii melodiile. Ritmurile cu anume lentoare şi graţie, cu melancolia africană,
îmbătau. Scenariul lor îi ajuta să improvizeze mişcări dintre cele mai neaşteptate. Dansau detaşaţi,
ţinîndu-se la distanţă, dar unii se prindeau de umeri sau de talie şi se roteau perechi. Un tînăr blond, cu
figură de explorator cu barbişon, sărea în sus, de parcă ar fi fost muşcat de şarpe. Domnişoarele de
onoare nu voiau să intre în joc. Stăteau la un loc, mergeau în cîrd ca păsările, una trăgînd-o după sine
pe cealaltă. Totul s-a stricat în clipa în care lunes s-a îmbătat şi a trebuit să fie tratată altfel. Probabil că
era rudă cu mireasa, deoarece i se arată şi cinstire, şi atenţie, lunes a început să bocească şi prietenii au
dus-o în maşină şi au închis-o înăutru, gîndindu-se că va adormi şi-i va trece, însăşi mireasa era
cuprinsă de milă şi căinţă şi încerca să o consoleze. Fata însă nu voia să se ducă acasă, deşi abia se mai
putea ţine pe picioare şi mereu venea cineva s-o sprijine. În maşină, lunes s-a apucat să ţipe şi să se dea
cu capul de ferestre. Atunci mireasa a scos-o afară şi a mîngîiat-o. Odată scăpată, fata s-a pornit spre
noi (ne aflam în grădină, lîngă propria noastră maşină, adusă aici de James spre a o pune în siguranţă)
şi a căzut în genunchi în iarbă. Era disperată şi nu pricepea de ce o persecutau forţele oculte. Şi-a pus
capul în poale hohotind. Ridicată de jos, ea s-a apropiat de Constantin şi i-a răspuns la cîteva întrebări
cu glas duios. Pe urmă, s-a dus iarăşi înăuntru, ca scăpată din balamuc. Noi discutam cu cineva care
voia să ne certe, deoarece, trăgînd maşina în grădină, alături de maşina mirilor, am făcut un lucru ce nu
se cuvenea, însuşi mirele a fost nevoit să intervină, spre a curma patima acestui necunoscut de a pune
ordine şi de a dă sentinţe. Lesne se poate erija oricine în paznic sau interpret al legii, ajungînd cîteva
repere, în cazul de faţă: respectul datorat maşinii principale şi gîndul că intruşii pot răpi siguranţa şi
demnitatea personajelor alese.
Toastul mirilor s-a făcut îndată după această scenă melodramatică. Mirele a desfundat o sticlă
de şampanie, a turnat cîte o picătură în paharele celor peste o sută de invitaţi, a ciocnit cu toţii şi pe
urmă a deschis dansul nupţial, urmat de un întreg vălmăşag. Miros de tutun, de sudoare, harababură ca
într-un han de ţară. Surprins că dansurile şi manifestările nu aveau nimic brutal şi urît, urmăream
graţioasele perechi şi pantomima lor. Ca să scap totuşi de insistenţele celor ce voiau să mă distreze, am
părăsit sala şi nu m-am mai întors. Am rătăcit pe Ukamba Road şi pe Njia Kuu Road, cele două străzi
ce se întretăiau înainte de a dă în piaţă. M-au văzut însă cei dinăuntru. M-au urmărit şi au trimis o
domnişoară că mă cheme în sală. Bărbatul sau amantul ei o însoţea cu o sticlă de bere. Misterios, dansa
pe lîngă noi, iar fata îl dojenea. Băieţii treceau şi, ca din nebăgare de seamă, încercau să-mi împingă
fata în braţe şi să mă facă s-o mîngîi. Fata se uita la mine surîzînd cu toţi dinţii ei albi, cu gura enormă
ca o mască şi cu ochii focoşi. Descurajată, m-a lăsat să mă întorc la maşină. Era tîrziu, şi Constantin s-a
decis să plecăm acasă. Cei trei băieţi, motivînd că li se făcuse foame şi sete, ne-au cerut să-î luăm cu
noi. Atunci, Constantin s-a gîndit să le ofere o masă, în toiul nopţii. Am găsit la baruri bere şi am luat
două lăzi. Am găsit carne, pîine şi prăjituri şi la ora două ne-am îndreptat spre Matheson Road. Băieţii
ne-au rugat să le îngăduim să-şi aducă şi două prietene, pe Mary şi pe Esther. Trezit din somn, Alee nu
s-a arătat deloc încîntat de această societate în vizită nocturnă. Degeaba i-am spus că Esther este
verişoara mirelui, că are cincisprezece ani, că era mamă de la treisprezece ani. Degeaba i-am prezentat-
o pe Mary, care împlinise de curînd optsprezece ani şi era casieriţă la un magazin, aşa cum Esther era
funcţionară la o agenţie de transport. Amîndouă erau fete cu şcoală, ştiau să scrie, să citească şi să
vorbească englezeşte, îmi făcea impresia că Alee fie că ne socotea proşti, deoarece acceptam în
bungalowul luxos nişte haimanale din tribul kikuyu, fie că nu-i convenea, ca membru al tribului luo, să
facă pe sluga acestor oameni de nimic. Sau poate că nu-l încînta deloc timpul pierdut în miez de noapte
pentru servit şi pentru prepararea mesei.
În timpul acesta, băieţii se arătau încîntaţi. Se uitau cu prudenţă la Alee, cu respect chiar, ca la
un personaj important al casei, un fel de-al doilea amfitrion, şi căutau să nu-l jignească cu pretenţiile
lor. Se serveau singuri şi au băut fără efort o ladă de bere. Constantin a pus discuri, a prefăcut living-
room-ul în sală de dans şi, cîtă vreme Alee era ocupat cu bucătăria, africanii ne-au oferit un adevărat
spectacol. La un moment dat, James s-a lăsat pe spate, pe perna de piele, şi s-a dat peste cap ca un
clown, exprimîndu-şi în felul acesta bucuria şi răsfăţul. Geo. ges şi fratele lui James au dansat pe rînd
singuri, apoi împreună, apoi cu fetele. Beau bere fără să se tocmească şi gustau whisky cu grijă şi cu
religiozitate. Mary şi Esther n-au prea băut, deşi au primit ginul şi îşi muiau buzele în pahar din vreme
în vreme. În luminile surdinizate, părea că am fi fost într-un bar de noapte, liniştit, cuviincios şi
elegant. Fetele au vrut să vadă baia şi apartamentul de sus. S-au dus împreună şi s-au întors fără să
comunice vreo impresie. Poate că socoteau de prost-gust să se arate uimite sau impresionate. S-au
aşezat pe sofa şi surîdeau amîndouă mereu. Apoi, Alee a anunţat că pune masa şi Constantin ne-a
rînduit după toate regulele etichetei. Băieţii şi fetele urmăreau fiecare gest al nostru. Ne pîndeau cu
discreţie şi repetau întocmai lecţia ce li se oferea. Erau flămînzi, dar nu arătau, şi li s-a părut că masa e
foarte lungă, un adevărat ospăţ de la care n-au lipsit brînzeturile, prăjiturile, fructele şi cafeaua.
Din cînd în cînd examinam chipurile şi gesturile celor două fete. Erau îmbrăcate modest, cu
rochii de stambă şi pulovere colorate. Mary îşi pierduse pe drum un cercel şi îşi rupsese ciorapii-
pantoloni. Esther, mai firavă şi mai sfioasă, deşi avea un copil, a confundat ceaşca şi strecu-rătoarea şi
s-a trezit cu farfuria plină de ceai. Ţinea lot timpul alături de dînsa un mic aparat de radio şi îl făcea să
cînte. Dezolante erau buzele lor enorme, bărbăteşti şi grosolane, pe lîngă nasul şi ochii destul de fin
desenaţi. Părul tuns scurt, de un centimetru, le acoperea capul ca o bască de pîslă, iar peste acest păr,
care nu putea fi nici pieptănat, dar nici încîlcit, ele şi-au prins la plecare cîte un batic.
Constantin a vrut să-i culce jos, în hol, dar ei n-au acceptat. Voiau să li se împrumute maşina,
iar Constantin a priceput dorinţa lor şi i-a invitat să se urce şi să-i ducă acasă, la Dagoretti. Erau nespus
de mulţumiţi. Vorbeau cîntînd, îi puneau lui Constantin întrebări care fac plăcere oricărui om şi-i
dădeau astfel prilejul să povestească sau să dea explicaţii care, după părerea lor, îi măguleau orgoliul.
Nu făceau obrăznicii, iar glumele lor pe seama noastră erau cuviincioase şi uneori surprinzător de
inteligente.
I-am lăsat pe rînd în grădini, sub palmieri sau sub bambuşi, în diferite puncte ale suburbiei
Dagoretti, iar fetele s-au dus împreună, probabil culcîndu-se în aceeaşi colibă, pentru a fi gata a doua zi
dimineaţa să prindă maşina şi să ajungă la timp la serviciu.

LA ŢĂRMUL OCEANULUI INDIAN

— Ce ştiaţi despre Kenya, înainte de a veni aici? l-am întrebat pe un inginer care lucra la Mombasa.
— Nimic. Cîteva noţiuni generale. Trebuia să plec în Chile. În loc de Chile, am ajuns în Africa. Ştiam
că e o ţară de limbă engleză şi mă aflam în încurcătură. Mi s-a spus că nu mă pot descurca defel cu
franceza şi aşa a fost. În luna septembrie a anului 1970, am pornit spre Kenya. Priveam din avion
insulele însorite, nuanţele infinite de albastru şi verde ale Mediteranei, solul roşu continental. M-am
trezit apoi într-un ocean galben, care nu era decît deşert. Am văzut, în cele trei zile de popas la Cairo»
piramidele, moscheea de alabastru, cartierele vechi.
— Deci, aţi ajuns la Nairobi. Singur?
— La Nairobi am ajuns singur. Mai întîi am avut dificultăţi cu vameşii care îmi vorbeau şi eu nu-i
înţelegeam. Aveam o viză de asistenţă tehnică şi, pînă la urmă, mi s-a dat cea de intrare. Pe aeroport mă
aştepta şeful Reprezentanţei economice, Panait, conducătorul colectivului. Timp de o săptămînă m-am
familiarizat cu oraşul Nairobi, fiind prezentat autorităţilor. Pe douăzeci şi unu septembrie am pornit
spre Mombasa şi am tras la Hotel Castle. Nerăbdător, în ziua următoare am făcut o investigaţie în zona
zăcămîntului, cu un IMS. Maşina fusese expusă la tîrgul din Nairobi şi am preluat-o noi. Eram
impresionat de vegetaţia bogată şi de locuitorii ţărmului. Orice atingere de plantă mă făcea însă să
tresar. Eram avertizaţi de pericolul şerpilor, care sînt de multe specii, frumos coloraţi, dar extrem de
veninoşi. Un alt pericol îl constituia căderea nucilor de cocos. O nucă de peste un kilogram, dacă îţi
cade în cap de la zece metri înălţime, te omoară.
— Aţi pomenit despre şerpi.
— Şerpii erau coşmarul nostru şi al africanilor! în fiecare zi ucideam cîte şapte sau zece şerpi, de la
şarpele rapid, cel ce trăieşte în ciorchinele de banane, extraordinar de veninos, pînă la cobre de toate
speciile. Am trecut şi eu prin grele încercări. La cîteva luni, m-am dus să vizitez o grădină botanică
amenajată de municipalitatea din Mombasa, la vreo şaisprezece kilometri distanţă. În această grădină
puteai să vezi flora africană în adevărata ei splendoare. Aplecîndu-mă către o cală roşie, am observat că
din spatele ei a început să se ridice un şarpe. Era o cobră scuipătoare. Poate să-ţi arunce veninul în ochi
de la trei metri distanţă. Negrul care mă însoţea a apucat să-mi dea brînci. În clipa cînd m-am
dezechilibrat, veninul mi-a căzut pe umăr. Am pornit îngrozit spre ieşirea din seră şi tocmai în uşă am
dat de un şarpe mic. Spaima a sporit şi dorinţa mea de a mă vedea scăpat de vraja vegetaţiei nu m-a
părăsit. Lucruri din acestea se petreceau zilnic.
— Aţi trăit mereu sub imperiul acestei stări terifiante?
— Nu. Groaza de şerpi n-am avut-o decît în primul an. După aceea ne-am obişnuit, dar mai ales am
învăţat să preîntîmpinăm eventualele atacuri, îi şi simţeam după miros. Şerpii emană un miros puternic
de mosc, iar acest miros îl au şi negrii. Uneori mosc amestecat cu usturoi. Te trăsnea un miros în faţă şi
atunci aşteptai să vezi din care parte începe să apară ceva. Mai mult, se forma şi ochiul şi distingeam
coloritul de şarpe de la distanţă, printre buruiene. Apoi cunoşteam şi sunetul cu care se tîrau prin
buruieni. Treptat, ne adaptam, căci Africa te supune la încercări multiple.
— Am auzit că nici scorpionii nu se lasă mai prejos.
— Într-adevăr, îi găseam şi în oraş, în locuinţe. Un topograf a fost muşcat de două ori de scorpion şi a
trecut prin chinuri groaznice. Odată, pe cînd făcea curat într-o debara. Nici n-a simţit cînd s-a petrecut
înveninarea. A simţit doar că i se umflă piciorul. A doua oară scorpionul l-a apucat de ceafă, pe cînd
dormea. Aprinzînd lumina, l-a zărit cum se precipită pe pernă. L-am salvat ducîndu-i imediat la spital şi
injectîndu-1 cu antidot special. Eram dotaţi cu truse, fiecare membru al echipei, cu două seringi şi două
feluri de seruri pentru şerpi negri şi pentru şerpi verzi. Era incomod să porţi la tine seringile, dar nu
aveam ce face. Şerpii intrau în camere, pătrundeau la instalaţia de preparare. Îi ucideam, altceva nu
aveam de făcut. Constituiau un pericol la orice pas şi în orice clipă. La noi şerpii nu stau în pomi, poate
doar la Cazane, unde viperele umblă pe stînci şi îţi pot cădea în cap. Aici stau în pomi, umblă şi pe sol.
Sînt două specii interesante: pafer adder, o viperă leneşă, care stă nemişcată în iarbă, dar cînd te-ai
apropiat şi te-a simţit, capătă o viteză extraordinară; şi mamba verde sau mamba neagra, care umblă
noaptea cu capul sus, cam la jumătate de metru, şi ce întîlneşte la acest nivel muşcă. Pericolul deci nu e
numai de jos, ci şi din văzduh. Negrii sînt de-a dreptul înnebuniţi de şerpi. Cînd spui Nioka! sînt în
stare să fugă trei zile în şir. S-au acomodat însă situaţiei. Femeile îşi duc tot timpul copiii în spate,
fiindcă dacă îi lasă jos, pot să fie muşcaţi de şerpi sau mîncaţi de termite. Copilul merge pe jos numai
cînd e în stare să fugă şi să se apere singur. Dar nu numai şerpii sînt periculoşi, într-un rînd, au plecat
oamenii la Tsavo şi au dat peste un elefant. Stăteau mai la o parte, gesticulau, iar elefantul s-a înfuriat.
A început să ragă, să se apropie, agitîndu-şi urechile. Au sărit cu toţii în maşină şi au scăpat prin fugă.
Mombasa e poarta de est a Africii, unul din cele mai mari porturi ale Oceanului Indian. Aici se
descarcă mărfuri din China şi din Estul îndepărtat. Se găsesc parfu-muri din Arabia, sosesc vase
comerciale din Europa, transatlantice cu turişti din America. Oraş cosmopolit, Mombasa înfăţişează un
amestec bizar de tradiţie şi modernitate, de antic şi actual, o îmbinare originală a Estului şi Vestului.
Comerţul de fildeş şi de sclavi a făcut ca insula Mombasa să fie necontenit disputată de puterile străine,
iar fortul Jesus a cunoscut, de-a lungul secolelor, dominaţia portugheză, revolta arabilor, succesive
atacuri ale băştinaşilor. Ridicat la sfîrşitul veacului al XVI-lea de către portughezi, menirea fortului era
de a păzi drumul comercial spre India, împotriva turcilor şi olandezilor. Deoarece a fost durat de un
italian, el are toate caracteristicile fortăreţelor italiene, cu bastioane mari la colţuri şi unghiuri care intră
în inima ţărmului, pe culmea unui deal de coral. În anul 1631, pe cînd garnizoana portugheză celebra
Adormirea Maicii Domnului, a avut loc atacul sultanului arab. Toţi europenii au fost ucişi, în frunte cu
comandantul. Dar sultanul n-a stăpînit fortul decît puţin, căci o expediţie organizată împotriva lui l-a
determinat să părăsească Mombasa, cu două vase capturate de la portughezi. A devenit pirat. După
aceea, portughezii au schimbat sistemul de apărare. Au ridicat nivelul bastioanelor, au durat un bastion
oval şi o poartă exterioară. În interior, mai există şi azi capela şi cisterna din mijlocul cetăţii, reşedinţa
căpitanului pe frontul dinspre mare şi cazarma garnizoanei. Tunurile aveau, anume pentru a trage la
rasul mării, o încăpere săpată în coral, în care se păstrau şi proviziile în timpul atacurilor. Alte
evenimente dramatice au îmbogăţit cronica fortului Jesus. Un asediu întreprins de sultanul de la Oman
a durat doi ani şi s-a încheiat cu căderea cetăţii. Portughezii au recucerit-o vremelnic, fără s-o poată
menţine, încercarea sultanului arab, din familia Mazrui, de a declara independenţa s-a soldat cu
asasinarea lui. După 1824, fortul s-a pus sub protecţia britanică. Construcţiile portugheze s-au năruit şi
fortul a fost cotropit de colibe acoperite cu foi de palmier. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd Kenya
a devenit colonie britanică, soldaţii din Zanzibar au fost retraşi şi fortul Jesus a devenit închisoare de
coastă. Din 1958, în urma unei donaţii făcute de Fundaţia Gulbenkian, fortul a putut deveni muzeu,
reunind obiectele găsite la Gedi şi în alte locuri istorice de pe coastă. Şi dacă fortul Jesus reprezintă
trecutul zonei de coastă, vechea Mombasa completează această viziune, cu străzile ei strîmte, cu casele
arabe din ziduri groase, cu uşi sculptate şi împodobite cu ţinte de alamă. Prăvăliile cu numeroase
mirodenii răspîndesc miresme de vanilie, scorţişoară, cafea şi ceai, în faţa lor stînd negustori cu
picioarele încrucişate. Covoare superbe sînt expuse ca nişte picturi pe pereţi, de-a lungul străzilor, iar
amintirea Persiei dăinuie în fiecare dintre ele. Printre cupole şi minarete, se zăresc apele oceanului
purtînd pe valuri bărcile arabe. În acelaşi timp, o mare parte a oraşului se dezvoltă sub semnul noii
urbanistici, cu blocuri instalate între baobabi şi cocotieri, cu case aşezate în mijlocul grădinilor năpădite
de oleandri, hibiscus şi buganvile, cu trandafiri şi alte feluri de flori. În sudul insulei se face comerţ cu
produsele Kenyei, cu ceai, cafea, sisal, cherestea, carne şi lactate, iar la cheiul de la Kilindini
staţionează vase mari venite din toate continentele. Tot aici se întîlnesc într-un singur nod liniile de cale
ferată.
— Cînd am sosit aici, îşi amintea inginerul, am tras maşina pe ţărm, în preajma casei. Oceanul era în
curte. În prima dimineaţă după mutare, am avut o surpriză totală, căci priveam şi nu-mi venea a crede
ochilor. Eram stupefiat. Oceanul se afla acum la o sută de metri de malul de ieri. Eram deprimat. Nu-mi
dădeam seama ce se întîmplase şi nu bănuiam că diferenţa de nivel e atît de mare între flux şi reflux. Pe
urmă m-am obişnuit. Făceam baie în ocean. M-am speriat odată de o anguilă care mi-a trecut printre
picioare şi am crezut că e şarpe. Uneori făceam excursii la vreo şaizeci de kilometri de Mombasa, pe
coasta de nord, în apropiere de Malindi, unde se află o aşezare arabă, Gedi, despre care am pomenit.
Cam pe la jumătatea mileniului nostru, Gedi a fost distrusă în întregime. Despre acest oraş, năpădit de
junglă, acum curăţit şi scos la iveală cu toate ruinele şi edificiile evocatoare, ar fi multe de spus. O
seamă de clădiri au rămas intacte. Mai sînt arcade, ogive din două elemente, pe rea-zim, o canalizare
desăvîrşită. Puţurile de apă erau săpate prin foc: se făcea foc şi, pe măsură ce se înainta, se aruncau
găleţi de apă pe pereţii înfierbîntaţi, iar bolovanii crăpau. Sistemul de canalizare, băile arabe se menţin
frumos. Am dorit să văd şi Mtwoapa, un sat de cultură suahili, dar n-am mai ajuns pînă acolo.
Două sînt acum pasiunile inginerului: expediţiile transafricane şi colecţia de scoici. Cînd se
iveşte prilejul să descrie aceste pasiuni, privirile i se aprind şi el pare să uite de tot ce l-a preocupat pînă
în acel moment:
— Am plecat la Cascada Victoria: trei mii şase sute de kilometri. Am ajuns împreună cu soţia într-o
după-amiază, pe la vreo cinci. Cînd am văzut apusul de soare pe Li-vingstone, cînd am contemplat
cascada de pe Zambezi, apusul mi s-a părut fascinant. Dîre portocalii către mov, portocaliu ireal
aproape, ceva de vis învăluia peisajul. Nevastă-mea plîngea şi rîdea de bucurie. Am stat patru zile şi n-
am făcut altceva decît să filmăm şi să fotografiem toate priveliştile. Am călătorit pe Zambezi cu
vaporul. Soarele arunca adevărate flăcări de diverse intensităţi de portocaliu, iar coloritul acesta îţi
amintea de Van Gogh. Cascada Victoria este cea mai mare cădere naturală de apă din lume şi are o sută
cinci metri. Apa ridică vapori şi în pulberea lor se ivesc, într-o înlănţuire fantastică, o sumedenie de
curcubee. Aici am văzut un babuin pe care o fetiţă a încercat să-l lovească cu piatra. Babuinul a pîndit-
o şi, la un moment dat, i-a tras două palme de i-a întors obrazul pe dos. Maimuţele sînt tot atît de
răzbunătoare ca şi elefanţii. Un şofer de la exploatarea Mombasa a ucis o maimuţă. La un an a trecut
prin vecinătatea locului şi s-a văzut împresurat de o colonie de maimuţe, bătut cu pietre şi bolovani,
încît cu greu a scăpat punînd maşina în mişcare... În Kenya te impresionează plantaţiile de ceai de la
Eldoret, de fapt de la Kericio. Ceaiul este o plantă de altitudine şi creşte la două mii de metri. S-a
defrişat jungla, dar pomii mari au rămas. Ei s-au uscat şi acum apar ca nişte uriaşi siniştri în masa verde
a ceaiului. Am fost şi în Tanzania, unde am văzut fenomenul de migraţie a animalelor, la Serengeti. Ele
fac un circuit de o mie de kilometri, umblînd după apă şi mîncare. Cirezile au peste o sută cincizeci de
mii de capete, iar la Serengeti fac un popas pe un platou înalt, cu multă vegetaţie. Cirezile alcătuiesc
şiruri de cinci-şase kilometri lungime. Ierbivorele sînt flancate de carnivore, care aleargă necontenit,
parcă presimţind un pericol din urmă. Obosesc, se odihnesc. Fenomenul rotirii are loc de două ori pe
an, în martie şi în august. Anual trec milioane de animale prin Serengeti.
— Colecţia de scoici este reprezentativă pentru fauna Oceanului Indian?
— Da. Mai întîi am găsit o scoică mare, frumoasă. Mi-a plăcut. În reflux mergeam pe mal, căutam, am
început să adun cam fără ştiinţă. Pe urmă am cumpărat cărţi de specialitate şi m-am apucat să
achiziţionez scoici după catalog. Profesorul Bodnariuc, cu expediţia lui transecuato-rială, mi-a sporit
interesul pentru scoici. El şi-a încheiat cercetările la mine în casă, unde l-am găzduit cîteva zile. A
cules şi el material din ocean. Mi-a dat indicaţii şi azi am o colecţie destul de valoroasă, pe care am
adus-o în ţară. Fac amenajări ca s-o pot expune. Am gasteropozi sau lamelibranhiate cu colorit foarte
viu, cu forme curioase, autentice bibelouri.

OASIS LODGE LAKE RUDOLF

La ora unsprezece fără zece minute ne ridicăm de pe pista de decolare ca de pe un deal.

Nairobi e sub noi, cu toate acoperişurile scăpărătoare, dar noi îl ocolim. Norii ne înghit şi ne lasă,
pădurile apar şi dispar, ca în clicărul unui aparat de fotografiat. În faţa noastră sînt doi tineri italieni,
Milan şi Andrea. Alături de pilot s-a instalat Constantin. Avionul e alb, are motoarele vopsite în
cafeniu, ferestre destul de mari, ventile de aer care aduc de afară răcoarea înălţimilor. Desigur, nu ne
ridicăm peste trei mii de metri, de aceea vedem norii mai ales de dedesubt. Ulysse stă cu trei aparate în
braţe, le'mînuieşte pe rînd cu abilitate, se trage spre dreapta, vine uneori peste mine, îl ţin la piept pînă
cînd declanşează. Vorbeşte puţin, pare în transă, lucrează cu zece mîini deodată. Din vreme în vreme,
Constantin se întoarce spre noi şi ne dă reperele.
Alunecăm în bobul nostru pe cîte o vale lină, apoi deodată ne lovim puternic de rădăcini
invizibile. Avionul se clatină, se redresează din coadă, zvîcneşte şi se înclină pe-o parte, furat de cine
ştie ce forţe de atracţie. Andrea e cu faţa leoarcă de sudoare. Deschide ventilul de aerisire, pe urmă îl
închide, ţinînd o mînă deasupra capului. Se vede că nu-şi mai dă seama ce face. Varsă ghemuit. Avea
să ne spună că trăise senzaţia de moarte, atît îi fusese de rău. Nu-i puteam fi de folos cu nimic. În
asemenea împrejurări, cînd nu poţi vorbi, şi nici nu te poţi mişca, stînd legat în spaţiul tău infim, orice
ajutor e nu numai imposibil, dar şi inutil.
Intrăm în nori compacţi. În faţă, sub noi, un giulgiu alb. Vîntul suflă cu înverşunare, se zbate
în aripi ca un talaz, sună. Norii se sparg însă şi scurta pauză de lucru pentru Ulysse dispare. Se văd pete
pe un teren pătat de iarbă, cu rosături roşcovane, cu pistrui verzi. Trecem peste munţi. Cărări şi case
mici, o şosea dreaptă pe care alunecă maşinile ca nişte ace indicatoare pe un cadran de viteză, un lac în
care norii aruncă lumini stranii, o peninsulă ce se deschide ca un ochi cu pleoapă cu tot. Norii se duc în
caravană peste irisul albastru, încărcaţi de lumină, vehicule suple, unele străvezii. Alte lacuri cu maluri
albe ca sarea, ceva mai mici, trecînd pe sub fuselaj. Colibe ca nişte bumbi cafenii. Rar culturi, în
preajma şoselei, lîngă rîpi şerpuitoare. Ogoare mai mari, pămînt lucrat, dar cu pete închise, ca o piele
abia vindecată de variolă, vînătă. Mocirle cu plaje negre, cu tivituri întunecoase, cu vegetaţia ca o
culoare prost amestecată pe o paletă murdară — un lac al hipopotamilor. Prin apele scăzute se disting
cărările animalelor ducînd pînă la unde. Norii vin asupra noastră şi lovesc brutal pîntecele avionului,
prefăcîndu-1 în tobă. Vîrful Kenya rămîne pe dreapta. Case mici, răzleţite, cu acoperiş de aluminiu,
cascade. Colibele tribale îl solicită iarăşi pe Ulysse, care e convins că smulge Africii cele mai rare
perle. Păduri şi coline liniştite. Dincolo de creastă, se iveşte limpezimea altui lac cu insule mari, cu
munţi împresuraţi de ape, înotînd, un lac de cupru. Îl privesc lung. Îl văd cum se apropie, cum tremură
în fereastră ca în lentila unui aparat de fotografiat, cum se despresoară şi se dezveleşte de sub o togă de
ceţuri. Cineva parcă ar stinge luminile în cabină, întunecînd-o, apoi iarăşi luminînd-o prin toate
izvoarele. Pilotul roteşte dispozitive, vorbeşte la radio, îngăduie ca vocile de departe să-i invadeze
carlinga. Îi vedem numai cîrlionţii. Braţele lui se mişcă sigur, apăsînd pe declanşatoare, ca un alt
fotograf. Conversează cu Constantin, fără să se întrerupă şi fără să scape din ochi lamele de ceas ce se
mişcă necontenit, dîndu-i tot felul de indicaţii cu privire la presiune, altitudine, benzină, turaţiile
motoarelor, orientare. La ora douăsprezece fără zece minute se arată coaja galben-roşcată a Terrei,
albiile de nisip cutreierate de convoaie de arbori. Vegetaţia verde cu negru, imagine de floră marină
scoasă din adîncuri. Cam greu, urmărind pe hartă, să poţi identifica pas cu pas ceea ce se prelinge sub
aripile avionului. De obicei, vezi oblic la zeci de kilometri lateral. Noi însă am apucat-o spre nord şi
harta arată numeroase localităţi mici. N-aş putea spune că am identificat lacurile Naivasha şi Nakuru,
deşi ceea ce s-a arătat pe partea mea putea foarte bine să fie celebrele oglinzi de apă, spre care Ulysse
aspiră de atîta vreme. Sigur însă că sub noi s-au desfăşurat numeroasele aşezări văzute în treacăt şi în
parte şi din maşină: Kiambu, Limuru, Saba Saba, în prima secvenţă a călătoriei.
Cred că de partea cealaltă Ulysse a văzut Fort Hali, Nyeri şi Naro Moru care se află la vest de
muntele Kenya. Pe urmă, localităţile s-au rărit. Eu am văzut şi identificat nişte lacuri între care
Hannington, apoi un altul, mare, alimentat de rîul Tiggero. Un spaţiu vast, însemnat pe hartă în verde-
închis, reprezintă Marsabit National Re-serve, dar această întindere este convulsionată şi pustie în mare
parte, cu cele mai rudimentare aşezări, lipsită de apă, de vegetaţie adevărată, arsă de soarele puternic şi
nemilos. Dealtfel, norii se răreau pe măsură ce înaintam spre Lacul Rudolf, care începea să se zărească
la orizont. Constantin l-a felicitat pe pilot, bucuros că zborul a decurs atît de bine. Aproape că nu mai
deosebeam iarba de nisipuri. Simbioze de culori rare, pămînt gravat de albii, ape împleticite: mov,
verde, vernil cu galben — pete dispuse ca solzii, trase cu pieptenele, suflate, ca un aluat umflat şi apoi
răcit brusc. Lave negre, cu circumvoluţiuni, gîrle subţiri, fine, întreţesute ca grăsimea pe fibrele
musculare. Lacul cu ape galben-voalate, cu nori ce umblă pe dinăuntru, cu cratere incerte, în care au
plîns toţi zimbrii africani. Pe mal nu sînt cărări, ci albii. Fiecare animal — de milenii — şi-a săpat cu
copitele troaca. Pe canioane culori indecise.
La ora douăsprezece şi un sfert, Lacul Rudolf îşi arată faţa frumos colorată, îşi trage perdelele
de nori peste obraji şi se lasă atacat de cele două elici, care intră în albastrul lui ca două burghie.
— Vulcan pe dreapta! se aude vocea lui Constantin.
Nu-l vedem. Ulysse acţionează în tir neîntrerupt la bateria de aparate. Eram chiar deasupra
lacului verde, cu mici valuri înspumate, vărgat de nori ca o piele de animal. Von Hohnels Bay. Insula
cu muşuroaie cafenii, ca răscolite de termite gigantice, cu tumuli, cu piei de crocodil, nu dă nici un
semn de viaţă. Malul spre care ne îndreptăm, după ce-am zburat minute în şir deasupra apelor,
suportînd loviturile curenţilor de aer, se înfăţişează lămurit cu o pistă de aterizare de culoarea
granitului, ducînd spre colinele cu colibe şi cu lodgea Oasis Lake Rudolf. Simţim parcă arşiţa locului,
aerul ce pătrunde în carlingă devine fierbinte. Aterizăm cu bine şi avionul goneşte pe pistă lejer pînă la
poalele colinei, unde trage dincolo de pietrele vopsite în galben, marcînd parkingul. Îndată ce-am
coborît, au şi venit cei de la lodge, băieţi negri, administratorul însuşi, au pus mîna pe bagaje. Andrea a
alergat îndată într-o tufă din apropiere, asemenea unui animal scăpat dintr-o cuşcă sau dintr-o mare
primejdie. De aici ne-am dus cu toţii — în timp ce pilotul închidea aparatul — spre dîmbul din faţă, la
recepţie, chiar la hotarul dintre comunele primitive şi largul lodgei. Am intrat pe drumuri pavate cu
piatră mare, printre palmieri, şi de îndată am fost repartizaţi într-o casă de piatră, cu camere destul de
bune, cu ferestre înalte şi site de ţînţari. Aceste case, de cîte două camere, sînt plasate între grupuri de
palmieri. Prin iarba ce le împresoară curg şuviţe de apă din izvoarele calde. Două bazine albastre
înnoadă cărările. Sub frunzele ample sînt plasate lumini. Căldura ne surprinde şi ne năuceşte. Se pare
că am venit dintr-un alt anotimp, dintr-o altă ţară. Ne-am instalat şi pe urmă ne-am dus la masă, cu gura
uscată, cu stomacul deteriorat. La bar, apă, coca cola, bere rece la gheaţă, apă minerală. Frigiderul este
o mobilă tonică în această arşiţă. Fotolii de piele sub cele trei „colibe" ridicate la scară şi devenite
arhitectură tipic africană cultă.
Palmieri tîrîtori ies în smocuri, îndoindu-se parcă sub propria lor greutate, solzoşi şi aspri,
pentru a sui spre tărie evantaie dinţate. Arabii spun că palmierul caută să aibă apa la picioare şi norii în
creştet. O cămilă. Nu căuta umbra. Stătea împiedicată şi încremenită în lumină, plină de noduri, cu
pielea arsă şi întinsă ca toba. Un smoc de coadă, inertă acum, atîrna împresurată de muşte. Ochii
clipeau într-un muşuroi de gîngănii. Cap de mortăciune, nările lipite, pentru a nu îngădui muştelor să
pătrundă mai adînc. Din vreme în vreme ele erau îndepărtate de suflul ei puternic, apoi, după ce sorbea
aerul ca un burduf, cămila îşi închidea supapele. La un moment dat, s-a ridicat ţinînd un picior priponit
în frînghie, ca o pasăre rănită. Cămila nu fuge de căldură, nu se lasă răpusă de soarele ecuatorial. După-
amiază, dezlegată, bea apă cu răbdare şi mulţumire din pîrîul izvorului ţîşnitor. Apoi se apucă sa
mănînce trosnind în fălci vîrfuri de palmier, cu o expresie de blîndeţe şi fericire.
Pornim spre lac cu maşina. Eu şi Andrea în faţă, pe radiator, cu picioarele sprijinite de bară.
Tabla fierbinte a motorului e o plită pe care o acoperim cu prosopul. Lacul e orbitor, alb, metal în stare
de incandescenţă. Insula tristei legende apare ca un şir de movile mari. În dreptul ei se vede satul cel
mai oropsit pe care l-am văzut vreodată, nu departe de Oasis Lodge — îl privisem de pe terasa
circulară, la masă, iar apoi din mersul maşinii. Aria pe care s-a instalat e împresurată de arbori-parasol.
Muştele, extrem de insistente, se arată fără milă trecînd de la animale la oameni, aplicîndu-le
deopotrivă acelaşi tratament. Relaţiile dintre sat şi lodge sînt încordate, după cîte ni s-a spus. Ne uităm
unii la alţii în trecere, negrii de la umbră ne fac semne de salut. Bărbaţii, strînşi sub un arbore, alegeau
un fel de pietre, dînd impresia că se joacă. Colibele par nişte coşuri mari, nişte clăi de fîn. Asini printre
nave şi păsări. Copii goi cu mărgele colorate la gît. Pelicanul spărgînd apele la sosirea maşinii.
Ne descălţăm şi mergem prin apă, prin ierburi acvatice, pînă la şalupă. Apele sînt murdare la
mal şi mîloase. Malul — plajă şi iarbă, pelicani arînd sub apă, vaci care „pasc în apă" ca nişte animale
ce trăiesc în două medii. Barca alunecă. Negrii care au împins-o ne salută şi se întorc prin apa ce le
ajunge la coapse. Sînt decenţi, poartă chiloţi, s-au obişnuit cu vizitatorii.
Constantin m-a sfătuit să ridic picioarele şi să mă păzesc, să nu mă înşface un crocodil.
Timonierul, Capelagani Elmolo, un negru cu brăţări de sîrmă albă şi cercei din os, poartă un cuţit
vînătoresc la şold şi o medalie italiană la gît. Cele două motoare intră treptat în viteză, pînă cînd şalupa
albastră ne scoate în larg. Munţii depărtaţi sînt uşor înverziţi ca apele lacului, în timp ce ţărmul pare
ars, ca pielea de cămilă. Nori aşternuţi pe colinele insulei cu forme rotunjite. Constantin şi Ulysse
aruncă undiţele şi învîrt la mulinetă. Constantin prinde un peşte cu ochi galbeni. Negrul sare de la
timonă şi, în timp ce peştele mare caută să scape, furişîndu-se sub şalupă, îl agată cu o cange de
aluminiu şi-l trage afară.
— Peşte-taur, zice Ulysse. A venit la lingura roşie.
Il trîntesc în barcă şi peştele se zvîrcoleşte, umplînd podeaua de spumă. Peşte galben ca sulful,
fluturi galbeni, rîpe galbene. Libelule peste ape. Strigăte. Mulinetă lui Ulysse scîrţîie vîrîndu-i pe toţi în
alarmă. Sînt strînse celelalte unelte, ca să nu se împiedice scoaterea prăzii. Capelagani trece la timonă
şi începe să-mi traducă în gesturi şi sunete prinsul peştelui, să arate cu mîna spre Constantin, să imite
expresia acestuia. Se ridica, smulgea cu ambele braţe ceva din adînc, cu ochii strălucitori de bucurie,
clătinîndu-şi în soare cerceii de os. Îmi arăta medalionul, mîndru de el. Nu se bărbierise de mult. Rîdea
cînd peştele, trezindu-se, dădea puternice lovituri din coadă în lada de lemn. Dar, după jocul lui
spiritual, Capelagani devine trist şi arată cam obosit.
— Ziceam că e bine aici. Că nu sînt rechini. Dar sînt crocodili.
— Şi ăştia ies şi pe uscat! Se pare însă că nu sînt chiar atît de mulţi şi nu se dau la om. Se hrănesc cu
peştele abundent din lac.
Peştele nostru continuă să sară şi să dea lovituri.
— Cred că ne putem întoarce. A început vîntul şi nu mai mişcă nimic, spune Ulysse, pe care îl
interesează cu totul altceva în aceste momente.
— Maşina se întoarce la şase jumătate.
Ulysse se resemnează, dîndu-şi seama că lumina bună trece pînă atunci. Pescar şi vînător,
acum nu-l mai preocupă nici pescuitul, nici vînătoarea, ci safari-ul cu... aparatul de fotografiat. Sîntem
însă în mîna lui Constantin şi nu avem ce face, iar el, din delicateţe, din bun-simţ exagerat, nu ştie să-şi
impună propriul program. Mie îmi este deocamdată indiferent, deşi aş dori să intru în sat şi să văd
colibele şi oamenii. Constantin spune că soarele e încă sus şi că e cu totul vrăjit de apele Lacului
Rudolf. Şi iarăşi ascultăm motoarele, ne legănam şi privim undiţele înfipte în şuvoaiele din urma
şalupei. Şalupa e fabricată în Kenya şi poartă incripţia KENFIBA, KENYA FIBREGLASS
PRODUCTS LIMITED. Se numeşte Burubu. Ne plimbăm cu ea pe valurile verzi, prin care lumina
trece ca printr-un geam gros, translucid. Soarele coboară trasează o dîră aprinsă, trece treptat dincolo de
insulă şi o preface cu munţii ei cu tot într-o creastă sidefie, ucigînd umbrele care marcau reliefuri,
reducînd totul la un singur plan. Se lasă ceţurile pe ţărmuri. Lumina scade şi se colorează, fierbinţeala
ce mă făcea să umblu cu gura uscată şi amară se îmblînzeşte. Ulysse, care n-a dormit, e foarte obosit.
Vîntul îi suflă în păr, pălăria i-a căzut pe spate, el ţine undiţa într-o stare de abandonare. Raze
capricioase trec prin geamul cabinei şi-mi ating obrazul şi umărul. Milan vorbeşte cu Constantin,
sperînd să prindă şi el un purcel de apă.
— Ce faci, dormi, Andrea? îl întreabă el la un moment dat pe prietenul său.
În timp ce munţii din faţă se veştejesc, cei din spate îşi mai păstrează măreţia, iar asupra celor
din fund, verzui, se lasă parcă o maramă de borangic. Capelagani deschide o cutie de aluminiu, ia un
pumn de tutun şi începe să-l mestece. Dealtfel, negrilor de aici nu le displac amărăciunile şi-i vezi
adesea cu beţe în gură, scoţînd spume ca pasta de dinţi şi scuipînd amarul. Milan îi dă timonierului o
ţigară şi acesta renunţă la spuma de tutun. Dinţii lui sînt impregnaţi de pasta galbenă. Trage din ţigară
şi scutură scrumul în scrumiera albastră a Lacului Rudolf. Cu gesturi degajate, îndreaptă şalupa pe
valuri spre debarcader. Insula şi-a schimbat culoarea şi a devenit violacee. Soarele pătrunde printr-o
draperie prelungă, încărcată de franjuri, ca înainte de naufragiul luminii, iar stingerea este un delir de
culoare, care se răspîndeşte pe chipurile noastre, pe valuri, dar mai ales în norii de forme fantastice.
Soarele dispare, dar în urma lui rămîn pensulaţii portocali. Se scot undiţele, căci ne apropiem de mal.
Peştii au fost traşi de urechi prin apă şi aruncaţi pe nisip cu dispreţul cu care arunci nişte
buşteni insensibili. Un trepied metalic cu cîrlig şi cadran de cîntar ne-a ajutat să stabilim imediat
greutatea celor prinşi de Ulysse şi de Constantin (optsprezece şi şaisprezece). Un mic sentiment de
rivalitate între pescari.
Suiţi pe botul Land Rover-ului, pornim iarăşi prin cele trei aşezări: Elmolo, Samburu şi
Turkana. Prima, lîngă apă, este cea mai rudimentară şi mai înapoiată. Oamenii trăiesc aici în adevărate
coşuri de palmier legate cu iscusinţă, fără nici un element de tehnică evoluată: văgăuni de păianjeni, în
faţa cărora negrii cu copii stau adunaţi roată lîngă foc. Unii ne fac semne, dar nu se clintesc de la locul
lor. Colibele sînt atît de mici, încît par făcute pentru copii, şi chiar aduc cu nişte leagăne. Mai în toate
trebuie să intri pe brînci. Mă mir că în cele mari s-a făcut foc şi focul le luminează ca pe nişte veioze.
Miroase a fum. Nu se văd animale. Oamenii nu cultivă pămîntul, trăiesc din pescuit. A doua aşezare are
colibe mai mari, mai înalte. Două femei cu brăţări albe, ca nişte armuri pe braţ şi pe antebraţ, trec spre
colibele din fund. Le văzusem cosind iarba la lodge şi stând mai retrase, ca să nu le zărim. A treia
aşezare este vecină cu lodgea şi se vede că aici a început să investească fonduri doamna Tozzi, dar mai
ales misiunea catolică, deoarece colibele dreptunghiulare se îndesesc, unele avînd chiar prăvălioare. E
aproape gata o sală mare, un fel de cămin cultural. Colibele de scînduri au lămpi în interior, poate chiar
becuri racordate la grupul electrogen. Ca şi la dus, copiii ne întîmpină cu strigăte de bucurie. Familiile
stau grămadă sub cerul liber, bucuroase de răcoarea subită. Seara, viaţa e plăcută. Dacă pe aria primului
sat nu se vedea nici un arbore, totul fiind expus sub soarele nemilos, aici sînt copaci şi porţiuni de
umbră. Nu-mi dau seama dacă asinii care se plimbau pe ţărm sînt folosiţi la tracţiune sau la călărie.
Milan spune:
— Poate că aceşti oameni sînt fericiţi, deoarece nu cunosc altceva.
Apariţia omului alb însă răstoarnă valorile şi optica tradiţională şi copiii cresc odată cu noua
aspiraţie: să fie ca cei ce vin din văzduh, să se scalde în piscinele albastre, să bea sucuri scoase din
frigider şi să se bucure de lumina electrică, să doarmă în paturi moi.
Stau pe terasă şi privesc lacul care dispare în întuneric. Bem coca-cola rece, în timp ce
Constantin se fotografiază cu peştii şi cu puşca. Apoi îi despică, îi sărează şi-i pune în pungi la frigider.
Se aud coruri de broaşte, se văd palmieri în grupuri sub lumini. Din pricina luminii strălucitoare a lunii,
stelele par micşorate. Din întunecime vine suflarea vîntului cald. Rămînînd singuri în lumină, ne
simţim izolaţi de natura din preajmă şi de toată această umanitate uitată. Cu puşca sub braţ, Constantin
porneşte în investigaţie. Constată că „lagărul" nostru era înconjurat de garduri de sîrmă. Un post de
poliţie se află spre vest, dincolo de reţele. Paznicii de noapte se plimbau pe la porţile principale. Nu
departe, în jurul Lokitaungului, în acele ţinuturi ale deşertului, cu şosea de lavă şerpuind spre orizontul
ceţos, singurul însemn al secolului XX, se afla pînă nu demult cîmpul de concentrare Lota-giri. Se
spune că aceste locuri mlăştinoase, bîntuite de aburii morţii, s-au desprins din masa informă a genezei
cu mult înainte ca zeii Mogai, Ngai, Mwene Nyaga să-şi fi răspîndit asupră-i suflarea de viaţă şi să fi
împărţit lumea. Se spune că păsările rătăcitoare ce trec prin duhorile mlaştinilor din Lotagiri se
prăbuşesc în apele aprinse ale Lacului Rudolf, lac botezat după numele principelui austriac ce s-a
sinucis la Mayerling. De aici, de la răscrucea drumurilor de contrabandă, din peisajul chinuit şi
dezolant, unde a fost deportat Jomo Kenyatta şi oamenii săi credincioşi înainte de a veni la putere, ei
priveau, adesea, cu speranţă fie spre coastele Lacului Rudolf, fie spre Etiopia şi Sudan.
Pilotul fumează şi bea bere. Se simte bine în această aşezare, unde a venit deoarece viaţa e mai
uşoară, iar banul se cîştigă mai lesne. Se uită pieziş, prudent, priveşte uneori ceasul mare şi complicat
de la braţ, se joacă cu favoritele, bea liniştit. Viaţa lui e simplă, fără intrigi şi complicaţii sentimentale,
contemplativă şi liniară. Circulă şi pe alte trasee, mereu printre oameni feluriţi. Constantin oferă bere în
cinstea pescarilor, în timp ce Rafaelo curată peştii de solzi la bucătărie. Cuţitul lui Constantin trece din
mînă în mînă şi el spune:
— L-am muiat în sînge de leu la Nakuru, în sînge de rinocer şi de impală, iar acum în peştii Lacului
Rudolf.
După ce-am luat masa, serviţi fără cusur de cei trei negri (macaroane, friptură, compot de
piersici, cafea, bere), m-am dus împreună cu Ulysse să înregistrăm broscoii şi să vedem licuricii
ivindu-se şi dispărînd în beznă, ca nişte comete. Luna strălucitoare umple de lumină pal-"mierii şi le
clatină umbrele pe pămînt. Corul broaştelor este neîntrerupt. Solişti tropicali ţiuie asurzitor în tufişuri.
Se aud greierii. Dinspre sate nu vin zgomote. O lumină pătrunde şi între colibe, clătinîndu-se odată cu
pălăria becului.
Sub proiectoarele legate de palmieri, m-am scăldat în bazinul de apă caldă ca o baie. Apele
radioactive îmi dau noi puteri. Vîntul s-a înteţit şi toţi arborii încep să foşnească. Nici un sunet de
automobile pe aproape, numai simplul vuiet, aproape nedesluşit, al grupului electrogen, ca o moară de
sat. Lăsăm ferestrele deschise şi ne culcăm înainte de ora zece. Italienii au mai rămas întinşi pe tăr-gile
de lemn de la bazin, discutînd probabil despre doamna Tozzi şi fetele ei. Sînt crupieri la Cazinoul din
Nairobi şi lucrează noaptea. Andrea a cerut-o de nevastă pe fata cea mică a doamnei Tozzi, dar fata îl
consideră „prea tînăr", „prea timid", „prea trist", dorindu-şi un bărbat vesel şi petrecăreţ. E abătut şi
fără speranţă, ca un om bolnav. Milan vrea să vină în România şi e pus pe chiverniseală şi iniţiative
utilitare. Amîndoi sînt de loc din San Remo, au aparate fotografice şi de filmare tot atît de bune ca şi
ale noastre. Au maşină şi sînt pregătiţi pentru expediţii îndelungate.
Lăsăm ferestrele deschise şi aerul trece prin cameră, peste paturile noastre, răcorindu-se
treptat. Ulysse adoarme aproape imediat. Cineva fluieră. Parcă s-ar rupe crengi. Ţiuie o pasăre. Altele
sînt în gîlceavă. Tot timpul ai senzaţia că trebuie să se petreacă ceva rău. Şoapte tainice, cu totul
necunoscute, se amestecă printre gemetele palmierilor şi ţîrîitul impasibil şi persistent al greierilor.
Vîntul încetează în preajma ferestrei, dar continuă dincolo de cabană, apoi pune în mişcare orga
palmierilor din vale, ca să reînceapă coralul lăsat aici.
Am ieşit să sting lumina de pe balcon şi am trecut cu picioarele goale peste zeci de ochi
scăpărători: licuricii din iarbă. Palmierii în lună sînt de o măreţie sălbatică şi plin? de vrajă. Se clatină
şi sună jalnic, ca într-un prohod, în timp ce pasărea nopţii „rupe crengi" din cînd în cînd. Farmecul se
amestecă în egală măsură cu spaima. CU de diferită este imaginea oazei aşa cum este ea aici, civilizată
şi idilizată, de ceea ce credeam eu a fi! în toate lecturile tinereţii mele, o oază era cu mult mai
fermecătoare decît aceasta. Tot suflul de viaţă se datoreşte palmierilor, care, ca şi cămila, au învăţat să
rabde de sete şi de căldură. Palmierii sînt obosiţi, pe jumătate paralizaţi, cu trunchiuri solzuroase,
uneori carbonizate, anevoie ridicîndu-se de la pămînt, căutînd să-şi îmbrace trunchiurile şi rădăcinile în
frunze — chiar veştede — numai să scape de arsura tropicală. Iarba creşte anevoie pe colină, iar aici se
vede că e stropită, îngrijită şi hrănită necontenit de pîraie, de gîrliţe şi de furtunuri.
M-am trezit la cinci şi jumătate, cînd mai era întuneric, între ferestrele paralele ale camerei,
peste mineri Ulysse, vîntul şi-a prelungit cursa, filtrîndu-se prin site şi apoi prin geamul secţionat, care
se deschide ca un grătar. Senzaţia că natura e angajată într-un imens efort, cutremurată şi stăpînită de
durere, apărîndu-se în acelaşi timp, se transformă într-o stare de tensiune interioară şi într-o dorinţă de
cunoaştere şi participare. Am deschis ochii şi am rămas cu ei deschişi, pe linia orizontului, care capătă
culori portocalii şi creşte clipă de clipă. Broaştele singure mai cîntă în haosul frunzelor de palmier, care
îşi freacă săbiile, şi le ascut, le vîră în teacă şi le scot, le flutură în văzduh sau le tîrăsc uscate şi aspre
pe pămînt. Toţi arborii — cîtă vreme sînt nevăzuţi — sună pe rînd. Parcă ar fi angajaţi într-o goană şi
ar trece cu răsuflări şi strigăte mari întîi prin faţa ferestrei lui Ulysse, apoi prin dreptul ferestrei mele.
Cînd vîntul tace, arborii par scufundaţi în rîpele ce duc spre Lacul Rudolf şi în cele cîteva clipe de
răgaz oaza pare să fi dispărut. Dar vîntul cald porneşte iarăşi şi acoperişul casei, cu tablă ondulată de
zinc, peste care s-au legat snopi de frunze de palmier, trosneşte.
La ora şase şi patruzeci şi cinci de minute soarele vine de deasupra şi luminează vîrfurile
palmierilor, ce seamănă cu frunzele de crin sau de stînjenei, o lumină gălbuie, încă discretă şi fină, care
însă va deveni, după cîteva ore, bestială. Vîntul de pe colina Oazei Rudolf este o binefacere, fiindcă
altfel aerul ar cloci, ca şi apele bazinului care, seara, păreau fierte. Pînă şi izvoarele adîncului sînt
termale şi radioactive. Trosneşte oaza ca un iaht şi eu mă gîndesc că am ajuns aici la capătul lumii şi la
începuturile civilizaţiei, iar acest sentiment ar fi cutremurător, dacă n-ar fi minat de oboseală. Sufletul
nu mai are puterea de a adăposti şi de a dezvolta o emoţie mare şi gravă.
Aşezarea răzleaţă este incredibilă. Colibele făcute din împletitură de palmier mi s-au părut
nişte Oboroace, dar acum le văd ca pe nişte cuiburi de păsări, cu nimic mai iscusit făcute, atîta doar că
sînt mai mari. Omul, în acest stadiu, era mai sărac şi mai prost dotat decît însăşi păsările cerului.
Colonia de pe nisip durează totuşi de-o veşnicie, dar dacă un pîrjol ar mistui-o, ea n-ar lăsa mai mult în
urma ei decît cuiburile de păsări sau o vizuină de animal. Poate doar ceea ce este mai lipsit de valoare
— podoabele. Toată avuţia lor, oamenii tribului o poartă pe ei şi cele două negrese, care tăiau iarba,
aveau braţele încărcate de brăţări nesunătoare, strînse pe muşchi, ca turnate. Mă întrebam: de unde iau
materialul pentru veşminte? Acum probabil li se aduce din Nairobi, dar înainte? Şi dacă îşi fac
podoabe, de unde iau metalul? Văd că sîrmele albe sînt luate de la construcţii sau de la maşini.
Mărgelele de sticlă sînt însă aduse, ca şi cuţitele şi topoarele de oţel.
În pragul colibei de alături au ieşit negresele. S-au aşezat şi s-au apucat să sugă beţe verzi. Le
ronţăie ca pe nişte acadele, îşi freacă dinţii cu ele, apoi horcăie şi scuipă. Băţul verde e ca o pipă.
Devine periuţă de dinţi şi fetele, împobodite cu brăţări, mărgele şi cercei, îl folosesc cu îndemînare.
Una şi-a înfăşurat capul într-un batic. Scuipînd, se uita pe fereastra mea, frecîndu-şi gingiile, de parcă
ar fi avut mîncărimi. Fusta cadrilată este o faţă de masă. Cea mică scuipă verde, frămîntă „gustarea de
dimineaţă" în măsele, îşi curăţă dantura cu limba, umflîndu-şi buzele şi fălcile. În picioare poartă
sandale de plastic. Privesc pieptănătura lor „clasică". Tot capul le este prefăcut în cărări. Alte fete, care
trec pe aproape şi le salută au măciulii, ţepi, colăcei, viermişori, beţe împletite etc. Probabil că ceea ce
fac este foarte frumos, reprezentînd ritualul cochetăriei lor matinale. Pielea lor are sclipiri alămii. Multă
vreme pielea neagră, de coşar, mi-a displăcut. Şi aşa cum albinele clasifică intensităţile luminoase după
greutate, întunericul fiind pentru ele greu, iar lumina uşoară, aşa şi pentru mine culoarea neagră era
neapărat aspră şi murdară, iar cînd am atins pielea mătăsoasă a unui negru am rămas surprins de fineţea
şi moliciunea ei.
Am aflat mai tîrziu că cele două erau nevestele unui tînăr care lucrează la bucătărie. Locuiau
însă într-o încăpere separată. Bărbatul venea, vorbea cu ele şi pleca. Ele stăteau ca două surori şi se
înţelegeau de minune, ducînd viaţă paralelă. Camera lor sărăcăcioasă are un pat de fier cu saltea, două
scaune metalice cu pînză şi un fotoliu de nuiele, o chiuvetă şi un cuier de care atîrnă diferite şaluri şi
veşminte colorate. N-am văzut haine, pardesie, chiloţi, ciorapi, nimic din ceea ce constituie garderoba
obişnuită a unor femei. Şi totuşi, ele sînt privilegiate de soartă. Continuînd să vorbească şi să rîdă,
tinerele îşi ţineau genunchii depărtaţi şi coatele pe genunchi. Horcăitul şi scuipatul se făceau cu multă
plăcere, sîrguinţă şi îndemînare. Pe urmă, fetele-neveste au aruncat beţele verzi. Cea mică se ţinea cu
mîinile de glezne, se scărpina, îşi sufla nasul cu degetele şi-şi ştergea apoi palma de pulpă. Scuipăturile
ei erau fulgerătoare, printre dinţi sau printre buze. După ce şi-a pus baticul, s-au ridicat şi au plecat
amîndouă, astfel încheindu-se idilica scenă de dimineaţă.
Dincolo de lodge se întinde oaza. Palmierii sînt pe jumătate morţi. Smocuri de frunze uscate
se strîng pe tulpină şi o acopăr. Cîte un grup de palmieri înfrăţiţi arată ca un cocor. Evantaiele se ridică
în soare, pe cer, se mişcă asemenea unor; palme deschise, cu degete multe, sclipesc în lumină. Unele au
luciu metalic, sînt nichelate.
Cămilele se adapă într-un ţarc din grinzi acoperit cu foi de palmier. Turmele au apărut lîngă
pista de aterizare. Corbii croncănesc pe dîmbul sterp, negri şi siniştri, întorc iarăşi privirea spre familia
de cămile şi le văd cu capetele în sus, legănate graţios pe gîturile lor elastice, atît de asemănătoare cu
gîturile de struţ. Ele îşi scarpină botul printre bîrne. Scot capul afară şi ădulmecă. Un negru trece cu
suliţa în mînă spre răsărit, suind colina printre palmieri şi dispărînd în tăcere, fără să ne privească.
Năpădită de gîze, cămila ce poartă numărul 2 mă priveşte dulce, stînd îngenuncheată în nisip şi soare,
cu botul în vînt, aşteptînd parcă de-o veşnicie. Cască gura şi începe să rumege. Mirosul stomacului ei
ajunge pînă la mine. Rumegatul ei e grotesc, dinţii mari, rînjiţi, depăşesc buzele ca la buldogi, ochii cît
bilele sînt aţintiţi asupra mea. Aşteaptă. Din gîtlej vine un sunet de maţe. Gura sună ca pietrele lovite de
un val ce se scurge, şi iarăşi începe rumegatul. Părea că se îneacă mereu. Cele ce stăteau în picioare se
uitau de sus la mine, se scărpi-nau cu copita, cu cele două „unghii" mari. Animal chinuit, cămila este
toată numai cioate, numai cocoaşe şi genunchi. Mi-au spus să nu mă apropii de ele, pentru că, înşelat
de aerul lor blînd, mă pot trezi înşfăcat de dinţii lor mari şi rupt rău de tot.
La ora şase şi jumătate, Oasis Lodge Lake Rudolf e înviată în lumină, iar vîntul începe să mai
slăbească. Palmierii foşnesc mai întîi din frunzele verzi, elastice, apoi se trezesc şi cele amorţite, cu
foşnet uscat. Curg izvoare prin grădină. Un băiat desculţ umblă prin baltă, apoi aleargă de-a lungul
gîrlei. Se înîtlneşte cu mamă-sa, care lua de pe pista aerodromului o cutie de tablă. Trec linia
orizontului pe lîngă o capră albă. Negrul alungă cămila, care umbla singură, pentru că şi ea, ca şi
locuitorii satului primitiv, are o singură ţintă: iarba mare din oază. Ea pătrunsese pe furiş, ajungînd pînă
la bazin. De aici e întoarsă. „Hău, hău!” strigă negrul bătînd cu băţul în piatră, iar cămila
îngenunchează.
Am trecut printre palmieri şi m-am uitat la măciuliile cît merele coapte, fructele acestei oaze
de pe malul Lacului Rudolf. Urmăream viaţa satului care concentra, pe distanţă de un kilometru, toate
cuceririle sale. Trei trepte de metamorfoze. Prin lentila teleobiectivului vedeam copii alergînd, oameni
care stăteau de vorbă, vînători care se întorceau cu suliţele în mînă şi vorbeau sub arborele-parasol.
Unul şi-a ridicat fusta ca pe o pelerină, semănînd o clipă cu un liliac gata să-şi desfacă aripile de zbor.
Se simţeau pe pămîntul lor. Legile lor milenare spun că pămîntul şi apele le aparţin. Li s-a trezit
ambiţia de a fi altfel şi de a evolua. Colibele din faţă sînt acoperite cu paie şi tablă, au pereţi de lut şi rar
apare între acestea coliba din frunză de palmier. În spatele satului Turkana se desfăşoară Lacul Rudolf,
verde-al-bastru, cu linii geometrice trasate dintotdeauna şi deasupra acestei linii urcă munţii văluraţi, de
o culoare tot atît de diafană ca şi cerul.
Unul taie cu foarfecele tufele, le tunde, altul spală bazinul cu mătura, apoi coboară înăuntru,
freacă pereţii cu peria şi aruncă pe ei căldări de apă. Negresele tund iarba. Cineva spăla pietrele
trotuarului. Mulţi sînt ocupaţi la bucătărie cu curăţatul legumelor.
 Italienii vin de la misiune, impresionaţi de întîmplarea petrecută cu vreo zece ani în urmă, cînd
tribul şifta din Somalia a incendiat hotelul şi a ucis personalul. De atunci conflictele de frontieră s-au
rezolvat, dar tinerii nu se mai simt în siguranţă. Dealtfel, italienii se temeau şi de zborul cu avioneta.
Întrebaseră mereu dacă nu există vreo primejdie, şi care este gradul de siguranţă în zbor. Urmăreau cu
atenţie aparatele de bord, cu convingerea că, în felul acesta, survolarea Africii se va face într-o mai
bună stare de spirit. Ei l-au abordat de cîteva ori pe Ulysse şi l-au întrebat ce credea despre zborul
întoarcerii şi despre pilotul care, la început, nu prea inspirase încredere. Ulysse i-a asigurat că pilotul
este excelent şi că nu are nici cea mai mică îndoială în privinţa lui. La discuţia din seara trecută, pilotul
dăduse replici scurte şi precise, care arătau că ştia carte destulă şi că studiase toate tipurile de avioane
cu reacţie. Prietenul meu era şocat de spiritul iscoditor şi contradictoriu al lui Andrea. El mi-a spus:
— Crede el că pentru întîia oară zbor într-un astfel de aparat? Ce mă tot sîcîie cu întrebările? în timpul
războiului am rămas fără tren de aterizare, cu fuselajul în flăcări. Pilotul abia a apucat să se întoarcă
spre noi, să-şi facă cruce şi să ne ceară să ne punem batistele în gură. Am aterizat într-un lan de porumb
copt, cu trei sute de kilometri la oră. Lăsam dîră de flăcări, pîrjoleam pămîntul în urmă.
— Ai avut misiuni grele?
— Cînd era de dat o misiune grea, generalul mă chema pe mine. Odată, la două noaptea: „Te îmbraci,
în cîteva minute maşina mea e la tine, ai puteri discreţionare. Arde biserica Sfîntul Ştefan. Salvează ce
se poate salva". Am plecat. Eram doar locotenent. Mă aştepta căpitanul de pompieri. Biserica în flăcări,
toate pompele sus. Am spus: „Inundă pardoseala!" „Domnule locotenent, arde acoperişul, normal
este..." „Inundă pardoseala, nu mă interesează acoperişul!" „Domnule locotentent, dacă n-aş fi auzit de
numele dumneavoastră, aş spune că sînteţi nebun." „Inundă pardoseala şi nu mai aştepta!" „E apă pînă
la genunchi." „S-o menţii aşă..." Cădeau grinzile sfîrîind în apă. S-au prăbuşit zidurile şi s-a năruit
catapeteasma. Icoanele cu sfinţi pluteau pe apele negre, printre sfeşnice şi blocuri de moloz, printre
sticle de vitralii. În sfîrşit, incendiul s-a terminat. „Acum, va rog să-mi spuneţi, domnule locotenent, de
ce-aţi făcut una ca asta? Sînt vechi în meserie şi ştiu cum trebuia să procedez." „Pentru liniştea
dumitale, am să-ţi mărturisesc: sub biserică se află depozitul secret de muniţii al comandamentului, îţi
închipui ce însemna dacă ajungea acolo o scînteie?!" „Trebuia să mă fi gîndit la asta de la început. Nu
mi-a dat prin cap. De ce nu mi-aţi spus?" Aceeaşi întrebare mi-a pus-o şi generalul. „Domnule general,
aveam nevoie de dînsul şi de oamenii lui. Dacă aflau, fugeau ca şoarecii în toate părţile" ... Să nu-mi
spună el mie că răul de mare sau de avion este o chestiune psihologică. Am făcut războiul întreg, am
cutreierat marea în cuirasate pe furtună, am zburat pe toate tipurile de avioane, sub tirul artileriei
antiaeriene, şi nu mi-a fost rău. Acum mi-e foarte rău. De cînd am fost afectat la ficat. E o chestiune de
secreţii, de naiba mai ştie ce! în avion m-am simţit rău, dar nu voiam s-o spun. Îmi venea să dorm,
căscam ca şi tine, lucram tot timpul ca să uit. Şi de ce să nu recunosc? în război îmi era o frică
îngrozitoare de multe ori. Îţi închipui ce însemna să stai într-o carlingă şi să vezi cum gloanţele de
mitralieră rup bucăţi din tabla aripii şi din profundor? Sau, bolnav de friguri, legat în maşină să nu cad,
abandonat în mijlocul şoselei, iar avioanele mitraliind convoiul. Frică, da, dar nu acum, cu un astfel de
pilot, cu un avion ce zboară în cele mai depline condiţii de siguranţă. Îi auzeam pe italieni cum
întreabă: „Ai benzină destulă? Ai verificat motoarele?" „Domnilor, le-am spus, mă sui în avionul ăsta
cu doi litri de benzină şi aterizez unde vrea să aterizeze pilotul şi va asigur că nu se întîmplă nimic. Cu
avioneta asta poţi ateriza şi pe un drum de ţară, numai să nu aibă nici un obstacol în cale" ...
Înainte de a porni spre Lacul Rudolf a doua oră, şoferul ne-a spus că merge să-şi alimenteze
rezervorul de benzină şi să-şi umfle cauciucurile. M-am suit în maşină cu Ulysse şi am pornit prin satul
Turkana. Am zărit cîteva negrese cu sînii goi, mişcîndu-se cu mîndrie şi calm, ca nişte mari dansatoare,
pline pe tot trupul cu bijuterii. Satul Samburu are colibele ca nişte clăi de fîn. Ulysse a apucat să-l
fotografieze. Se vedea într-un loc o colibă care, drept uşă, avea un butoi metalic. Toate colibele păreau
părăsite, dar într-o „ogradă" se zărea o statuie de abanos, ghemuită. De fapt, era un negru cu un fel de
ţol în spate, stînd neclintit locului. Am intrat pe poarta misiunii şi am dat de emblema A.G.I.P.-ului şi
de pompa de benzină. Nici nu bănuiam această aşezare, nouă aici, între vetrele celor două sate, Turkana
şi Samburu. E o grădină cu case mari, printre arbori umbroşi, cu un atelier de reparaţii auto, curat, cu
încă o pompă de benzină, cu multe butoaie metalice de lubrefianţi. Aici sînt locuinţele personalului de
întreţinere. Au înfăţişarea unui cantonament de război. De după draperia de frunze uscate, se auzeau
copiii cîntînd şi vorbind la unison, într-un arbore, la trei metri înălţime, pastorul pusese o statuie
colorată a Maicii Domnului, buchete de flori şi lumînări, ca într-un sfeşnic. Un altar primitiv într-un
arbore, o „zeitate modernă" într-un sat fără zei.
S-a apropiat de noi sora (suora, sorella) Giulietta, în timp ce un copil pompa benzina.
Căruntă, cu dinţii mari rîzînd cuviincios şi cu bunătate, Giuliettă ne spune că stă aici de douăzeci de
ani, de loc fiind din Trentmo.
Somalezul care se ocupă de administraţia lodgei o roagă să-i dea medicamente. Îi pune mîna
pe pîntece şi se miră că e atît de umflat. Glumeşte: „Te doare burta, dar mănînci zdravăn lw ... Ne spune
că se îngrijeşte de sănătatea băştinaşilor şi că sănătatea lor e bună. Mult mai bună decît a celor ce
trăiesc la sud, în zona ploilor, unde mulţi suferă de reumatism şi de lumbago. Aici hrana este mai
puţină, dar mai sănătoasă. Unii, cei din Sam-buru, dispreţuiesc peştele. Cînd a sosit aici, sora Giu-lietta
nu a găsit decît cincizeci şi cinci de oameni săraci. Nu exista lodgea. Ea a adus medicamente şi mai ales
vitamine. Copiii aveau gura arsă, spuzită, buzele crăpate. Acum sînt sănătoşi. Populaţia s-a înmulţit.
Sînt peste o mie cinci sute de locuitori. Oamenii locului nu cunoşteau decît pescuitul şi creşterea
animalelor. Pămîntul nu le-a dat putinţa să înveţe şi să practice agricultura. Puţinele vite şi poate
cămila, caprele şi măgăriţele dau lapte şi carne. Triburile au crezut că natura le oferise totul: apa,
palmierii, vitele şi peştii. Nu ajunseseră să folosească scara, roata, mobilierul. Stăteau toată ziua la
umbră, seara la foc împreună, tăifăsuind în preajma colibelor. Lodgea este cea mai neruşinată sfidare a
acestei înapoieri. Coborînd în mijlocul unor populaţii fără speranţe, profeţii cei noi le-au dat mai întîi
legea, iar tablele ei reprezintă codul relaţiilor dintre cei tari şi cei slabi, dintre cei buni şi cei răi, dintre
cei frumoşi şi cei urîţi.
Trecem în spaţiul alăturat, dincolo de gard. Aici se află o biserică modernă, cu panouri oblice
în loc de ferestre, cu acoperiş metalic pus pe grinzi de lemn frumos tăiate unghiular. Altarul e opera lui
padre, căruia îi place sculptura. A adunat pietre rotunde, le-a perforat, a făcut un fel de decoraţie. La
masa altarului a alcătuit un mozaic de pietre colorate. Bănci de lemn, atmosferă plăcută, răcoare.
Duminica, şi nu numai duminica, oamenii triburilor vin să se închine zeităţilor aduse de peste mări şi
ţări. Ascultă slujba şi cuvîntările preotului. Îl respectă şi pe el, şi pe surori, cred despre ei că sînt
oameni bogaţi. Giulietta discută cu un bătrîn, care povesteşte răbdător, repetînd mereu aceleaşi cuvinte,
cu un fel de bîlbîială de emoţie, cele ce i se întîmplă de o bucată de vreme. Are cercei în urechi,
picioarele uscate, o „togă" pe umeri. Sora cunoaşte suahili şi-i răspunde privindu-l de jos în sus,
potrivindu-şi bentiţa albă.
Călcăm pe piatra poroasă scoasă de pe fundul Lacului Rudolf. O adevărată carieră lacustră din
care, de fapt, s-a făcut şi lodgea. Piatra e sănătoasă, are porozităţi care-i dau frumuseţe şi trăinicie. Nu
mai urcăm pînă la şcoală. Ştiam că sînt şapte clase, opt profesori, toţi copiii „satelor" cuprinşi în
diferite forme de învăţămînt. Copiii învaţă să scrie, să citească, să cînte, să facă gimnastică.
Ascultăm lîngă biserică vîntul care suflă prin ferestrele semănînd cu o muzicuţă, împrejmuind
careul şcolii, palmierii, stingheri pe diferite porţiuni, se îmbulzesc sus, unde se află locuinţa maeştrilor.
Un băiat vine să ne vîndă nişte lămpi pentru aparatul de fotografiat, blitz-uri de provenienţă suspectă.
Constantin îl întreabă la ce folosesc acestea şi el ridică din umeri, îl întreabă de unde le-a furat şi
băiatul se simte stînjenit, pleacă privirea în pămînt şi stă nehotărît cu cutia în mînă.
Trecem iarăşi prin satele arhaice, bîntuite de febra solară. Iarăşi femei cu sînii goi. Una
încearcă să-şi ascundă un sîn de tuci. E moţată, bine împodobită, ca o cochetă ieşită la dans. În
Samburu, la marginea drumului, frumosul arbore-parasol creează o atmosferă aparte şi îndeplineşte
funcţia catedralelor sau a turnurilor înalte într-o aşezare urbană. Dă impresia unei fructiere gigantice.
Dedesubt, la umbră, pe o suprafaţă curăţită de buruieni şi tufe, negrii stau rînduiţi ca într-un amfiteatru.
Sînt mai multe femei şi copii, căci bărbaţii au grupurile lor şi trăiesc retraşi. Bătrînii stau tot în preajma
femeilor şi copiilor. Vedem bărbaţi cu suliţe strălucitoare în mînă, preocupaţi şi indiferenţi. Ei nu
schiţează nici un gest de apropiere, sînt mîndri şi ostili. Ajungem în satul Elmolo, la tribul răzleţit, cu
colibele de păianjeni şi cuibare de păsări. Sîntem priviţi cu ochi străini şi fără interes. Negrii nu înţeleg
şi nu cred că-i interesează fotografiile noastre. Şoferul ne-a interzis să-i fotografiem, motivînd că, dacă
o vom face, trei zile va fi nevoit să parlamenteze în urma noastră cu şefii tribului. Cred că încearcă să
smulgă o sumă de bani pentru asemenea permisiune, tocmai pentru a mai cîştiga un ascendent sau a
netezi unele asperităţi cu satele. Băştinaşii se lasă uşor îmblînziţi de daruri. Trecerea maşinii s-ar putea
să-i înveselească, dar numai copiii se hîrjonesc şi strigă de departe cuvinte de prietenie. Bătrînii văd în
aceasta o încălcare violentă a dreptului sacru de proprietate.
Din nou ne descălţăm, ca şi cum am intra într-o geamie, şi păşim prin apa de la mal spre
Burubu, şalupa albastră care ne aşteaptă împreună cu Capelagani şi un bătrîn negru. Valuri mari şi vînt.
Pe ţărm aleargă turbioane de praf roşcat. Colibele se văd de departe ca o turmă de oi. Barca se loveşte
de valuri, sună tare, ca şi cum s-ar izbi de pietre. Culori foarte vii, violacee, se zăresc în depărtare.
— Aş vrea să prind un pic de soare! spune Milan şi urcă pe cabină.
Rămîn înăuntru, pe burete, privind defilarea undelor. Ele se sparg din vreme în vreme, se
desfac în jerbe şi-mi lovesc umerii. Pe vastele întinderi ale ţărmului nu se distinge nici o mişcare, în
timp ce apa sclipeşte cu valuri mari, se zbuciumă şi scoate sunete speriate şi supărate. Rafale repezi
încreţesc în mii de unde mici talazurile stîrnite de eforturile superbe ale vîntului fierbinte al deşertului.
Chiar în timp ce se deplasează, abia formate, valurile mari se desfac în fărîme, se strîng în cute, se
alungesc şi devin plate.
Navigam de-a lungul ţărmului, spre pîlniile vulcanilor ce nu se zăresc decît din avion.
Ajungem la un promontoriu, o limbă de nisip şi pietriş, pe care păşesc pelicanii îngîmfaţi vîrîndu-şi
ciocurile ca nişte săbii la pescuit. Este prins un somn negru, mustăcios, chiar în undiţa lăsată de Ulysse
la mare adîncime. Pe vînt, peştele se ascunde, dar acum, cu o undiţă de fund, somnul a fost trezit din
adormire şi tras la suprafaţă. Este un peşte cu cicatrice pe bot. Se vede că a mai fost prins o dată şi
tatuat, dar acum soarta lui a fost pecetluită. Ne tot gîndim să ne întoarcem la mal mai repede, dar
Constantin întîrzie pînă la ultima clipă, nepierzîndu-şi niciodată speranţa într-o şansă mai mare şi parcă
vrînd să demonstreze că nici un moment nu trebuie irosit.
Am luat masa sus, pe terasă, împresuraţi de deşertul de pămînt ars şi pietrificat, de palmierii
foşnitori. Ca trei coifuri enorme, în stilul colibelor primitive, lodgea păstrează umbra compactă.
Negrilor le pare rău de plecarea noastră. Expediţia avea atmosferă şi ei îşi justificau existenţa lucrînd.
Acum urmează să vie alte formaţii. Coborînd în plin soare la avion, sîntem urmăriţi de curiozitatea
tuturor celor din preajmă. Negrii ne pîndesc, dar se prefac a nu ne da importanţă, ştiind că nu se pot
amesteca în lumea noastră. Avionul a stat la parcare neacoperit şi tabla lui e fierbinte ca o sobă. N-a
fost păzit şi totuşi nimeni nu s-a atins de el. Sâmburii şi turkanii treceau prin preajmă, făcîndu-se că nu-
l bagă în seamă, dar poate nici nu cutezau să pună mîna pe el. Ne îmbrăcăm şi hamalii care au cărat
bagajele se retrag cu bacşişurile în mînă, ascunzîndu-le cu pudoare. După ce motoarele s-au pus în
mişcare (Andrea e tulburat, dar are încredere în cele două pastile oferite de Constantin), ne rotim în
compas şi ne aşezăm la start. Observ în dreptul nostru doi copii. Cînd motoarele intră în plin, unul se
ridică gata de fugă.
Pămînt de fontă lins de vînt. Păsări speriate la mal. Soarele care pîrjoleşte izbindu-mă după ce
s-a frînt în mare, reflectîndu-se din două părţi: din aer şi din ape. Lacul Rudolf pare liniştit acum. Aripa
dreaptă rade ţărmul, se ridică şi revarsă în interior mai multă lumină. Transpir din plin. Săltăm pe
praguri şi pe perne de meniuri ai văzduhului. Insula plină de furunculi irumpe de sub mătasea apei
albastre. Italienii îi cer lui Ulysse să fotografieze Insula Morţii. Un vulcan ca un muşuroi în partea de
sud a lacului, cu craterul ca o pîlnie, legat la ţărm prin limbi modelate. Reflexe pe o suprafaţă vastă.
Albii secătuite întinse spre lac. Forme frumoase alcătuind adevărate dantelării. Aceste albii au urmat
formele de relief, dar au ţinut seama de o anumită estetică şi s-au colorat metalic, spre a alcătui armonii
rare ale locului. Trecem un lanţ de coline şi dincolo de ele răsare o prelungire a lui Rudolf, ori o parte
izolată şi amorţită a lacului. O apă acoperită aproape în întregime cu tot felul de plante, un fel de
catrinţă bătută în altiţe, un fel de cuvertură subţire şi mată spre larg. Norii se oglindesc doar într-o mică
parte a acestui braţ de mare moartă, şi acolo se pare că timpul a ars-o, încît oglinda veneţiană veche e
termenul cel mai propriu de comparaţie.
La cinci fără un sfert, nori plumburii ne vin în întîmpinare şi alcătuiesc un baldachin sub care
trecem, răcorindu-ne. Norii par să plutească toţi la acelaşi nivel, pe un cer cu densităţi diferite. Linia de
jos a norilor e orizontală, în timp ce formele fantastice, construcţiile inimaginabile se alcătuiesc în
partea superioară. Nori plutind pe o nevăzută lentilă a văzduhului, nori superbi, temerari şi curaţi. Intre
colinele din faţă, ca o perdea fără falduri, se declanşează precipitaţii. Ploua din loc în loc, dintr-un nor
prea abundent, ca dintr-un recipient ce se descarcă, în timp ce tot cerul, în ansamblul lui, e încă luminos
şi paşnic. Pilotul deschide aparatul de radio şi în cabină pătrund glasurile turnului de control de la
Nairobi. Ca şi cum s-ar deschide uşa spre o sală plină de zgomote. La cinci fără zece îmi vine să dorm
şi, închizînd ochii, mă gîndeam că Dumnezeul locului, privind din vîrful Kirinyaga, a văzut ca şi noi
lumea pierdută în ceaţă, cu văi bogate în jnepeni şi ienuperi, cu crînguri de bambus ce ascund turme de
buf aii, cu izvoarele Nilului şi lacurile misterioase gemînd de hipopotami şi crocodili. La nord, în
ţinuturile arse ale Lacului Rudolf, triburile pokot, turkana, kalenjin îl numeau Asis şi Tororut pe
Dumnezeul lor. Tot din înălţimea sa, el a văzut şi Lacul Victoria, şi strălucirea Oceanului Indian.
Hotărîndu-se să-i binecuvînteze pe toţi cei ce locuiau aceste locuri, potrivit legendei, el şi-a pocnit
încheieturile şi s-au dezlănţuit trăsnetele, şi-a deschis braţele şi şi-a scuturat picioarele, şi tunetul a
izbucnit şi ploaia a căzut pe pămîntul lui, de la muntele Elgon la Malindi, încît deşertul a renăscut şi
dealurile s-au împrospătat în soare. Atunci „zeul a putut să-şi vadă ţara strălucind şi a cunoscut-o mai
bine cum este".
Ne îndepărtăm tot mai mult de bazinul Lacului Rudolf, care este cel mai mare lac alcalin din
lume, suprafaţa lui depăşind 3500 de kilometri pătraţi. Odinioară se pare că a fost şi mai mare, şi mai
adînc. Se scurgea spre Nil printr-un defileu adînc, uscat, aflat la nord-vestul bazinului. Rîul Omo aduce
ape bogate din sudul Etiopiei. Rîurile Turkwell şi Kerio strîng apele din înălţimile Cherangani şi Suk,
de la nordul muntelui Elgon. Neavînd ieşire, Lacul Rudolf a devenit alcalin şi, cu toate că apa poate fi
băută, e sălcie. Bogat în peşte, nu poate fi încă exploatat pe măsura rezervelor sale. Pestele este nilotic,
adică peşte de Nil, rămas din vremea cînd cele două ape erau în legătură. Lates niloticus, un fel de
biban, peştele-tigru, specii de tilapia au cel mai bun gust din lume şi atrag nu numai oamenii, ci şi
crocodilii şi păsările.
Împrejmuit de deserturi aprige, de piatră vulcanică roşie şi neagră, ţărmul Lacului Rudolf este
locuit de triburi războinice, care stăpînesc mari cirezi. Spre nord, lîngă delta Omo, condiţiile de trai sînt
mai uşoare, deoarece pe acolo se află turme de topi, oryx şi grand's gazelle, numeroşi lei, care
impresionează prin răgetele lor. Ţinuturile sînt accesibile numai expediţiilor anume echipate pentru
asemenea dificultăţi. Triburile gelubba şi merille fac ca staţionarea pe malul Lacului Rudolf să fie
riscantă. Micul trib elmolo de la Loiangalani, numărînd mai puţin de două sute de suflete, a fost
obiectul multor cercetări interesante în ultimii ani. Capătul de sud al Lacului Rudolf este alcătuit dintr-
un zid fioros de rocă vulcanică, împodobit cu conul craterului. El separă lacul principal de depresiunea
Suguta, una din zonele cele mai inospitaliere ale Kenyei. Aici se mai află activi vulcanii Teleki şi
Suguta. De pe versanţii împăduriţi ai muntelui Myiro, înalt de două mii de picioare, se poate arunca o
privire asupra lacului albastru, ce se întinde între maluri purpurii de lavă arzîndă.
Pe mici porţiuni plouă dintr-o singură parte a norului liliachiu. Spre sud, cel puţin şase straturi
de lumini diferite. Ploaia apare ca o fereastră prin care trece soarele, alcătuind radiografii.
— Uitaţi-vă jos, sînt animale! spune Constantin, care nu poate să trăiască o bucurie sau o descoperire,
fără a o împărtăşi cu ceilalţi. Se vede un sat pe dreapta ...
Ferme, cercuri de colibe ca jocurile de pietre, înconjurate de garduri, ochiuri de apă sălcie, alte
colibe înscrise în forme pentagonale, împrejmuite cu garduri.
— Lacul Barygo! Exclamă iarăşi Constantin, dîndu-ne apoi datele zborului: Nouă sute două virgulă
opt, ora sosirii şi ora plecării de la lodge. Zburăm la unsprezece mii cinci sute de picioare, adică la trei
mii trei sute cincisprezece metri. Motoarele se rotesc cu două mii cinci sute de turaţii pe minut şi
consumăm, după indicator, cincisprezece galoane americane de benzină de fiecare motor în parte.
Alte inele, brăţări cu aşezări rudimentare. Buburuze, aluniţe ale acestui pămînt funambulesc,
însemne de scrieri necunoscute. Lacuri blînde, care, îndată ce sînt depăşite, încep parcă să intre în
efervescenţa.
— Muntele Kenya în faţă, pe stînga . .. Întoarcem privirea, îl fixăm în obiectiv, apoi iarăşi alunecăm pe
sania văzduhului. Se vede un lac şi peste lac un curcubeu. Dar pînă să ajungem în poziţie bună de
fotografiat, curcubeul se trage şi dispare sub nori ca un şal. Eşarfa colorată a spectrului solar apare din
nou arcuindu-se şi stingîndu-se treptat. Alte efecte meteorologice ne solicită atenţia. În stînga totul e
mov, în dreapta fasciculele străbat norii, taie oblic zidul de ceaţă. Noi ieşim şi intrăm în aceste fante de
lumină, în aceste golfuri ale văzduhului. Cădem în goluri cu avioneta albă şi simţim zborul ca o stare
de ebrietate, plină de viziuni fantastice şi de greţuri amare.
Pămînt nelucrat, setos de apă, cu iarba tunsă de razele de fulger ale soarelui torid, cu albii
simulînd existenţa rîurilor şi codri ce nu reuşesc să se ridice decît în genunchi. Cîte un petic de cultură
alături de colibele de lut. Pădurile se instalează pe versanţi, iar coamele colinelor sînt golaşe. Sate mai
mari, mai bine organizate, în careuri» nu în inele şi cercuri. Au dispărut deşerturile şi verdele e
îmbelşugat. Aşezările indigene se îndesesc, se organizează pe şosele şi uliţe, apar plantaţii mari. Casele
se răspîndesc rare, pe zeci de kilometri. Se înşiruie ca mărgelele. Au acoperişuri în pantă dublă, de
metal sau de ţiglă, mai puţin cu frunză de palmier. În sfîrşit, ape curgătoare care alimentează aşezările.
Ele se bucură de toate darurile naturii. Se poate vorbi de plantaţii, de agricultură individuală. Parcelele
sînt dispuse în amfiteatre verzi ca podgoriile, în terase, urmează curbura dealurilor, formele lor ovale
sau afundăturile de oală. Sînt prelungi sau înguste, îmbracă părţi de sol şi se pierd în adîncul văii, unde
curg pîraie sau gîrle, ape subţiri ca lamele, şerpuitoare, fără amploare. Numărul locuitorilor e mare pe
aceste rîuri în cascade, pe aceste terenuri bine îmbrăcate în verdeaţă, înalte faţă de nivelul mării, unde
soarele nu mai are prea multă putere şi nu poate să facă ravagii.
— Se vede Nairobi! E şase fără un sfert!
Nori bogaţi întunecă succesiv cerul şi îi dau reliefuri dramatice. Plantaţiile de cafea şi ceai se
întîlnesc la tot pasul. Ies fumuri ca din ţigări puse pe scrumiere imense. Cafeaua e aşezată ca mozaicul,
în bucăţele mici, alăturate, deseori în semicercuri, brodind dealuri, însinuîndu-se în pîlnia văilor, de un
verde-deschis de obicei. Parchetele lasă să se vadă mîna omului şi gîndirea lui. Omul intervine cu alte
sisteme geometrice, tatuează pămîntul, îi atribuie funcţii pe care nu le-a avut şi-l înscrie în sistemul său
de legi practice şi estetice.
Am scăpat creionul tocmai cînd Nairobi se arăta la orizont. Noroc că stiloul mai păstra puţină
cerneală. Scriu în continuare ca un pictor care îşi face schiţe lapidare pentru viitorul tablou. Copaci
înalţi pe deasupra tufelor, străjuindu-le. Un fel de namile pe picioroange, depăşind pigmeii de dedesubt.
Plantaţiile de cafea devin imense, ca nişte covoare scoase de pe stative şi întinse la uscat. Ţinte bătute
pe cîte o talpă bombată. Ele exprimă puterea şi imaginaţia omului, care, concentrîndu-se pe anumite
suprafeţe ale pămîntului, poate să dea impresia mării şi oceanului vegetal şi să alcătuiască ceea ce
numai pădurile pot să alcătuiască: întinderi fără sfîrşit.
La ora şase intrăm în cartierul vilelor. Survolăm periferiile superbe ale oraşului modern şi
ajungem imediat pe axul zgîrie-norilor. Turnurile Hiltonului, bisericii centrale, palatului de conferinţe
par elementele vitale ale unui orologiu. Avioanele înşirate în spaţiul verde din apropierea parcului
naţional dau curioasa senzaţie că sînt cruci într-un cimitir al aerului. Ne rotim încă o dată înainte de a
primi dreptul de aterizare şi, în vreme ce un avion dinaintea noastră ajunge la capătul pistei, noi ne şi
apropiem în planare graţioasă pe deasupra stadionului, unde se văd formaţii sportive alcătuind
ingenioase motive decorative.

ULTIMA EXPEDIŢIE SPRE KILIMANDJARO

Cerul era închis şi lumina nepotrivită pentru fotografii. În schimb, timpul era bun pentru
călătorie, înaintam cu mare viteză pe asfalt, observînd chipurile copiilor negri, care veneau spre maşină
sau ţineau braţele întinse cu lămîi, mere africane sau guavas. Muşuroăiele de termite răsăreau printre
arbori, iar construcţiile lor sînt mai ingenioase decît colibele africanilor şi chiar decît labirinturile
arhitecţilor moderni. Ele îmbracă trunchiuri de copaci, se înşiruie pe cîte o cîmpie, apar pe marginea
drumului. La Kivati trecem pe lîngă staţia de cale ferată şi vedem trenul ce traversează rezervaţiile de
animale, aşa cum traversează şi liniile de înaltă tensiune, dînd o senzaţie bizară în peisajul exotic. La
Hunter's Lodge oprim, mîncăm cîte o prăjitură delicioasă şi bem pepsi. Pe iarbă, sub firma Shell, se
aşază ca într-un fel de sală de aşteptare femei călărite de copii. Biciclete, geamantane, saltele, cufere.
Autobuzele vin din vreme în vreme şi culeg această încărcătură umană.
La Kiboko trecem printre colibe de lut acoperite cu paie, de forma unor hribi. La Makindu
apar baobabii, arborii cei mai bătrîni, cu trunchiul gros şi crengile desfăcute în văzduh ca nişte şerpi
subţiri, într-un dans învîrte-jit. Cu trunchiul gros, solid şi monumental, baobabul pare o stîncă. Are
coaja bulbucată, ruginie, cu încreţituri de trompă de elefant, sugerînd forme animaliere. Sub un
asemenea arbore puternic şi bătrîn se instalează un întreg trib de sculptori în lemn. Răspîndiţi în familii,
la distanţe mari unii de alţii, copacii par a dori să fie priviţi însă ca unităţi. Evită invidia şi gelozia, ca
toate marile personalităţi. Baobabii îi solicită întreaga atenţie lui Ulysse şi el îi „vînează" neobosit,
aşteptîndu-i să-i intre în raza lentilei, răsucindu-se cu aparatul, în mersul maşinii, satisfăcut îndată ce a
produs declanşarea. În localitatea M'buinzau ne-am oprit şi am privit sculpturile expuse sub un baobab.
Multe din abanos, altele din lemn de culoare albă sau închisă. Mi-a reţinut atenţia o statuie de femeie
cu copilul în spate, în mărime naturală, răzleţită pe malul ierbos, mai valoroasă decît toate celelalte
opere. Lucrată într-un trunchi masiv, avea chipul bulbucat, ochii mari expresivi, părea făcută de un
sculptor modern, sculptor care, la rîndul lui, se inspiră din modele străvechi. Constantin pune şi el ochii
pe statuie, îşi dă seama că în Europa s-ar vinde cu cel puţin o mie de dolari şi o cumpără cu o sută de
şilingi. Sculptorul însuşi era de faţă şi, dîndu-şi seama de dificultăţile ce le-am avea la transport,
acceptă imediat să dea lucrarea cu optzeci de şilingi, făcînd şi un rabat. Îl cheamă Isaya, e tînăr şi, la un
semn al lui, toţi negrii au sărit şi au ridicat statuia pe maşină. Au găsit o frînghie şi au legat-o bine.
Isaya Muinde M'Buinzau încearcă să-mi scrie adresa şi nu reuşeşte. Dă foaia unui băiat de vreo
doisprezece ani, care notează cu litere de tipar: Isaya Muinde M'Buinzau Caruing P. O. Kibwezi
Kenya. Apoi pornim cu statuia deasupra capetelor noastre, iar maşina pare prefăcută în dric.
Arbori rupţi, goliţi ca nişte ţevi de susafon, albe. Ţara statuilor de lemn. Miros de praf ud.
Ploua, se usucă imediat. Baobabii şi elefanţii intră în cîmpul nostru de observaţie aproape pe nesimţite.
Marile animale cu trompă sînt roşcate, deoarece se tăvălesc prin praf de rugină. Se apropiau de şosea cu
fildeşii ca nişte furculiţe. Se mişcau încet. Trompele leneşe se tot încovrigau, urechile mari păreau
gulere sau foale. Ei se uitau la noi cu interes şi păşteau. La ora patru după-amiază am ajuns aproape de
satul Kyulu şi aici Constantin şi-a amintit de ugandezii care ieşeau cu cratiţele pline de termite şi le
mîncau cu poftă.
Trenul trece prin apropiere, element pitoresc, document istoric, recuzită pentru filme de epocă.
Aşteptăm ridicarea barierei, apoi înaintăm spre intrarea în Tsavo National Park. Constantin ia diferite
lămuriri la poartă, cumpără o hartă, plăteşte intrarea, se uită lung la o pisică ce seamănă cu toate
pisicile, întrebîndu-se ce s-ar face dacă ar dă un leu peste ea. Dealurile parcului sînt acoperite cu tufe
rare şi elefanţii trec pe creastă lenevoşi. Cald, vînt. Rinocerii de tablă de la porţile intrării se închid în
urma noastră, în timp ce maşina urcă spre pădurile cu animale. După cinci ore de drum, începem
explorarea rezervaţiei.
— Păcat că n-avem soare! exclamă Ulysse.
Depăşim albia unui rîu. Paznicul ne spusese să nu coborîm din maşină, deoarece aşa a făcut un
fotograf şi leul a venit pe la spate şi l-a înşfăcat de partea cea mai cărnoasă a corpului. Leii nu prea sar
la oameni, dar, cum zice Ulysse, ce-ar spune un om care n-a mîncat nimic douăzeci şi patru de ore şi
deodată ar vedea intrînd pe uşă un sandviş cu icre negre? Cu toate acestea, el nu se poate stăpîni şi, la
un moment dat, sare din maşină şi se întoarce vreo treizeci de metri, să prindă un arbore frumos. În
lumina cenuşie, pădurea cu arbori trîntiţi de elefant are o înfăţişare posacă şi searbădă. Trunchiuri
răsturnate, scheletice, triste, uscate ne ies în cale cu nemiluita. Ulysse umblă prin praful roşu să
fotografieze un schelet de pachiderm. Oasele albe se înfăţişează ca nişte farfurii de porţelan. În
pămîntul roşu, sîngele animalelor sacrificate nici nu se mai distinge. Apele au lins pămîntul sub tufe, l-
au prefăcut în mozaic.
Constantin a mai văzut aceste locuri. Nimic nu-l mai surprinde. Oriunde merge, el pare un
amfitrion care ne deschide toate uşile. Sentimentul că se află la el acasă şi că poate să pretindă şi să
comande îi rămîne nu numai în fire, ci şi în obişnuinţe, şi poate că el trădează nevoia de participare
directă la acţiune şi foarte rar contemplaţie şi nepăsare. Privirile lui culeg altfel realităţile şi lui nu-i
produc impresii puternice crengile unui baobab strivite de pămînt, rădăcina fibroasă ce iese la iveală,
coaja incandescentă, stropită de schije, cu inscripţii stranii, scobită, buboasă, forjată şi lustruită. Nu-l
preocupă arborii care îşi desfac ramurile late, trunchiurile cît turnurile, terminate cu ramuri subţiri ce
amintesc lumea lui Saint Exupery. El confruntă harta cu inscripţiile de pe marginea drumului, măsoară
distanţa de la Mtito Andei şi Tsavo Inn pînă la lodgea care ne va găzdui, în timp ce noi furăm cu ochii
priveliştile şi căutăm să ne înregistrăm filmul interior al sentimentelor cu cît mai mare preciziune.
Cutreierînd locurile, zărim maşini scheletice aruncate, alături de schelete de animale.
Scheletele de arbori, de animale, de maşini au aici aceeaşi lentă prăbuşire. Un baobab scorburos arată
ca o intrare de templu. Formele capătă reprezentări fantastice pe măsură ce lumina se schimbă. În ceaţă
se ivesc caracatiţe aeriene, crengi rupte care îşi expun fibre şi oase şi se prefac treptat în făină. Iarăşi
plouă, iarăşi se usucă pămîntul. Intrăm între creste de stîncă şi stîncile par vietăţi sau metereze de cetate
bine clădită. Copacii uscaţi sînt spînzuraţi pe cerul de plumb.
Ajungem la o lodge, un hotel ultramodern, în inima Africii sălbatice, dotat cu piscină,
televizoare, dormitoare, săli de dans, săli pentru privelişte. Pe vîrful elastic al unui arbore se instalează
trei berze, vrînd parcă să privească mai de aproape reşedinţa omului. Ultima se aşază cu sfiiciune şi
teamă, labele se agaţă de cîteva ori de arcul crengii, pînă ce îi domoleşte zvîcnirea, iar picioarele ei par
două pensete. Negăsind camere, facem cale întoarsă, pînă la meterezele de cetate, apoi ne îndreptăm
spre Kilaguni.
Era mai bine aşa. Ne apropiam cu vreo şaptezeci de kilometri de Mzima Springs. Am
reorientat maşina după indicatoarele de la răscruce, aşezate pe laturile unor socluri şi nu prea vizibile la
lumina farurilor. Din vreme în vreme, trebuie să ne apropiem mult şi să ne uităm cu toţii, ca să citim
exact sensul, întunericul cobora repede şi Constantin începea să se neliniştească. Îl îngrijora mai ales o
maşină ce venea în urma noastră, părînd că vrea să ne ajungă şi să ne abordeze. Tot felul de gînduri îi
treceau prin cap, iar glumele noastre începeau să pară realităţi îngrijorătoare. La un moment dat, Ulysse
a emis ipoteza că am putea fi urmăriţi şi că n-ar fi exclus ca cei din spate să fie nişte tîlhari. În clipa
aceea, Constantin s-a şi gîndit să pună banii la adăpost, întrebîndu-se care ar fi cea mai bună
ascunzătoare. Cu aerul lui grav şi lapidar, Ulysse mi-a cerut să-i găsesc cuţitul şi să i-1 dau. Cursa
devenea palpitantă. Farurile din urmă se ridicau şi ne învăluiau, apoi păreau să se scufunde şi piereau
ca într-o pădure. După cîteva momente, ca şi cum ar fi vrut să ne surprindă, se iveau aproape de tot,
pipăindu-ne cu razele albe, ţinîndu-ne în tentacule efemere ce palpitau. Le scăpăm, le alunecam din
gheare, ne strecurăm după cîte un dîmb, dar eram nevoiţi să ne oprim la răscruce şi atunci ceilalţi
cîştigau teren. N-aş putea să spun că în acele momente prezenţa animalelor sălbatice ne mai preocupa.
Aveam dealtfel impresia că înaintăm într-o zonă pustie, iar ultima oară, Constantin a coborît destul de
degajat şi s-a învîrtit de cîteva ori prin faţa placardelor indicatoare, iar umbra lui uriaşă se întindea pînă
departe şi se pierdea dincolo de orizont. Nici nu bănuia prin ce primejdie îi era dat să treacă şi nici prin
cap nu i-ar fi trecut că alături de noi, în şanţ, pitit şi cu botul pe labe, un leu imens îşi deschidea ochii şi
încerca să ia act de realitatea uluitoare din preajma sa.
După ce-am părăsit ultimele repere, am observat că văzduhul se aprinde undeva în stînga. Ne-
am dat seama că ne apropiem de lodge, iar tensiunea a dispărut. Maşină din urmă se oprise în locul
unde staţionasem ultima oară, cei dinăuntru observînd cu înfiorare ceea ce nouă ne scăpase cu
desăvîrşire. La lodgea Kilaguni porţile erau închise. Constantin a pătruns printr-un fel de coridor de
cetate, între ziduri grele, pe unde nu puteau să treacă animalele mari şi maşinile. Noi înşine am coborît
şi ne-am prezentat la recepţie, tocmai cînd şi urmăritorii noştri intrau în curte. Abia aşteptau să ne vadă
şi să ne întrebe ce impresie ne făcuse leul din şanţ, bănuind că din pricina lui ne oprisem acolo şi
mirîndu-se că am avut curajul să descindem alături de fiorosul animal. Am rămas stupefiaţi: deci leul
fusese lîngă noi şi noi nu-l observasem, concentraţi cum eram asupra placardelor. Mai ales Constantin
era mirat din cale-afară. Cum însă eram foarte obosiţi şi se făcuse tîrziu, n-am mai comentat şi ne-am
preocupat să ne instalăm într-o încăpere frumoasă, plătită cu cinci sute de şilingi. Camera era
romboidală, cu pereţi de piatră aparentă, cu paturile pe trei laturi şi un polog împotriva ţînţarilor. Baie
caldă, prosoape, aşternut impecabil. Ne-am dus la masă şi restaurantul ne-a apărut ca un fel de şură
mare, cu peretele dinspre brusă deschis şi cu fotolii care îngăduiau privirii să străbată pînă la bălţile
unde veneau să bea apă în timpul nopţii animalele junglei. Bălţile erau puse sub proiectoare şi se
vedeau ca nişte scene. Spectacol la galerie şi senzaţie pentru copiii turiştilor, după o masă îmbelşugată.
La Kilaguni un elefant este un oaspete dorit şi el îşi face apariţia cînd lumea se mai linişteşte şi sunetele
nopţii cuprind cu vraja lor întreaga zonă a lodgei-fortăreţe. Misterios, prudent, stăpînit parcă de un
sentiment de respect şi de sfială, elefantul a venit şi s-a uitat lung la galerie. Mişcarea lui era înceată şi
magnifică. După ce a luat cunoştinţă de noi, s-a apucat să se scarpine de o rădăcină mare, pînă cînd i s-
a decolorat pielea pe crupe, pe pulpele picioarelor dindărăt şi pe o bucată de pîntece. Se freca destul de
comic, încreţindu-şi pielea ca un burduf, iar copiii rîdeau de mişcările lui impudice. Era ora gravă, ora
miezului de noapte, ora elefanţilor. Celelalte animale nu se arătau încă. Dar îndată ce lodgea s-a golit
au sosit cîţiva buf aii, care s-au apropiat de apă şi au băut, cu aceeaşi solemnă încetineală şi tăcere,
săvîrşind una din tainele vieţii sălbatice.
Dormim în paturi cu baldachin şi dimineaţa, la ora cinci, ieşim pe terasă să bem ceaiul.
Concertul păsărilor din arborele mare ne vrăjeşte şi stăm o vreme să-l ascultăm şi să-l înregistrăm pe
bandă de magnetofon. Pe fondul ciripitului harnic, glasurile păsărilor mari din baltă se aude răspicat şi
sacadat, ca un grup de instrumente de acompaniament, grave şi neobosite. Pe malul lacului, în locul
animalelor mari apar berzele. Se aud huhurezii. Un măcăit elaborat de păsări acvatice, cu întrebări
insistente, cu certuri exasperate în cor. De arborii-parasol atîrnă cuiburi muzicale. A apărut turma de
şacali la vînat. Se miros între ei, îşi dau consemnele, pentru a merge împreună la hăituiala organizată. O
duzină de şacali îşi făcea planul de bătaie şi în cîteva minute s-au decis. Totul se petrece ca într-un film
mut, deoarece sunetele animalelor nu se aud pînă la lodge. Se înseninează peste plaiurile umede de
ploaie.
— La stînga norii încep să devină roz, sub primele raze ale soarelui! constată Ulysse.
— V-aţi mai gîndit la leul de ieri? ne întreabă Constantin.
— Ne-am gîndit.
— Şi eu. Toate calculele probabilităţilor cu privire la cazurile excepţionale de accident sînt deseori
întrecute de realitate. Aveam în faţă pericolul, fără să-mi dau seama. Nu ştiu cum aş fi citit harta, dacă
aş fi dat ochii cu leul. Ce aspect ar fi luat cifrele pe care le căutam. 17 ar fi devenit 1700. Cred că leul a
rămas înmărmurit din pricina farurilor. Ar fi fost suficient să fac trei paşi şi să mă pun la adăpost, în
maşină. Totuşi, dacă era înfometat, ar fi văzut şi la întuneric, şi la lumină. Mirosul omului, izul de
transpiraţie specific fiecărei rase în parte atrage şi excită animalele.
Atmosfera e cucernică şi de aceea vorbim în şoaptă, ca într-un templu. Lodgea nu se trezise
încă.
— Lodge este un termen ce s-ar putea traduce prin han! spune Constantin. Un han cu toate comodităţile
utile, căci baită sau cabană sînt simple refugii, în munţi, unde te poţi apară de intemperii şi încălzi la
foc, unde poţi dormi în patul tău, adesea îmbrăcat şi fără baia reconfortantă. În schimb o lodge este un
adevărat hotel. În italiană s-ar numi locanda.
Revenim asupra păsărilor.
— S-au transformat în santinele ale cuiburilor.
— Da. Şi ce păcat că nu înţelegem ce vor să spună păsările! Căci fără îndoială spun ceva. Au multe
conspiraţii şi conflicte şi toate se rezolvă fără reprezentanţe diplomatice.
— Cum aţi descrie lodgea de la Kilaguni?
— Camerele sînt împărţite pe grupuri de locuinţe de cîte două-trei paturi fiecare, cu baie, duş, apă
caldă, cu nelipsitul gaz-butan, cu saltele elastice. Resorturile lor se bucură de o extraordinară reclamă
în toată lumea. Ultima reclamă lansată de firma Victoria am văzut-o pe un camion, ieri, în zona
industrială din Nairobi: „Să obţii Victoria, să te culci pe laurii Victoriei, înseamnă să dormi
împărăteşte". Camerele cu trei paturi sînt dotate cu multă prevedere, mai ales pentru cea de-a treia
persoană din grup. Zanzarierele, zise polog, dau fiecărui muritor de rînd impresia unui baldachin
împărătesc şi senzaţia unei nopţi alese. Bineînţeles, dacă nu eşti singur, căci numai ţînţarii, chiar ţinuţi
la distanţă, nu pot să te dispună cu muzica lor diafană.
Trec păsări fîlfîind peste noi. Fluiere, gîgîit şi măcăit de păsări la distanţe felurite par să
măsoare spaţiul de la noi pînă la făpturile acestea adesea ireale şi invizibile. Constantin ridică binoclul
la ochi şi, întrerupîndu-şi şirul ideilor, observă:
— Vezi că munţii au început să lumineze.
— Ne schimbăm şi noi culoarea obrajilor.
— Domnilor, cred că lumină vom avea destulă la Springs. Eu zic să mergem.

După ce ne luăm bagajele din cameră, pornim spre Mzima Springs. Vedem şi pista pentru
aterizarea facultativă a avioanelor de pasageri, nu departe de lodge. Caprele fac salturi pe oglinda de
apă, între copaci. Multe stau încremenite, apoi se mişcă în şir prin ierburi, cafenii ca şi spicele de
mohor. Luminile lungi le deschideau culorile de pe pîntece, şi tot astfel puneau alb-negru de pinguin pe
aripile cocorilor. Toate vieţuitoarele stăteau acum sub vraja apelor. Roţile maşinii treceau prin balega
proaspătă şi totuşi nu se zăreau în preajmă nici un fel de animale mari. Drumul era roşu. Am zărit
maimuţe cu cozi de şobolan, sărind pe buşteni şi rupînd cu mîna frunze. Mîncau smocuri de verdeaţă cu
beţişorul lor negru. Aveau ochi căprui, blană înspicată, cafenie, şi testicule albastre.
 Coborînd la Mzima Springs, primul lucru pe care l-am observat au fost placardele
ameninţătoare: Beware of crocodile, plasate lîngă apa ce curgea în cataracte, formînd un lac cu rădăcini
răsturnate şi bolovani. Am intrat pe o platformă şi am văzut hipopotamii scăldîndu-se şi răbufnind pe
nări. Îşi scuturau urechile. Nu ieşeau decît puţin la iveală, ca şi cum ar fi stat la pîndă într-o groapă.
Scoteau la suprafaţă un fel de bube. Lansau sunete de fagot: oh-oh-oh-oh-oh-! Şpriţuiau pe nări.
Drumurile lor pe mal lăsau coridoare prin tufele de papirus. Uneori ei răstoarnă copacii şi bolovanii.
Suflă ca locomotivele sub presiune, înainte de a porni în cursă. Indicatoarele menţin atenţia trează: To
rapids lower pool and rest area, sau Warning fire hazard. În direcţia indicată, se auzeau alte grohăituri
şi pîraie curgînd. Am intrat pe o pasarelă de lemn şi ne-am coborît pe o scară în „coliba" de sub nivelul
apei albastre, singura apă limpede curgătoare din Africa, după cum se spune. Aici au fost operatori
subacvatici, care au urmărit mersul uriaşelor lighioane pe fundul lacului, ca nişte monştri, ameninţători.
Peştii defilau cu ochii la noi, rotindu-se în horă, planînd în plutire de voie, pilotînd spre fund şi rîmînd.
— Crapi obişnuiţi, verzi-albăstrii, cu solzi mari, pînă la un kilogram şi jumătate! îi identifică fără
zăbavă Constantin. Văd unul la fund şi mai mare. Prudent, stă deoparte de restul lumii. Unii sunt răniţi,
poate loviţi de pietre sau de vreo boală.
— Într-adevăr, unii se tolănesc, alţii se apropie cu botul răsucit, se răstoarnă privindu-ne de jos, ca în
batiscaf.
— Sunt patru feluri de peşte. Cel mai obişnuit este barbusul, peştele galben care aici, la Mzima, ia
culoarea gri. Solzii lor reflectă galben şi gri.
Lumina străbate apele cu reflexe. Bulele de aer devin spectrale. Un splendid arbore împresurat
de proprii lui pui ne aşteaptă ceva mai departe de acest rezervor de peşti. O alcătuire monumentală şi,
în acelasi timp, simbolică. Arbori de culoarea lămîii cresc alături de palmieri. Hipopotamii ne privesc
atenţi şi ne spionează prin peris-coape. Un lanţ de lacuri, ca nişte ecluze, alcătuieşte Imperiul
hipopotamilor, ce se răsfaţă în baia de dimineaţă. Cam slabi cam ogîrjiţi, unii copaci au fost reduşi la
un simplu schelet, probabil din pricina elefanţilor, dar şi a hipopotamilor vegetarieni, care nu lasă nici
un copăcel neatins. Ulysse ceartă animalele scufundate, le pîndeşte din toate unghiurile, dar nici unul
nu iese afară să se lase fotografiat.
— Mergem puţin pe margine?
— Acolo ce crezi că mai găsim?
— Crocodili... A, era să caşte un hipopotam!
— Asta urmăresc şi eu.
De lîngă mine se ridică o pasăre cu picioare roşii, cu penaj negru, cu pliscul galben.
Hipopotamii suflă aer sub apă şi o fac să bolborosească. Aşteptăm să-şi scoată la iveală grumazul. Se
lasă muraţi de curentul apei, în sunetele cascadelor ce ne împresoară. Se spală pe faţă în lumina pură,
cu ochii aţintiţi la soare şi la noi, iar urechile mici captează, pe lîngă rumoarea plăcută a izvoarelor,
sunetele suspecte care ar putea să prevestească vreun pericol, deşi aceste namile doar de om ar putea să
se teamă. Hipopotamii suflă mereu, sacadat, de parcă s-ar frige.
Constantin ne descrie o vînătoare organizată de africanii sălbatici, înarmaţi rudimentar.
— Împinşi de nevoia de carne, negrii atacă hipopotamul. Însă nu în apă, ci pe uscat, încolţindu-1 din
toate părţile. Are o ceafă respectabilă, care face concurenţă numai cefei de taur. Nu ştiu cîte coride s-ar
putea face cu un hipopotam, dar teamă mi-e că matadorul ar putea să-şi vadă sabia respinsă de pielea
lui groasă de două degete.
Frunze galbene, dinţate, se apleacă spre ape şi bolovani. Trunchiuri trîntite în valuri alcătuiesc
un baraj. Nici un sunet decît cel de valuri ţîşnind din izvoare. O masă de animale zace sub noi. Sunete
de păsări şi de hipopotami. Baia de dimineaţă are tainele ei. Lumina scăzută vine pe coline, nu cade
vertical din cer. Fluturi gingaşi trec prin această transparenţă, iar zborul lor capătă contrast de imagine
cu duhoarea de monstru răspîndită în preajma copacului fortificat. Sîntem pe stîncile negre şi totuşi
auzim clipocind apele la cinci-şase metri dedesubt. O insulă sfărîmată. Copacii care beau apă se
încleştează, se zbat cu braţele în văzduh, dansează osoşi în soarele care, la ora opt şi patruzeci şi cinci,
este dogoritor.
Sosesc alte maşini cu indieni şi pakistanezi.
— Să plecam!
— Cu regrete. E material să stai o lună. Să-mi pun sacul de dormit şi să zac lîngă crocodili. Să-mi aduci
aminte, Traiane, de copacul ăla, dacă sînt cu ochii în jos sau îmi scapă.
Ulysse fotografiază arborele-sculptură, care se înalţă straniu către cer. Zice că e „cel mai
frumos lucru" şi, într-adevăr, cînd ne-am oprit, am văzut un trup de python în jurul căruia se încolăceau
alţi şerpi mai mici, căzînd, lăsîndu-se striviţi, tolănindu-se la pămînt. O întreagă construcţie bizară, o
invenţie a naturii decăzînd treptat, coaptă de soare şi roasă de vînt. Uneori înşişi leii se agată şi stau
spînzuraţi, ba chiar dorm ca într-un cuier în acest copac pietrificat. Ulysse s-a apucat să danseze în jurul
obiectivului său preferat, cu atenţie mărită în chip diferenţiat, lăsîndu-se pe arcurile picioarelor,
ochindu-1 din trei puncte cardinale şi apoi, deodată, părăsindu-l ca un atlet ce şi-a răpus adversarul, se
întoarce spre maşină.
Am reluat cursa pe dealurile scunde şi arse, fără urmă de animal — adică fără urmă vădită,
pentru că urme reale pe pămînt, semne ale trecerii lor, existau destule. Un sentiment neobişnuit te
cuprinde în faţa acestui orizont planetar ostil, solitar, străin, în care, dacă ai rămîne singur, nu ai avea
de ce să te sprijini. Oamenii vorbesc altfel, animalele sînt agresive, cerul rebel, soarele aspru, noaptea
duşmană. Umblăm şi privim uneori fără nici o stare de sentiment, numai cu gîndul de a „prinde" în
aparat o imagine, de a vedea un animal misterios care se ascunde, de a ne pune la punct ceasornicele şi
de a urmări mersul soarelui. Nici mîncarea nu ne interesează, nici odihna. Soarele fierbinte ne-a toropit
acum. Sîntem ca la plajă, în acea uitare de sine benevolă şi indolentă. De gîndit nu poţi gîndi nimic
deosebit, îţi face impresia că te cutremură aceste spaţii nemaivăzute, dar de fapt eşti fără emoţii,
incapabil de trăiri profunde. Totul este superficial şi grăbit. Maşina te scuteşte de multe eforturi şi te
lipseşte, în acelaşi timp, de multe satisfacţii naturale. Organismul nu mai devine un instrument de pal-
pare a universului, ci o simplă povară pe care o poarta de ici-colo în fotolii un vehicul constant, docil şi
iresponsabil.
— O căpuşa se mişcă, se apasă pe piele, gata s-o străpungă şi să prindă rădăcini. Uite cum s-a roşit
pielea ... exclamă Constantin.
— Trece de la animal la om. Aţi smuls-o?
— Da, da ... Cu atenţie... Altfel capul îi rămîne sub piele şi locul se infectează ... Sunt multe insecte
periculoase ...
— Îmi spunea Cella Delavrancea că Monique de la Bruchollerie a fost muşcată în Africa de o insectă
necunoscută şi a rămas paralizată luni de zile, trăind, după spusele ei, cea mai mare nenorocire a vieţii
sale.
Ne uităm la vulcani şi Constantin îi compară cu Pane-tone Motta, cu cozonacii italieni. Munţii
în diferite sorturi de lumini, fiecare altfel nuanţat, ca nişte plante, negri-cărămizii, asemenea petalelor
ofilite de oleandru, verzi-gălbui spre mătasea broaştei. Mulţi sînt frumos îmbrăcaţi, purtînd „păr"
cîrlionţat, ca africanii. Dinspre lanţul muntos vin maşini conduse de şoferi cu turbane. Toate răscrucile
sînt bine marcate şi pe hartă, şi în realitate, cu borne. După ce-am fost în vizită la hipopotami, vedetele
junglei visate în adolescenţă, prezente în atîtea romane şi filme de aventuri, animalele africane devin
personaje familiare.
Vedem cum pleacă maşinile de la lodge, în cursa lor de dimineaţă, dar noi nu ne mai abatem
decît un moment la Kilaguni. Intrăm în marea şură acoperită cu flori de palmier, cu grinzi colorate ca la
carusel, şi iarăşi avem în faţă — din umbră — cerul şi ochiurile de apă albastră, privegheate de păsările
mari, ale căror aripi par scuturi verzi şi albastre. Ca într-un palat, oaspeţii vin la orele lor bine stabilite,
în rînduială, după mersul soarelui, cu precizia rotirii astrelor pe cer. Nişte păsări frumos colorate,
cocostîrci marabu-storck, se aşază în vale, iar altele planează deasupra meselor noastre şi ciugulesc unt,
cunoscînd, după cum remarcă prietenul nostru „puterea caloriilor".
Garnituri de nori se aştern în lungul peisajului montan, peste vîrfurile scobite cu lingura, avînd
forma unor vaze şi pahare. Ni se aduc trei cutii de carton decorate cu harta Kenyei, cu mîncare pentru o
zi. Nori alburii. Miros de iarbă udă. Plecăm spre Amboseli în grabă, cu gîndul că nu vom fi acasă
înainte de patru şi vom pierde avionul de Atena. Din sala de mese, direct în maşină. O apucăm pe
coasta în prelungire, în sensul opus venirii de ieri, în marea farfurie adîncă ce se deschide sub noi, cu
umbrele prelungi ale dimineţii pe întreaga suprafaţă de jos, cu toate culorile de dulceaţă pe munţi, dar
acum într-o uniformitate de verde şi roşcat. Razele soarelui răscoleau vegetaţia, o oboseau, o făceau să
lenevească şi să apară indolentă şi monotonă. Răspunzînd parcă exasperării lui Ulysse, Constantin se
pronunţă în sfîrşit:
— Îl duc la Kilimandjaro, să nu se mai plîngă.
— Sînt ca un flămînd căruia i se dau cinci mese pe zi! spune Ulysse fără chef, cu un surîs ironic, spre a
îndulci reproşul.
— Din păcate, aşa este în viaţă. Fiecare pleacă la drum cu alte gînduri şi cu alte planuri. Ceea ce unul
nu mai poate suferi, altul doreşte cu sete. Pentru dumneata e prea puţin, pentru mine e prea mult.
Platouri netede, munţi izolaţi ca nişte crucişătoare în formaţie. Unii par trecuţi printr-o
ascuţitoare. După ce lăsăm un zid de Cetăţuie, făcut parcă să împiedice trecerea luminii pe şosea, ne
iese în faţă un elefant cu două „parasole". Creste de piatră neagră, rîuri de lavă crăpată, încremenită.
Ieşim din rezervaţie pe alte porţi cu rinoceri. Paznicul înregistrează numărul maşinii care părăseşte
parcul naţional, lăsîndu-ne să ne pierdem în spaţiul necontrolat al zonelor intermediare. Maşina coteşte
printre dealuri acoperite cu berete negre. O placardă îi avertizează pe toţi cei ce vin dinspre Lava Flow:
Elefanţi! Feriţi-vă de ei! Au drept de prioritate. Este domeniul elefanţilor solitari cu obiceiuri
periculoase. Africanii ştiu să-i ocolească şi nu-i întărîtă niciodată. Ulysse spune că elefanţii solitari şi
trufaşi se numesc rogue, iar Constantin exclamă uimit:
— De necrezut! Jurnalistul italian răpus de un elefant solitar se numea Roghi. Înseamnă că fusese
predestinat să dea peste animalul asasin care-i purta Sîmbetele!
Animalele dispar repede din preocupările noastre, căci în dreapta apare o mare de lavă. La
început am crezut că este un cîmp arat, apoi am bănuit o imensă spărtură într-un strat de cărbune, fără
pic de vegetaţie, recent deschisă. Sloiuri mari se năpusteau asupra drumului, atîrnînd uneori pe cîte o
faleză abruptă. De Huoă arbori răzleţi apărea muşuroiul cel nou, negru, cu vîrful albicios, care se
scursese printre păduri. Devenise un fel de golf ucigînd copacii şi tufele, acoperind vegetaţia măruntă.
Ici-colo se mai păstrau smocuri verzi. Ne-am dat jos şi am păşit pe podul de lavă, care suna ca zgura.
Materialul feros se mişca sub tălpi scrîşnind şi răsunînd. Îţi venea să spui că pe aici a trecut un plug
uriaş, că a activat un furnal sute de ani, revărsîndu-se necontenit. Crengi uscate zăceau pe coaja
vulcanică. Erau şi arbori care scăpaseră pîrjolului, dar înfăţişarea lor te speria, mărind sentimentul de
dezastru. Unele sloiuri de lavă albite de arsuri purtau culoarea mucegaiului şi arătau ca nişte inimi
buretoase sau ca nişte alcătuiri de stînci brutale. Ne uitam deconcertaţi şi exclamam lapidar:
— Fantastică spărtură!
— Se vede că torentul din spate a ridicat şi răsturnat talazul din primele revărsări.
— Probabil că n-a venit cu o viteză prea mare.
Strate peste strate, veşmînt funerar. Umblam pe lavele selenare cu o senzaţie curioasă, în care
nu era decît surpriză fără plăcere, o strîngere de inimă faţă de urîtul naturii. Pe o placardă se arăta că
lava vulcanului Shetani a dat naştere unor legende locale, deoarece populaţia a fost martora revărsărilor
unui fluviu de foc treptat înnegrit. Vulcanul Shetani a activat în ultimele sute de ani, dar nu se spune
exact cînd a debutat, aşa cum nu se spune nimic despre legendele şi superstiţiile legate de el. Se văd
fluturi albi pe lavă, pe această masă uriaşă, descărcată din milioane de locomotive. Vegetaţia a început
să se dezvolte în anumite insule răzleţe, însuşi vulcanul a început cu timiditate să se îmbrace. Plimbîn-
du-ne printre vulcani, încercam să ne închipuim cum alergau animalele înnebunite de jăraticul curgător.
Nici acum animalele nu mai călcau prin această pustietate, mărginită spre drum cu un adevărat zid
negru de cetate. Constantin şi-a amintit cum se apropiase de gura clocotitoare a vulcanului Etna, cu
cîţiva ani în urmă, împreună cu Deniş de Rougemont:
— Am urcat pînă la doi metri de rîpa craterului, pe poteci invadate de bioxid de carbon. Te asfixiai. La
trei mii două sute de metri, lavele clocoteau ca într-un cazan. Dacă se sfărîmă zgura, ajungeam la
Empedocle. Cunoaşteţi legenda? Se zice că Empedocle, spre a dovedi că omul e nemuritor, s-a aruncat
în craterul vulcanului.
Peste puţin timp, Etna a erupt şi veşmintele filozofului au zburat în văzduh, arătînd că totuşi
omul e muritor. Pe coastă se rostogoleau bolovani incandescenţi, se zăreau nouri roşii, se simţea
duhoarea insuportabilă a acestui cuptor uriaş, se auzea un vuiet infernal. Cînd am păşit pe buză
craterului, am auzit o suflare înfricoşătoare şi am luat-o la goană. Apa transformată în vapori vuia ca o
locomotivă. Etna este un munte cu multe cratere, ca nişte ventuze de caracatiţă. Şuvoaiele curg de sus
şi se prefac în ghirlande şi focuri bengale, pe toată suprafaţa cerului. Mai trebuie să merg acolo. Aici
vulcanii se odihnesc.
Ulysse îşi scobeşte pipa cu şurubelniţa, ceea ce omului de la volan nu-i face nici o plăcere. El
însă se face a nu observa şi istoriseşte o întîmplare amuzantă din vremea războiului. Aflîndu-se în
carlinga unui avion de vînătoare, a tras din greşeală inelul de declanşare a paraşutei şi s-a văzut deodată
înecat într-o spumă albă, înfăşurat în scutece. Amintirile se amestecă necontenit cu impresiile vii şi
directe, ca şi cum prezentul n-ar fi suficient şi comunicarea n-ar putea să înainteze pe această simplă
suprafaţă plană, fără adîncime, îmi dau seama că eu sînt singurul care nu se referă la trecut şi nu
istoriseşte momente autobiografice. Mi se pare mult mai interesant să-i ascult pe alţii decît să mă ascult
pe mine. Dacă vreodată mă refer la unele elemente din existenţa mea trecută, o fac fie în scop
pedagogic, fie pentru a pregăti şi stimula confesiuni similare.
Drumul prin pustietăţile denumite Shetani Lava Flow, în soarele fierbinte al amiezii, ne
secătuieşte de energie. Ulysse nu mai fotografiază. Se relaxează, dar nici nu-l mai preocupă nimic sub
aspect profesional. Pentru a lucra intens şi bine, lumea trebuie să se concentreze în jurul lui, ca el să
domine spaţiul şi timpul, să înscrie totul în ritmul impus de gîndirea artistică. Acum erau prea mulţi
factori neprielnici şi mai ales era tensiunea şi viteza cu care ne îndreptam spre Kilimandjaro. Lumina
verticală nu-i place şi o evită cît poate, iar acum arborii par fără umbre şi oamenii fără expresie.
Degeaba încearcă să-l mai stimuleze Constantin, el rămîne sceptic şi nu se mai atinge de aparte.
— Vezi poalele lui Kilimandjaro? îl întreabă Constantin, încep acolo. Aici e acoperit. Cel mai mare
munte al Africii nu ne vrea. Noi l-am văzut pe înserat şi apoi în clarul dimineţii.
Aerul cald trece prin maşină ca printr-un filtru, amestecîndu-se cu fumul din pipa lui Ulysse.
Întîlnim turme de viţei, copii de masai cu pînza vînătă pe umeri. Unii aleargă după maşină, cînd trecem
pe cîte un podeţ sau pe lîngă o mlaştină cu viteză redusă, şi strigă să le dăm bani. O singură dată Ulysse
avea să tresară şi să nu mai reziste ispitei, în clipa cînd au apărut colibele unei aşezări. Era un sat de
femei în roşu, cu capul tuns. Uimiţi de ce ni se înfăţişa, am cerut lui Constantin să frîneze. Tabloul
biblic al Africii se înscria în atmosfera de irealitate. Trei linii curbate se întîlneau pe un ax ideal: un
munte împădurit, un arbore parasol şi coliba colectivă acoperită cu o imensă turtă de lut, crăpată şi arsă
de soare. În preajma acestei colibe, grupul masailor s-a trezit din toropeala amiezii şi s-a mişcat către
noi. Erau copii în picioare, erau femei tolănite, unii stăteau pe cîte un buştean, cu mîna la gură sau între
picioare, cu coliere la gît. Două femei tinere cu capul tuns, cu veşminte lungi, atîrnate pe umeri,
porniseră spre şosea în întîmpinarea noastră, cu măreţie de preoţesc, cu surîs seducător, cu un aer de
mari actriţe ale savanei, întregul trib părea obişnuit să iasă în întîmpinarea turiştilor şi să intre în
conversaţie cu ei, aşteptînd daruri. Ei nu puteau să ne ofere nimic, nici măcar mărgele sau sculpturi de
lemn, atît erau de săraci. Unii puteau să danseze şi să cînte, dacă li se cerea s-o facă. Alţii îşi arătau
tatuajele şi se lăsau fotografiaţi. Probabil de aceea venea întins către noi un păstor cu trupul plin de
cicatrici. Pielea lui părea boţită, ciupită şi răsucită ca hîrtia creponată. Am zărit pe fugă, indiferenţi şi
ostili, doi războinici cu suliţe. Ei refuzau impactul cu noii sosiţi şi se păstrau într-o rezervă
superstiţioasă şi prudentă, ca, dealtfel, şi cei de la Lacul Rudolf.
Nu voiam să întîrziem în mijlocul masailor, dar am mai întîlnit în drum spre Amboseli şi alte
grupuri de dansatori, gata să dea spectacole în baia de vînt ecuatorial. Ne apropiam de muntele magic,
dar trupul lui se mistuise în văzduhul dens de lumină albă, mată. Se strînsese ca un burete în pumnul
unui uriaş.
— Kilimandjaro stă ascuns! am remarcat eu şi nimeni n-a mai spus nimic.
Ne-am dat seama de această farsă, de viclenia naturii, înţelegeam exact ce-am pierdut şi ce
favoare obţinusem data trecută, cînd muntele ni s-a arătat dezgolit şi magnific. Ne părea rău de Ulysse,
de ostenelile lui, de aşteptarea lui febrilă. Era ca şi cum i-am fi refuzat în ultimul moment un dar
preţios, promis de-a lungul întregii călătorii. Trei lucruri încercase Constantin să-i arate în mod
deosebit în Africa: Kilimandjaro şi craterul Ngorongoro; leii şi hipopotamii; ţărmul Oceanului Indian şi
Lacul Victoria. Văzuse destule, dar nu aceste mari zone de atracţie. Hipopotamii nu s-au arătat la
suprafaţă, la ocean n-a ajuns, iar Kilimandjaro îi scăpa printre degete. Zile de-a rîndul îl chinuise
lumina şi din pricina ei n-a plecat la Nakuru să vadă flamingii, iar pe lumină proastă nu s-a dus, pentru
a nu rata fotografiile. El îşi alcătuise un program necruţător, ţinînd seama de nenumăraţi factori
favorabili pentru captarea imaginilor rare. Decît să rateze un mare subiect, preferă să nu se apropie de
el. În arta lui, el nu admitea nici jocul hazardului, nici improvizaţia. Cu greu a fotografiat aici grupul de
masai, care ilustrează atît de sugestiv drumul spre Kilimandjaro, şi a cedat ispitei, după cum ani arătat,
tocmai pentru că imaginea intra singură în aparat, alcătuindu-se după una din legile atît de tainice ale
naturii.
Gonind de dimineaţă spre ultimul obiectiv al călătoriei noastre, acum înţelegeam că
Kilimandjaro avea să stea întreaga zi adormit şi scufundat în aşternutul său de ceţuri. În locul lui aveam
iluzia că se întinde o cîmpie. Parcă ar fi dispărut subit printr-o catastrofă. Parcă ar fi fost extirpat cu
îndemînare acest element gigantic al peisajului. Amboseli a devenit un simplu sat fără însemnătate, fără
măreţie, lipsit de splendoare şi banal. Ne-au întîmpinat şi aici grupuri de fete dansînd şi gulerele lor de
mărgele loveau pieptul ca nişte talgere colorate. Veşmintele lor semănau cu halatele de baie. Am oprit
la barieră înainte de a părăsi Amboseli Serena. Masaii ne-au împresurat. Aveau sandale din talpă de
cauciuc, păr de cal, cîrje, cearşafuri roşii sau vişinii cadrilate, cu care îşi înfăşurau simplu trupurile,
mărgele şi cercei în urechi. Părul lor era împletit ca frînghiile şi atîrna în franjuri. Pe frunte purtau, de
asemenea, mărgele ca o coroană. Şiraguri mici de mărgele le atîrnau de lobul urechilor. Le zornăiau
brăţările de acelaşi feL Unii, puternici, aveau tatuaje. Vorbeau, dar cine să-i înţeleagă? Femeile lor
stăteau jos, lîngă o colibă-atelier, şi coseau mărgele. Am recunoscut locurile pe unde poposisem
odinioară. Am văzut cabana lui Desai, de unde fotogra-fiasem peisajul. Toate acestea s-au prefăcut în
amintiri mai puternice decît realitatea. Le recunoşteam, dar nu mai aveam pentru ele sentimentul amplu
de acasă, ci doar le înregistram fără emoţie. Curios, nu mi se părea că străbătusem o cale atît de lungă
spre a le revedea. Ele nu reprezentau nimic pentru mine. Ele nu puteau să însemne ceva, decît în
măsura în care produceau transformări violente în sufletul meu, în măsura în care s-ar fi asociat cu părţi
din gîndirea şi din existenţa mea trecută sau prezentă. Acum, nimic altceva decît un punct de trecere
spre Atena. Uneori mă simt astfel recitind cîte o carte parcursă cu sufletul lă gură în adolescenţă.
Ulysse nu dădea locului nici atîta importanţă cîtă îi dădeam eu, iar Constantin, de asemenea, trecea fără
să întoarcă privirea spre craniile din poarta lodgei principale, ori spre masaii de la staţia A.G.I.P.
În goană spre Namanga, am lăsat în urmă turmele de vite africane. Pasărea paradisului ne
privea mîndră, rotindu-şi capul colorat. Bufalul galopa cu capul în pămînt undeva departe, pe linia
orizontului. Turbioane în depărtare, ca supte de un aspirator. Suluri spre înălţimi. Sub maşină forfoteau
pietrişurile şi nisipul, lovind uneori caroseria cu violenţă. S-a făcut ora 12,30 şi Kilimandjaro continuă
să stea total ascuns sub nori. Fata morgana ia aspectul munţilor răsturnaţi în lacuri. Vulcanul Shetani
rămîne principalul personaj al traseului şi mi-1 redeşteptam în minte sub chipul unei ceşti de cafea
neagră, vărsată pe plita savanelor.
Am trecut pe podeţul unde ne întîlniserăm odinioară cu pachidermele. Apoi am gonit pe malul
lacului secat, de-a lungul graniţei cu Tanzania. Am recapitulat cele ştiute: arbori încărcaţi cu cuiburi de
păsări, muşuroaie de termite, masai cu lungi ţăruşi pe umeri. Striviţi de oboseală, nu ne puteam bucura,
nu ne puteam întrista, eram resemnaţi, dar dorind cu tot dinadinsul să ajungem la timp în Nairobi şi să
prindem avionul.
Namanga a apărut ca o aşezare mai împlinită decît o ştiam. Pe marginea drumului, negoţul cu
mărgele şi statuete se dezvoltase uimitor. Acum nu exista o singură tarabă, ci un adevărat bazar. Masaii
ne admirau pentru zeiţa purtată deasupra maşinii şi ne întrebau de unde am luat-o şi cît ne-a costat.
De aici spre Nairobi, Constantin se menţine constant la o viteză de peste şaptezeci de mile pe
oră. Maşina atacă şoseaua cu vehemenţă, contrazicînd previziunile pesimiste ale lui Ulysse. Înghite
nori, uimind animalele întîlnite în cale şi speriind girafele ce pasc pe marginea şanţului.
La ora patru fără un sfert ne aflam acasă, la Nairobi. În timp ce Alee dezleagă statuia,
Constantin se învîrte în jurul casei şi priveşte garajul. E terminat, deci poate fi părăsit. În mai puţin de
zece minute ne-am spălat, ne-am schimbat şi ne-am strîns bagajele de-a valma. Era ca şi cum ne-ar fi
urmărit toţi rinocerii şi toţi leii junglelor africane şi singura salvare ar fi fost arca Olympicului. Mă
despărţeam de Africa a doua oară, simţind că ea devine un teritoriu exotic anexat pentru totdeauna
domeniilor mele literare.

Redactor: VIORICA MARII Tehnoredactor: L. HLAVATHY

Apărut: 1976. Bun de tipar: 20.111.1976. Comanda nr.: 1403.
Coli de tipar: 14,75+32 planşe ofset. Hîrtia; tipar înalt A 70 g/m2. Format: 16/54X84.
Tiraj: 12300+90+25 exempl. broşate. C.Z. pentru biblioteci: 91(676.2).
Tiparul executat sub comanda: nr.: 344/1976 la Întreprinderea Poligrafică Cluj,
Municipiul Cluj-Napoca, str. Brassai nr. 5—7. Republica Socialistă România.

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Cuciureanu Corneliu