Traian Apetrei

TRAIAN APETREI
CÂND NU MAI SUNĂ TELEFONUL...

©
TRAIAN APETREI
Când nu mai sună

telefonul...
Motto:
„Când viața devine imposibilă,
și atunci ea poartă în sine
nenumărate posibilități!”
Constantin Dracsin,
poet și grafician botoșănean
TRAIAN APETREI
Câteva gânduri...
„Când nu mai sună telefonul...” – Mergeți cu
acesta la reparat! Sigur, este vorba de tonul ceva mai...
vesel al discuției. La cu totul altceva se referea titlul
sub care am așezat o suită de interviuri cu botoșăneni
care au acum statutul de pensionar și care, la vremea
lor, au făcut fapte peste media obligațiilor pe care le
aveau în comunitățile în care au viețuit. Sunt oameni
ale căror telefoane – atunci când respectivii erau în
activitate – se „înroșeau” de mulțimea apelurilor, pen-
tru ca acum aceleași telefoane să fie un fel de monu-
mente ale tăcerii. Dar, nu generalizez, unii dintre invita-
ții mei încă se bucură frecvent de mulțimea apelurilor
pe care le primesc. Însă, pe total, ca să zic așa, la mijloc se
află o adevărată dramă pentru cei mai mulți pensionari,
îndeosebi a celor care au lucrat cu spiritul, cu valori
intelectuale, cu haruri primite de la Dumnezeu, daruri
care, după mine, nu țin câtuși de puțin de limita de
vârstă fixată la un moment dat. Ba, dimpotrivă!
Dar, lucru cert, încă o generație coboară de pe
scena istoriei.
Coboară aceasta în aplauze, cum, poate, ar merita,
7
Când nu mai sună telefonul...
sau cu un gust amar în cerul gurii, mulți dintre cei ti-

neri fiind necruțători în maniera de a se cățăra cât mai
repede cu putință în poziții aducătoare de bani și ono-
ruri în sfera deciziei, îndeosebi, a deciziei politice?
Generația vârstnicilor, la care mă refer, a trăit și
muncit la răscruce de vremuri.
Acum, Occidentul pare a ne iubi cât de cât. Aceas-
ta pentru că, în principal, reprezentăm un scut în fața
conduitei imperiale a rușilor, dar și o piață de desfacere.
Să nu uităm, același Occident ne-a predat rușilor cu un
procent scris pe un șervețel, pe un colț de masă, înspre
finalul celui de-a doilea Război Mondial. Pentru ca, ul-
terior, culmea cinismului, să fim acuzați că ne-am dorit...
comunismul!
Cu siguranță, se impune o analiză de finețe a eta-
pelor parcurse de generația aflată acum la apus...
Mai întâi a fost – și îi rog cu insistență pe cei ti-
neri să ia seama la acest „detaliu” – o terifiantă teroare,
teroare, pe de o parte, impusă de ruși, pe de altă parte,
ivită din tenebrele ființei umane, ființă repede uitătoa-
re de Dumnezeu când se întrevede vreo posibilitate de
dobândire a puterii pământești.
Nu este nicidecum vina noastră că, în scurgerea
generațiilor, noi ne-am ivit în anii în care se impunea
cu brutalitate un regim fără precedent, încălțat în bo-
canci și îmbrăcat în pufoaică, un regim care făcea aler-
gie la papion și cămăși scrobite, un regim care a bătut
cu pumnul în masă – primitiv – peste intelectualitate și
proprietatea individuală, un regim față de care opozi-
ția – a unui individ sau chiar a unui grup – nu putea
8
TRAIAN APETREI
avea decât o semnificație simbolică, opoziție în fața

căreia, de altfel, ne și închinăm cu venerație.
Cei care încă mai coborâm treptele de pe scena is-
toriei am trăit și momentul „dezghețului”, o etapă care
avea să-l urce pe președintele de atunci al României în
caleașca aurită a reginei Marii Britanii, fiind noi comu-
niști, dar parcă mai altfel, ba chiar foarte altfel când
România a refuzat să trimită tancuri la Praga... Se pă-
rea că ne depărtasem semnificativ de obiceiul de a pu-
pa vârful bocancului ghintuit, obicei pe care-l exersa-
sem, sigur, de nevoie, și pe malurile Bosforului...
Cert este că atunci, la Kremlin, s-a decis și pedep-
sirea celui care avusese curajul industrializării Româ-
niei, curajul de a fi lider în opera de grupare a țărilor
din lumea a treia, curajul de a spune „Nu!” în fața
unor hotărâri de la Răsărit.
Unii dintre noi am fost contemporani cu alfabeti-
zarea și electrificarea, ne-am convins, cu lacrimi în
ochi, bunicii și părinții, să-și dea pământul „la colecti-
vă”, condiție obligatorie pentru a putea urma o școa-
lă... Am fost contemporani cu ultimele generații de
ciobani care deveneau primele generații de strungari.
Tihna satului, succesiunea muncilor câmpului s-au
mutat, cu tot cu moravurile cele noi, pe asfaltul străzi-
lor și în apartamentele din cartierele muncitorești.
Cu cele bune și cele rele ale regimului, țara, sigur,
prin liderul său, s-a luat la trântă și cu finanța mondia-
lă. Ceea ce ne-a fost fatal!
Ceva special plutea în aer, începusem să credem,
pe fondul „primăverilor colorate”, că după libertatea și
9
democrația aduse la noi pe șenilele tancurilor T 34,

vom avea parte, cu adevărat, de valorile pomenite, fie
acestea aduse pe aripi de avioane F 16.
După episodul istoric sângeros numit Revoluție,
într-o explozie de entuziasm – dar și de naivitate – am
crezut că vom avea parte, de atunci în acolo, numai de
lapte și miere!
Hulita industrializare a devenit un „morman de
fiare vechi”, fiare din care s-au ivit primii capitaliști
români de la cumpăna dintre milenii.
Societatea românească s-a dezechilibrat ca sistem,
cu bogați care sfidează orice și săraci care nu mai au
locuri nici în statistici.
Din punct de vedere politic, cei tineri erau prea
de tot neștiutori, iar cei bătrâni – prea comuniști, din
eșaloanele doi și trei și câte or mai fi fost!
Liderii ce tindeau să devină forțe politice reale au
sfârșit suspect, înainte de vreme, democrația – în vari-
anta românească – devenind o altă teroare, o teroare a
aritmeticii de la vot, o zonă nebuloasă în care nimeni
nu mai avea acces după ce „victorioșii” aveau parte de
„binecuvântarea” tuturor celor interesați din toate
punctele cardinale...
UE și NATO au devenit, de o parte și de alta a
Carpaților, și îngeri și demoni, și speranță și dezamă-
gire și surse de prosperitate și siguranță, și factori de
decizie supranaționali, și așa România ajungând târziu
la masa celor bogați...
Timpul „curge” mai repede decât o făcea în pri-
ma jumătate a vieții noastre!
10
TRAIAN APETREI
Între generații s-a ivit o prăpastie periculoasă!

Oamenii sunt tot mai singuri, deși sunt înlănțuiți
în rețele de comunicare sofisticate.
Fiecare este convins că el și numai el deține ade-
vărul absolut.
Nu mai aveam răbdarea și nici măcar politețea de
a ne asculta unii pe alții!
Am crezut că le vom putea asigura copiilor noștri
locuri de muncă, stabilitate, locuințe decente, școli,
biblioteci, teatre, spitale, șosele...
Am crezut că, în sfârșit, vom zâmbi și noi, ieșiți,
cumva, de după cortina de fier și de după o mulțime
copleșitoare de restricții!
Dar n-a fost să fie așa!
Mai de-a dreptul sau cu firave amabilități de cir-
cumstanță suntem trimiși – cei mai mulți – la lada cu
vechituri ale istoriei!
Ei bine, eu, el puțin, fac o reverență în fața tuturor
celor care, de-a lungul unei cariere gazetărești de aproape
50 de ani, au răspuns solicitărilor mele profesionale, în fapt,
în fața încercărilor de a face, împreună, viața noastră mai
bună, mă rog, măcar rezonabilă în datele ei esențiale.
Îmi cer iertare de la cei care ar fi meritat cu priso-
sință să aibă un loc între coperțile acestui volum, boto-
șăneni din întregul județ și pe care îi rog să înțeleagă
proporțiile limitate – inclusiv, financiare – ale resurse-
lor mele. Poate într-un volum viitor...
De fapt, între alte intenții, eu am dorit să spun ce-
lor aflați acum la decizie, pe diferite paliere, că pensio-
narii – îndeosebi, cei din zona culturii – încă mai pot fi
o resursă de dezvoltare în comunitate. Cu folos atât
11
pentru urbe, cât și pentru fiecare trăitor în parte, sen-

timentul utilității fiind un fel de „jar” pentru viața fie-
cărui om ajuns în zona a treia sau a patra a vieții.
Iarăși pilduitor, sunt colegi de generație care au
descoperit – fie și mai târziu – bucuria unor pasiuni
care au efectul unui elixir de tinerețe fără de bătrânețe
și de viață fără de moarte. Unii prieteni scriu – și n-am
încetat să le laud conduita în eseuri și emisiuni TV –
fără să-și dorească numaidecât Premiul Nobel pentru
literatură. Alții pictează, fac muzică, îngrijesc fel de fel
de colecții, cresc animăluțe, cutreieră lumea, toate acestea
fiind o probă de necontestat că – și la bătrânețe – sunt
posibilități de a-ți organiza frumos viața.
Se plâng unii guvernanți de-ai noștri – îl loc să ne
cinstească sacrificiile – de mulțimea pensionarilor din
România. E degradant pentru ei, umilitor pentru noi!
Noi am creditat – inclusiv, financiar – dezvoltarea
acestei țări. Doar că respectivii guvernanți nu iau sea-
ma la faptul că, dacă ar fi condus bine această țară,
tinerii nu ar mai fi plecat în cele patru vânturi, for-
mând o altă Românie decât cea în care s-au născut și ar
fi existat un echilibru și o armonie între vârste!
O întrebare a „despicat” istoria: „Ce-i de făcut?”
Vreau să cred că interviurile pe care le veți citi în
acest volum vor proba tocmai acest fapt: că există po-
sibilități infinite de a ne organiza frumos „asfințitul”!
Și încă ceva: n-am trăit noi chiar degeaba! „Semne” –
care vor rezista timpului, tot au rămas!...
Traian Apetrei
12
TRAIAN APETREI
A ngela Paveliuc Olariu, doctor în etnografie:

„Puișorilor, astăzi am să vă vorbesc despre...”
... despre pacea sufletului, echilibru, succesiunea
anotimpurilor în natură, dar și despre anotimpurile
sufletului...
... despre naștere, căsătorie, moarte și înviere...
... despre cerul albastru și firul de iarbă mereu verde...
... despre aghiazmă, pământul mărunțit în palmă
și smerenie...
... despre floarea de cireș, despre păretar și lingură...
... despre busuioc și usturoi, despre tămăduirea
sufletului și a trupului, despre trecerea vremelnică pe
Pământ...
... despre destin și grija lui Dumnezeu pentru fie-
care, despre nădejde și deznădejde...
... despre temeinicie, iertare și veșnicie...
... despre rotirea stelelor și norocul omului, des-
pre rostul fiecăruia pe Pământ și despre buruienile
câmpului și ale sufletului...
... despre plugul ce-ntoarce brazda în ziua de toamnă...
... despre hora din bătătură și cununa de pe creș-
tetul miresei, despre strachină, blidar și ștergare...
15
... despre ulcica de vin și lacrima de bucurie...

... despre țipătul dintâi al pruncului și despre
slujba Maslului de pe urmă...
La o conferință în care „vrăjitoarea” – în sensul bun
al cuvântului – Angela Paveliuc Olariu își farmecă ascul-
tătorii cu teme precum cele mai sus pomenite – dar și
numeroase altele – nu se poate să nu te întrebi: „Omule,
încotro te îndrepți? Care o fi rânduiala potrivită pentru a
străbate prin vremi și vremuri? De ce ne naștem, ne bu-
curăm doar puțin și suferim mai mult, după care murim
cu trupul?”
De regulă, vorbim despre etnografie și folclor
precum despre niște paradisuri pierdute iremediabil.
Dar, nu cumva tocmai acolo, în acele zone arhai-
ce, ar fi de căutat „cheia” organizării viitorului? Pentru
că altfel, ne pierdem! Nu mai știm încotro-i Răsăritul și
nici Apusul! Ne-am pierdut rosturile temeinice printre
mărunțișurile zilnice și manipulările industriilor fără
frontiere. Pășim spre neant? Chiar nu se mai poate face
nimic pentru a ne opri măcar pe buza prăpastiei?
„Ba da!” – zice „vrăjitoarea” doctor în etnografie
Angela Paveliuc Olariu. „Vrăjitoarea” ne conduce, în ex-
pozeuri fermecătoare, la „rădăcini”, sugerându-ne că,
dacă ne vom cunoaște „rădăcinile”, ne vom putea ima-
gina și splendoarea „coroanei” pe care arborele vieții o va
înălța spre cer. „Asta pentru că nimic nu-i întâmplător,
puișorilor!” – ne va spune fiica preotului din Cornii Bo-
toșanilor, doctorul în etnografie Angela Paveliuc Olariu.
Etnografia și folclorul Botoșanilor îi datorează
imens doamnei Angela Paveliuc Olariu. Doamna Olariu
16
TRAIAN APETREI
a ridicat Botoșanii în picioare, ca să zic așa. Cercetările

etnografice ale domniei sale au dat acestei zone conști-
ință de sine. Pentru că până la scriiturile doamnei Olariu,
Botoșanii erau doar o anexă – și aceea învăluită într-o
ceață densă – a zonei etnografice Bucovina. Doamna
Angela Paveliuc Olariu a întocmit și semnat actul de
recunoaștere națională și internațională a zonei etno-
grafice distincte cu denumirea de Botoșani. Că faptul
în discuție este cu totul remarcabil o dovedește și în-
crederea cu care lumea științifică autorizată a așezat
albumul cu Zona etnografică Botoșani, semnat de
doamna Angela Paveliuc Olariu, în chiar Biblioteca atât
de prețioasă a Congresului Statelor Unite ale Americii.
Fie vorba, discursurile doamnei Angela Paveliuc Olariu
au fermecat specialiști și public avizat din SUA, Mexic,
Canada, din mai toată Europa. Obiecte tradiționale
românești – îndeosebi din zona Botoșanilor – au fost
aduse în atenție și apoi incluse de doamna Angela Pa-
veliuc Olariu în vestite colecții etnografice din lume.
Doamna Angela Paveliuc Olariu are, dincolo de ri-
goarea științifică a cercetării, cu opinii „așternute” în zeci
de cărți, albume, emisiuni TV, colaborări cu presa scrisă,
un har cu totul ieșit din comun pe care l-a primit de la
Dumnezeu: vorbește publicului în chip fascinant, cu
farmec și consistență, atrăgând auditoriul într-o fer-
mecătoare aventură în timp și spațiu, prinzându-i pe
ascultători într-un fel de circuit cosmic fără de sfârșit.
Doamna Olariu ia de mână pe oricine are răgazul
să o asculte și îi prezintă modelul românesc de viețuire
întru frumos și armonie, mereu pomenind de jaloanele
17
vieții – naștere, căsătorie, moarte, la mijloc fiind munca

temeinică a celor care lucrează pământul, dar și succe-
siunea bucuriilor din comunitățile sătești.
Când lumea arată cu evidență că și-a pierdut bu-
sola, doamna Angela Paveliuc Olariu – incontestabil, o
mare valoare intelectuală națională și internațională –
vine cu propunerea de a ne cunoaște și mai în amănunt
„rădăcinile”, știință de carte pe temeiul căreia ne-am
putea imagina o „coroană” care să sprijine pomul vieții
în legătura cerului cu pământul.
Spus în termenii mai... repeziți ai vremurilor de
acum, se află la mijloc propunerea unei conduite „pro
active”, în care nu doar să „lustruim” un trecut idealizat,
ci să cercetăm dacă nu cumva principiile din organizarea
vieții de altădată – îndeosebi, a vieții rurale – ar fi de fo-
los și lumii viitoare, aceasta în încercarea de a înlocui de-
zechilibrele cu armonia, agoniseala materială exacerbată
cu alternativa traiului mai simplu, mai apropiat de na-
tură, mulțumindu-ne cu mai puțin, așezarea în prim-
planul priorităților a sufletului și nu a mașinăriilor care
au copleșit...
Dincolo de numeroasele semne de prețuire pri-
mite – diplome, medalii, funcții onorante – doamna
Angela Paveliuc Olariu rămâne „floarea de la butonie-
ra” oricărei dezbateri serioase despre rosturile omului
pe Pământ, despre rosturile de acum și, mai ales, des-
pre „încheieturile” lumii de mâine...
Ascultând-o pe doamna Angela Paveliuc Olariu,
parcă lumea devine mai sigură, mai suportabilă și chiar
ceva mai bună. Nu-i puțin lucru!
18
TRAIAN APETREI
D oamna Lucia Olaru Nenati este: profesor,

muzeograf, eminescolog, poet, doctor, direc-
tor de teatre, ziarist, Cetățean de Onoare al Municipiu-
lui Botoșani, autoare a unui număr de aproape... 40 de
volume, de la literatură pentru copii și până la opere de
cercetare agreate de Academia Română. Din vreme-n
vreme, doamna Olaru mai și cântă, cântă melodii pe care,
susține dumneaei, le va fi cântat și Eminescu în clipe
de grație.
Peste toate, doamna Lucia Olaru Nenati afirmă
frecvent că și-a sacrificat viața – la modul spiritual
vorbind, dar chiar și în plan „domestic” – pe altarul
unei iubiri absolute: Mihai Eminescu!
Doamna Lucia Olaru Nenati a vorbit despre Emi-
nescu în cele patru vânturi, pe meridiane și paralele, în
universități și oriunde companionii dumisale pomeneau
de simțirea și sufletul românilor.
Discursul doamnei Lucia Olaru Nenati este, de re-
gulă, fermecător, probă de construcție logică fără cusur,
dar este și ceva mai mult, este magie.
Academicieni și muritori de rând în limba română
21
îi elogiază prestațiile, o recompensează cu diplome

aurite – multe la număr, de acoperă unul din pereții
apartamentului în care locuiește – o răsplătesc prin
superlative care, sigur, îi mângâie orgoliul, exacerbat,
acesta, uneori, dar, nu-i așa, care artist n-ar fi cu adevă-
rat artist dacă n-ar fi și puțin orgolios?!
Este realmente anevoie s-o provoci pe doamna
Olaru la o altă discuție decât... Eminescu!
Totuși, am forțat limitele și Dumnezeu mi-a răs-
plătit insistența: am discutat cu doamna Olaru despre
„oameni ai energiilor luminate”, un concept readus în
atenție de doamna Olaru în prețiosul volum „Arcade
septentrionale”, editat de Academia Română, concept
vechi dar care constituie – cel puțin în viziunea mea –
una din soluțiile miraculoase, aș zice, de revigorare a
vieții românești. Spun astfel că bântuie în România
contemporană crivățul nivelării valorilor la nivelul de
jos, o uniformizare în derizoriu care nu mi se pare nici
„corectă politic” și nici în folosul real al românilor.
Apoi, mi s-a părut mie că existența, în acest areal
nordic al țării, a „oamenilor energiilor luminate” expli-
că – fie și în parte – ivirea unui număr atât de mare de
genii, de oameni care au făcut posibil progresul real într-o
mulțime de domenii ținând de creația omenească. Ei,
acești „oameni ai energiilor luminate” au așezat teme-
lie trainică „feciorașilor” care s-au născut pe aici și care
apoi au devenit personalități de rezonanță mondială.
– Așadar, doamnă Olaru, ce anume v-a condus înspre

această revelație: „oamenii energiilor luminate”?
22
TRAIAN APETREI
– Înainte de orice, remarc perspicacitatea ta de a

identifica o idee la care eu am ajuns pe calea unor unde
sufletești: existența oamenilor energiilor luminate. Sigur,
între timp acești oameni s-au dus la ceruri, dar eu încă
mă mai întreb dacă, din munca și viața lor nu a mai ră-
mas ceva prin ceruri, prin văzduh, cu referire la crezurile
lor, crezuri care au dat conținut și strălucire unor vre-
muri? Doar că în acest proces sunt necesari oameni care
au „antene” capabile să perceapă astfel de „mesaje”.
Venind de la București la Ipotești, ca muzeograf
la Casa memorială care se constituia atunci – venire pe
care o văd tutelată de rosturile unei alte lumi – am in-
trat într-o atmosferă a căutărilor, a cercetărilor prin
arhive... încercam să dau o anume coerență casei me-
moriale care atunci își căuta înfățișarea...
Așadar, tot căutând am descoperit niște „glasuri”.
Mulțumesc cercetătorului Ștefan Cervatiuc, de la Ar-
hive, care mi-a pus la dispoziție reviste de altădată, zia-
re, publicații fel de fel, drept care, prin lectură, intram
într-o atmosferă de altădată. Deși citeam, aveam impre-
sia că pe unele din aceste „glasuri” pur și simplu le
auzeam. Erau intelectuali cu studii temeinice, cu facul-
tăți făcute în străinătate... Eu pornisem să găsesc atmos-
fera din timpul vieții lui Eminescu, sigur, și din peri-
oade anterioare, pentru a încerca să-mi explic felul,
ambianța în care a apărut Eminescu. Spre uimirea
mea, am constatat că Eminescu nu a fost singurul crea-
tor cu mare har. Doar că el a avut norocul să fie cunos-
cut, să fie impus în atenție – și asta îndeosebi prin sâr-
guința lui Titu Maiorescu. Eminescu a avut norocul
23
întâlnirii cu oameni providențiali, care l-au propulsat,

l-au promovat, cu expresia de acum. Pentru că cineva
poate fi chiar geniu, dar dacă nu se găsește altcareva
care să-l promoveze în atenția publică, degeaba, calită-
țile omului respectiv rămân neștiute.
În lecturile mele, din multele reviste citite, s-au
detașat „Revista Moldovei” și „Junimea Moldovei de
Nord”, reviste apărute la Botoșani în jurul anilor 1900
și care au fost înființate și animate de doi oameni pe
care i-am socotit a fi „Oameni ai energiilor luminate”.
Mă rog, sintagma îi aparține, în fapt, lui Constantin
Iordăchescu, cel care, alături de Tiberiu Crudu, repre-
zintă tocmai oamenii de această factură, ai energiilor
luminate. Ei spuneau că, orice intenție, orice gând mă-
reț au nevoie de oameni ai energiilor luminate pentru
a da contur real, faptic, respectivelor idei. Este vorba
de oameni dotați cu mult mai multă energie decât cei
din preajma lor, oameni care doar trăiesc în mediocri-
tate, după care mor. Oamenii energiilor luminate dau
și celor din jurul lor din darul divin pe care l-au primit
de la Dumnezeu. Ei, acești oameni de excepție, oferă
din surplusul lor energetic!
– Să înțeleg că acești lideri – cu un termen din zilele

de azi – erau foarte școliți...
– ...Supra școliți, ca să zic așa! Iată-l pe Tiberiu Cru-
du... A fost „descoperit” de Spiru Haret la Dorohoi,
ministrul școalelor intuind valoarea lui Tiberiu Crudu,
l-a trimis la Paris, să-și desăvârșească studiile. Tiberiu
Crudu a studiat temeinic în Capitala Franței și a fost
24
TRAIAN APETREI
autorul unei situații inedite. La Paris, el s-a îndrăgostit

de o franțuzoaică cu care s-a și căsătorit. Iar faptul
inedit: el nu a rămas în Franța – cum, cu siguranță, ar
proceda cei mai mulți contemporani aflați într-o ase-
menea situație, ci și-a adus nevasta la Botoșani.
– Era vremea unui accentuat sentiment al datoriei față

de prosperitatea țării natale...
– Oamenii de această factură erau animați de
idealul ridicării spirituale, morale și materiale a națiu-
nii. Era și perioada entuziasmului Unirii. Acești oa-
meni luminați au creat și au întreținut o atmosferă fa-
vorabilă Unirii.
Întâlnirea cu acești oameni – sigur, pe coordonate
spirituale – m-a susținut într-o perioadă în care în jurul
meu apăruseră și oameni ai energiilor întunecate – aceas-
ta pe de o parte. Iar pe de altă parte, eu nu pot să stau
degeaba, trebuie să iscodesc, să fac ceva. Am conștiința
faptului că timpul este cea mai prețioasă valută și că pur
și simplu nu ai voie să pierzi, să irosești această avere,
sigur, dacă și Dumnezeu ți-a dat un har anume...
Revenind la lecturile din publicistica de atunci,
eu mă simțeam de parcă eram în preajma unor per-
soane vii, de care nu mă puteam despărți. Când m-am
reîntors la viața mea cotidiană, m-am simțit singură,
părăsită, cu un imens gol sufletesc...
Am căutat să le găsesc acestor oameni – și mă re-
fer, îndeosebi, la Constantin Iordăchescu și Tiberiu
Crudu – vreun defect, oricât de mic, ei bine, aceștia
erau fără cusur în gândire și comportament. Ei aveau
25
doar calități. Erau personalități aproape incredibile

tocmai prin desăvârșirea conduitei lor. Mă gândeam
uneori: oare să existe, cu adevărat, oameni care să nu
aibă nici un defect? Da, iată, existau acești oameni care
nu aveau nici un defect!
Iar în vremurile de acum... Lui Tiberiu Crudu i s-a
așezat pe mormânt un bust. Era turnat din bronz. Con-
temporani de-ai noștri dintr-o anumită etnie au furat
bustul și l-au topit...
Tiberiu Crudu a fost unul din cei mai însemnați
pedagogi ai României. Era o valoare multilaterală, scria
în reviste, era folclorist, prozator premiat de Academia
Română pentru două din cărțile sale. Doar că nu a fost
interesat să se facă foarte cunoscut în epocă, să-și facă
reclamă, după moda de acum. El făcea treaba pe care o
socotea necesară și atât. E adevărat, foști elevi de-ai lui
i-au dus faima, drept care, încă în timpul vieții, numele
lui funcționa ca un fel de garanție pentru cunoștințele
pe care le dobândiseră foștii lui elevi. La orice concurs de
admitere, era suficient pentru candidat să precizeze că a
fost elev al lui Tiberiu Crudu. „Feciorașii lui Crudu –
spuneau membrii tuturor comisiilor de examinare – știu
carte!”
Unul din acești „feciorași ai lui Crudu” a fost
„Bălănelul Marin”, de la Stâncești, viitorul învățător I.
D. Marin, cercetător al vieții lui Eminescu.
Fie vorba, toți absolvenții acestor pedagogi de ex-
cepție, erau pătrunși de spiritul dascălilor lor, oameni ai
energiilor luminate. Când ieșea la pensie vreunul din
acești oameni ai energiilor luminate, numaidecât în jurul
26
TRAIAN APETREI
respectivului om ales „explodau” elogii, se scriau zeci

de pagini în reviste, se editau volume omagiale.
– Era o vreme în care oamenii cu adevărat merituoși

erau prețuiți, elogiați, așezați pe piedestale vizibile. Acum,
în numele unui fel de „corectitudini”, lumea se mărunțește,
se nivelează, se aduce la același numitor mai mult decât mo-
dest! Mai sunt și excepții, dar mult mai puține decât am
avea nevoie. Pe de altă parte, nu mai avem lideri, iar, dacă,
totuși, se ivesc oameni capabili să anime masele în jurul
unui ideal, numaidecât aceștia sunt coborâți în derizoriu,
sunt scoși la margine, li se inventează fel de fel de defecte...
– Oamenii la care mă refer în nici o clipă nu fă-
ceau ceva pentru a fi urcați pe piedestale, pe socluri de
statui. Preocuparea lor de căpetenie era aceea de a-și
face datoria și chiar mai mult decât atât, îndeletnicirea
lor de bază era aceea de a transfera în sufletele și în cu-
getele celor din jur tocmai această energie luminată. Nici
vorbă ca între Constantin Iordăchescu și Tiberiu Crudu
să-și fi făcut loc invidia – cum se petrec lucrurile în zilele
noastre între două persoane cât de cât mai răsărite. Cei
doi au fost prieteni și au fost împreună la o mulțime de
activități. Liceul „Laurian” era un spațiu aureolat de
conferințe și fel de fel de manifestări culturale. În câte-
va rânduri a conferențiat acolo chiar și Nicolae Iorga.
Constantin Iordăchescu a fost, timp de 25 de ani,
director al Școlii „Marchian” din Botoșani, școală dis-
trusă în aprilie 1944 de un bombardament german,
moment în care a fost deteriorată și clădirea Teatrului
„Eminescu”.
27
Școala „Marchian” a format elevi excepționali,

care au dat strălucire științei și culturii românești. Deși
Iordăchescu era doar învățător, el a fost prețuit pe plan
național, a făcut parte din structuri pedagogice la Bu-
curești și la Cernăuți.
– Să fii menținut 25 de ani la conducerea unei școli...

se află la mijloc și ideea de stabilitate a sistemului... Acum,
un lider rezistă un mandat sau două, după care trebuie să
facă loc altuia, bineînțeles, de culoare politică diferită...
– Nici nu se pot compara cele două „lumi”! În
vârf, la decizie ajungeau doar oameni cu adevărat de
valoare. Sigur, or fi fost și pe atunci excepții nefericite...
Dar adevărații lideri știau limbi străine, scriau minunat,
vorbeau cuceritor, făceau lucruri minunate! Nu le pu-
teai găsi un defect. Din ei emana această energie lumi-
nată a omului de valoare. Ei trăiau pentru a produce
acest efluviu benefic de energie. La război s-au prăpă-
dit mulți oameni de acest fel, după care totul a devenit
plat, fără strălucire, fără elanuri și avânturi spirituale!
Pentru acești oameni luminați Eminescu era un
sfânt, un ideal! Ce eminescolog de valoare a fost Con-
stantin Iordăchescu!
– Cum a fost primit de specialiști volumul „Arcade

septentrionale”, cartea prin care ai readus în atenția publică
conceptul de „oameni ai energiilor luminate”?
– Cartea a fost editată sub auspiciile Academiei
Române, fapt care, în sine, semnifică aprecierea pozitivă
a temei și realizarea cărturărească. Și, mai mult, volumul
28
TRAIAN APETREI
poartă pe copertă însemnele includerii în Programul

Național al Centenarului. Cred că aceste amănunte ar-
gumentează fără putință de tăgadă valoarea lucrării.
– Înțeleg volumul și ca pe o reverență făcută calității

deosebite pe care a avut-o învățământul botoșănean...
Îndrăznesc să descopăr printre rândurile volumului și
propunerea pe care o lansezi de a ne prețui liderii – fapt care ar
contribui semnificativ la revigorarea societății românești...
– Dincolo de fascinația de a fi în preajma unor
oameni de un asemenea calibru, sigur, mă gândesc și
la cei din preajmă, care acum ar fi putut face mai mult.
Iată, un Nicolae Dabija. De ce a murit? A fost Grigore
Vieru. De ce a murit? Refuz să cred că au murit, așa,
pur și simplu! Poate că or mai fi și alți potențiali lideri!
Doar că lumea a fost copleșită de oameni cu idei și in-
tenții contrare...
– Aș mai remarca și „respirația” largă, cuprinzătoare

asupra românilor de pretutindeni pe care au probat-o acești
oameni ai energiilor luminate...
– Viața acestor oameni avea o limpezime de cris-
tal. Înainte de orice, ei aveau un ideal. Ei socoteau că
aveau datoria să pună temelie de calitate la viețile unor
tineri care urmau să asigure prosperitate materială și
spirituală românilor de pretutindeni, și a celor din Cer-
năuți și a celor din Chișinău, din puzderia de sate lo-
cuite de români. Ei au fost unioniști. Au sprijinit copii
din Basarabia. Tiberiu Crudu umbla prin sate pentru a
convinge gospodari să primească în gazdă „feciorași”
29
din Basarabia. Iar acestor „feciorași”, când absolveau

școala, Tiberiu Crudu le cerea să nu piardă în apa Pru-
tului „diamantele” pe care le-au dobândit aici, îndem-
nându-i ca, odată ajunși acasă, să răspândească învăță-
turile căpătate în școlile din dreapta Prutului.
Oamenii de acest fel au dat strălucirea spirituală
pe care România a avut-o în momentele ei de glorie. Ei
dădeau consistență atmosferei culturale, erau universități
populare, Liga Culturală, spectacole, momente aniversare.
Ei erau pedagogi de cea mai înaltă clasă. Erau și
scriitori și jurnaliști, aveau reviste care asigurau „un
învățământ universitar pentru toți locuitorii” – așa
cum remarca un bun cunoscător al fenomenului ce se
petrecea în epocă. „Revista Moldovei”, condusă și rea-
lizată de Tiberiu Crudu, a rezistat pe piață șapte ani și
era citită de abonați din toată țara.
Generatorul principal al acestor energii a fost Ni-
colae Iorga. Ceea ce se spune acum despre Nicolae Iorga
este puțin distorsionat, pe alocuri, chiar parodic. Iar ener-
gia lui Iorga s-a transmis și către ceilalți, așa cum se tran-
smite curentul electric înspre alte „relee” – așa cum au
fost, în epocă, Tiberiu Crudu și Constantin Iordăchescu
și care, la rândul lor, au transmis această „lumină” în cele
mai îndepărtate zone ale spațiului românesc. Am și gân-
dit o anumită unitate de măsură pentru această energie
luminată – „luc” – ul, am zis eu, cu puțină perfidie, fi-
ind începutul din prenumele meu... Glumesc, desigur!
Celor deja pomeniți li se mai adaugă și alți „lu-
minați”, Toma Chiricuță și câți, câți alții! Zona aceasta
geografică în care trăim și noi acum freamătă de energia
30
TRAIAN APETREI
acestor oameni. Doar că, din păcate, peste noi a venit

taifunul, lava de la cutremurul rusesc, comunismul, care
a distrus orice urmă de simțire românească profundă.
Eu am avut, între alte daruri primite, și o mare
șansă: Constantin Iordăchescu, simțind că se va apropia
ceva nepotrivit, și-a adunat toate revistele, toate cărți-
le, tot ce a mai scris și a făcut un „depozit” pe care l-a
depus la Academia Română. Eu am aflat de acest „de-
pozit” și l-am studiat la Academie.
Și mai e de spus ceva: pentru acești oameni, Emi-
nescu era un element de... religie. Pentru ei, lumea
gravita în jurul lui Eminescu!
– Cred că și Eminescu poate fi așezat între oamenii

energiilor luminate...
– Prima mea poezie – eram la școala primară – i-am
dedicat-o lui Eminescu. În familia mea, lectura era la
mare preț. Bunicul citise tot ce se afla prin bibliotecile
Rădăuților. „Fetele” din familie au făcut „Filologia” la
București. Mama l-a audiat pe George Călinescu. Ea își
dorea să fie profesoară „de română”, profesiune la care
femeile nu prea aveau acces la vremea aceea, sigur, da-
torită mentalităților din epocă. Ea a fost premiată în do-
uă rânduri de „Tinerimea Română”, primind diplomele
din mâna tânărului rege Mihai. Ce vreau să spun prin
aceste amănunte? Vreau să spun că în casa noastră ope-
ra lui Eminescu era citită, era cunoscută, era prețuită!
Când, după absolvirea facultății, am venit la Ipo-
tești, mi-am făcut și eu un adevărat crez din a transmite
publicului măcar o parte din acea energie luminată
31
care plutea în Casa memorială. Vizitatorii veneau în

număr foarte mare, veneau ca la Maglavit. Le vorbeam
continuu, cu însuflețire. Când ajungeam acasă nu mai
puteam scoate un sunet. Oamenii aveau o accentuată
nevoie de Eminescu, era o nevoie aproape religioasă.
Publicul întreba, era interesat de fel de fel de amănun-
te, ceea ce m-a făcut să înțeleg faptul că acel spațiu tre-
buia amenajat cu o foarte mare rigoare, într-o manieră
cu totul profesionistă. Se impunea depășirea etapei în
care totul se reducea la prezența unor panouri cu texte
și fotografii – toate acestea fixate pe pereți. Se impunea
un mod de organizare a interiorului Casei memoriale
care să răspundă așteptărilor publicului, să susțină
ardoarea cu care vizitatorii îl căutau pe Eminescu.
M-am dus la Iași, la Muzeul „Junimii”, pe care
tocmai îl amenaja Ion Arhip, și am luat seama că e de
renunțat maniera sovietică de organizare a caselor
memoriale... era perioada în care la noi se făceau primii
pași în organizarea de case memoriale... Am adus obiecte
care să reconstituie atmosfera în care a copilărit Eminescu...
– Stimată doamnă, incontestabil, aveți farmec în orice

conversație pe tema Eminescu, fie că este vorba de comunicări
în congrese specializate, fie de întrevederi cu publicul larg. Ce
„ingrediente” puneți la un loc în aceste expozeuri, deopotri-
vă și riguroase, logice, dar și plăcute, fermecătoare, chiar?
– Pornesc de la un fapt: oamenii au nevoie acută de
sublim! Așa cum este nevoie, pentru a trăi, de apă și hra-
nă, cam în același fel este nevoie, o mare nevoie sufle-
tească, și de sublim!
32
TRAIAN APETREI
Am cercetat ce scriau vizitatorii în Cartea de im-

presii de la Casa memorială de la Ipotești...se simțeau
în unele rânduri, adorația, nevoia de mit! Se succedau
superlative... Oamenii veneau aici să se hrănească, să
se „adape”, cu ceva aflat peste nivelul tern al lucrurilor
din jurul lor. Iar eu le răspundeam acestei nevoi de
sublim. Totul era însuflețitor, totul era înălțare, nici o
asperitate... Iar această rezonanță din sufletul vizitato-
rilor se producea pentru că totul era după sufletul
meu! Nu trebuia să falsific ceva, nu trebuia să joc nici
un fel de teatru pentru că și eu eram fericită să vorbesc
oamenilor, să-i simt pe cei din fața mea că doresc sin-
cer să afle ceea ce le spuneam eu. Simțeam că publicul
are nevoie de Eminescu și de tot ceea ce este legat de
Eminescu și, păstrând proporțiile, simțeam că publicul
avea nevoie și de ardoarea mea în prezentarea acelui
spațiu încărcat, la rândul lui, de energii luminate!
Doar că înainte de inaugurarea Casei memoriale de
la Ipotești, înainte de tăierea panglicii, Gheorghe Jaucă,
șeful culturii botoșănene în acea vreme, m-a numit di-
rector la Teatrul de păpuși „Vasilache”, cu obligația de
a mă prezenta la post chiar din ziua următoare. Altfel
zis, iată că, din rațiuni neștiute, nu am fost pe podiumul
recunoașterii, deși muncisem cu toată ardoarea, cu sa-
crificii, chiar, pentru a constitui un spațiu impregnat
de spiritul lui Eminescu.
– Ai depășit momentul ingratitudinii și ai continuat

să „luminezi” alte și alte fațete ale operei eminesciene...
– La congrese, la conferințe, sigur, legate de Emi-
33
nescu, din țară dar și din străinătate, eu intram în transă

și vorbeam publicului... Ce? Cum? Cât? Nu-mi mai adu-
ceam aminte mai nimic din cele spuse, doar că, în final,
vedeam că o parte însemnată din cei care mă audiaseră
se îndreaptă spre mine, mă îmbrățișează, mă felicită,
mă pupă... cred că toate acestea se petreceau pentru că
noi, cei prezenți la manifestarea respectivă, ne-am în-
tâlnit în zonele înalte ale sublimului.
34
TRAIAN APETREI
P e la șefia culturii botoșănene s-au perindat fel

de fel de diriguitori. Unii – având cu adevărat
har întru inițierea și organizarea întrunirilor culturale,
alții – doar îmbătați de gustul puterii – dobândită această
putere peste noapte prin jocuri din culisele aranjamen-
telor politice...
Însă, cred că vor rămâne în istoria domeniului dis-
cursurile rostite de doamna Dana Petrariu – șefă, o vre-
me, la cultură, discursuri rostite în deschiderea mani-
festărilor culturale din județ, îndeosebi ale celor realizate
de artiști amatori.
În fondul și forma pomenitelor discursuri se aflau,
bine proporționate, „mângâieri” pe suflete – pe sufletele
artiștilor, dar și pe inimile publicului, cuvinte de îm-
bărbătare și prețuire, vorbe frumoase, de apreciere dar și
de consolare pentru cei care nu apucaseră să primească
un premiu mult dorit.
Într-o vorbire pe înțelesul tuturor, Dana Petrariu
limpezea, pentru public și artiști, rosturile profunde ale
gesturilor culturale, „torcând” cu o anume împăcare a
sufletului, la „roata timpului”, asistența dobândind un
37
sentiment de liniște în fața datoriei artistice împlinită

pentru contemporani și posteritate.
Botoșăneancă sută la sută, profesoară „de română”
și franceză, trăitoare, o vreme, ca profesoară și cu rosturile
familiale, prin Bucecea, cu statut de comună pe atunci,
Dana Petrariu a atins vârful carierei atunci când a de-
venit directoare peste cultura botoșăneană.
– ... A fost o perioadă frumoasă, eram tânără pro-
fesoară, predasem în școli din Sulița, Bucecea și Boto-
șani, eram plină de entuziasm, un entuziasm care mă
caracteriza și care încă mă mai caracterizează și pe care
mi-l cultiv cu mare insistență...
– Chiar interesant, mie mi se părea că entuziasm ai sau

nu ai de la Dumnezeu... Cum se poate cultiva entuziasmul?
– Trebuie să te gândești doar la lucruri frumoase și
bune pentru tine și pentru cei din jur! Și, în acest fel, to-
tul ți se va părea roz... chiar dacă va fi vorba doar de o
părere... Nu totdeauna totul e roz... Mai e și albastru...
– În ce vă privește, gloria profesională a avut culoarea roz?

– Am venit la Botoșani ca directoare la Direcția
pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național –
aceasta era denumirea instituției pe vremea aceea...
Vreau să cred că, împreună cu colaboratorii, am făcut
lucruri bune, după cum socotesc că ar fi fost și lucruri
care s-ar mai fi putut face...
– Ce trebuia să facă Direcția în cauză pe atunci, pentru

că sunt și persoane care-i reproșează instituției o politizare excesivă?
38
TRAIAN APETREI
– Pe vremea mea a început o activitate importantă:

aceea de inventariere a monumentelor. Este vorba de o
activitate care se desfășura în toate județele, nu doar la
noi. S-au adunat foarte multe date concrete despre o
mulțime de monumente. Vreme de vreun an de zile s-au
făcut deplasări frecvente în tot județul, realizându-se o
evidență profesională a tuturor monumentelor. Erau
criterii de încadrare foarte precise, repet, se afla la mijloc
o activitate de-a dreptul științifică...
– În practică, mentalul colectiv, ca să zic așa, aștepta de

la Direcția de cultură mai mult decât o inventariere, oricât de
științifică ar fi fost aceasta. Se suprapuneau activități culturale,
apăreau exagerări, manifestări artistice îndoielnice... Se dorea
o ordonare a lucrurilor, se aștepta o intervenție autorizată...
– În teritoriu, baza o formau căminele culturale. Pe
de o parte, aceste cămine – unele dintre ele – au început
identificarea și marcarea monumentelor istorice, iar pe
de altă parte, aceste cămine își împlineau misia culturală
direct proporțional cu abilitățile artistice și organizato-
rice ale directorilor respectivelor cămine.
Întăresc, a fost o perioadă în care au fost readuse în
atenție o mulțime de lăcașuri de cultură vechi, deosebit
de valoroase. Oameni ai locului au căpătat gustul cerce-
tării lucrurilor valoroase din vechime. Era o adevărată
emulație în domeniul cercetării trecutului.
Și până la Revoluție și după Revoluție, toată lumea
avea idei. Și fiecare dorea ca ideea lui să fie cât mai bine
pusă în valoare, mai bine mediatizată și apreciată.
Cert este că județul Botoșani era printre zonele
39
fruntașe la nivel național din punctul de vedere al cer-

cetării monumentelor vechi, valoroase.
– Drumurile mele gazetărești mă purtau pe la o mulți-

me de festivaluri, târguri, sărbători pline de fast... După un apo-
geu al festivalurilor, an după an suntem părtași la diluarea ini-
țiativelor, „inimoșii”, inițiatorii sunt tot mai puțini la număr...
– E de spus un lucru cert: lumea venea la căminul
cultural. Și publicul venea la cămin după cum directorul
era – sau nu era – om de inițiativă, priceput în organiza-
rea unor formații, om capabil să atragă sprijinul primă-
riei, al școlii și, pe alocuri, chiar și al bisericii. Programele
artistice aveau substanță – și muzică și dansuri și ex-
poziții ale meșterilor populari. Erau festivaluri în care
spiritul de întrecere atrăgea și determina și o creștere a
calității actului artistic. La Bucecea, spre exemplu, un
festival, dincolo de spectacolele de la Căminul cultu-
ral, însemna și un alai care trecea – în portul popular
specific zonelor din județ și din țară – pe străzile prin-
cipale ale comunei – fiind un fel de sărbătoare a tutu-
ror. Era o emulație – acesta-i cuvântul care îmi vine în
minte față de starea de lucruri respectivă.
– La Bucecea era vestit Dumitru Duță, om cu inițiative

și deosebit de tenace, nu se lăsa până nu împlinea ceea ce-și
propusese. Să înțeleg că mai totul depinde de calitatea omu-
lui, dincolo de înscrisurile din fișa postului...
– Sigur, directorii de cămine trebuiau să fie oameni
potriviți, cu capacități organizatorice și agreați, plăcuți
în comunitățile în care trăiau. Dar, să nu-i uităm și pe
40
TRAIAN APETREI
voluntari, pe localnicii care au iubit și iubesc zona cultu-

rală și, mai ales, se și implică. La Mihăileni, la Dersca...
Femei cu inițiativă adunau sătence și realizau felurite
cusături, lucru de mână... La Cândești erau ouăle în-
chistrite... Tudora, Vorona, Corni... erau așezări vestite
prin formații premiate la nivel național.
– Ce anume „împingea” activitatea culturală? Spun unii

că, mai ales până la Revoluție, era vorba de „ordinul de la partid”...
– Nu! Sau nu numaidecât! Venea un fel de îndemn:
„Faceți!”, „Găsiți!”, „Adunați valorile!” Pe alocuri, unii
directori de cămin erau un fel de „inimi” ale satelor,
determinau acțiuni, activități. Prin alte zone... Nu mai
sunt în măsură să spun ceva despre situația de acum.
Oricum, am sentimentul că organele locale se implică
din ce în ce mai puțin în domeniu. Sau poate greșesc...
– Totuși, timpul liber crește în economia unei săptă-

mâni – și asta și la orășeni și la săteni – iar ofertele de ocupa-
re, de gestionare ale acestui timp liber sunt destul de reduse,
în unele cazuri, îndoielnice sub aspectul valorii culturale,
alteori piperate ca preț... Iar peste toate, ne plângem că publi-
cul – o parte consistentă a cestuia – alege să meargă la cum-
părături și mai puțin în sala de concert...
– Aprecierile generale sunt mai greu de făcut,
deși „ceva” se vede și cu ochiul liber... Poate că mai
potrivit ar fi să vedem fiecare situație în parte. Vorona,
spre exemplu, a fost și rămâne un centru de cultură. Și
asta datorită unui nucleu de oameni care iubesc cultura
și pot decide în favoarea acesteia. De ani de zile prima-
41
rul Aurel Ștefan este un lider în domeniu, el „împinge”

lucrurile pe drumul cel bun, știe să adune oamenii pen-
tru cauze culturale minunate.
– La Vorona, îmi amintesc din vremea gazetăriei mele,

cultura era o sursă de bucurie pentru sufletele localnicilor,
dar și o sursă de venituri financiare... se intenționa chiar
realizarea unui camping pentru rulote... era oarecum proas-
pătă o înfrățire cu o localitate din Franța...
– Tot la Vorona aveam și conduita deosebită a
Societății PRODALCOM, societate care se implică în
toate domeniile ce pot aduce prosperitate localnicilor...
– „A avea” domină peste „a fi”, lumea este tot mai

grăbită să adune cât mai multe bunuri pământești... Oare
cultura va putea tempera cât de cât această goană pornită pe
acumularea financiară?
– Și eu sesizez că, din păcate, se manifestă tot mai
pregnant o îndepărtare generală față de actul de cultură.
Poate că, totuși, greșesc eu... Vorbesc, într-un fel, „de
pe margine”, fără să mai fiu implicată în acest proces.
Parcă nu mai există acel apetit pentru cultură... Repet,
poate mi se pare, fiind eu mai la o parte...
– Ne-am putea face viața mai ușoară, mai suportabilă

ascultând un concert, citind o carte, privind într-o expoziție?
Că dau să ne copleșească taxele, impozitele, facturile, ratele...
– E posibil dar, în același timp, iau seama că oamenii
sunt tot mai orientați spre obținerea unui câștig material,
nu-i mai puțin adevărat, presați fiind de obligații finan-
42
TRAIAN APETREI
ciare tot mai împovărătoare către stat. Capeți o anumită

liniște – acesta-i adevărul – dacă nu mai ai datorii din
acestea... pământești. Și nu-ți mai rămâne energie – și
nici timp, efectiv, pentru a mai alerga și după bucurii
ale spiritului...
– Să fi rămas actul artistic o bucurie doar pentru autori

și un mic grup din jurul acestora? Devine domeniul tot mai...
elitist, tot mai rezervat unor „aleși”?
– Sunt cu totul alte vremuri, alte trăiri!
– Rămâne să ne supunem, fără nici o împotrivire, la

„uscarea” vieții sufletești? Am mai putea salva măcar ceva
din ce se poate salva?
– Eu știu! Pur și simplu nu m-am gândit la acest
aspect! Mi-ar plăcea să văd mai multă implicare din
partea primarilor, a celor care lucrează în domeniu.
– Dincolo realitățile din regimul trecut, ce le-ați putea

spune diriguitorilor de acum din cultura zonei?
– Cu siguranță s-a petrecut ceva cu sufletele oame-
nilor! Oamenii au început să aibă alte priorități, sunt mai
atenți la bani decât la orice altceva! Tinerii de acum au
alte idealuri decât aveam noi! Poate că idealurile lor sunt
altfel gândite și trăite de ei! E altceva decât pe vremea
noastră! Nu știu... Viitorul mi se pare a fi cu totul impre-
vizibil. Așa a fost și așa va fi și de acum încolo.
– Iar când priviți în urmă?

– Am parcurs, împreună cu cei implicați în do-
43
meniu, momente de entuziasm, după care a urmat o

anume delăsare, pentru ca acum să sesizez un fior per-
ceptibil de înviorare. Am sentimentul că vin în dome-
niu oameni care vor cu adevărat să facă ceva. Pare să
adie un suflu nou la Centrul de creație... Personal, vin tot
mai rar la activități culturale, citesc, gospodăresc, îmi
place ceea ce fac. Trăiesc cu speranța că vom reveni la
momente culturale adevărate. Deși mă încearcă senti-
mente contradictorii... Uneori chiar de jenă... mi-aș fi
dorit și mai mult de la acele timpuri, dar... asta e!
– Mai sună telefonul, ca altădată?

– Mă mai sună prietenii. Am prieteni foarte buni,
capabili intelectual!
– Dacă ați fi din nou la decizie, ce-ați face?

– M-aș consulta cu cei tineri, că ei au o altă viziune
asupra vieții decât cea pe care am avut-o eu când eram
tânără. Aș lua de la fiecare ceea ce consider eu că este
mai bun, în folosul cauzei!
Într-un rai al florilor, al vegetației, cu fel de fel de

animăluțe în preajmă, într-o casă „pe pământ”, familia
Petrariu trăiește zâmbind, sperând la măritișul cât mai
apropiat al fiicei... Plutea în aer un sentiment al liniștii
sufletești, chiar dacă telefonul nu mai sună ca altădată.
Sau tocmai de aceea...
44
TRAIAN APETREI
V remurile mai din urmă au adus în atenția

românilor, între multe altele, și o „categorie”
mai deosebită de femei. Acestea au fost numite, cu o
undă de invidie dar și de respect, „femei de succes în
afaceri”. După mine, doamna Elena Condrei, ziarist,
editor, om iubitor de cultură, în general, face parte din
această categorie, deși nu are în bănci conturi cu multe
zerouri, nu are vilă impunătoare și nici limuzină care
să sară în ochi. Doamna Condrei a răzbătut înspre vi-
zibilitatea publică prin fapte culturale de excepție, prin
aducerea inițiativei private în zonele culturale în care
se simte în largul ei.
Doamna Elena Condrei nu este botoșăneancă
prin naștere – fiind, de loc, din Buzău – dar este botoșă-
neancă prin arealul geografic pe care l-a slujit și-l slu-
jește cu o tenacitate ieșită din comun.
Învățătoare „la bază”, doamna Condrei și-a găsit
împlinirea profesională în gazetărie, o parte din trepte-
le meseriei fiind urcate la... „Clopotul”, după care...
– În 1990 am înființat ziarul „Fotoreporter”, îm-
preună cu Augustin Eden. Devenise limpede, oficiosul
47
partidului unic ieșise de pe scena presei. Fusese o echi-

pă de oameni de mare calitate în ziaristică, deși, sigur,
nimeni nu se putuse abate de la limitările impuse de
regim. În acele momente ne-a cuprins și pe noi atmos-
fera postrevoluționară, în care fiecare dorea să facă ceva
pe cont propriu, să mai facă ceva pe lângă obligațiile
serviciului pe care îl avea. Fie vorba, ideea publicației
în discuție a avut-o regretatul critic Radu Negru, care
i-a propus lui Valerian Țopa să facă un ziar. Și cum de
unul singur nu se putea face un ziar, am încheiat noi
un parteneriat care să facă posibilă această întreprin-
dere publicistică. Cam un an de zile a supraviețuit pe
piață „Fotoreporterul”. Ne era și foarte greu să scriem
și la „Gazeta de Botoșani” și la publicația pe care am
înființat-o noi. Dar vreau să spun că am încheiat aface-
rea chiar cu un anume profit financiar. Din banii câști-
gați atunci mi-am achitat apartamentul pe care-l cum-
părasem în rate. „Fotoreporter” cuprindea multe știri
și numeroase fotografii. Tirajul se ducea la 5000 – 6000
de exemplare. În vremurile acelea mai toată lumea
citea cu aviditate ziare – acestea fiind, încă, în format
clasic, tipărite pe hârtie. Era o „explozie” de publicații –
de toate felurile, de toate calitățile. Difuzarea o asigurau
„băieții” de la tipografie și serviciul specializat al Poștei.
Doar că o parte din tiraj se ducea în buzunarele unor
tipografi, ceea ce însemna o hoție la drumul mare. Ne
loveam și de o mentalitate năucitoare: „De ce acela face
și câștigă și eu nu?” „Patronii se îmbogățesc pe munca
noastră! Nu-i drept!” – ziceau alții.
Succesul de care s-a bucurat „Fotoreporterul” se
48
TRAIAN APETREI
mai explică și prin altceva: am avut colaboratori din com-

partimente cheie ale vieții economice și sociale locale.
Aceștia scoteau la lumină tot ceea ce le era interzis să
spună până în 1989. Ei arătau metehnele unor sectoare,
raportările dubioase, nepotismele. Lumea dorea să ci-
tească ceea ce era interzis de știut până în decembrie 89.
– Cât de amar a fost momentul în care ați spus „Gata,

ne oprim”?
– N-am avut încotro! Adevărul este că sunt etape
în viață, în profesie. Se cuvine să ai înțelepciunea ca,
atunci când îți apar obstacole pe care nu le poți depăși,
nu le poți controla, să ai puterea să te oprești și să cauți
altceva. Oi fi eu încăpățânată, insistentă, dau cu capul
de grinda de sus, dar apare și un moment în care chiar
nu se mai poate face ceva. Și atunci mă opresc, renunț.
Înseamnă că Dumnezeu nu consideră că acel lucru
trebuie făcut.
– Gândesc eu acum, desigur, detașat, că te zbăteai între

două „lumi”, cea de la „Clopotul”, cu finanțare asigurată
pentru serviciile preponderent ideologice pe care le presta pu-
blicația și zona privată, unde fiecare bănuț se adună anevoie,
unde „nisipurile” sunt cât se poate de mișcătoare...
– Cred că îți mai aduci aminte de o ședință „de
machetă”, de planificare a activităților, de la „Gazeta
de Botoșani”, publicație construită pe vechea structură
a „Clopotului”, când o parte din redactori au propus să
cumpărăm o tipografie offset, care să înlocuiască tiparul
înalt, cu plumb și zinc, tehnologie depășită. Tot atunci
49
am propus să includem în activitatea societății tocmai

privatizată prin metoda MEBO, și o rețea comercială,
urmând să oferim ziarul gratuit, drept cadou pentru
fiecare obiect cumpărat de la noi. Am fost acuzată de
arivism, de abatere de la prevederile statutului societă-
ții. „Noi suntem scriitori, nu comercianți!” – au spus
unii. Replica respectivă m-a făcut să cred că în scurt
timp ziarul se va duce de râpă. Erau prea multe orgolii
la „Gazeta de Botoșani”!
– Era și o anume adversitate a tipografilor. La Moscova,

„Pravda”, cu milioane de exemplare, încă se tipărea, pe jumă-
tate din format, pe tipar înalt, pe plumb, iar cealaltă jumăta-
te de offset. Spuneau tipografii „Dacă tiparul înalt rezistă la
„Pravda”, înseamnă că încă mulți ani de acum încolo va
mai rezista și la noi plumbul!” Dar n-a fost defel așa!...
– Sesizez un paradox. În redacție erau oameni
foarte talentați, inteligenți. Doar că lor le scăpa un fapt
de esență: în momentul în care în istorie se schimbă o
epocă, automat vine și tăvălugul, se desființează struc-
turi și trebuie să o iei de la capăt cu altceva. Trebuie
făcut altceva ca să reziști. Gândind așa, intuind că acea
redacție nu mai era o structură de viitor, mi-am zis că
trebuie să fac altceva ca să-mi țin familia. Am umblat
patru ani de zile pe la bănci din țară și mi-am adus o
tipografie offset.
Nici nu am apucat să mă bucur de achiziție când
un coleg din redacție, ajuns director al publicației, m-a
chemat în birou și mi-a zis: „Așa nu se mai poate, e la
mijloc o concurență neloială, ori renunți la afacere, ori
50
TRAIAN APETREI
îți dai demisia de la ziar!” L-am rugat să-mi dea o coală

de hârtie și chiar în acel moment am scris demisia de
la ziar, rămânând cu afacerea.
– Sună frumos „afacerea”. Doar că în România, „aface-

rea”, în măsura în care este și „curată” și „cinstită”, este peste
măsură de anevoioasă...
– Aveam de luptat cu creditele de la bancă, dobân-
zile erau foarte mari. Nu aveam profesioniști pe tipa-
rul offset. Abia aici se formau. Am chemat specialiști
de la Cluj, de unde am cumpărat tipografia, să-i învețe
meserie pe tinerii pe care-i angajasem. Tipografia era pe
strada Dobrogeanu Gherea. Am rugat să vină și câțiva
specialiști de la Tipografia de la Bacău. Însă, meteahna
pe care nu am reușit să o elimin a fost mentalitatea
unor lucrători. Ei cereau în fiecare săptămână să le mă-
resc salariul, în funcție de cursul dolarului, fără să țină
seama că în același timp îmi creștea chiria, costurile cu
hârtia și cernelurile, celelalte componente tipografice.
Ei trăiau cu impresia că îi exploatez, drept care mai în
fiecare zi plecau acasă cu „ceva” din tipografie, de regu-
lă, hârtie. Veneau noaptea cu mașina, luau hârtie din
depozit și o vindeau la alte tipografii. Sigur, acestea, dar
și alte „amănunte”, m-au dezechilibrat financiar și totul
a devenit din ce în ce mai greu de ținut sub control. Un
singur tipograf, Zgâmbău se numea, peste ani, într-un
interviu pe care l-a dat unei publicații locale s-a dovedit
de o onestitate absolut remarcabilă, îndeosebi pentru
vremurile de acum. L-am apreciat pe tipograful respec-
tiv și pentru felul în care muncea efectiv în tipografie,
51
dar și pentru corectitudinea probată în interviul la care

mă refeream. El spunea că la GEEA – așa se numea
tipografia și editura – a învățat multe din cele necesare
unui bun tipograf pe offset. Dar, preciza el, unii salariați
erau lipsiți de cele mai elementare scrupule. În plus,
am avut neșansa ca în trei rânduri tipografi școliți de
mine să plece la alte tipografii. Așa se face că, în cele
din urmă, a trebuit să pun lacătul pe tipografie.
– Acolo ai tipărit, o vreme, și ai editat „Gazeta de Bo-

toșani”...
– Da, am editat atunci și „Gazeta” și revista de
cultură „Collocvium”. Într-o primă fază revista a apă-
rut ca supliment la „Gazeta de Botoșani”, după care
„Collocvium” a continuat să apară ca revistă distinctă
cam un an de zile.
– Și tot nu te-ai oprit...

– Am închis Tipografia GEEA, am vândut utilajele,
după care am cumpărat, prin licitație, o hală de lucru la
Cătămărăști și am continuat o parte din activitate pe o
altă firmă. Dar a fost foarte greu, apăruseră utilaje di-
gitale. Atunci mi-am spus că trebuie să fac altceva. Am
vândut tot ce am avut, utilaje, niște pământ, mă rog, tot
ce am avut, cum spuneam, și am făcut un alt credit la o
bancă pentru a cumpăra spațiul pe care-l dețin acum,
în Centrul Vechi al Botoșanilor, unde a fost ani mulți
Cofetăria „Macul Roșu”. Întâi am cumpărat parterul,
vândut de Primăria Municipiului, și apoi etajul, care etaj
aparținea direct Ministerului Culturii. Era o perioadă
52
TRAIAN APETREI
în care s-au făcut multe potlogării, hoții, pur și simplu.

Dacă cineva avea un contract de vânzare-cumpărare
întocmit de mână, nu mai avea nici o importanță faptul
că spațiul respectiv figura sau nu la Oficiul de Cadastru.
Contractul respectiv era socotit un document suficient
pentru ca cineva să se considere proprietar. Au fost per-
soane care au falsificat contractul de vânzare-cumpărare
chiar și pentru parterul pe care-l luasem cu acte în de-
plină regulă. Când am cerut eliberarea spațiului în care
funcționa Cofetăria „Macul Roșu”, s-a prezentat și un
contract de vânzare-cumpărare trecut prin Camera de
Comerț... Am plătit impozit trei ani de zile pentru un
spațiu pe care nu-l puteam folosi. O vreme, justiția nu
mi-a dat câștig de cauză și asta până într-o zi când avo-
catul Cornel Ursache a instaurat dreptatea. Într-o lună
de zile, cofetăria a și fost evacuată. Necazul a continuat și
cu dobândirea etajului, o doamnă din Ministerul Cultu-
rii dorindu-și o parte mult mai mare decât i se cuvenea.
Șansa mea a fost legea pe care o aprobase președintele
Băsescu cu referire la retrocedarea în natură a bunurilor
cuvenite. Numai în acest fel am căpătat și etajul clădirii
– Acolo și podul era o operă de artă, loc potrivit pentru

întâlniri culturale..
– La etaj am amenajat o Galerie de arte vizuale și
unde au avut loc și recitaluri de poezie și de muzică.
Zece ani acel spațiu a fremătat de evenimente culturale.
Acolo s-au desfășurat și câteva ediții ale „Teilor”, be-
neficiind și de sprijinul financiar al Primăriei Botoșani-
lor, prin accesarea unor proiecte culturale.
53
Zăbovind încă în problematica spațiului... este vor-

ba de o clădire de patrimoniu, grupa valorică A, deci, nu
a fost posibil să se opereze vreo modificare. Însă, din
2004, de când am cumpărat această clădire, am investit
în consolidarea acesteia toți banii pe care i-am câștigat.
– Să ne apropiem și de una din marile tale realizări –

„Teiul de Aur” și „Teiul de Argint”...
– Mai întâi au fost 28 de ani ai Editurii GEEA, cu
perioade în care am editat, lunar, și câte 30 de titluri. Am
avut contul la o bancă din Iași. Când cei de acolo mă
vedeau pe fereastră venind, spuneau: „Vine Fenomenul
Condrei de la Botoșani”. Și asta pentru că la tipografie, în
loc să fi început cu tipizate și fel de fel de mărunțișuri,
eu am început cu cărți și albume de artă. Eu am mers
mai mereu împotriva curentului. Chiar și cu tipografia.
De când m-am privatizat, eu nu am avut nici un fel de
susținere din partea comunității, o sursă financiară cât de
cât sigură pe o perioadă de timp. Niciodată nu am avut
astâmpăr. Mereu a trebuit să fac ceva. În nici un rând nu
am mers un timp îndelungat într-o singură direcție. Prin-
cipiul meu fundamental, ca să zic așa, a fost acela de a nu
face pe nimeni să sufere. Inițiativele mele s-au îndreptat
înspre aspecte benefice, care să aducă un spor de bine
în comunitate. M-am adaptat greu la anumite rigori.
Am căutat mereu să ies într-un fel din situațiile care
mă îngrădeau. Și doream să fac lucruri care să rămână.
Într-o zi m-am întâlnit cu Augustin Eden și i-am
propus să facem ceva pentru Eminescu, o acțiune care să
rămână, niște medalii... El mi-a răspuns: „Îți flutură
54
TRAIAN APETREI
mărarul pe creier!” Am insistat să gândim ceva, fără a-i

cere lui o contribuție financiară. Am convenit că, dacă va
fi vorba de medalii, va trebui să avem sfaturile unui spe-
cialist. L-am cooptat pe domnul Mihai Urigiuc, Dumne-
zeu să-l odihnească. Dumnealui avea intrare la Monetă-
ria statului.
Ne-am gândit apoi cum să se numească ambientul
în care vor decerna medaliile. Au fost variante... „Pă-
durea de aramă”, „Pădurea de argint”... Ne-am oprit
la tei... „Teiul de aur” și „Teiul de argint”, medalii pen-
tru literatură, arte vizuale, colecții și colecționari.
Aceasta a fost matricea inițială. La un moment dat, am
socotit că am putea premia și creatori din alte domenii,
pentru că Eminescu nu a fost doar poet, ci a fost și pu-
blicist și dramaturg, a iubit și muzica și folclorul... este
vorba de o personalitate complexă... Eminescu – patriot,
Eminescu preocupat de istorie. Așa se face că am adău-
gat pe parcurs premieri pentru spiritualitate, pentru
restituiri istorice, pentru folclor, muzică, pentru biblio-
teconomie...
– Au fost laureați ai „Teilor” care au venit din cele pa-

tru vânturi...
– Sunt laureați din Japonia, din Statele Unite, din
Franța, din Republica Moldova, din Ucraina, din Tunisia,
sigur, din România.
– Dacă alte premieri pe care le-am observat ca ziarist

au iscat și nemulțumiri, adversități, nădufuri, la decernarea
„Teilor” toată lumea zâmbea și se bucura...
55
– Eu și cei care mi-au fost alături, am făcut, cu toții,

„Teii” cu sufletul. Și cred că Dumnezeu și Mihai Emi-
nescu au vrut ca această manifestare chiar să se pe-
treacă ani la rând. Dacă nu ar fi fost vorba de o minune
Dumnezeiască, eu nu aș fi reușit nimic. Am pornit cu
buzunarele goale. Banii pe care i-am folosit au fost îm-
prumutați. La început, domnul Urigiuc mi-a împrumu-
tat bani pentru a plăti jumătate din costurile medaliilor.
Pentru mine a fost o pornire de bun augur. Sigur, i-am
mulțumit domnului Urigiuc, m-am achitat de datorie.
Vezi, când Dumnezeu vrea ca un anumit lucru să se pe-
treacă, El îți va scoate în cale și oamenii care să-ți arate
ce trebuie să faci, care să te împingă înainte. Am avut
sprijinul unui juriu deosebit, tocmai în sensul celor spu-
se. Adică, nu doar că juriul a evaluat creatori din diferi-
te domenii, dar a și „apăsat” pe ideea că ceea ce facem noi
este un lucru bun, folositor tuturor și care trebuie con-
tinuat, ediție după ediție. Mă refer la regretatul George
Muntean, la regretatul Cezar Ivănescu, la Mihai Uri-
giuc. Și-au mai fost Constantin Tofan și Valerian Țopa,
Dumitru Grumăzescu. Au asigurat președinția juriului
Dragoș Pătrașcu, Președinte de Onoare și Augustin Eden,
Președinte Executiv. Sigur, am făcut parte și eu din ju-
riu, iar la o vreme a fost cooptat în această structură de
evaluare și domnul Mihai Cornaci.
Le-am spus tuturor, din capul locului, că, dacă țin
la această frumoasă nebunie și dacă doresc să susțină
acest demers întru cunoașterea și omagierea lui Emines-
cu, va trebui ca fiecare să-și susțină cheltuielile de par-
ticipare. Medaliile erau deja bătute pentru multe ediții.
56
TRAIAN APETREI
Încet, încet, am căpătat și firave susțineri financiare, amin-

tind la acest capitol sprijinul Primăriei Municipiului
Botoșani. Dar, peste toate, ediție după ediție se simțea că
oamenii cu preocupări în domeniu au prins drag, aveau
bucurii, plăcere de a fi prezenți la întâlnirile „Teilor”.
În ce mă privește, cam după fiecare ediție rămâ-
neam, sigur, bucuroasă, într-un fel, dar și destul de
tristă. Vedeam mai degrabă lipsurile și mai puțin partea
plină a paharului. Îmi mai reveneam doar atunci când
citeam în presă comentarii pe seama „Teilor”, când
auzeam aprecieri exprimate la alte reuniuni culturale
unde eram invitată. Laureații de aici își treceau cu
mândrie în CV-uri faptul că sunt laureați ai „Teiului
de Aur” sau al „Teiului de Argint” de la Botoșani.
Chiar și după desfășurarea a douăzeci de ediții
am același „parcurs” sufletesc...
Privind în urmă... cu 20 – 30 de ani mai înainte, în
lumea scriitoricească botoșăneană era o atmosferă...
încremenită! Se părea că nimic nu mai încape pe lângă
ceea ce era „bătut în cuie”. Am încercat să „sparg” acea
stare de lucruri. Îndeosebi în edițiile de început mă
mai poticneam în fel de fel de amănunte organizatori-
ce. Și când se părea că vom fi reduși la tăcere cu „Teii”,
Dumnezeu ne-a oferit câteva ediții superbe. A venit la
Botoșani corul de la Cernăuți, cu piese impregnate de
un profund românism. În Anul Centenar ne-a ridicat
inimile Corul de la Dorohoi. Ne-au fost oaspeți, între
mulți alții, academicianul Mihai Cimpoi și muzicianul
Eugen Doga, marele luptător pentru cauza românilor
din Ucraina Vasile Târâțanu. Aici și-au lansat volume
57
Filipciuc și Codreanu. La fiecare ediție a „Teilor” centrul

Municipiul Botoșani răsuna de cântece patriotice iar
steaguri tricolore dominau peisajul...
– Totuși, plutea în aer nevoia unei schimbări...

– Da, cu o săptămână înaintea desfășurării celei
de-a 20 ediții a „Teilor”, am plâns în fiecare zi: „Ce să fac,
încotro să duc „Teii?” Nu acceptam, sub nici o formă, că
se va încheia această frumoasă nebunie. Pur și simplu
nu îmi venea să cred că se va opri ceea ce devenise atât
frumos, atât de folositor celor care îl iubesc și îl studiază
pe Eminescu. Mă rugam în fiecare zi: „Doamne, fă ceva
ca „Teii” să meargă mai departe!” Eu renunțam la tot,
numai să ducă cineva „Teii” mai departe!
Înainte de deschiderea celei de-a 20-a ediții a „Te-
ilor”, i-am propus doamnei Ersilia Iacob, directoarea
Bibliotecii Județene „Mihai Eminescu”, să preia institu-
ția pe care o conduce acest proiect. A doua zi, doamna
directoare a venit cu răspunsul izbăvitor: „Doamna
președintă Doina Federovici și-a dat acceptul de a con-
tinua proiectul cu sprijinul Consiliului Județean, sigur,
organizator principal fiind Biblioteca Județeană.
– „Teii”, dincolo de plachete, diplome și alte însemne de

prețuire, manifestarea în ansamblu, vreau să zic, a determinat
și apariția a numeroase volume, sigur, referitoare la Eminescu...
– Când am pornit prima ediție, în 2002, mi-am zis
că voi scoate pentru fiecare laureat un volum semnifi-
cativ pentru opera fiecăruia. N-am prea reușit să mă
58
TRAIAN APETREI
țin de ceea ce îmi propusesem, abia în 2009 am început

să editez și să lansez aceea serie – „Eminescu nestins”,
după titlul primului volum realizat de eruditul Constan-
tin Mălinaș, de la Oradea, Dumnezeu să-l odihnească
și pe el. Din acel moment, în fiecare an am editat câte
un volum, ajungând la 16 astfel de apariții editoriale.
– Ai merite incontestabile și în constituirea Cabinetu-

lui de numismatică de la Biblioteca Județeană...
– În anul în care a fost premiat la Botoșani Constan-
tin Mălinaș s-a vorbit, după decernarea premiilor, de
cabinetele de numismatică existente cândva în cadrul
bibliotecilor. M-a încântat ideea constituirii unui astfel
de cabinet și la Botoșani, și am rugat specialiștii să facă un
referat convingător în acest sens, eu urmând să prezint
ulterior un proiect de Hotărâre în Consiliul Județean, eu
fiind, pe atunci, și consilier județean. Am vorbit în acest
sens și cu președintele Consiliului Județean, domnul
Constantin Conțac, după care proiectul a fost supus dez-
baterii consilierilor județeni. Aceștia, indiferent de culoa-
rea politică pe care o reprezentau, au votat în unanimi-
tate „pentru”. A fost unul din puținele proiecte care au
întrunit o asemenea susținere fără rezerve.
Cabinetul a fost inaugurat la 1 Decembrie 2006, ex-
ponatele provenind, în bună măsură, din colecții per-
sonale ale unor pasionați, majoritatea exponatelor apar-
ținând domnului Mihai Cornaci. Cert este că doamna
Cornelia Viziteu, directoare a Bibliotecii județene pe
atunci, a fost felicitată la un congres național al biblio-
tecarilor pentru constituirea acestui cabinet de numis-
59
matică, primind, drept semn de prețuire pentru această

realizare, o Diplomă de Excelență.
– Privind în urmă?
– Am aceeași stare de care pomeneam: că trebuie
să fac mai mult pentru Eminescu, pentru oamenii care
au fost alături de mine... Îmi tot găsesc lipsuri, că tre-
buia să fac așa și așa... Nu-i puțin lucru să realizezi
astfel de manifestări, nu-i puțin lucru să dai o aseme-
nea anvergură unei activități culturale internaționale.
Merg pe ideea unei minuni. Ei, oaspeții, îmi spuneau:
„Tu ne onorezi pe noi, nu noi pe tine!” Au fost pre-
zenți în proiectul „Teilor” oameni de mare valoare și
care, nu mă îndoiesc, îl vor aprofunda și mai mult pe
Eminescu. Am numărat 182 de creatori care au venit la
„Teii” de la Botoșani, mă refer doar la cei care au pri-
mit premii în cele 20 de ediții, la diferite secțiuni. În
același timp, durerea e mare, acum, când discutăm, 28
dintre laureații „Teilor” deja nu mai sunt printre noi.
Nu pot să-i uit! Au venit aici, au conversat unii cu alții,
au glumit, ne-am întristat, au fost lacrimi și de bucurie
și de tristețe. Au fost oameni de la care eu am învățat
și datorită cărora am făcut ediții din ce în ce mai bune.
Dar tot nu am ajuns la acea mulțumire deplină.
– Iar privind înainte?

– Mă bucur că am reușit să amplasez în Centrul
Vechi al Botoșanilor o placă de marmură în memoria
Harietei Eminescu, sora poetului, o placă amplasată
într-un perimetru de-a dreptul divin, la câțiva metri de
60
TRAIAN APETREI
locul în care a fost casa în care s-a născut Eminescu, la

câțiva metri de Biserica Uspenia, unde a fost botezat
Eminescu. Este imposibil ca Eminescu să nu fi trecut,
în viața lui, pe aici! La Cimitirul Eternitatea vom am-
plasa un Cenotaf prin care amintim de mormântul su-
rorii lui Eminescu.
Mă ofer, cu toată puterea mea de muncă, cu ex-
periența pe care o am, cu logistica necesară, pentru ca
„Teii” eminescieni să înflorească și la Biblioteca Jude-
țeană „Mihai Eminescu”!
Sunt optimistă!
61
TRAIAN APETREI
nclin să cred că apogeul profesional al doamnei

Î Maria Panciuc-Bucătaru – ca salariată „la stat” –
a fost atunci când domnia sa a ocupat funcția de direc-
tor al Muzeului Județean Botoșani. Între alte merite – a
asigurat instituției un sistem relațional cu totul deose-
bit. A condus și sindicatele botoșănene, sigur, când
acestea reprezentau grupări profesionale cu o anume
putere. După pensionare, doamna Maria Panciuc-
Bucătaru – încercată și de un moment greu al vieții – a
avut o revelație: că cel mai potrivit lucru care i-a mai
rămas de făcut ar fi să scrie. Drept care Maria Panciuc-
Bucătaru a scris... 50 de volume. Și mai are în diferite
stadii de lucru alte 10 volume.
I-am povestit doamnei Maria Panciuc-Bucătaru
despre intenția mea de a aduna într-un volum câteva in-
terviuri cu botoșăneni aflați dincolo de vârsta de pensio-
nare, propunând eu și un titlu provizoriu atunci: „Când
nu mai sună telefonul”. Atât mi-a trebuit, doamna Maria
Panciuc-Bucătaru a sărit „ca arsă”, spunându-mi că, dim-
potrivă, telefonul dumisale sună aproape mereu, că
este foarte căutată și foarte prezentă în mijlocul seme-
65
nilor. Dar, amabilă, doamna Maria Panciuc-Bucătaru a

acceptat dialogul. A rezultat următorul... monolog:
– Stimate domnule director, mă simt onorată că

ați trimis un semn către mine, că nu m-ați uitat și că în
acest fel îmi pot aduce aminte că încă nu am eliberat
locul. Poate că sunt mulți în jurul nostru care au con-
vingerea că odată cu vârsta trebuie să te obișnuiești cu
gândul că misiunea ta pe Pământ s-a încheiat. Acel
moment, marcat prin pensionare, îți semnează actul de
eliberare. Unii, mai melancolici, ar putea spune: până
aici a fost! Ori, viața a demonstrat cu totul altceva:
Eu vin din anul în care „clopotele băteau pentru
începerea unui război devastator”, așa cum avea să-l
catalogheze presa vremii, „martor de veghe la destine-
le țării. Un punct crucial pentru România, care trebuia
să răspundă dorinței Germaniei de realiniere a econo-
miei românești la cea germană”.
Dar, să nu ne depărtăm de subiect. Vremea m-a
trecut prin toate etapele și m-a adus de fiecare dată pe
locuri unde mă integram repede, făcându-mă remarca-
tă ca un elev sârguincios. Nici acum nu am ieșit din
starea de elev. Am învățat în continuare. Dacă am deve-
nit un „elev” cu rezultate meritorii, aș spune fără să gre-
șesc, că foarte multe din reușitele mele sunt datorate –
sau le datorez – muncii din cultură. Anii din Muzeu,
care mi-au alimentat viața, la un nivel neașteptat de
sus, legătura cu oameni consacrați cunoașterii, întregirii
spiritualității românești, mi-au fost ca o magie pentru
toată activitatea mea pe o lungă perioadă. Cercetarea
66
TRAIAN APETREI
făcută în domeniul artei, sesiunile științifice de comuni-

cări la care participau unii din cei mai autorizați oameni
din cultura românească, taberele de pictură, expozițiile
retrospective făcute pentru artiști botoșăneni care au
părăsit locul natal și au trăit pe alte meleaguri, interviuri
cu oameni de cultură: Aurel Bordenache, Puia Rebreanu,
Angela Moldovan, academicianul Răzvan Theodorescu,
m-au pus în postura unui om care înțelege ce comoară
poartă poporul român.
Stimate domnule Traian Apetrei, mă simțeam în
stare să conduc un colectiv de muzeografi pentru obți-
nerea unor realizări în dotarea și extinderea acestei
instituții de cultură. Era autofinanțare, nu era ușor!
Spun toate acestea doar ca să intru în subiectul
propus de dumneavoastră. Toate realizările mele și ale
colectivului din Muzeu sunt evidențiate în două volu-
me, I și II, din „Mărturii scrise”, Editura Quadrat, 2013.
Muncind, suferind din toate câte viața mi le-a repartizat,
am ajuns și eu la capăt. Ce-am văzut? Aveam o senzație
ciudată că treceam în altă zonă a vieții. De parcă trăisem
într-o zonă cu flori, cu soare și primăveri luminoase și
acum priveam doar o zonă aridă, fără florile de care mă
atașasem atât de mult. Am încercat să-mi explic situația!
Deci, o jumătate de viață vorbisem permanent și
acum începeam să intru într-o tăcere totală. Mă chema
trecutul de parcă nu-mi încheiasem treaba pe unde am
fost. Simțeam nevoia să fac o verificare a celor trăite cu
câteva decenii în urmă.
Primul pas a fost să mă cunosc mai bine. Mă între-
bam: oare cine sunt?, până unde am ajuns și dacă ar fi să
67
nu mă opresc, până unde aș mai merge? De parcă nu mai

aveam timp pentru cei activi, care acționau, mulți, în jurul
meu. Am început să-i urmăresc pe cei care erau izolați și
al căror număr creștea mereu. Simțeam nevoia să le dau
sfaturi:
„Învață să te cunoști
Mai stai cu tine la taifas
Și fă-ți programul vieții
Din ce ți-a mai rămas!”
Mă simțeam profesoara celor care duc bătrânețea

cu greutate și pe care o simțeau ca pe o povară.
Ce atu-uri aveam eu? Îmi trăisem o bună parte din
viața mea activă în preajma seniorilor, artiști, savanți,
oameni de știință care jubilau cu vârstele lor apreciabile.
Cei mai mulți aveau de la 75 de ani în sus. Marcel Oli-
nescu – 81 de ani, Aurel Bordenache – 84 de ani, Emi-
lia Sărățeanu Tauciuc – 79 de ani, Zigu Ornea – 81 de
ani, și așa aș putea continua cu nume care s-ar întinde
pe cel puțin două pagini. Să nu-i omit pe Iulia Oniță,
Ion Murariu, Radu Ciuceanu, Valeria Răchițeanu, Radu
Beligan și foarte mulți alții. Atunci mi-am zis, retrasă
din prima linie: „Bătrânețea nu-i pentru lași!”
Admiram „starea” aceea pe care unii ar schimba-o
pe nimic, numai să scape de ea. Începeam să înțeleg!
Am extins analiza fenomenului care dădea să mă
îngrijoreze, având, însă, pregătirea necesară pentru di-
secarea acestor realități.
Am constatat că nu-i ușor să faci analiză pe acest
68
TRAIAN APETREI
subiect. Deși ne naștem cu șanse egale, pe drum noi ne

distanțăm foarte mult. Așa că vom ajunge la capăt cu un
bagaj diferit. Exclud pe cei care au avut darul de a trișa
mereu problemele obligatorii care făceau parte din mă-
nunchiul principiilor de viață. Dar cum viața nu este
doar a excepțiilor, trebuie să acceptăm pe toată lumea.
Poate-i bine să se știe că eu nu am început să scriu
din frică de singurătate, frică de foame sau de frică de
moarte. Eu am avut înclinație din copilărie pentru aceas-
tă spinoasă profesie de scriitor. Deci, pot analiza situația
celor singuri, ajunși la vârsta senectuții, dar lecțiile mele
mă exclud din colectiv. Deci, nu am scris din nevoia de
a-mi umple timpul, ci, din contra, timpul îmi era așa de
plin, încât m-am apucat serios de scris. Talentul l-am
avut, dar am avut prea multe de făcut, așa reiese din toa-
te cărțile mele. În al doilea rând, eu am trăit, am adunat
material, mi-am premeditat viața de scriitor. Până și
Școala tehnică sanitară pe care am absolvit-o, mi-a fost
extrem de necesară pentru romanele mele. Aș da un
singur exemplu, „Blanca”, roman premiat la două con-
cursuri literare.
Suportabilitatea bătrâneții mai depinde și de viața
pe care o duci, de responsabilitatea cu care te angajezi în
existența ta. Dacă ajungi la bătrânețe cu o „felie” subțire
de bucurii și satisfacții, nu prea ei de unde-ți construi o
speranță cât de șubredă.
Aș încerca să nu omit un aspect real al tinereții.
Unii suferim din dragoste, scăpăm sentimentele de sub
control și ne pomenim că ne este sufletul invadat cu
ură, cu răzbunare, sentimente ce ne vor întuneca ori-
69
zontul nostru și ne vom rătăci. Alții au iubit prea mult

și s-au dispersat în fărâme și s-au pierdut.
Dar, sigur că sunt mulți semeni de-ai mei care
cred – ca și mine – că iubirea-i puțină pe Pământ și nu
se poate comanda on line. Ai parte de ea sau nu, nu
scăpa din vedere faptul că ești om înainte de toate și
trebuie să-ți păstrezi onoarea și demnitatea.
Acestea toate le-am consemnat în multe cărți de-ale
mele. Din câte am observat, în acest secol atât de bul-
versat, oamenii care nu-și mai pun întrebări – căci nu are
cine să le răspundă – au luat pixul în mână și încearcă
să facă ceva. Unii au pregătire, sunt profesori, ingineri
etc, dar alții nu dispun de mijloacele necesare de a rea-
liza cărți. Acel care se căznește, cheltuiește să facă o
carte, ar fi mult mai câștigat dacă ar citi o carte!
În volumul „Filozofia scriitorului” scriam, undeva,
într-un capitol: „Lăsați-i pe bătrâni să scrie, căci ei nu
au bani ca să trăiască!”
Desigur, răspundeam celor care se plângeau că-i
prea aglomerată lumea scriitoricească.
Nu vă îngrijorați, timpul trece totul prin filtru!
Ce va rămâne, noi nu vom ști, după cum nici cei
dinaintea noastră nu au aflat că timpul le-a adus statu-
tul de genii, de oameni de știință sau persoane remar-
cabile ale epocii lor.
Creierul are nevoie de acțiune, să fie pus la treabă.
Nu doar cafea și bârfă, se pare că mai vrea și altceva.
Numai că acea picătură de cultură trebuie s-o primești
în suflet din tinerețe, ca să-și fie de folos la bătrânețe!
70
TRAIAN APETREI
Să nu ne fie rușine că suntem bătrâni, căci nu exis-

tă altă cale de a putea trăi mai mult!
Retragerea în singurătate nu înseamnă respinge-
rea lumii!
Nimeni nu poate muri din insuficiență romantică!
Să ne căutăm mereu o mică bucurie, să avem su-
port!
Când te duci undeva, du-te cu tot cu suflet, iar
când stai acasă, să nu uiți că-l ai!
Explicarea lumii reprezintă reacțiile creierului
nostru. Să avem grijă de creier!
Domnule Traian Apetrei, v-aș mai spune:
Să nu ne înspăimânte sfârșiturile, ele nu vin brusc.
Fiecare sfârșit merge alături de noi de la bun început!
Dacă te abandonezi, te vei regăsi greu, oricât te-ai
căuta!
Oricât ai trăi, se spune că trăim doar o parte din via-
ță! Ce facem cu restul? – se întreabă Amadeu. Amadeu –
a fost medic, scriitor, a trăit la Berna, în Elveția și, în 12
ani, a citit toate cărțile dintr-o mănăstire după care a ajuns
la următoarea concluzie: ca să trăim, avem nevoie de:
zâmbetul copiilor, de mireasma florilor, de zumzetul
albinelor, de grandoarea minunatei poezii.
Mi-aș permite un sfat pentru cei cărora nu le mai
bate nimeni la ușă: Dacă muncești, te miști, dacă te miști,
trăiești, dacă trăiești, te poți bucura de frumusețile din
jurul tău;
Nu lăsați totul doar pe seama credinței, căci Dum-
nezeu ajută doar pe cei care se ajută singuri! Te va ajuta
ori de câte ori vei regreta ceva!
71
Împacă-te cu tine, ca apoi să te poți împăca cu viața!

Iată ce vă spun:
Oricând, oricum
Te-ai supăra pe viață
Pentru faptele ei bizare
Renunță cât mai este timp
Și cere-i o împăcare!
Câtă vreme trăiești, îți poți face planuri de viitor!

V-o spun din experiență!
8.09.2022
72
TRAIAN APETREI
D oamna profesor Cornelia Viziteu a condus, ani

mulți, Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu”
Botoșani. Au fost ani în care Biblioteca a funcționat ca
o instituție de cultură deosebit de vizibilă, în vreme ce
doamna director Cornelia Viziteu a fost foarte discretă
în tot ceea ce a însemnat viața de dincolo de birou.
– Doamnă Viziteu, măcar acum, când priviți cu oare-

care detașare „ce” și „cum” a fost la serviciu, cine se afla, de
fapt, dincolo de ușa pe care scria „Director – prof. Cornelia
Viziteu”?
– Să începem dialogul nostru într-un ton mai...
vesel. Sunt botoșăneancă născută la... Toplița. Trăiesc în
Botoșani de o viață, cum se zice. Studiile le-am făcut tot
la Botoșani, cu bucuria de a fi fost elevă la Liceul „A.
T. Laurian”, liceu recunoscut pentru calitatea învăță-
mântului oferit elevilor, mai toți absolvenții devenind
oameni cu o anume importanță pentru comunitățile în
care au trăit și trăiesc acum. Fiecare știam bine că o să
ne realizăm ca oameni, profesional, doar învățând.
Studiile superioare le-am făcut la Iași, la Faculta-
75
tea de Filologie, secția franceză – română, de la Uni-

versitatea „Al. I. Cuza”.
Am efectuat o stagiatură în învățământ, la Tudora.
A fost o perioadă frumoasă, dar și anevoioasă prin fap-
tul că erau de făcut cam mulți kilometri până la Boto-
șani. Nu regret acei ani! Au fost șapte ani de navetă...
crâncenă, dar care ani au însemnat foarte mult pentru
experiența mea de viață. Ulterior, nimic nu mi s-a mai
părut ca fiind deosebit de greu, în comparație cu acest
duș rece al navetei. Oricum, după ani de studenție,
exuberanți, perioada de la Tudora a fost un contact mai
dificil cu viața, sever de-a dreptul. După ce viața a însem-
nat o mulțime de vise, brusc am luat contact cu crunta
realitate. Dar, până la urmă, a fost bine!
Apoi, am venit la Biblioteca Județeană. Eu chiar
mi-am dorit să lucrez într-o bibliotecă. Nu că nu mi-ar
fi fost bine la catedră, dar parcă mai mult doream să
lucrez cu cititorii și cărțile dorite de ei. În anul 1986 am
venit la Bibliotecă și, după zece ani de ucenicie, am
devenit director al instituției, asta după un concurs
„pe bune”, fiind în competiție pentru funcție cu încă
doi colegi din bibliotecă. În 1997 încă nimeni nu era
tentat să amestece politicul cu profesia. A fost un con-
curs profesional în cel mai deplin înțeles al cuvântului.
Având o experiență de zece ani în bibliotecă, am știut
din prima clipă ce va trebui să fac și care sunt priorită-
țile. Din proprie inițiativă, încă înainte de a se desfășu-
ra concursul pentru funcția de director, am fost la Cluj,
la un curs susținut de o specialistă din Anglia, un curs
de management cultural, ceea ce era foarte revoluțio-
76
TRAIAN APETREI
nar în acel moment. Am prezentat acolo o lucrare care a

fost apreciată ca fiind cea mai bună, o evaluare maxi-
mă primind și la interviu.
Spun acum că mă socotesc un om fericit, care și-a
împlinit destinul. Am dorit să fac din Bibliotecă „inima
orașului” și aceasta chiar s-a petrecut.
Să nu credeți cumva că totul a fost lin, „unii” au
mai avut rețineri față de persoana mea, alții au fost
neîncrezători.
Până să devin director, am participat la numeroase
simpozioane unde am prezentat lucrări pe teme vizând
îmbunătățirea organizării și funcționării bibliotecilor.
Deja organizasem Secția de limbi străine, împreună cu
Consiliul General din Belfort – Franța. Să spun așa,
aveam deja o anume experiență a managementului.
Au fost de schimbat multe lucruri, în raport cu noile
realități. Au fost multe de inventat... A fost și o anume
inerție a unor colegi, dar apoi am mers împreună foarte
bine!...
– Doamnă Viziteu, la români, într-o vreme, stătea în

picioare zicerea: „Ai carte, ai parte!” Ce reprezintă cartea,
care este puterea ei?
– E la mijloc și un fel de a zice că „Dacă ai carte,
Pământul este al tău!” Generația mea, a noastră, a cres-
cut în cultul învățăturii. Știam de la părinții mei că, dacă
voi învăța, voi avea o viață mai bună. Deci, asta trebuia
să fac, totul era limpede. Nu mai era loc de nici un fel
de criză existențială.
Am avut și privilegiul de a crește într-o casă cu
77
bibliotecă, tatăl meu era preot, am avut parte de o edu-

cație echilibrată. În plus, am învățat că trebuie să lași
întotdeauna loc de „Bună ziua!” Și, când dăruiești cuiva
o carte, la timpul potrivit, este tot un fel de „Bună ziua!”.
Sunt și astăzi tineri convinși că doar învățând, studi-
ind, vor avea o carieră, un viitor care să corespundă
așteptărilor. Cei care se lasă „vrăjiți” de fel de fel de
ispite, de căi mai lesnicioase de a face bani, tratează cu
foarte multă ușurință perioada acumulărilor de cunoș-
tințe. Tinerii respectivi vor avea mari dezamăgiri!
– Când ar trebui inoculată dragostea față de carte?

– Cred că dragostea de carte este un fel de a doua
dragoste, prima dragoste fiind cea față de părinți. Dacă,
într-adevăr, părinții își iubesc copiii, ei le vor pune o
carte în brațe, le vor citi o poveste, le vor arăta desene
frumoase din cărți și astfel vor avea grijă de sufletul și
de viitorul copiilor lor.
Îmi amintesc cu mare plăcere că prima mea carte
a fost „Mărunțica”, iar a doua, „Stejarul din Borzești”,
cărți minunate, care mă impresionează și acum. Și ca
un amănunt – eu știam să citesc încă de la cinci ani.
Așa mi-am crescut și copilul meu. El a crescut cu
cărți în preajmă, cu discuri și cu povești. Și toate acestea
i-au folosit și îi folosesc și acum. Copiii trebuie să fie în
atenția părinților încă de la vârste fragede. Mă refer, în
contextul discuției, la cititul poveștilor, la apropierea
de carte prin modalități, se înțelege, adecvate vârstei.
Din păcate, astăzi viața este cu mult mai agitată decât
în anii în care noi eram copii. Dar, pentru copilul tău
78
TRAIAN APETREI
trebuie să-ți faci timp. Altfel, pruncul va crește fără prin-

cipii, fără nici o bucurie. Să nu uităm, o carte conține,
„vorbește” despre o mulțime de sentimente... Dacă eu
pot să lăcrimez și acum la o poveste din copilărie, la o
poveste pe care o recitesc cu mare plăcere, înseamnă
că, într-adevăr, am fost marcată de acea poveste din
copilărie.
Școala a fost pentru mine o perioadă extraordinară.
Am avut privilegiul de a avea o doamnă învățătoare
foarte bună. Am avut profesori foarte exigenți, de modă
veche, cum se spune, dar de o modă veche ce ține de
eternitatea lucrurilor bune. N-a murit nimeni învățând!
Acum este la mare preț dobândirea a fel de fel de abili-
tăți de comunicare. Dar, vei avea ce comunica, folosind
abilitățile dobândite, doar după ce ai citit! Numai așa
vei avea ce spune. Nu erau, în anii adolescenței mele,
mulțimea de termeni sofisticați de care se face atâta caz
acum, dar tare îmi vine să cred că acești termeni ascund,
de fapt, un mare gol. Nu se mai acordă copiilor o atenție
generoasă, din tot sufletul, iar pe de altă parte, se inven-
tează și se lansează pe piață tot felul de situații critice,
după care va trebui să ducem copilul la psiholog și care
psiholog ne va spune că noi, ca părinți, nu avem de ce să
fim stresați pe motivul supraîncărcării cu... învățătură.
Repet, întăresc, nimeni nu a murit în urma efortului de
a învăța. S-a murit de prostie, dar în nici un caz de
prea multă școală.
– Mă gândesc și la o altă fațetă a lucrurilor, la mode-

lul omului de succes din ziua de azi. Școala, în ciuda refor-
79
melor, nu a reușit să convingă – în proporții semnificative –

de faptul că tânărul care învață temeinic va și reuși în profe-
sie, în viață. Ceva „scârțâie” în domeniu...
– Îmi aduc aminte de spiritul de competiție care
ne împingea să învățăm mereu... până în clasa a IV-a, de
exemplu, eram șase copii care ne „băteam” pentru pre-
miul întâi. Era o concurență foarte frumoasă, ne aju-
tam, eram mereu cu două degete pe sus, să răspundem la
întrebările care ni se puneau... „Eu, eu, eu!” Nici vorbă
de agresivitatea de acum, de violența din școlile de azi.
Și asta pentru că învățătoarea a știut să ne „ghideze”,
să creeze acest spirit de competitivitate. Și, mai ales,
mereu ne depășeam pe noi. Și părinții erau mai exigenți.
Nu îți tăia capul pentru faptul că nu luai mereu doar
note de zece, dar te supravegheau la lecții, nu cedau
la... miorlăiala noastră care astfel rămânea fără șansă...
Copilăria, în ansamblu, a fost frumoasă, cam... băiețoa-
să, aceasta, pentru că în cartier mai erau doar două fete,
în rest, numai băieți. Ce nu făceam?! Cățăratul în co-
paci era la ordinea zilei, mersul cu bicicleta...
– Cum crezi că ar trebui să gândească părinții de azi

pentru a înțelege că șansa copiilor lor ține doar de carte, de
învățătură?
– Foarte mulți părinți și, din păcate, chiar mulți
profesori, au fost absorbiți, copleșiți, de acest val de
superficialitate care a venit peste noi. Așa se face că ei
socotesc mai importantă abilitatea de comunicare decât
conținutul comunicării. Ce să mai spui când se vorbește
aproape onomatopeic, când n-ai substanță, când n-ai
80
TRAIAN APETREI
vocabular pentru că tu n-ai citit, n-ai avut discuții, dia-

loguri reale de un anumit nivel? Degeaba știi tu să pui
tot felul de bulinuțe, bilețele roz, galbene, albastre pe
telefon!... Nu că aș idealiza vremea tinereții noastre, dar
pe atunci făceam lucruri foarte serioase. Acum, orice
gest excentric îi face pe mulți să cadă pe spate... ca să
folosesc și eu modul de a vorbi de acum. Ceea ce este
groaznic.
Cred că și-a făcut loc multă, multă superficialitate!
Chiar și multe cadre didactice au fost luate de acest val al
superficialității. Nu putem doar să ne jucăm și să cân-
tăm! Trebuie să știm și carte! Se blamează generații... că
învățau pe de rost, că învățau prea mult... Adică a fost
rău că am învățat temeinic? Mai degrabă părinții de
acum ar trebui să-și revizuiască „optica”... Unii din pă-
rinții de acum doresc doar să dezvolte în copiii lor o mul-
țime de talente... activități conexe..., fiul, fiica, să cânte,
să danseze, să se cațăre pe munte, să fie și balerin și
bun înotător și mai știu eu ce... Ori, copilului trebuie
să-i descoperi un domeniu, hai, două, în care să fie cel
mai bun și nu să-l extenuezi cu o mulțime de activități.
Pur și simplu este o „bătălie” între părinți... care găsește
mai multe cercuri pentru copiii lor... Așa se face că prun-
cii obosesc prematur, devin superficiali, nu-și pot cultiva
cu adevărat un talent sau două...
Iată cum această superficialitate a devenit un mod
de a trăi, chiar și la anii maturității. Și clasa politică suferă
de această superficialitate, un fel de falsă știință de toate...
„Fac politică, zic tot ce vreau!” – își spun unii „po-
liticieni”, în loc să consulte specialiști din domeniile în
81
discuție. Iar rezultatele acestui mod de a trăi superfici-

al se văd peste tot. Nu poți să conduci ceva, un dome-
niu, în situația în care studiile tale au fost precare și nu
cunoști mare lucru! Și atunci intră în jocul deciziei alte
trăsături umane: invidia, răutatea, sentimentul superi-
orității sau complexele de inferioritate, frustrările de
tot felul... Așa se face că politica de la noi nu duce la
rezolvări tocmai bune. Sunt și fericite excepții! Dar
mult prea puține la număr față de nevoile țării. Politi-
cienii trebuie să-și formuleze deciziile pe seama opinii-
lor emise de specialiști, altfel spus, tot pe știința de
carte. Pe o reală știință de carte!
– Socotiți cumva anii de școală ca fiind determinanți

pentru formarea unui tânăr? Mă gândesc și la măsura în
care profesorii mai pot fi modele de conduită...
– Absolut, așa stau lucrurile. În liceu am fost și
„olimpică”, la „română”. Am luat locul trei pe țară. Șan-
sa a fost că în liceu am avut un profesor extraordinar la
limba și literatura română, domnul Stelian Cârstean, care
la vremea aceea și-a dat doctoratul în folclor. Prin ani 70
doctoratul avea o altă „greutate”! Este important pentru
un copil, un adolescent, să aibă o „pornire” foarte bună.
„Vechea gardă” de profesori era deosebit de exigentă.
Îmi plăcea limba franceză și am avut șansa ca profe-
soară la acest obiect să-mi fie domnișoara Costeschi.
Am cunoscut în acea perioadă și o altă persoană extra-
ordinară, doamna Goilav, la care mergeam pentru un fel
de lecții particulare. De fapt, făceam conversații, sigur,
în limba franceză. Oamenii de care vorbesc aveau deli-
82
TRAIAN APETREI
catețea de a mă îndruma fără să mă oblige să fac un

lucru sau altul.
– Mi se pare important ca tânărul să trăiască într-un

ambient în care are în preajmă iubitori de carte, de discuții
cu adevărat serioase...
– O întâmplare extrem de fericită din viața mea a
fost întâlnirea cu distinsa familie Viorica și Ioan Con-
stantinescu, profesori universitari extrem de deschiși
spre tinerele generații. Domnul profesor se adresa stu-
denților cu o formulare care surprindea... „maestre”.
Astfel ne oferea nouă, studenților, ceva din imensa sa
generozitate, ne ridica, într-un anume fel, și pe noi în
ochii noștri. În casa familiei Constantinescu l-am cunos-
cut și pe profesorul Drăgan și o mulțime de alți oameni
luminați, a căror apropiere te formează pe nevăzute. Vă
dați seama ce diferență imensă de cunoștințe era între noi,
studenții, și astfel de oameni. Dar niciodată nu am simțit
această diferență în sensul brutal... Știau să ne ofere in-
formații fără să ne jignească. Fără să vrei, în preajma
unor astfel de oameni, dintr-odată deveneai mai deștept...
O întâmplare cu semnificație... domnul profesor Con-
stantinescu îl studia pe Caragiale, a scris multe cărți des-
pre opera acestuia... Într-un rând, mă întreabă domnul
Constantinescu: „Ce poet îți place?” Mie îmi plăcea foar-
te mult Blaga, dar la acea vreme poetul nu era agreat de
regim. Mă gândeam că dacă voi spune „Blaga” va fi po-
sibil să mă întrebe amănunte și astfel să intru în dificul-
tate... Și atunci am scăpat „porumbelul” și i-am răspuns:
„Minulescu!” N-am să-i uit privirea ațintită asupra
83
mea și continuarea: „Maestre, mai gândește-te!” Așa

arăta omul mare, profesorul generos, fermecător... Dom-
nia sa era o... enciclopedie, preda literatură universală
și te purta prin literatura lumii într-un fel de excursie
extraordinară. Domnia sa a și fost numit profesor pe
viață la o mare Universitate din Germania. Din păcate,
s-a reîntors la Iași, reîntoarcere pe care a resimțit-o ca
pe o mare deziluzie.
– De regulă, un ambient universitar elevat, consis-

tent, îl obligă pe absolventul ajuns „în câmpul muncii” să
reflecteze și asupra sensului vieții, asupra misiei profesionale.
Cam cum ați parcurs acea perioadă în care ați și urcat în foto-
liul de directoare a Bibliotecii Județene „Mihai Eminescu”?
– Chiar dacă „sună” într-un anume fel ceea ce voi
spune... am simțit că îmi revine o foarte mare responsa-
bilitate. Am înțeles că eu trebuie să muncesc mai mult
decât oricare alt membru al colectivului... Nu era vorba
de un scaun pe care am urcat la un moment dat și de pe
care trebuia să dau altora fel de fel de ordine. Până la
urmă, trebuia să-mi răspund la întrebarea care mă obse-
da: „La ce a folosit zbuciumul meu din anii anteriori?”
Foloseam ceea ce era în bibliotecă, dar gândeam
și la o foarte necesară modernizare – și asta de la mobi-
lier și până la structura și conținutul programului nos-
tru cultural.
Apoi, a început o luptă aprigă cu autoritățile. Era
o perioadă în care factorii de decizie încă mai dialo-
gau, mai dădeau semne de receptivitate. În principal,
Biblioteca Județeană nu avea spațiu suficient. Chiar și
84
TRAIAN APETREI
mijloacele moderne de lucru – miniaturizate, într-un

fel – cer – și acestea – spațiu. Am solicitat, pe rând, spații
în diferite clădiri din Botoșani. Nimic nu corespundea
nevoilor. Am obținut, în clădirea Direcției de Cultură,
pe Pietonal, cel mai frumos spațiu pentru secția de
limbi străine. Au fost discuții „pro” și „contra” cu oameni
din cultura botoșăneană. În preajma Casei de Cultură
a Sindicatelor am avut un spațiu pentru „Fondul Emi-
nescu”. A fost modernizat spațiul din Cartierul Grivița.
Spațiul unei biblioteci este sau, trebuie să fie, un spațiu
cu o anume magie.
Dar, dorința cea mare – și absolut întemeiată –
era aceea de a ridica o clădire nouă pentru Biblioteca
Județeană. În 1998 am și depus documentația – proiec-
tul fiind făcut cu mare greutate... s-a făcut și licitația...
Au fost obținute sute de avize de la Primăria Botoșani,
sute de avize de la București. Până la urmă, proiectul,
făcut de fostul decan al Facultății de Arhitectură de la
Iași, a fost aprobat. Proiectul conținea și un imens an-
gajament sufletesc... Și a urmat etapa prezentării la
Comisia Interministerială, după care a fost acceptat
Bugetul și defalcarea acestuia pe etape...
Am fost chiar felicitați pentru ideea de a construi
o bibliotecă, doar Botoșanii și Clujul ce mai depuseseră
proiecte atât de frumoase și necesare comunităților. După
care acele stive de dosare, cu desene, aprobări și memorii
s-a împotmolit la... Botoșani. Cu toate că existau prevă-
zute fondurile necesare, lucrarea s-a tot amânat de pe
un an pe altul și asta până când nu s-a mai vorbit des-
pre o clădire nouă pentru bibliotecă. Pur și simplu nu
85
a existat voință politică. Aceasta în condițiile în care

Botoșanii obținuseră un premiu pentru proiect.
Oricum, nevoia de spațiu creștea, pe măsură ce apă-
reau secții noi, spre exemplu, Cabinetul de numismatică
și filatelie – printre primele din țară la vremea inaugu-
rării acestuia. Biblioteca de limbi străine, Mediateca, Cen-
trul Cultural Francez... erau secții care cereau spații.
Am organizat – primii din țară – o Bibliotecă la
Penitenciar.
Apoi, a intrat în circuit Biblioteca Etniilor, cu un
impact deosebit, cu foarte multe activități în calendar.
Întâmplarea foarte fericită, pentru noi, a fost eli-
berarea de către Banca Națională, a sediului pe care îl
deținea. După multe discuții, Consiliul Județean – noul
proprietar – s-a „îndurat” și a oferit spațiul respectiv
Bibliotecii Județene. Președinte de Consiliu era domnul
Constantin Conțac, căruia trebuie să-i mulțumească
urbea, a fost un dar deosebit făcut botoșănenilor. Clă-
direa este reprezentativă, monument istoric, un spațiu
impozant, pe măsura importanței pe care ar trebui să o
aibă cartea.
La parterul Casei „Moscovici” avem, de aseme-
nea, spații pentru bibliotecă. Dar acolo suntem chiriași,
fiindu-ne greu de înțeles o seamă din detaliile împărți-
rii spațiilor de acolo...
– Cum socotiți că poate fi definit bibliotecarul? Doar

un slujbaș care aduce cărțile solicitate și le pune în fața citi-
torilor?
– Adevăratul bibliotecar este un om cu har, așa
86
TRAIAN APETREI
cum sunt învățătorul, preotul, cum este părintele față de

copilul său... Pentru că fără dragoste de carte, fără dra-
goste de oameni, în primul rând, nu ai ce căuta în aceas-
tă profesie!
Bibliotecar fiind, nu vii la locul de muncă precum
la un serviciu oarecare, „vii cu mapa, pleci cu mapa”, „dă
cartea, ia cartea!” A oferi o carte este aproape un gest
ritualic. Cred că asta simte fiecare bibliotecar adevărat.
Asta am simțit și eu, zece ani fiind un simplu bibliote-
car. Și am făcut de toate, de la inventariere și până la a
deschide o secție nouă.
– Înțeleg că biblioteca nu-i câtuși de puțin un depozit

de carte, ci un spațiu cultural viu...
– Eu am simțit biblioteca drept „casa mea”. Când
intram în bibliotecă, uitam de toate problemele perso-
nale. Intram în bibliotecă precum în locul unde pu-
team respira în modul cel mai fericit cu putință. Și da-
că mai ai unele „daruri”... de a comunica firesc, de a
înțelege oamenii, de a ști cum să te apropii de fiecare,
atunci totul se apropie de ideal.
– Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu”, înspre cinstea

ei, nu a uitat de românii de dincolo de granițele de acum ale
țării...
– Am avut privilegiul de a întâlni străini foarte
interesați de cultura română, de limba română, dar și
români cu suflet mare, care nu au uitat pământul de unde
au plecat. Au fost legături – prin intermediul cărților –
cu cititori din Italia, din Franța, din Chile...
87
Ne-a preocupat diaspora și am fost prezenți în

unele structuri culturale străine interesate de cultura
română. Cei de la Belfort – Franța – au venit în urmă
cu 20 de ani curioși, la început, să vadă „ce” și „cum” e
pe la noi, dar au venit cu cărți. Și ei au fost deosebit de
încântați că au găsit aici oameni cu care au putut cola-
bora. Sincer, mă simt încântată de faptul că am făcut
parte din echipa acestui proiect. Ulterior, colaborarea
s-a extins și cu celelalte instituții, Teatrul „Eminescu”,
Filarmonica... Și suntem, în continuare, buni prieteni!
Am făcut donații de cărți, sigur, în numele Biblio-
tecii „Eminescu”, unor asociații culturale din Veneția.
Am dus cărți în limba română până și la Penitenciarul
din Veneția.
Activează un Centru Cultural „Mihai Eminescu”
pe lângă Ambasada României de la Santiago de Chile,
structură cu care ne-am aflat în admirabile legături
culturale.
La manifestările Bibliotecii „Eminescu” desfășu-
rate în afara țării, am fost onorați de prezența a nume-
roși demnitari, scriitori, artiști plastici, muzicieni.
Legături speciale au fost – și dăinuie – cu botoșă-
neni plecați, în diferite perioade, în Israel.
– Biblioteca Județeană editează și o publicație bine co-

tată atât printre specialiști, cât și la nivelul publicului larg...
– Ne-am dorit ca „Zilele Mihai Eminescu” să fie
marcate, la Biblioteca Județeană, într-un mod cu totul
deosebit, eliminând festivismul și urmând să lase
semne trainice în lumea spiritului. Drept care am făcut
88
TRAIAN APETREI
echipă, dacă se poate spune așa, cu Universitatea din

Iași, mai ales, cu inițiatorii acestei reviste, profesorul
universitar Ioan Constantinescu și profesoara universi-
tară Constantinescu Viorica, și am pus bazele unei pu-
blicații de excepție, zic eu, „Studii eminescologice”.
Publicația în cauză este, într-un anume fel, unică prin
profil, aceasta umplând un gol în domeniu, gol vizibil
după ce „Eminesciana” profesorului Drăgan a încetat
să mai apară. Este vorba, de fapt, despre un volum
anual al Bibliotecii, volum care este difuzat în toată
lumea – și aceasta în virtutea relațiilor pe care Univer-
sitatea – dar și Biblioteca „Eminescu” – le au cu mari
biblioteci din lume. Sunt 21 de ani de când apare acest
volum de referință, cu colaboratori din mediul univer-
sitar, cu cercetători recunoscuți din țară și din străină-
tate. Volumul este o mândrie a Bibliotecii Județene
„Mihai Eminescu” din Botoșani și, până la urmă, și o
mândrie profesională a mea.
– Biblioteca deține și o colecție unică – cea donată de

Ion. C. Rogojanu...
– Pe Ion C. Rogojanu îl cunoșteam încă din 1988
și, după 10 ani, s-a ajuns la donația – unică – pe care
Domnia Sa a făcut-o Bibliotecii Județene. Aceasta cu-
prinde opera și studii critice ale operei eminesciene,
începând de la edițiile lui Maiorescu și ajungând până
la zilele noastre de acum, fiind vorba, de fapt, de tot ce
se poate citi „de” și „despre” Eminescu.
Este o donație pe care am pus-o în valoare și în
cadrul Simpozionului „Eminescu – carte, cultură, civi-
89
lizație”, mulți dintre colaboratorii noștri la „Studii

eminescologice” consultând tocmai aceste volume. Am
editat și Catalogul acestei donații și în formă clasică și
în format electronic.
Am reușit să edităm și o... mini-Monografie a Bi-
bliotecii, lucrare bine primită și realmente frumoasă.
– Remarcam, gazetărește, cu ceva timp în urmă, că

Biblioteca a rezistat eroic la „explozia” comunicării în on
line. Erau voci – și nu chiar puține la număr – care socoteau
faptul că în puțin timp cartea – în format clasic – va ieși din
scenă, locul urmând să fie luat de serviciile oferite de calcu-
latoare. Totuși...
– Biblioteca, de fapt, cartea în format clasic, a rezis-
tat, rezistă și va rezista. În revoluția care a cuprins mai
toate domeniile, sunt și unii entuziaști peste măsură care
cred fără rezerve că tot ce este nou devine și un fel de
bun absolut. Și această noutate – mediul on line – trebuie,
cumva, „pritocit”, adus cu picioarele pe pământ. Incon-
testabil, calculatoarele – cu tot ceea ce știu ele să facă –
reprezintă un pas înainte. Dar, să nu uităm, orice revolu-
ție aduce și bune și rele. Să înțelegem un fapt de esență:
mașina nu va înlocui mintea omului, și asta chiar dacă
vorbim deja despre inteligența artificială. Doamne fe-
rește să fie calculatorul mai deștept ca omul! Până la
urmă, și inteligența artificială este tot o creație a creie-
rului uman. Într-un scenariu apocaliptic, la o pană de
curent – și se duce și inteligența...
În cadrul Asociației Bibliotecarilor și Bibliotecilor a
fost elaborată o Lege a bibliotecilor, prima lege destinată
90
TRAIAN APETREI
instituțiilor culturale. În acest cadru legislativ s-a creat

posibilitatea ca bibliotecile să se informatizeze, sigur,
specific, organizat. A fost creat un program complex,
național, prin care bibliotecile au fost dotate cu calcu-
latoare și tehnica aferentă.
Acest mare program care s-a desfășurat pe parcur-
sul a patru ani s-a adresat și bibliotecilor comunale. Pro-
gramul a fost un mare câștig, un foarte mare câștig. Sigur,
și în afara programului respectiv noi am mai achiziționat
calculatoare, imprimante, am derulat și un program cu
Mediateca. Deosebit de important mi se pare a fi faptul
că această rețea nou creată ne-a unit, ne-a reunit.
Biblioteca Județeană are 72 de filiale, în orașele și
comunele județului. 90 la sută din filiale au beneficiat
de acest program de informatizare. Staff-ul acestui
Program, aflat la Washington, a remarcat acest procent
foarte bun de utilizare a calculatorului și ne-a comuni-
cat că dorește să realizeze un moment prin care să fie
marcată apariția, la Tudora, a celei de-a 500 – a biblio-
teci informatizate prin acel Program de proporții
mondiale. Și-au venit la Tudora factori de decizie din
America – mă refer la Staff-ul Programului – sigur,
oficialități județene și locale – și așa se face că lumea
întreagă a aflat că pe hartă, în România, în județul Bo-
toșani, există și localitatea Tudora – pentru mine, vă
dați seama, o localitate cu o semnificație deosebită,
pentru că acolo mi-am început cariera didactică.
– Încheiem „rotund” discuția noastră, cu ce sentimen-

te ați pus punct carierei începută chiar la Tudora?
91
– Într-un anume fel, cariera nu se încheie nicioda-

tă. Cel puțin eu rămân atașată de locul unde mi-a îm-
plinit destinul. Pe de o parte, am un sentiment de mare
mulțumire că, indiferent de condiții, când mai bune,
când mai grele, am reușit să fac și multe lucruri bune.
Și asta se vede, se simte. Am dăruit mult din mine, din
viața mea personală. În cei 25 de ani de „directorat”
am avut concediu doar în vreo câteva zile...
Am avut parte de colegi foarte buni și vreau să
cred că și eu am fost, în acești ani, un coleg agreabil și nu
un director scorțos. Am știut că eu trebuie să muncesc
mai mult decât oricare lucrător din bibliotecă. Mă con-
solez cu gândul că nu am cerut celor din preajmă im-
posibilul!
Nu m-am dat deoparte nici în momentele în care
trebuia să mătur sau să plantez flori, momente după
care mă pregăteam cum se cuvine și participam la o
lansare de carte.
Sunt convinsă că oamenii te respectă dacă văd că
știi meserie – și am avut ani mulți în care am deprins și
cele mai mici amănunte ale profesiei...
Sigur, este vorba și de un sentiment de gol... Te tre-
zești dimineața și nu mai ai parte de acel stres din zile-
le în care mergeai la serviciu. La pensie fiind, la modul
cel mai propriu, simt lipsa stresului, a acelui stres care
făcea – în fața problemelor profesionale – să mă doară
capul, să mă doară stomacul, îmi lipsesc momentele
acelea de mare tensiune, în care nu mai voiam să văd
pe nimeni și nu mai voiam să aud de nimic. Cred că de
fapt acel fel de stres te ține veșnic tânăr!
92
TRAIAN APETREI
Dar marele of al meu – așa cum ai și tu of-ul cu

clădirea Teatrului – marele meu of este faptul că nu s-a
putut realiza acea visată clădire a noii biblioteci. Boto-
șanii – mare oraș cultural – fără acea clădire emblema-
tică de care am fost atât de aproape – este, evident, mai
trist, mai sărac... O bibliotecă nouă, impozantă, un Tea-
tru frumos, o Filarmonică... imaginați-vă cam cum ar fi
arătat orașul... Aceste nerealizări ne costă și îi va costa
chiar și pe copiii noștri! Dar să lăsam loc și speranței...
Să fim încrezători în apariția în poziții de decizie a
unor oameni care să iubească sincer cultura!...
93
TRAIAN APETREI
N e cuprinde, pe cei mai mulți, un sentiment

ciudat: că ni s-au dereglat „busolele”. Nu
doar că nu mai știm încotro este Nordul sau Sudul, dar
punem la îndoială orice gând, ne domină neîncrede-
rea. Prietenii de ieri devin, peste noapte, dușmanii în-
verșunați de azi.
Prin venele românilor curge, sigur, sânge, dar, mai
ales, „curge” predispoziția de a comenta asupra a tot și
a toate. Celor mai mulți români le este străină starea
ascultării, o stare care a dat și dă și acum atâta putere
nemților, spre exemplu.
În aceste condiții, pentru un ziarist, șansa de a dis-
cuta cu un director de muzeu care a lucrat și înainte și
după 1989, este o adevărată „mană cerească”, șansă pro-
fesională rară, posibilitate de a auzi, din gura unui spe-
cialist, cam cum a fost cu frâiele puterii pe timpul lui
Ceaușescu și „după”.
Doamna profesor Lucica Pârvan a fost director al
Muzeului Județean Botoșani „și de-a stânga și de-a
dreapta” zilei de 22 decembrie 1989.
97
Recunosc, în dialogul cu domnia sa am pornit cu o

idee preconcepută – cum că istoria ar fi o succesiune de
convenții. Adică, ceea ce ieri era apreciat a fi fost o faptă
eroică, oricum, de mare vază, azi, aceeași faptă, ar repre-
zenta o adevărată rușine pentru spița umană. Mă rog,
până ce să discut cu doamna Pârvan asupra rosturilor
istoriei într-o vreme atât de învolburată, propun o reîn-
toarcere în timp și spațiu pentru a înțelege cadrul cul-
tural în care se putea accede, pe vremea lui Ceaușescu,
la condiția atât de onorantă de director de muzeu...
„– Aproape 20 de ani am fost director și manager

al Muzeului Județean Botoșani. Prima perioadă a fost
între 1986 – 2000, iar cealaltă, între 2001 și 2014. Locali-
tatea natală, de care mă simt foarte legată, este Frumu-
șica, județul Botoșani. Am debutat, ca profesoară de
istorie, la Școala din Copălău, apoi am fost chiar și di-
rector la Școala Generală nr. 1 Botoșani. O perioadă am
fost profesor la Liceul „Electrocontact”.
Cum am ajuns director la Muzeu? După felul în
care se proceda atunci! Am fost chemată la Consiliul
Județean de Cultură, președinte era Gheorghe Jauca, și mi
s-a spus: „Avem două posturi vacante de director. Unul –
la Muzeu și altul la Teatrul de Păpuși. Dacă veți fi no-
minalizată pentru una din funcții, unde ați dori să lu-
crați?” Am zis repede: „La Muzeu!” Nu știam absolut
nimic despre cele ce se petrec într-un teatru de păpuși...
Mai erau și alte persoane care așteptau la ușă
pentru o discuție asemănătoare. Doar că alegerea a fost
în favoarea mea.
98
TRAIAN APETREI
– Ce anume treceți în contul „realizări” profesionale din

prima perioadă?
– Muzeul funcționează în actuala clădire din
1977. Când am venit eu director, Muzeul arăta la fel ca
la deschidere. Una din realizările de proporții: consti-
tuirea expoziției cu produse din economia județului
Botoșani. Faptul a fost o premieră absolută în activita-
tea muzeelor din țară. Expoziția era organizată pe do-
uă nivele – parter și etaj – în spațiile ocupate apoi de
Magazinul „Junior” din centrul Botoșanilor. Aveau
acolo standuri toate întreprinderile din județ. Periodic,
standurile se actualizau cu ceea ce se producea nou.
Deschiderea expoziției a fost grandioasă, cu prezența
ministrului culturii, cu somități politice și administra-
tive. Cred că a fost o pierdere pentru Muzeu, pentru
vizitatori, desființarea acelei expoziții, după 1990, deși
tot s-ar fi ajuns la închiderea acesteia câtă vreme între-
prinderile au „căzut” unele după altele.
O glorie a Muzeului era reprezentată de șantierele
arheologice, la vremea respectivă activitatea fiind susți-
nută financiar prin colaborarea cu fosta Întreprindere de
Îmbunătățiri Funciare. Pe atunci, nu se făcea nici o inves-
tiție în domeniul îmbunătățirilor funciare fără o preala-
bilă descărcare de sarcină arheologică. În mare parte, pa-
trimoniul de acum al Muzeului din Botoșani s-a constituit
pe seama descoperirilor din aceste șantiere arheologice,
domeniu în care a excelat arheologul Octavian Liviu
Șovan, coleg care, din păcate, nu mai este printre noi.
Varianta de lucru pusă în practică la Botoșani de ar-
heologul Liviu Șovan, cu bani aduși de la IELIF, a schim-
bat substanțial finanțarea din domeniu, fiind posibile
99
șantiere de amploare, metoda fiind ulterior preluată și de

alte muzee din țară. Era perioada cumplită a autofinan-
țării și prin acest mod de lucru s-a reușit supraviețuirea
instituției, pe de o parte, și chiar aducerea la lumină a
unor piese de reală valoare din săpăturile arheologice,
pe de altă parte.
– Ce cauze slujea muzeul pe atunci, până în 1989, vreau

să zic?
– Muzeul trebuia să vacă „vorbire” asupra trecutu-
lui nației. Cred că această misie rămâne și acum în sar-
cina unui muzeu, cu precizarea de nuanță și, de altfel,
de mare importanță, că muzeul trebuie să facă vorbire
asupra întregului trecut al nației. Pentru că, altfel, este
ca și cum copiii nu și-ar cunoaște părinții. Și acest lucru
a fost spus de minți luminate ale lumii. Se cuvine să
fim legați de tot ce înseamnă trecutul nostru. Iar sem-
nele trecutului se păstrează în muzee. După 1990, mul-
te muzee din țară nu doar că au pierdut clădiri, dar au
pierdut și colecții întregi, extrem de valoroase, prin
păguboasa politică a retrocedărilor „la grămadă”!
– Slujea, cumva, muzeul, și ideologia partidului unic?

– Eu nu am simțit niciodată o presiune ideologică!
Ideologia apărea atunci când trebuia rostită o cuvântare
de deschidere la o expoziție, unde trebuia neapărat să
amintești „de...”. Îmi reamintesc momentele în care, la
o mare adunare ce a avut loc în sala teatrului, aniver-
sând niște ani de la Unirea sub Cuza, când toți vorbi-
torii au adus osanale tovarășului și tovarășei, eu mi-am
100
TRAIAN APETREI
îngăduit luxul de a vorbi doar despre Cuza și faptele

sale. Sigur, secția de propagandă, citindu-mi în prea-
labil discursul, mi-a cerut ca măcar în finalul interven-
ției mele să arăt și meritele tovarășului... Însă, pe total,
noi am avut libertatea de a ne face treaba.
Sigur, în orice muzeu, jumătate din spațiu era de-
dicat „epocii de aur”. Îmi aduc aminte, în sala noastră
de festivități era organizată o ședință cu secretarii cu pro-
paganda din județ. Invitat era un politician de la Bucu-
rești și care, la un moment dat, a observat că în sală nu
era portretul tovarășului Ceaușescu. Am trecut prin
momente grele... gândeam că atunci când s-a făcut cu-
rățenie a fost dat jos și ulterior, s-a uitat să se mai așeze
la loc portretul cu pricina... Doar că și colegii mei mi-au
spus că în sala de festivități niciodată nu a fost un tablou
al „tovarășului”... Să înțeleg gestul ca pe o dizidență?!
– Cu ce imagine plecau, totuși, vizitatorii din muzeu?

– Și copiii și adulții rețineau aspecte istorice, altfel,
bine ilustrate și cu numeroase obiecte de patrimoniu, de
până la „epoca de aur”, epocă prezentată puțin atractiv,
doar prin citate și fotografii.
A fost un anumit control de la secția de propagan-
dă, dar nu „crosă la patină”, cum se spune. Pe fond, am
avut libertatea de a ne face treaba!
Când am venit eu în muzeu, aici erau peste 60 de
lucrători, oameni unu și unu, școliți toți la București, la
un centru de perfecționare a cadrelor din sistemul cul-
turii, buni meseriași, iar despre muzeografi, ce să mai
spun, era o elită: Pavel Șadurschi, Ionel Bejenaru, George
101
Median, Angela Paveliuc Olariu, Steliana Băltuță, oameni

care erau foarte cunoscuți în țară, prezențe de valoare
la mai toate reuniunile științifice din țară. Arheologul
Șovan era foarte cunoscut pentru cercetările și lucrările
sale și, sigur, pentru metoda lui de a aduce bani la mu-
zeu. Apoi, au lucrat diferite perioade la muzeu scriitorii
Lucian Valea și Corneliu Filip.
– Unde vă așezați munca din acei ani față de afirma-

țiile tot mai frecvente care se fac acum, conform cărora tot ce
a fost realizat până în 1989 a fost rău, demn de aruncat la
lada de gunoi a istoriei?
– Din punctul meu de vedere, în muzeu, în acea
perioadă, s-au petrecut doar lucruri bune, dincolo de
frazele de obediență pe care eram, cumva, obligați să
le spuneam la deschiderile de expoziții. Noi aveam, în
fiecare an, 12 expoziții de artă plastică. Și erau expoziții
cu pictori cu adevărat mari: Piliuță, Achițenie, Cela și
Costin Neamțu, Gabriela și Manole Adoc, Viorel Măr-
ginean, oameni care aduceau la Botoșani nume mari:
Marin Sorescu, Dan Hăulică... Se organizau la Botoșani,
anual, două tabere, una de pictură și una de sticlărie și
porțelan, la Dorohoi, lucrări realizate în taberele res-
pective îmbogățind ulterior, prin donații, patrimoniul
celor două muzee, din Botoșani și din Dorohoi.
E adevărat, nu prea aveai libertatea să ieși „afară”.
Dincolo de Moldova, era mai greu cu ieșirile...
N-am simțit, cel puțin, eu, nici un fel de constrângere.
Dimpotrivă, când mă apucam să fac ceva, mereu sim-
țeam sprijinul unor oameni din domeniu, deosebit fiind
102
TRAIAN APETREI
sprijinul lui Gheorghe Jaucă. La prima mea sesiune de

comunicări pe care am organizat-o, l-am întrebat pe
Gheorghe Jaucă: „Cine deschide?” Era o sesiune națio-
nală, cu nume mari din domeniu... Jauca îmi răspunde:
„Tu!” Și a continuat: „Stai jos și scrie!” În zece minute am
rezolvat problema. Aveam 32 de ani când am ajuns di-
rector la muzeu. Era important să simți că te ajută cine-
va. Da, erau și momente de genul: „Faci doar ce-ți spun
eu!” Dar aceasta doar la nivelul instructorilor de partid,
nu la președinte de comitet de cultură... Nu exista meto-
da cu bătutul cu pumnul în masă, metodă care a venit
după 1990. Mă rog, că or fi fost și excese de autoritate
într-o perioadă... Cred că au fost etape distincte... Eu am
prins o perioadă în care chiar se colabora cu bună credință.
– Iar după 2000?

– O perioadă, în care nu am mai fost director, am
fost șefa Secției de artă a muzeului. Cea mai mare ne-
împlinire: nici la ora actuală Botoșanii nu au un muzeu
de artă. Au fost făcute mai multe încercări, toate eșuate.
Vina aparține, zic eu, în totalitate, celor care au condus
județul Botoșani.
Am avut în Centrul vechi o secție de artă, în Casa
Ankele. Spațiul de acolo era generos și se putea face în
acel loc un muzeu de artă de nivel european. Nu au
fost găsiți bani pentru reabilitarea clădirii.
– În vreme ce în depozite se află o adevărată avere sub

formă de tablouri, sculpturi...
– Sunt peste 2000 de lucrări de artă plastică – pictură,
103
grafică, sculptură. Cu siguranță, patrimoniul este acum și

mai consistent, s-au mai făcut și alte donații între timp...
Cel mai bun spațiu pe care l-am avut pentru a
expune artă plastică a fost cel din clădirea din spatele
Hotelului „Rapsodia”. Doar că după 1990, clădirea a
fost retrocedată. O vreme am trecut prin clădirea care
ulterior a fost oferită Agenției Județene pentru Ocupa-
rea Forței de muncă, acolo am fost niște martiri, nu era
nici un fel de încălzire. Se abandonase, cu bună știință,
Muzeul de la Ștefănești. Ploua în clădire, lucrările se
degradau. Ministrul Răzvan Theodorescu, care a fost
la Ștefănești, a socotit – și el – că cea mai bună soluție
era să ducem lucrările în depozite. Sigur, de o vreme s-a
redeschis Muzeul din Ștefănești...
O altă încercare pentru organizarea unui muzeu de
artă s-a petrecut cu sprijinul Editurii Geea, expoziție
deschisă la ordinul președintelui Conțac și închisă la
ordinul președintelui Țâbuleac, cei pomeniți fiind pre-
ședinți de Consiliu Județean.
De atunci, la Galeriile „Luchian” au loc doar expo-
ziții temporare. Nu este corect să scoți din depozit lu-
crări, să le expui două, trei săptămâni, după care să le
duci înapoi în depozit. Sunt necesare condiții controla-
te de expunere, cu temperatură și umiditate constante.
– Revenim la directoratul dintre anii 2001 – 2014.

Cum vede un istoric „adevărurile” pe care le-a slujit o vreme
și toate acuzele care se aduc acum acelei perioade?
– Când vorbești de istoria și, în general, de cultura
unui neam, politica s-ar cuveni lăsată deoparte. Vor-
104
TRAIAN APETREI
bim de fapte care s-au petrecut în timp, fapte studiate

științific și prezentate ca atare.
Muzeul Județean este o structură complexă, cu
spații de prezentare a etapelor istorice parcurse, cu o
secție de științele naturii la Dorohoi, cu secții de me-
morialistică și arte plastice și etnografie, muzeul, în
ansamblu, nefăcând politică. Au fost, însă, și anumite
momente în care, la nivelul directorului, au fost primite
și anumite sarcini care aveau legătură cu politica. Dar,
nu înțeleg și nu voi înțelege niciodată de ce la o mani-
festare culturală nu „încap” politicieni de toate culorile.
O spun și pe aceasta, n-a fost, în anumite perioade, toc-
mai ușor, a trebuit uneori să adopt conduita dansato-
rului de pe sârmă... Se iveau probleme și nu prea știai
cum s-o faci și cum s-o dregi când interesele cuiva din
domeniu nu coincideau cu viziunea președintelui Con-
siliului Județean. Și dacă insistai pe varianta ta, nu doar
că nu rămâneai director, dar era foarte posibil să te
alegi și cu fel de fel de tinichele legate de coada ta.
Mie mi se pare că acum amestecul politicului în con-
ducerea unei instituții publice este cu mult mai puternic
decât „înainte”. Politicienii de acum vor să controleze
totul, să aibă tot ce vor la mână, ceea ce nu se prea poate.
Ca un exemplu bun pot să-l dau pe Constantin Conțac,
care, în vremea în care era președinte, spunea ferm: „Acolo
nu-i treaba mea! Să-i lăsăm să lucreze pe cei care se pricep!”
– La schimbarea regimului politic cu siguranță a tre-

buit ca și muzeul să-și reordoneze exponatele...
– Da, au fost schimbate o parte din exponatele de
la etaj... Din punctul meu de vedere, ceva anume nu a
105
fost făcut tocmai corect, în sensul că s-a renunțat la tot,

dar la absolut tot ce a aparținut de „epoca de aur”. Așa
venise tăvălugul... După Revoluție, riscam pătrunderea
în muzeu a unor adversari ai regimului și care ne-ar fi
putut sparge vitrinele. O vreme, prin rotație, toți angajații
am făcut pază pe timp de noapte în muzeu. Era foarte
posibil să avem de-a face cu oameni care nu aveau nimic
în comun cu zona culturală, fiind doar mânuitori iscu-
siți de bâte.
Părerea mea este că așa-numita „epocă de aur” ar
trebui să-și găsească loc, într-o anumită formă, desigur,
în muzee. Și sunt în țară muzee care își reconsideră pozi-
ția din acest punct de vedere. Nu poți șterge cu buretele
ceea ce a făcut o națiune întreagă în atâția ani! Anumite
lucruri se cuveneau păstrate. Mai știu cei tineri de acum
ceva despre întreprinderi care au asigurat suportul eco-
nomic al județului? Mai știe cineva ce se făcea la „Inte-
grata”, la „Electrocontact”, la „Cauciuc”? Cred că în
viitoarea reorganizare a muzeului s-ar cuveni să se
găsească și date despre aceste unități de producție!
– Peste anii de comunism se pun etichete care nu mai

lasă loc nici unei nuanțe. Totul, absolut totul apare negru,
doar tiranie, doar dictatură, doar totalitarism...
– Toată lumea știe că a fost și dictatură și tiranie
și partid unic... Doar că noi, ca specialiști, nu am simțit
toate acestea în termeni atât de duri precum cei în care
se vorbește acum. Au fost etape și etape, unele de-a
dreptul sumbre, altele mai „deschise”... Pentru noi, cei
de la muzeu, cel mai rău era când ne trimiteau în teri-
106
TRAIAN APETREI
toriu ca reprezentanți ai secției de propagandă și ni se

impunea să facem învățământ ideologic. Înghițeam
greu, digeram tare greu această sarcină. Ce legătură se
afla între preocupările țăranilor din Albești, unde eram
eu repartizată cu învățământul ideologic, și teoriile pe
care trebuia să le prezint de la prezidiu?
Că mai erau și ședințe de partid... Era un cadru în
care ne lăudam cu ce am făcut și criticam ceea ce n-am
făcut... Era un fel de formalism acceptat și care, la un
moment dat, nici nu ne mai afecta prea tare.
– N-a fost chiar la îndemâna oricui să fie director în

două regimuri politice diametral opuse. Cu ce sentiment
priviți în urmă?
– Când am plecat la pensie, în 2014, la cererea ex-
presă a președintelui Florin Țurcanu, practic nu ajunsesem
la finalul mandatului. Aveam contract de management.
Eu am suportat cum am suportat momentul, alții, în
schimb, Ioan Cobâlă, Ion Ilie, spre exemplu, au resimțit
și mai dur trimiterea la pensie și asta – în cazul dumnea-
lor – datorită faptului că au avut funcții mai vizibile.
– Mi se pare cam nepotrivită „legea” care prevede

pensionarea oamenilor de cultură la aceeași vârstă cu cei
care lucrează în domenii ale producției materiale, să zic...
– Iar și mai trist în această poveste cu pensionarea
este faptul că cei care vin din urmă au pregnant senti-
mentul că le știu pe toate, că lumea începe, cu adevărat,
cu ei, că în orice ar face nu mai au nevoie de experiența și
cunoștințele celor care au trecut prin funcțiile respective.
107
Și nu mă refer numaidecât la mine. În domeniul artelor

plastice, de care m-am ocupat, pot să-mi dau cu părerea
în orice moment și colaborez chiar bine cu foștii colegi de
la secția de artă. Dar m-am retras pentru că nu vreau să
aud din gura cuiva: „Ce mai caută și băbătia asta pe
aici? De ce nu-și vede de pensia ei?”
Dar, în ce mă privește, am realizat pentru mine mult
mai mult decât în perioada în care am fost director de
muzeu și am avut niște porți deschise și niște oportuni-
tăți deosebite. Pentru munca pe care am făcut-o în do-
meniu, puteam să fiu de mult membru al Uniunii Artiș-
tilor Plastici...
Când m-am văzut la pensie, mi-am zis: „Doamne,
oare ce o să fac eu de acum înainte?” Și am scos un album
de artă plastică, iar un alt album este în lucru. Acestea
sunt cele mai mari realizări profesionale ale mele. Ca
director, m-am gândit doar la ceilalți. Pe atunci mă bu-
curam că exponate ale Muzeului Județean din Botoșani
au ajuns la New York și la Oxford, la Roma și la Atena.
La Oxford, capul de afiș al expoziției a fost „Venus de
Drăgușeni”. Deși ca manager puteam să merg la toate
expozițiile din străinătate, am renunțat la unele depla-
sări lăsându-i și pe colegi de-ai mei să vadă expoziții de
talie internațională. Sigur, îmi stăruie și unele întrebări
mai... delicate: pe unde au mai fost foștii mei colegi după
2014? La ce simpozioane naționale au participat după
aceeași dată, specialiști din Muzeul Județean Botoșani?
Cum poate managerul de la Muzeul din Suceava să facă
atât de multe lucruri, în vreme ce la noi... Sigur, mana-
gerul de la Suceava are un sprijin financiar consistent.
Dar la noi de ce n-o fi existând un astfel de sprijin?
108
TRAIAN APETREI
– Muzeul Județean ar trebui să fie un punct de mare

interes în turismul cultural...
– Nu cred că turiștii vor veni la Botoșani doar pen-
tru a vedea Muzeul Județean! Ceva s-a schimbat în bine
în ultimii zece ani, în domeniu. S-a deschis și „Cornișa”,
ca loc de agrement... Sunt posibilități mai bune de cazare
și masă.. Marele „secret” în domeniu: trebuie să ai ce oferi
vizitatorilor! Dar aflu că la Casa Memorială „Nicolae
Iorga” vin din ce în ce mai mulți vizitatori...
Mă rog la Dumnezeu ca reabilitarea clădirii mu-
zeului să nu aibă soarta Teatrului „Eminescu”! Oricum,
mai devreme de zece ani muzeul nu va fi funcțional.
Refacerea clădirii este o problemă, dar redeschiderea ex-
poziției de bază este o altă mare problemă. Și mă întreb:
oare cine va lucra la proiectul de amenajare al expoziției
de bază? Cei foarte tineri care au venit în muzeu s-au
trezit că au un patrimoniu în brațe, dar încă nu știu mare
lucru despre cum va trebui folosit acest patrimoniu. Co-
optarea unora din cei care au lucrat în muzeu ar fi o so-
luție... Arta plastică se află pe mâini bune, deci nu de
mine va fi nevoie, ci de istoricii cu experiență care încă
mai sunt...
– Ritmul schimbărilor este uluitor. Tehnologiile au

schimbat „fața” lumii și nimeni nu știe cum va arăta viața
pământenilor în viitorul imediat. Va mai avea nevoie lumea
viitoare de muzeu?
– Am văzut în țară și în Europa că lumea încă are
nevoie de muzee. Sunt popoare care valorifică orice
element din trecut, se leagă de „istoria” unei pietre, a
109
unui râu... și asta tocmai pentru a scoate în evidență tre-

cutul. Cine vom fi noi dacă nici măcar trecutul pe care-l
avem nu ni-l asumăm și nu ni-l cunoaștem? Ce mai ră-
mâne din noi? Și așa spune lumea că suntem vânduți
deja, că suntem o colonie... Dacă nu vom mai avea nici
istorie, atunci ce vom mai avea numai al nostru?
110
TRAIAN APETREI
mi îngădui să afirm, bazându-mă pe o prelungă

Î contemplare a „peisajului”, că Municipiul Boto-
șani „are pe rol”, cel puțin două manifestări culturale de
anvergură, de „respirație” națională: acordarea Premiului
Național de Poezie „Mihai Eminescu”, operă care apar-
ține, incontestabil, scriitorului Gellu Dorian și acordarea
Premiului Național de Istorie „Nicolae Iorga”, creație
culturală ce aparține, tot incontestabil, doamnei Violeta
Budăi Damaschin.
Zăbovesc în acest rând aspra Premiului „Iorga”
fiindu-mi de neuitat serile în care sala mare a Teatrului
„Eminescu” era gazdă generoasă pentru întreaga „floare”
a cercetătorilor români într-ale istoriei, iubitori ai istoriei
dar și ai teatrului umplând până la refuz acel spațiu de-
venit, în acele momente, „Kilometrul 0” al cercetării
istorice din România.
E adevărat, la o asemenea concentrare de specialiști
într-ale istoriei nu s-a ajuns chiar ușor, drumul a fost
lung și anevoios, „motorul” acestei merituoase inițiative
culturale fiind doamna Violeta Budăi Damaschin, mu-
zeograf la Casa Iorga și care a probat cu ocazia Premiu-
113
lui „Iorga”, că posedă o mulțime de calități organizato-

rice, la mare preț fiind tenacitatea de a „intra pe fereastră”
ori de câte ori i se refuza intrarea pe ușă.
Născută în Sibiu, crescută la Rădăuți Prut, școlită
la Botoșani și la Iași, doamna Violeta Budăi Damaschin
și-a început activitatea profesională ca muzeograf la
Casa Memorială „Nicolae Iorga” din Botoșani.
Chiar dacă am trecut „pe repede înainte” peste o
mulțime de ani din copilăria și adolescența doamnei
Budăi Damaschin, nu pot să nu zăbovesc asupra unui
amănunt din ambientul copilăriei: felul în care comuni-
cau între ei românii din dreapta și din stânga Prutului.
Pur și simplu, neamurile își spuneau unii altora ceea ce
aveau de spus... cântând. Grănicerii păzeau cu strășnicie
„fâșia” despărțitoare, doar că glasul sângelui învingea –
tocmai prin muzică – cerbicia unor soldați aduși din
negurile Siberiei pentru a păzi – invincibila, pe atunci –
URSS. Neîndoios, se auzeau și suspinele celor din fa-
milia celui care, nu peste multă vreme, avea să fie poetul
Grigore Vieru...
– Ați venit, cu rosturi profesionale, la Casa Memorială

„Nicolae Iorga”, la 1 ianuarie 1978. Ca mai tot omul la în-
ceput de meserie, aveați gânduri mari, intenții nobile...
– Am fost un om... super norocos prin faptul că
am avut șansa să lucrez aici. Cu toate cele bune și cele
rele care s-au petrecut, că au mai fost și din cele rele...
În primul rând, am făcut ceea ce mi-a plăcut. Scrierile lui
Iorga au avut o influență covârșitoare asupra mea. Am
fost influențată de acțiunile sale – de cele cunoscute de
114
TRAIAN APETREI
publicul larg și de cele mai puțin cunoscute și care o

perioadă au fost ținute în umbră, până la evenimentele
din 1989.
Între anii 1966 – 67 s-a ridicat casa, clădirea veche
fiind demolată, pe locul acesteia construindu-se casa
care există și acum.
O problemă importantă a reprezentat-o constitui-
rea patrimoniului – documente, corespondență, scrie-
rile care au fost interzise la un moment dat, dar care
existau aici, fiind aduse din diferite biblioteci, inclusiv
de la Biblioteca Academiei. Era vorba de operele cen-
zurate, aproape 400 de titluri, și care erau, cumva, puse
la adăpost la Casa Iorga de la Botoșani. Sigur, totul avea
o acoperire legală. Poetul Lucian Valea a avut o contri-
buție importantă la constituirea patrimoniului. Dumnea-
lui a trecut pe la urmașii lui Iorga și a adus obiecte care
au aparținut istoricului, documente... Au fost aduse multe
volume și de la Rezerva națională de carte. Așa se face
că, dacă la venirea mea aici erau inventariate 1100 de
bunuri, atunci când m-am pensionat și, sigur, s-a făcut
un nou inventar, Casa Iorga deținea 4000 de bunuri.
Asta a presupus, din parte-mi, perseverență, chiar și o
anume plinătate de sine – până la urmă, lucram pentru
Iorga – și, uneori, am dovedit chiar și... tupeu. Cauza
pentru care „luptam” era mare, așa încât au fost accep-
tate și insistențele mele care uneori poate că depășeau
firescul lucrurilor!
Dar, ceea ce m-a modelat în chip deosebit, a fost
publicul. Au venit aici oameni din diferite categorii so-
ciale, de diferite vârste, și trebuia să mă cobor cu ex-
115
punerea până la nivelul elevului de școală primară

sau, alteori, să mă ridic până înspre așteptările istori-
cului de profesie sau ale academicianului. Veneau și
oameni din străinătate, cu translator, unii oaspeți știau
foarte multe amănunte despre Iorga, după cum au fost
și vizitatori străini care abia de auziseră de Iorga și
aveau o imagine foarte vagă asupra acestui ilustru om de
cultură. Spuneam, acești oameni m-au obligat, într-un
fel, să mă adaptez la condiția intelectuală a celor care
doreau să afle lucruri interesante despre Iorga.
– Iar momentul de vârf al carierei, zic eu, a fost repre-

zentat tocmai de instituirea Premiului Național de Istorie
„Nicolae Iorga”...
– Într-o primă etapă, am creat acest Premiu după
modelul Premiului Național de Poezie „Mihai Emines-
cu”. Doar că acum nu mai sunt chiar așa de sigură că
„Premiul Eminescu” a fost modelul după care am con-
stituit „Premiul Iorga”. Cred că drumul până la „Pre-
miul Iorga” a fost mai lung, cu reconsiderarea unor
judecăți – chiar și a unora din cele care mi-au aparținut...
Am avut, în primii ani de lucru la „Casa Iorga”, șansa de
a-l avea ca director pe domnul Șadurschi, care organiza
o serie de sesiuni de comunicări științifice de mare ținu-
tă, la care erau prezenți „greii” cercetării istorice din țară,
discuțiile care se purtau acolo, valoarea comunicărilor,
secțiunile pe care se lucra, durata fiecărei sesiuni – de
cel puțin trei zile – m-au determinat, alături de cursurile
de perfecționare pe care le făceam la București, din cinci
în cinci ani, unde conferențiau istorici remarcabili, toate
116
TRAIAN APETREI
acestea m-au făcut să-mi doresc o acțiune de mare am-

ploare, cu rezonanță. Când domnul Șadurschi n-a mai
fost director și, îndeosebi, după 1989, pur și simplu s-a
pierdut obișnuința sesiunilor de comunicări. Doamna
Bucătaru a reușit, în perioada în care a condus Muzeul,
să păstreze o anumită ținută științifică a activităților.
Doar că, ulterior, Ministerul Culturii a lăsat la latitudinea
unităților din teritoriu să organizeze ceea ce vor crede de
cuviință. Dacă până la această Decizie Muzeul și fiecare
muzeograf în parte, aveau obligații de cercetare – și nu
te puteai prezenta cu orice – după momentul respectiv
cercetarea nu a mai fost privită cu același interes.
Cred că în această atmosferă de scădere a intere-
sului pentru fapte mărețe, ca să zic așa, mi-a venit în
minte ideea de a iniția un „Premiu Național Iorga”,
sigur, cu un simpozion alături, cu prezența unor per-
sonalități consacrate, cu autori de volume importante,
cu un juriu incontestabil.
– Să înțeleg că v-a fost de folos și Asociația Culturală

„Nicolae Iorga”, pe care ați constituit-o...
– Într-o primă etapă, Asociația nu a fost legată în
vreun fel de Premiul Iorga. Sigur, ulterior aceasta a
devenit o necesitate pentru accesarea fondurilor.
În 2001 Asociația a fost creată pentru a marca un
număr rotund de ani de la nașterea lui Iorga, promi-
țându-ni-se și sprijinul Camerei de Comerț Botoșani.
Ne-am gândit mai întâi la organizarea unui Salon de
carte, sigur, pe tema „Iorga”. Doar că, deși exista o bună
tradiție a colaborării dintre Muzeul Județean și Camera
117
de Comerț, în acel moment s-a ivit „ceva” și, chiar dacă

totul fusese convenit până la amănunt în cadrul „Zilelor
Nicolae Iorga”, colaborarea nu a mai fost posibilă. Dom-
nul Dan Andrașcu, care era președinte al Camerei de
Comerț, a dat un Comunicat în care își exprima regre-
tul că nu ne mai putea sprijini...
N-am cedat, am conștientizat pericolul de a fi la
mâna unui singur sponsor, drept care, în 2002, am înfiin-
țat „Asociația Culturală Nicolae Iorga”, ceea ce ne dădea
posibilitatea căpătării finanțării prin proiecte culturale –
proiecte care erau aprobate doar dacă erau prezentate
de o asociație culturală.
Membrii fondatori au fost devotați cauzei, doar că,
din păcate, mulți dintre ei au trecut „dincolo”. Ei m-au în-
curajat, deși aceștia nu au putut contribui efectiv cu bani.
Fie vorba, fără a avea personalitate juridică, asocia-
ția funcționa din 1994. În 2001 s-a schimbat legislația
din domeniu, rămânând în discuție doar trei asociați
fondatori.
Cert este că în 2002 s-a desfășurat Salonul de carte
mult visat, cu participarea unor edituri renumite. Cu
acel prilej, am lansat și concursul de opere referitoare
la Nicolae Iorga, volume care urmau să fie evaluate de un
juriu competent, la ediția următoare a Salonului urmând
să se acorde și Premiul Național de Istorie „Nicolae
Iorga”. Sigur, cele trei instituții implicate, Muzeul Jude-
țean, Casa Iorga și Direcția de Cultură, urmau să elabo-
reze Regulamentul de acordare a Premiului, urmând
să fie emisă o Hotărâre în acest sens, moment în care
Muzeul Județean a întârziat să trimită un reprezentant,
118
TRAIAN APETREI
drept care au rămas să lucreze mai departe doar doi

dintre cei trei inițiatori. Sigur, la toate edițiile „Premiului
Iorga” Muzeul Județean a fost partener în proiect, gaz-
dă chiar, în unele ediții.
Laureații acestui Premiu, prin chiar anvergura lor
intelectuală, au dat greutate acestui Premiu, domnul
Valeriu Râpeanu, mai întâi.
Acordarea „Premiului Iorga” presupunea rezol-
varea unui volum foarte mare de activități și, practic,
nu mai rămânea nici timp și nici energie, dacă e pe
atât, pentru organizarea Salonului de carte, ceea ce ne-a
determinat să renunțăm la Salon.
Pentru acordarea „Premiului Iorga” membrii ju-
riului s-au consultat îndelung, am cercetat și noi, boto-
șănenii, cam ce am putea propune – fie și simbolic –
decizia finală aparținând președintelui juriului, dom-
nul Andrei Pippidi, nominalizarea dumnealui fiind
trimisă ulterior primarului de la Botoșani, structură
care acorda expresia financiară a Premiului. În timp, am
sesizat că fără un simpozion, manifestarea în ansam-
blu are de suferit și am adăugat și simpozionul. Apoi,
ne-am dorit și un spectacol de teatru, sigur, din drama-
turgia lui Iorga.
Nu-i mai puțin adevărat, și Primăria care, spuneam,
acorda premiul în bani, își dorea ca manifestarea să aibă
o amploare în creștere, să fie de interes pentru specia-
liști dar accesibilă și publicului larg.
Problema alegerii unei piese de teatru potrivite nu
a fost o etapă tocmai ușoară. Iorga a fost contestat ca
dramaturg. Dacă statura sa de istoric era copleșitoare și
119
nu lăsa loc la comentarii răutăcioase, contemporanii s-au

dezlănțuit în atacarea lui Iorga – dramaturgul. Așa se
face că, deși este autorul unor piese superbe, Iorga –
dramaturgul și-a văzut opera teatrală coborâtă în deri-
zoriu. Poate că mesajele pe care Iorga dorea să le transmi-
tă prin teatru erau mai greu se transpus scenic, dar, lu-
cru cert, întreaga dramaturgie a fost catalogată în epocă
drept modestă, punct de vedere preluat și de unii cri-
tici de teatru din ziua de azi.
Așa se face că prima încercare de a aduce drama-
turgia lui Nicolae Iorga în cadrul „Zilelor Nicolae Iorga”
de la Botoșani, a fost „Reîntoarcerea lui Ștefan cel Mare”,
în regia lui Ion Bordeianu, directorul de atunci al Tea-
trului „Mihai Eminescu”, spectacol care nu a avut parte
de un număr prea mare de reprezentații. Aceasta se
petrecea în 2004.
N-am renunțat la ideea de a continua cu includerea
unei reprezentații teatrale în programul „Zilelor Nicolae
Iorga”, în 2011 având șansa unui spectacol bine primit
de asistență, „Omul care ni trebuie”, în regia Marianei
Cămărășan.
Cert este că momentul în care se anunța laureatul
fiecărei ediții mă umplea de o bucurie fără de margini și
uitam de toate umilințele și greutățile pe care le îndu-
rasem cu scrierea proiectului, cu relațiile cu contabilii.
Doamna Alexandrina Apetrei m-a învățat cum se
scrie un proiect, cum se poate face rost de bani, pe fon-
duri de preaderare, mai întâi, unde birocrația era nău-
citoare. Au apărut apoi și alte fonduri de finanțare, dar
toate pe bază de proiect.
120
TRAIAN APETREI
– A fost și o perioadă în care oficialitățile locale formu-

laseră o seamă de așteptări cărora, aproape cu îndărătnicie,
nu le-ați dat curs...
– Se dorea ca în juriu să fie și un reprezentant al
autorităților locale. Mă rog, nu mi se spunea direct, dar
era limpede cam ce se dorea. Am rămas fermă pe pozi-
ție, cu juriul alcătuit doar din personalități autentice
din lumea cercetării istorice. Regulamentul de acorda-
re a Premiului a fost bun, de necontestat, acesta fiind
în vigoare și acum. Istoricul Andrei Pippidi a avut pu-
teri depline ca președinte al juriului și a făcut comple-
tări de necontestat atunci când unii membrii ai juriului
au plecat „dincolo”. Andrei Pippidi este nepotul lui
Iorga, este un istoric de vază și este cel care a donat
numeroase obiecte Casei Iorga de la Botoșani. Autori-
tatea sa a fost de necontestat și a dat strălucire „Pre-
miului Iorga”. Cred că și Iorga, acolo unde se află, este
bucuros de faptul că în orașul său natal un urmaș al
familiei, domnul Pippidi, a fost în stare să ducă acest
Premiu până la a fi un moment de vârf în lumea ro-
mânească a istoricilor.
– Au izbucnit ropote de aplauze când, la festivitatea de

premiere, la una din edițiile anterioare, a fost rostit numele
unui botoșănean: George Median. Și alți botoșăneni au mai
primit ulterior acest prețios „Premiu”, drept care am auzit
spunându-se – cât de măgulitor pentru noi! – că la Botoșani
ar exista o adevărată școală de istorici de înaltă clasă...
– În anul în care a fost premiat domnul Median, ju-
riul a avut pe masă cinci volume, cu autori importanți,
121
drept care premierea domnului Median a apărut cu

atât mai mult de prețuit. A fost o surpriză plăcută, care
mi-a întărit încrederea că și istorici botoșăneni se pot
ridica la un nivel foarte înalt, competitiv pe plan națio-
nal. Personal, mă bucuram de ori câte ori auzeam, la
festivitățile de premiere, numele laureaților, dar, când
am citit desemnarea domnului Median, bucuria a fost
deosebit de mare. M-am bucurat pentru premierea dom-
nului Median mai mult decât aș fi fost eu premiată.
Într-o altă ediție a fost premiat și volumul colec-
tiv coordonat de domnul Balanovici, doar că suportul
financiar nu a mai fost cel consacrat, era o perioadă în
care tocmai se schimbau conducerile de la Primărie.
Faptul mi-a lăsat un gust amar, am avut sentimentul
că ni se pun bețe-n roate, paradoxal, tocmai pentru că
erau în discuție și localnici. A fost un moment în care,
cumva, m-am clătinat în entuziasmul cu care lucram
pentru organizarea acestui premiu. Greu au decurs
lucrurile și cu premierea din 2017, pe de o parte, banii
venind târziu, între Crăciun și Anul Nou, iar pe de altă
parte, suma de premiere fiind mică, rămasă la același
nivel de mulți ani. După „lupte seculare”, am convins
consilierii municipali să crească valoarea premiului de
la 5000 lei, la... 6000 lei, ulterior discutând și despre
10.000 lei. Doar că s-a vorbit și s-a răsvorbit. Până la
urmă, istoricii premiați au fost deosebit de încântați de
faptul că lucrările lor au fost apreciate de un juriu atât
de strălucit, banii – mai mulți sau mai puțini, rămânând
pe un plan secund. E greu, e foarte greu să scrii o carte
despre Iorga. Iar când acea carte mai e și premiată de
122
TRAIAN APETREI
un asemenea juriu, bucuria căpătată este de ordin spi-

ritual, dincolo de mărunțișuri financiare.
Culmea, deși aleșii locali au votat ridicarea valo-
rii „Premiului Iorga” la 10000 lei, în fapt, suma oferită
a fost tot de 5000 lei.
– Ce credeți că se va petrece, după pensionarea domniei

voastre, cu acordarea „Premiului Național de Istorie Nicolae
Iorga”?
– În primul rând, mi-a crescut inima când am vă-
zut că și George Arhip – muzeograful care a venit pe
locul pe care l-am ocupat eu la Casa Iorga – a reușit
relativ repede să intre în circuitul științific și editorial,
Catalogul pe care el l-a alcătuit primind elogii din par-
tea unor specialiști care cunosc din interior domeniul,
juriul acordându-i „Premiul Iorga”. Patrimoniul de la
Casa Iorga, la sporirea căruia am contribuit și eu în în-
treaga mea viață profesională – se află pe mâini bune.
Cel puțin pe moment, vreau să cred că voi putea
duce mai departe acest Premiu, deși nu mai sunt atât
de conectată la circuitul informațiilor de specialitate.
Dar, faptul că am reușit și în 2022, sigur, împreu-
nă cu colaboratorii, să mai organizăm încă o ediție a
„Premiului Iorga”, iar laureatul să fie urmașul meu la
Casa Iorga, mă face să cred că voi găsi energia și spri-
jinul necesare ediției a XVII-a a „Zilelor Nicolae Iorga”
și, implicit, a „Premiului Nicolae Iorga”.
– Au fost ediții ale „Zilelor Nicolae Iorga” în care, în sala

Teatrului „Mihai Eminescu” se afla prezentă „floarea” cerce-
tării istorice din țară... Erau acolo „greii greilor” în știința și
123
arta istoriei. Ulterior, asistența, ediție după ediție, a fost tot

mai redusă. N-or mai fi interesați românii de istoria lor?
– Toate discursurile rostite în edițiile de până
acum, intervențiile invitaților au probat atragerea în
acest perimetru a celor trei mari centre universitare de
cercetare istorică – Iașul, Clujul, Bucureștiul. Pentru că
în fiecare caz în parte există câte o școală de istorie.
Invitații noștri au avut – în majoritatea cazurilor – teme
de cercetare foarte bine precizate. În lumea academică,
la un simpozion, nu spune fiecare ce vrea, ce crede el
de cuviință, ci se discută pe teme bine delimitate.
Pe de altă parte, oare se vor mai întoarce acele
vremuri ale întâlnirilor în jurul lui Iorga? Încă de la
prima ediție a „Zilelor”, domnul Pippidi spunea că exe-
geții de atunci ai lui Iorga reprezentau o generație pe
cale de dispariție... Vin noile generații care au propria
lor percepție asupra a ceea ce a însemnat Iorga, asupra
modului de a te documenta, altfel decât am făcut-o noi,
cu stiloul și pagina de hârtie... Cert este că Iorga nu
este ușor de citit de toată lumea... Cine știe încotro ne
îndreptăm? Cine știe ce gusturi se vor mai impune? Oa-
re se va mai putea pune în scenă vreuna din piesele lui
Iorga? Tendința regizorilor este de a interveni masiv în
text, situație în care rămâne să ne întrebăm ce va mai
rămâne din textul dramaturgului Iorga? Iorga avea me-
reu de transmis un mesaj – și nu degeaba își răpea din
timpul lui atât de prețios pentru a scrie teatru, o dra-
maturgie la care nu a renunțat în ciuda tuturor criticilor
și ironiilor de care a avut parte. Până și în ultimul lui
an de viață – aflăm asta din jurnalul său – Iorga nu a
124
TRAIAN APETREI
renunțat la includerea unei piese de teatru în cursurile

de la Universitatea de vară de la Vălenii de Munte,
acolo unde veneau mii de oameni, din toate categoriile
sociale, chiar și invitați din străinătate. El, Iorga – dra-
maturgul – avea – mereu – de transmis un mesaj. Și, de
cele mai multe ori, chiar reușea!
125
TRAIAN APETREI
D e numele profesoarei Aglaia Corneanu se

leagă, în principal, apariția pe harta culturală
a Botoșanilor a ceea ce în limbajul obișnuit poartă de-
numirea de „Casa Memorială Ștefan Luchian”.
Arareori sunt de întâlnit în viață lupta pentru un
țel atât de nobil – precum cel de a lăsa un semn durabil
asupra trecerii printr-un anume loc a unui mare artist –
și o adversitate atât de îndârjită în contra proiectului
respectiv, precum cea de care a avut parte profesoara
Aglaia Corneanu întru transformarea Casei Ciomac –
Cantemir în Casa Memorială Ștefan Luchian.
Spus tranșant, fără tenacitatea ieșită din comun a
doamnei Aglaia Corneanu, pur și simplu Botoșanii nu
ar fi avut un „perimetru Luchian”, ceea ce este, în sine,
o stare nefirească față de obligația morală de a ne pre-
țui valorile. Dacă pentru Eminescu avem, la Ipotești,
Complexul Memorial, dar și alte semne ale nașterii și
viețuirii sale în Botoșani, dacă Nicolae Iorga are casa
copilăriei – o convenție, desigur, dacă Enescu este cinstit
în așezarea natală cu o casă memorială și de recent res-
taurata casă a familiei de la Mihăileni, ei bine, despre
129
Ștefan Luchian ne amintea doar o modestă placă fixată

în perimetrul în care se presupune că ar fi fost casa
părintească din Ștefănești.
Ca să zic așa, Aglaia Corneanu a făcut dreptate –
măcar într-o anumită măsură – și l-a reașezat pe Ștefan
Luchian în rândul din față al atenției publice și, mai
mult, a creat, cu o expresie la modă în vorbirea de
acum, o atmosferă „pro Luchian“.
Cu ajutorul unei fundații creată de profesoara de
desen Aglaia Corneanu într-o etapă de entuziasm de-
bordant, sute, mii de copii și adolescenți – dar și nume-
roși oameni maturi – s-au apropiat și mai mult de „pic-
torul florilor” și au trăit clipe, ceasuri, zile în lumea
culorilor, în lumea frumosului generat de arte.
Doamna Aglaia Corneanu a avut ani de mare glo-
rie organizatorică, în care a bătut la numeroase uși și,
dacă pe alocuri nu i s-a deschis, a intrat pe fereastră.
Pilduitoare tenacitate, mai ales în vremurile de acum,
în care, la cea mai firavă împotrivire mai toate inițiati-
vele sunt abandonate cu o condamnabilă ușurință, ori-
cât de nobile ar fi fost acele intenții.
Și, la doamna Aglaia Corneanu mai este săritoare
în ochi cel puțin o calitate: aceea de a-i „molipsi” pe
toți cei din preajmă de marea cauză de a-l cunoaște și
sluji pe Ștefan Luchian. După ce schimbi vreo două
vorbe cu Aglaia Corneanu, numaidecât începi să-l iu-
bești și mai mult pe artistul Ștefan Luchian, un maes-
tru al culorilor dar și un destin identificat cu suferința,
până la urmă, un învingător în lupta cu tragismul vie-
ții, victorie obținută tocmai prin valoarea artei sale.
130
TRAIAN APETREI
Aglaia Corneanu este ea însăși o artistă și, pe dea-

supra, o abilă creatoare și... distribuitoare – dacă se poate
spune așa – de entuziasm. Cu mai multe suflete precum
cel al doamnei Aglaia Corneanu, cu siguranță înfățișa-
rea acestui Nord de țară a fi fost acum cu totul alta!
I-am sugerat doamnei Corneanu să purtăm o discu-
ție cu reportofonul pe masă. Mi-a răspuns cu o... con-
trapropunere: de a-mi oferi un text scris cu ceea ce crede
dumneaei despre „aventura” vieții sale: Casa Ștefan
Luchian, aprecierea cu „aventura” aparținându-mi, ca
să nu iasă cu alte vorbe... Și cum cu doamna Aglaia
Corneanu nu o poți scoate la capăt decât supunându-te
doleanțelor dumneaei, iată rândurile pe care mi le-a
încredințat, bineînțeles, însoțite de o frumoasă urare în
finalizarea cărții la care tocmai lucrez:
131
Ne unește iubirea pentru

Luchian!
„Minunata colaborare a tuturor
prin toți și prin fiecare”
Saint Exupery
D acă monumentul istoric de la 1800 – Casa

Ciomac Cantemir este, astăzi, admirată, fo-
tografiată – spre amintire – de vizitatori, acest lucru se
datorează, în mare parte, domnului arhitect Mihai Mihă-
ilescu, care s-a ocupat de proiect, dar și firmei de res-
taurări „Restaco“ din Suceava – cu finanțare din partea
Ministerului Culturii – ministru – Ion Caramitru – care
a dat bani pentru acoperiș, interioare, exterioare. Un rol
deosebit l-au avut și domnul Marius Rogojinschi, fost
director al Direcției Județene pentru Cultură, dar și
Muzeul Județean de Istorie Botoșani.
Salvarea acestui monument istoric – care se află pe
lista monumentelor istorice din 1943 – a readus în atenția
locuitorilor orașului frumoasa arhitectură a anilor 1800 –
132
TRAIAN APETREI
o casă de târgoveți a vechiului ansamblu medieval Bo-

toșani – importantă pentru istoria orașului nostru.
Casa a aparținut familiei Ciomac – armeni veniți
din zona Hudești – Botoșani. Cunoaștem din cartea
doamnei arhitect Greceanu că această familie de armeni
veniți în Botoșani pe la 1750, a cumpărat pământ și a
contribuit la stabilizarea comerțului din partea locului.
Ultimul descendent al familiei a fost Vasile Ciomac, că-
ruia tatăl îi lasă casa prin contract de vânzare-cumpărare.
Casa are un frumos pridvor, în stil brâncovenesc,
în vreme ce interiorul este în stil moldovenesc.
Stilul moldovenesc de construcție este un stil care s-a
dezvoltat în timpul domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt,
este o creație originală a meșterilor moldoveni pentru ca-
se de locuit și biserici. Stilul moldovenesc de construcție
se află evidențiat în „Istoria arhitecturii românești”.
Înainte de 1996 Casa Ciomac Cantemir – 1800 – a
fost abandonată odată cu moartea inginerului Cante-
mir – ultimul locatar, fiind părăsită timp de șapte ani.
Nu se atingea nimeni de ea, fiind un monument de
patrimoniu. Era în pragul autodemolării, situație la
care s-a adăugat și acțiunea unor oameni care au dislo-
cat un perete și au furat tot ce se putea fura: sobe, uși,
ferestre, doar tavanul ce mai era bun. Încă a fost bine
că am mai putut găsi elemente de tavan lucrate în
„coadă de rândunică”, sigur, totul fiind din lemn. S-au
mai păstrat o clanță în formă de frunză, o ușă cu sticlă
în interior, dar și ușa de la intrare, toate servindu-ne
ulterior ca model pentru restaurare.
Această casă mi-a amintit de o întâmplare poves-
133
tită de tatăl meu care avea, tot în zona armenească, o

casă... părinții au plecat în refugiu, la Slatina, cu arhiva
Tribunalului – tata fusese grefier – iar când s-au reîn-
tors, au găsit casa cu ferestrele și ușile smulse, aseme-
nea casei Ciomac.
Când am văzut această casă pentru prima dată,
mi-am spus: „aceasta-i o valoare!”. Pridvorul brânco-
venesc și proporțiile desăvârșite m-au făcut să mă in-
teresez asupra acestei case. De ce era lăsată în paragi-
nă? Primul drum l-am făcut la Muzeul Județean de
Istorie, acolo primind informații de la domnul arhitect
Mihai Mihăilescu, specialist care a salutat ideea mea de
a cere casa de la Primărie pentru a o transforma într-un
Centru Cultural închinat lui Ștefan Luchian, unul din
geniile Botoșanilor, singurul care nu avea nimic de na-
tură să amintească de locul nașterii sau trecerea familiei
prin Botoșani. Domnul arhitect Mihăilescu a hotărât că
va executa proiectul gratuit.
După ce am primit o repartiție din partea Primă-
riei Botoșani, angajându-mă să restaurez casa cu bani
proprii și din sponsorizări, au urmat pașii care se refe-
reau la documentația casei – casă care nu avea acte –
le-am găsit ulterior la Arhivele Statului Botoșani, după
care am început documentația privind obținerea avize-
lor necesare de la Botoșani, dar și de la Ministerul Cul-
turii. Am primit un aviz de funcționalitate muzeistică
și un alt aviz pentru strămutarea statuii pictorului Lu-
chian la sediul Fundației. Mă rog, cu tenacitate am reușit
să aducem casa în legalitate deplină, arhitectul Mihai
Mihăilescu fiindu-mi mereu alături.
134
TRAIAN APETREI
Știți cum arăta casa când am preluat-o? Plină de

puieți de vișin înalți cât mine, pom lângă pom...
Consultând cartea doamnei Greceanu, am găsit
un desen din jurul anilor 1800, și am constatat că de la
intrarea de la portiță și până la intrarea în casă exista o
potecă, o cărare formată din pietre, pământ și iarbă...
am refăcut cărarea pe care, iată, se calcă și astăzi...
Apoi, cu societatea de construcții ROTCONI, cu
ajutorul unor jandarmi, am reușit să dislocăm o parte
din armătura veche a construcției, totul făcându-se
după proiectul arhitectului Mihăilescu.
Aș menționa că munca de restaurare a Casei, până
la acoperiș, cu bani proprii și alții din sponsorizări, așa
cum m-am angajat, a fost la fel de grea precum lupta
dusă cu oameni care nu doreau salvarea Casei.
Așteptând avizul pentru a începe construcția Ca-
sei, am descoperit că acesta a fost oprit „din motive de
litigiu”. M-am dus la București, am explicat cum stau
lucrurile și am venit cu avizul în mână. A fost una din-
tre piedici.
Casa Ciomac Cantemir a intrat în deplină legali-
tate prin avizele obținute, după care i s-a recunoscut
statutul de monument istoric, aspect care a făcut posi-
bilă finanțarea lucrărilor, în continuare, de către Minis-
terul Culturii.
Domnul Marius Rogojinschi, pe atunci director al
Direcției Județene pentru Cultură, împreună cu dom-
nul Ion Caramitru – ministru al Culturii – au trecut pe
la poarta noastră în drumul spre Casa Cerchez și au
intrat în curtea noastră, interesându-se de starea con-
135
strucției care ajunsese până la acoperiș. Impresionat de

eforturile noastre, domnul ministru ne-a întrebat de ce am
avea nevoie imediat pentru a continua lucrările? I-am
răspuns că... „Ne trebuie acoperișul, doar că în Botoșani
nu se bate draniță, așa cum era prevăzut în proiect”.
Ministrul ne-a promis că ne va da bani pentru acoperiș.
Și, destul de repede, chiar ne-a și dat bani pentru aco-
periș, ba și pentru lucrările interioare și exterioare. În
paranteză fie spus, în timp ce noi salvam un monument
istoric, un consilier local dărâma un monument istoric,
Casa Cerchez, și scăpa din două procese care îi fuseseră
intentate...
Odată terminată restaurarea Casei Ciomac Can-
temir, am pus bazele Fundației „Ștefan Luchian”. Ne-am
propus o serie de obiective, urmând să ne adresăm în-
deosebi tinerilor cu activități de aniversare și comemo-
rare a lui Ștefan Luchian, dar și obiective legate de arta
populară din zona Botoșanilor.
Specialiști ai Muzeului Județean de Istorie au fost
alături de noi, ne-au îndrumat în probleme legate de
prezentarea obiectelor pentru care aveam aviz de func-
ționalitate muzeistică, precum și pentru amenajarea
Camerei-atelier a pictorului Ștefan Luchian cu obiecte
care i-au aparținut și care au fost aduse aici de la ultimul
său domiciliu de la București.
Ionel Bejenaru ne-a pus la dispoziție o Fișă de obiect
pentru toate obiectele de patrimoniu aflate aici. A fost
înființată o Comisie de achiziții, Comisie al cărei pre-
ședinte al fost muzeograful Ionel Bejenaru. Tot dum-
nealui ne-a pus la dispoziție un material informativ
136
TRAIAN APETREI
privind viața socială din Botoșanii secolului al XVIII-lea,

dar și materiale – în copie – despre Ștefan Luchian.
Specialiști ai Muzeului Județean, înspre cinstea
lor, au găsit de cuviință să acorde ajutor unei Fundații
care abia de înfiripa.
Domnul profesor muzeograf Gheorghe Median a
organizat un concurs pentru voluntarii Fundației,
aceasta după ce, bineînțeles, voluntarii au participat ei
înșiși la câteva cursuri de inițiere, drept care voluntarii
puteau, în orice moment, să le vorbească vizitatorilor
despre obiectele existente în Casă. Tocmai în acest sens
am și adus în atenție acel motto aparținând lui Exupery,
„O colaborare a tuturor prin toți și prin fiecare”.
Cu elevi de la Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga” am
început să adunăm obiecte de artă populară din zona
Botoșanilor. Am amenajat o cameră cu astfel de obiec-
te, fiindu-ne alături muzeografa Steliana Băltuță, dar și
Niculina Andronache și chiar și o călugăriță care ne-a
donat un război de țesut vertical, la care se țes covoare
de dimensiuni mari.
În proiectele derulate, tinerii noștri au învățat să
țese pe gherghefe dar și pe războiul vertical. Avem și
toate piesele necesare unui război orizontal, pe stative.
Un alt atelier este cel care a fost condus de profesoa-
ra Adriana Ileana Jurma, pentru fete, dar și pentru băieți,
atelierul de vestimentație. Au fost Parade ale modei pe
Pietonalul Unirii și la sediul Fundației. Tinerii au fost
încurajați să creeze vestimentații moderne, dar având
ca punct de plecare motivul popular românesc.
În 2020, Fundația „Ștefan Luchian” a donat Mu-
137
zeului Județean de Istorie obiectele din casa pictorului

de la București, pentru Muzeul „Ștefan Luchian” din
Ștefănești. Acest mod de a proceda ni s-a părut a fi
deosebit de important.
Și dacă avem astăzi o cameră cu obiecte de artă
românească din zona Botoșanilor, un Atelier de țesut,
unul de vestimentație și unul de învățat tehnica icoa-
nei bizantine, ei bine, toate acestea se datorează profe-
sorilor îndrumători, specialist fiecare în domeniul său.
Cu toții au învățat lecția lui Luchian – de bunătate,
dăruire, lucru bine făcut. În fiecare atelier s-au înregis-
trat performanțe. La atelierul de pictat icoane în stil
bizantin profesorul și restauratorul de biserici Liviu
Marfievici s-a prezentat cu tineri la concursuri județene
de meșteșuguri artistice tradiționale, inclusiv la faza
națională de la Sibiu, unde au fost obținute numeroase
premii. Una dintre tinerele care au activat în cadrul Ate-
lierului, Ioana Zvâncă, este acum profesoară la Semi-
narul Teologic „Sfântul Gheorghe” din Botoșani, unde
îi învață pe viitorii preoți tehnica icoanei bizantine pe
lemn.
În 2018 s-a aniversat 150 de ani de la nașterea ma-
relui Luchian – reprezentant de seamă al artei moderne
românești. În Ștefănești, locul nașterii, nu se afla nimic
de natură să amintească de nașterea acestui geniu al
Botoșanilor.
Încă din 2009 am fost în audiență la patru preșe-
dinți de Consiliu Județean adresând memorii pentru a
se finanța reabilitarea clădirii vechiului Muzeu „Ștefan
Luchian” din Ștefănești. Pur și simplu nu se mai putea
138
TRAIAN APETREI
aștepta, clădirea era deosebit de degradată. M-am ales

doar cu promisiuni. Am scris la Guvernul României, la
compartimentul de Relații cu Publicul, rugându-i să
dea un telefon la Consiliul Județean pentru a se acorda
suma necesară restaurării clădirii vechiului Muzeu
„Luchian”. În același an s-a trecut la organizarea licita-
țiilor. A câștigat Societatea DOC – DOVA, cu dl Dani-
liuc director. Până în toamnă, lucrările de restaurare au
și fost terminate. Proiectul a fost realizat de arhitectul
Mihai Mihăilescu, dumnealui compartimentând clădirea
în funcție de nevoile de prezentare: o galerie cu lucrări
dedicate de artiști contemporani lui Ștefan Luchian, o
cameră-atelier a pictorului Ștefan Luchian având copii
după unele opere ale pictorului, dar și cu vitrine în
care sunt expuse lucrări biografice.
Tot cu ajutorul arhitectului Mihai Mihăilescu Fun-
dația noastră a așezat o placă de comemorare pe unul
din pereții vechii garnizoane din Ștefănești, unde tatăl
pictorului, maiorul Dimitrie Luchian, a funcționat în ca-
litate de comandant al Batalionului 3 de grăniceri. Placa
a fost realizată prin sponsorizare de către domnul Liciu
Sauciuc, de la Societatea MONUVIS, textul fiind com-
pus de arhitectul Mihăilescu: „...La 1 februarie 1868 se
naște Ștefan Luchian – o glorie a picturii românești”
Fundația noastră și-a dorit ca pe locul nașterii pic-
torului să fie așezată o stâncă comemorativă. Doar că
nu s-a găsit locul potrivit – casa în care s-a născut picto-
rul a fost bombardată în 1944. Arhitectul Mihăilescu a
decis ca stânca să fie așezată în parcul Muzeului „Ștefan
Luchian” din Ștefănești.
139
Domnul arhitect Mihăilescu a conceput și proiectul

parcului din fața Muzeului „Luchian”. Un loc central îl
ocupă bustul lui Ștefan Luchian – autor Marcel Gugu-
ianu – bust așezat de Muzeul Județean de Istorie. Stânca
cu scop comemorativ a fost așezată pe o latură a parcului.
Stânca a fost sponsorizată, transportată și montată prin grija
domnului Sorin Grindei. În parc au fost plantați copaci și
au fost montate bănci, totul într-o armonie desăvârșită.
În 1986, împlinindu-se o sută de ani de la nașterea
lui Ștefan Luchian, un grup de profesori de la Liceul din
Ștefănești a adresat Raionului Botoșani o scrisoare cu
câteva dorințe justificate: între acestea – Liceul din Ște-
fănești să poarte numele de „Ștefan Luchian”, o mare
personalitate a culturii române. Doar că la Revoluție,
numele pictorului a fost dat jos de pe frontispiciul clădi-
rii. Fundația „Luchian”, împreună cu conducerea lice-
ului și cu Primăria din Ștefănești au reușit să readucă
numele lui Luchian pe fațada Liceului – Hotărâre dată
de Prefectura Botoșani. Apoi, profesorii Liceului și-au
exprimat dorința să existe și o placă prin care să se fixeze
pentru eternitate faptul că aici, la Ștefănești, s-a născut
pictorul Ștefan Luchian. Această dorință a fost împlini-
tă de Fundația noastră cu ajutorul sponsorului Liviu
Sauciuc. Referitor la stânca montată cu sprijinul finan-
ciar al inginerului Sorin Grindei, noi spunem că, de
fapt, aceasta îl reprezintă pe Ștefan Luchian – artistul
care a fost asemenea unei stânci pe calea vieții.
Mulțumim tuturor instituțiilor care au fost alături
de noi, care au avut încredere în munca noastră și ne-au
sprijinit în îndeplinirea tuturor obiectivelor fixate. Au
140
TRAIAN APETREI
fost instituții din Botoșani, dar și din București – locul

unde pictorul a trăit de la 5 și până la 48 de ani.
La 140 de ani de la nașterea pictorului, Fundația
„Ștefan Luchian” a realizat următoarele:
– A fost bătută o monedă de argint cu valoarea
de 10 lei, emisă de BNR;
– A fost lansată o Medalie de argint emisă de Mo-
netăria Statului, cu chipul pictorului în basorelief;
– ROMFILATELIA a scos un întreg poștal pentru
Poșta Română;
– La sugestia Fundației noastre, Primăria Munici-
piului București – Direcția cimitirelor – a editat o Hartă
cu mormintele marilor oameni de cultură îngropați acolo,
aceasta după ce un grup de tineri de la Fundația noastră
pur și simplu nu a găsit în Cimitirul Bellu locul unde
este înmormântat pictorul Luchian;
– Am sugerat Primăriei Capitalei să schimbe nu-
mele Străzii Mendeleev, în „Ștefan Luchian”, pictorul
locuind în zonă. Ni s-a răspuns că în Sectorul 2 există
deja o stradă „Ștefan Luchian”;
– De asemenea, am propus Direcției de Turism
din cadrul Primăriei Generale a Capitalei, să organizeze,
la 150 de ani de la nașterea pictorului, un concurs de
biciclete, cunoscut fiind faptul că Ștefan Luchian a câș-
tigat un concurs cu „velocipedul” – strămoșul bicicle-
tei – pe ruta București – Giurgiu.
Aducem respectuoase mulțumiri membrilor fon-
datori ai Fundației „Ștefan Luchian”. În primul rând,
familiei Traian și Alexandrina Apetrei, care timp de pes-
te 20 de ani a fost permanent alături de noi la toate
141
activitățile, începând cu lansarea Statutului Fundației.

Domnul Traian Apetrei a scris în săptămânalul „Viața
Botoșanilor” despre fiecare etapă pe care o parcurgea
Fundația „Luchian”. Citez dintr-un articol scris de dl
Apetrei: „E greu de spus dacă Casa Ciomac este Muzeul
„Luchian” sau „Centrul de creație Luchian” (Viața Bo-
toșanilor nr. 83, 2-8 mai 2002)
Aducem mulțumiri respectuoase domnului profe-
sor Victor Foca, artist care, de mai bine de doi ani, îl oma-
giază pe Ștefan Luchian în chiar locul nașterii acestui
mare pictor. Dl prof. Foca a pavoazat culoarele Liceului
din Ștefănești la nivel de secol XXI, aceasta după ce ani în
șir aceleași spații erau o adevărată rușine pentru un pe-
rimetru școlar. Sigur, s-a văzut faptul că dl Foca are o
pregătire superioară de specialitate, el însuși fiind un
artist de valoare.
Și domnul prof. Victor Foca a fost alături de noi
încă de la constituirea Fundației.
De puțin timp, dl prof. Victor Foca a amenajat, în
clădirea vechii Primării din Ștefănești, un Atelier pentru
tinerele talente. Dumnealui și-a mai propus să itinereze
o expoziție de artă plastică prin diferite localități din
preajma Ștefăneștilor.
Vreau să precizez că una din metodele educației
artistice plastice o constituie metoda expozițiilor. În
cariera sa, dl Victor Foca a folosit această metodă frec-
vent – în Botoșani, pe Pietonalul Unirii au putut fi văzu-
te expoziții organizate de dl Victor Foca, cu lucrări ale
elevilor, dar și ale domniei sale. Dl Foca a avut nume-
roase expoziții și în străinătate.
142
TRAIAN APETREI
La Ștefănești, dl Foca a organizat o expoziție cu

lucrări ale elevilor, în fața Primăriei, manifestarea folo-
sind metode moderne de expunere, lucrările plastice
omagiindu-l, cum se cuvenea, pe Ștefan Luchian.
Domnul profesor, cu dragoste pentru munca di-
dactică, cu respect infinit pentru personalitatea picto-
rului Ștefan Luchian, a făcut majoritatea covârșitoare a
evenimentelor cu bani proprii și cu eforturi – inclusiv,
fizice – impresionante.
Respectuoase mulțumiri datorăm conducerii Fun-
dației „Ștefan Luchian“ din Botoșani domnului prim
vicepreședinte Dan Lucan, vicepreședintei Georgeta Iulia
Popa, domnului Mihai Popa, membru fondator încă de
pe când nu avea buletin, pentru ca mai târziu să ajun-
gă președinte al Fundației pentru o perioadă de cinci
ani. Mulțumiri pline de respect pentru doamna notar
Reta Aniței, care a susținut premiile tinerilor partici-
panți la concursurile naționale organizate de Fundația
noastră pentru Liceele de artă din țară, doamna Reta
Aniței sprijinindu-ne și în elaborarea documentelor
Fundației. Mulțumiri exprimăm pentru doamna Ileana
Jurma precum și pentru dl Liviu Marfievici.
Fundația noastră are obligația morală – sigur – și
cea decurgând din Statut – de a păstra și conserva Casa
Ciomac Cantemir, inventarul acesteia, trăsura din seco-
lul al XIX-lea. În exteriorul Casei Ciomac se află statuia
pictorului Ștefan Luchian, lucrare monumentală exe-
cutată de Marcel Guguianu.
Ne vor sta permanent în atenție cunoașterea vieții
și operei marelui Luchian, răspândirea – în țară și în
143
străinătate – a frumuseților pe care le-a fixat pe pânze

„Pictorul florilor”. Reputatul critic Petru Comarnescu
scria: „Anemonele (1908) ca și Autoportretul cu pensula
în mână fac parte din marile tablouri ale lumii – o spun
specialiști de peste tot”.
„Un zugrav” este considerat cel mai reușit auto-
portret psihologic din lume”. (Conducerea Muzeului
Luvru din Paris). Tot la Paris, în perimetrul aceluiași
imens muzeu pomenit, ființează și un Atelier de învățat
portretul. Acolo li se prezintă cursanților, pentru înce-
put, lucrarea, în copie, desigur, „Un zugrav”, aparținând
lui Luchian. (Informație furnizată de prof. Cicerone
Cojocaru).
Ceea ce este important în activitățile noastre, ale
Fundației „Ștefan Luchian”, este faptul că tinerii, cunos-
când și lucrând în zona artei populare – care stă la baza
artei culte – și creează sub semnul marelui Luchian,
cunoscându-i viața și creația, împărtășesc iubirea pentru
oameni, pentru peisajul românesc, pentru frumos și
echilibru, toate acestea conducând la formarea perso-
nalității lor viitoare. De aceea spun că: mă înclin în fața
celor care îl iubesc pe blândul Luchian!
Aglaia Corneanu
Președinta Fundației „Ștefan Luchian” Botoșani
144
TRAIAN APETREI
– Deși te-ai născut în Prahova, te socotești a fi botoșă-

nean sută la sută... Sau, o fi vorba, mai degrabă, de perceperea
spațiului spiritual...
– Sunt pământean al spațiului românesc. Am sen-
timentul că m-aș simți bine oriunde. Sunt în Botoșani
din 1972, când aveam 23 de ani. Am fost repartizat la
Casa Memorială „Nicolae Iorga”, gândind, în același
timp, că mă voi specializa în cunoașterea și valorifica-
rea – atât cât se poate – a ceea ce a însemnat Nicolae
Iorga. Dar a venit, între timp, dispoziția ca în fiecare
județ să fie organizat un muzeu județean, cu o ilustrare
a istoriei locurilor din preistorie și până în contempo-
raneitate. Așa se face că am fost transferat de la Casa
Iorga la Muzeul Județean Botoșani, unde am lucrat până
în 2014, când m-am pensionat.
– A fost, în această carieră de mai bine de 40 de ani și un

moment de vârf: primirea Premiului Național de Istorie
„Nicolae Iorga”...
– Momentul de vârf al carierei... eu, ca om și ca ab-
147
solvent de facultate, simt și altceva, și un alt moment im-

portant... când s-a decis înființarea Muzeului județean,
de fapt s-a primit o clădire minunată, pe strada Unirii,
dar care nu avea nici o dotare specifică. Mie mi s-a dat
să fac partea de istorie contemporană a muzeului – și
nu aveam pentru această misie nici măcar o hârtie. Nu
eram botoșănean, nu știam tradițiile de aici, venind de la
Casa Iorga știam doar despre Iorga... A fost un moment
extraordinar al carierei, în care a trebuit să fac, în doar
trei ani, acea secție de istorie contemporană. Am învă-
țat meseria „pe front”, ca să zic așa, context în care m-am
făcut muzeograf. Și-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a
oferit această șansă care, e adevărat, m-a disperat în
acele momente. Atunci am învățat ce înseamnă să fii
muzeograf, cum trebuie să vorbești cu vizitatorii, cum
să cauți documente, cum să le valorifici. Muzeul a fost
inaugurat în decembrie 1977 și în acel moment eu
aveam lecția făcută, iar secția aceea era impecabilă.
– Insist și asupra primirii Premiului Național...

– Acest Premiu mă bucură foarte mult și dintr-un
motiv foarte personal. Eu vin dintr-o zonă în care nu-
mele lui Iorga este foarte cunoscut. M-am născut în
Nucșoara de Jos, de lângă Vălenii de Munte, un loc aflat
la doar 12 km de spațiul în care Iorga a stat 40 de ani,
până înspre sfârșitul vieții. Toată lumea de acolo îl cu-
noștea pe Iorga și toată lumea îl vedea pe Iorga condu-
cându-și cursanții de la Universitatea Populară către
un sat din apropiere, la o biserică străveche. El, Iorga,
discuta cu bătrânii satului, localnicii îl venerau...
148
TRAIAN APETREI
Să mai readuc în atenție un amănunt... unchiul meu,

care era profesor de istorie în satul în care trăiam, avea o
bibliotecă pe care o urcase în podul casei. Nu înțelegeam
de ce... Doar că noi, copii fiind, am urcat în podul respec-
tiv și am găsit acolo niște reviste – Revista istorică –
era revista lui Iorga. Am vrut să le iau, doar că unchiul
m-a văzut și mi-a cerut, pe de o parte, să pun revistele la
loc, iar pe de altă parte, să nu spun nimănui de reviste.
Era vremea în care nu se putea vorbi despre Iorga. Și
el și alți intelectuali români, erau puși la index... Mi s-a
părut ciudată această interdicție... Dar atunci mi-a în-
colțit dorința de a vedea, chiar și așa, doar din reviste,
cine este acest Iorga despre care nu se poate vorbi.
M-am apropiat de Iorga văzând, mai întâi, Muzeul
de la Vălenii de Munte. Apoi, student fiind, la lucrarea
de licență am ales un subiect în care am folosit foarte
mult scrierile lui Iorga – era vorba de relațiile Țărilor
Române cu Polonia și Habsburgii – Iorga a scris mult
despre acestea – pentru ca la absolvirea facultății să
ajung la Casa Iorga din Botoșani... mi-am zis eu că nu
chiar întâmplător s-au petrecut lucrurile în acest fel...
Am fost pe urmele acestui om care trebuie cunos-
cut până în profunzimea operei... Nu se știa mai nimic
despre relațiile lui Iorga cu locuitorii zonei, ai Botoșa-
nilor, ai județului. Eu am făcut o cercetare care a durat
vreo 12-13 ani, la Biblioteca Academiei Române, unde
există colecția de scrisori ale lui Nicolae Iorga – vreo
100.000 de scrisori pe care le-am trecut prin mână, chiar
pe toate și din care am extras cam 200 – cu care am făcut
o carte prin care am luminat un aspect: ce a însemnat
149
Iorga pentru Botoșani. Că nu se știa decât aceea că Iorga

a fost aici la Universitatea Populară, că a venit și a con-
ferențiat de vreo câteva ori. Ori, Iorga a făcut extraor-
dinar de multe fapte pentru Botoșani. Iar când s-a pus
problema premierii unui volum care să evidențieze con-
tribuțiile lui Nicolae Iorga la viața comunității de aici,
am primit acest important Premiu care, sigur, mă ono-
rează și pe care, sincer spus, nu-l așteptam. Eu doar
făcusem un lucru corect, în limitele meseriei mele.
– Specializat în istorie contemporană fiind, sigur, poți

formula opinii pertinente și asupra vremurilor pe care le
trăim, dincolo, însă, de evoluția unui partid sau altul...
– Cred că noi am pornit, din 1990, pe o pantă gre-
șită. Am considerat că trecem în rândul țărilor demo-
crate doar copiind modele, încercând să ne adaptăm
unui tip de societate – de felul celei americane, even-
tual – doar că nu am făcut chiar ceea ce trebuia.
Americanii, englezii, germanii fac tot ceea ce pot
pentru a ridica importanța națiunilor lor. Că ei sunt cei
mai buni, că strămoșii lor sunt cei mai străluciți, că „noi
am făcut tot ceea ce este mai bun, voi, contemporanii, trebu-
ie să mergeți pe urmele noastre!”. Dar noi, românii, ce am
făcut? Noi am distrus toate miturile! Nu mai avem nici
un mit! Nici Ștefan cel Mare, nici Mihai Viteazul, nici
Eminescu... Totul este o bălăcăreală. Hai să vedem ce
se face cu „Zilele Eminescu” la Botoșani... O bășcălie,
parcă îți este și jenă să te mai duci la manifestări...
Cum se promovează, cum se premiază oamenii acolo...
Școala nu a mai fost ceea ce trebuia! În școală se
150
TRAIAN APETREI
promova idealul național, se promova naționalismul și

nu în sensul obstrucționării altora, ci doar pentru a ști
bine prin ce ești român. Nu vrem să-i îndepărtăm pe
alții, dar trebuie să știm prin ce ne individualizăm ca
români. Cărțile editate în această perioadă au fost vă-
duvite de aceste trimiteri literare la ceea ce înseamnă
românul. Nu mai vorbesc de cărțile de istorie care, pur
și simplu, au fost distruse aproape. Lipsesc pasajele din
care să înțelegem, totuși, ce au făcut românii... că n-au
fost chiar nimeni în această zonă a Europei, că n-am pu-
tut fi islamizați... Turcii n-au putut să ne îngenuncheze
pentru a-și construi moschei peste tot... Ba încă i-am
obligat prin Capitulații, să nu intervină din acest punct
de vedere. Ori, acum noi am acceptat orice. De ce?
Multe s-au mai stricat în țara asta! Dar cel mai
mult s-a stricat clasa politică: O națiune este condusă,
totuși, de oamenii cei mai competenți, care au știință și
conștiință. Ori, la noi partidele și-au racolat tot felul de
oameni, cu tot felul de interese, fără să țină cont de
cultură, de educație, de performanță... Dacă ești mem-
bru de partid, ai acces oriunde vrei. Carnetul de partid
deschide uși... Totul se face în numele unui interes de
partid și nimic altceva nu mai contează.
Familia nu mai este, nici aceasta, ceea ce a fost. Ti-
nerii nu mai sunt îndemnați să se căsătorească, să facă
prunci, să ducă mai departe numele unei familii. Se stă
într-o relație cinci ani, apoi într-o altă relație șapte ani...
Familia s-a degradat și datorită plecării peste ho-
tare a unor componenți ai acesteia. Îmi aduc aminte cum
președintele Băsescu îndemna românii să plece, să le fie
151
bine acolo unde se duc. Dar de ce să nu ne fie bine aici, că

avem cu ce, că România este o țară cu multe posibilități,
unde s-ar putea găsi de lucru pentru toată lumea?
Impresia generală? Nu-i pasă nimănui de ceea ce
se petrece în această țară!
– Mi se pare că economicul este așezat mai înspre coada

listei cu priorități. Facem orice, festivaluri, conferințe, reuni-
uni, așteptăm investitori, dar la modul efectiv se produc puține
bunuri în țară, deși ni se povestește despre creșterea specta-
culoasă a PIB-ului. N-a mai rămas nimic din acel „Prin noi
înșine” al spiritului liberal de la începuturi...
– Eu am mizat întotdeauna pe liberalism. Pentru
că acest curent de gândire a venit cu idei inovatoare, cu
ideea capitalului românesc, cu participarea individuală.
Nu înțeleg nicicum de ce opoziția nu lasă să se meargă
mai departe măcar cu părțile bune dintr-o guvernare.
La noi, dacă pică un guvern, următoarea conducere va
zice „Nu!” la tot ceea ce a făcut conducerea preceden-
tă. Și așa se face că mereu o luăm de la început. Iar lo-
cuitorii din Moldova sunt primii perdanți ai acestei
conduite. Când a fost să se piardă din teritoriu româ-
nesc, s-a pierdut Bucovina, Basarabia... Moldovenii pot
trăi oricum, nu se construiește mai nimic pentru ei,
nici șosele, nimic! Dar, facem ceva, totuși, în Moldova..
universități de tot felul... „Medicina” de la Iași va face o
filială și la Botoșani... Și iată cum fără știință și conști-
ință vor ieși medici și fel de fel de alți profesioniști cu
patru masterate dobândite într-un an și care vor avea
doctorate la 28 de ani. Vor fi absolvenți care se vor so-
152
TRAIAN APETREI
coti formidabili, însă, în realitate, nu vor ști mai nimic.

Și uite așa se face mai mult rău decât bine!
– Poate trăi o societate fără un ideal?

– În România s-a întâmplat ceva: oamenii care au
ceva de spus, sunt oameni care nu au preocupări eco-
nomice. Ei sunt profesori, juriști, fel de fel de profesio-
niști, dar care nu au abilități de organizare efectivă a
producției de bunuri și servicii. Paradoxul este urmă-
torul: cei care știu să facă ceva, nu sunt chemați în po-
ziții de decizie și, fie vorba, nici nu se mai duc, pentru
că dacă vrei să spui ceva, trebuie să fii membru al unui
partid – drept care locurile respective de decizie sunt
ocupate de oameni nepotriviți profesional domeniilor
respective dar care, spuneam, au sprijin politic.
Evident, suntem într-o fundătură și nu știu cum
vom ieși din ea! Pentru că nici nu se vrea o clarificare.
Să vă mai spun un fapt: am avut câteva intervenții
pe tema Centrului vechi al Botoșanilor. Centru care este o
bijuterie. Nimeni, nici un consilier nu a avut nicio reacție.
Nimeni din Consiliu nu vorbește. Este nevoie doar de
oameni care tac și reacționează doar după ce primesc
indicații de la liderii de grup. Nimeni nu-și îngăduie
nici o idee, nici o părere. Cum să meargă țara asta înain-
te cu oameni care tac?
– Or fi având românii mai multe metehne decât alte nații?

– Nu! Românii sunt niște oameni extraordinari,
cuminți, pașnici. Sunt și extreme! Doar că România nu are
un proiect de țară! România nu știe încotro merge! Mulți
153
sunt bezmetici, habar nu au care-i deosebirea dintre PNL

și PSD... Nu se face educație în familie, în școală. Mer-
gem, spuneam, cuminți, încotro suntem conduși...
– Nu cumva se face cam multă politică în România?

– Am fost în câteva rânduri în Franța, la niște
prieteni. Ei plecau dimineața la serviciu, iar noi rămâ-
neam acasă și ce să faci, ne uitam la televizor. Pe 100 de
canale nu am văzut nici o emisiune de politică. Ori, la
noi, din zori și până-n noapte, se fierbe piatră scumpă,
cum se zice, pe politică... aceeași oameni vorbesc fără să
spună ceva. Când partidele dezorientează, când presa
este partizană, când familia nu-și face simțită prezența,
când școala nu funcționează, cum să se mai adune na-
ția pentru o cauză comună? Oamenii nu mai știu ai cui
sunt, de ce sunt, încotro se duc!
– În astfel de condiții, care o fi gustul vieții pe care-l per-

cepe cetățeanul George Median?
– Se simte faptul că tot mai mulți preferă să se în-
toarcă la lucrurile vechi și adevărate, stabile, la vremurile
în care, totuși, mai puteai să spui ceva... În ziua de azi
este absolut hazardant să vorbești. Istoricul, oricum, nu
mai este considerat, ca altădată, înțeleptul unei națiuni.
Ar fi chiar mai bine, ca el, istoricul, să nu mai fie, pentru
că acest profesionist aduce aminte de ceea ce a fost. Și
dacă aduce aminte de ce a fost, nu-i bine. De ce să explice
istoricul de ce suntem români? La putere-s alte vorbe:
„Noi suntem europeni!” sau „Suntem cetățeni ai universului!”
Este o dramă ceea ce se petrece acum. Pur și simplu nu
154
TRAIAN APETREI
văd cine ar mai putea opri acest curs al lucrurilor. Și asta

pentru că lipsește, pregnant, un consens național. Noi
facem din toate circ, deturnăm atenția opiniei publice de
la lucrurile cu adevărat importante. Românii nu au înțe-
les lecția democrației. Extremele se cuvin date deoparte.
Ori, noi, în numele democrației, acceptăm orice. Noi,
românii, avem o cu totul altă structură decât învolbura-
rea în care suntem împinși de forțe de deasupra noastră.
Poate că vor reveni acasă măcar unii din cei care au
plecat – unii cu expertiză profesională, alții – chiar cu
capital – și poate că ei vor reuși să ne reașeze în ceea ce
este normal în viața socială!
155
TRAIAN APETREI
F aptul că Revoluția din Decembrie 1989, de la

Botoșani, s-a derulat într-un mod cu totul
pașnic este urmarea, sigur, a unui dar făcut de Dum-
nezeu, dar și a unor calități cu totul deosebite probate
atunci de câțiva oameni – militari, de profesie – și pe
care – îmi spunea unul dintre ei, nu i-a întrebat nimeni,
nicicând în cei 32 de ani scurși de atunci, cum a fost, cu
adevărat, în linia întâi?
Am purtat o discuție cu coloneii în retragere
Gheorghe Timofti și Emil Dângeanu, localnici cu mari
responsabilități în acele zile în care poziționarea arma-
tei – alături de popor sau în slujba puterii – era esențială
pentru conturarea victoriei poporului român asupra dic-
taturii, poziționare care, să nu uităm un fapt important,
militarii – de la soldat, la ministrul apărării – depusese-
ră un jurământ de credință și slujire necondiționate.
Din capul locului, am convenit cu interlocutorii
mei ca opiniile exprimate să fie făcute cu totul în nume
propriu, fără să fie angajate în vreun fel armata română
sau structurile politice și administrative – fie acestea
de nivel național sau local.
159
O spun cu sinceritate deplină, i-am contactat pe

acești factori de decizie fiind pe deplin convins că stăpâ-
nirea de sine pe care au probat-o domniile lor în acele
momente, echilibrul sufletesc, perceperea subtilă a
evenimentelor care se succedau cu repeziciune, profe-
sionalismul, numeroase „mici, mari mănunte” stăpâni-
te dincolo de pornirile emoționale inerente unor astfel
de momente, au făcut ca Revoluția de la Botoșani să fie
cu totul pașnică, revoluționarii cu drepturi și privilegii
fiind un „produs” al cuvântărilor înflăcărate rostite din
vreo două balcoane și nu luptători printre tancuri și
baricade!
Întăresc, avem a mulțumi Cerului pentru faptul că
schimbarea de regim de atunci a decurs, la Botoșani, în
mod pașnic, fără morți și răniți, doar cu vreo două gea-
muri sparte la județeana de partid și vreo câteva pancar-
te aruncate de pe frontispiciul aceluiași sediu.
– Așadar, domnule colonel (r) Gheorghe Timofti, cum

explicați faptul că la Botoșani armele au tăcut chiar și
atunci când trăgea să moară un regim față de care militarii
juraseră credință fără condiționări de nici un fel?
– În Decembrie 1989 eram locțiitorul Comandantu-
lui Regimentului 33 Mecanizat. Aveam pe atunci gradul
de maior.
Aș porni cu rememorarea cu ceva timp înainte de
1989, pentru că Revoluția nu a pornit pe un teren gol.
„Ceva” se simțea în atmosfera care era, și asta în special
la nivelul conducerii statului. Începând cu a doua jumă-
tate a anului 1989 se dăduse ordin pentru a se asigura
160
TRAIAN APETREI
permanent comanda în unitate. Un locțiitor al coman-

dantului asigura continuitatea la comandă în unitate.
S-a coborât cu asigurarea continuității la comandă până
la nivel de batalion, iar începând de prin septembrie se
asigura continuitatea și la nivel de companie. Atunci se
trecuse la săptămâna redusă de muncă, iar ultima sâm-
bătă din decembrie urma să fie liberă. În noaptea de
vineri spre sâmbătă au fost chemați în unitate coman-
dantul, locțiitorii și ofițerul care răspundea de mobilizare.
Noi nu primeam nici un fel de informații despre ceea ce
se petrecea în țară. Și atunci, am dat telefon la eșalonul
superior, la Divizie, la Iași, și am întrebat despre situația
ivită? Răspunsul a fost: „Rămâneți acolo și așteptați or-
dine!” Și atunci am făcut și noi ceea ce făcea toată lumea:
ne-am informat de la „Europa liberă”, fără să luăm însă
informațiile acelea drept literă de lege. Și pe acolo se
transmiteau informații denaturate.
Duminică dimineața, pe 17, s-a dat alarma și au
revenit toți militarii în cazarmă. Cu aproximativ trei
săptămâni înainte au încetat toate detașările militarilor
în economia națională, aceștia revenind în unități. Pe
atunci armata era pe mai toate șantierele de proporții, în
agricultură, la Canal. Din 1971, de când eu am venit în
unitate, nu am mai văzut la un loc atâția militari. Erau
peste 3000 de oameni. Pe atunci, în unitate erau peste
500 de cadre militare, plus soldații și angajații civili. La
mobilizare, se mai formau încă două regimente.
Comandantul unității a fost chemat la comitetul
județean de partid și, într-o videoconferință, Nicolae
Ceaușescu a dat ordin să fie patrule pe străzi, să se tragă
161
în cei care nu se supuneau somațiilor. Nu erau permise

grupuri formate din mai mult de doi oameni...
Tocmai venise prim-secretar Elena Nae. Dumneaei
a dat ordin ca și gărzile patriotice să primească armament
cu muniție de război. Eu i-am sugerat comandantului să-i
propună tovarășei prim să nu distribuie armament și
muniție pentru că, cel puțin deocamdată, în județ era li-
niște. Noi nu cunoșteam toți oamenii din gărzile patrioti-
ce și se putea ajunge la incidente nedorite.
S-a dat ordin să se facă adunări în întreprinderi –
dar și în unitățile militare – în care să ne arătăm dezapro-
barea față de evenimentele de la Timișoara... Se dăduse
alarma de luptă, toți militarii aveau armament și muniție.
Se dăduse ordin să se strige „Ura!” în momente potri-
vite din discursurile care se rosteau. Noi am susținut că
nu prea era cazul să exprimăm sentimente pe care nu le
trăiam în acele clipe... Venise ordin să vorbească în adu-
nări un comandant de batalion, un comandant de com-
panie, un militar din Timișoara sau, mă rog, din zonă, și
un angajat civil. Pe vremea aceea, ordinele se respectau...
dar fără strigăte de „Ura!” și fără momente de entuzi-
asm... se dorea combaterea a ceea ce se petrecea la Ti-
mișoara...
Tehnica de luptă era scoasă la punctele de adunare.
Fiecare militar avea asupra lui norma de muniție pentru
o zi. Important pentru evaluarea cât mai corectă a situa-
ției – cei mai mulți militari erau neinstruiți, ei atunci
veniseră de la munca în economie. Celor mai mulți le
lipsea instrucția necesară. În rândul cadrelor se simțea
și o atmosferă de frică. E ușor acum să întrebi pe acei
162
TRAIAN APETREI
militari de ce nu au trecut din primele momente de

partea populației? Dar, când s-a anunțat că ministrul
Milea a trădat și s-a sinucis, s-a ivit deja un mare semn
de întrebare. Am adunat atunci numai cadrele și, îm-
preună cu comandantul, am adus la cunoștință starea
reală de lucruri, pentru că în mediul de atunci nu prea
circulau informațiile. De altfel, comandantul a decis că
va fi permisă doar informarea oferită de televiziunea
națională și de radioul public. Nu a trecut prea mult
timp și s-a dat Comunicatul prin care se anunța fuga
lui Ceaușescu. Era vestitul Comunicat dat de Dinescu,
Caramitru și cei care mai erau acolo...
Să revenim puțin... Pe 22 dimineața, înainte de a se
da Comunicatul că Milea s-a sinucis, am primit o infor-
mație că va fi organizată la Botoșani o mare adunare în
fața consiliului județean, actuala Prefectură. La ora 13,00
urmau să vină oameni din marile întreprinderi din Bo-
toșani, din multe alte unități de producție. Se vorbea de
un număr foarte mare de participanți. Au fost adunate
din nou cadrele militare și s-a dat ordin ca acestea să
fie permanent printre militari. Noi aveam trimise în
oraș patrule înarmate, trimise acestea încă din momentul
în care se dăduse alarmă de luptă. Aceste patrule au fost
rechemate în cazarmă. Nu erau telefoane performante
și nici stații de radio suficiente. În unitate, toate aparatele
care aveau nevoie de baterii erau, practic, uzate moral și
fizic. Pur și simplu, lipseau bateriile și acumulatorii...
La un moment dat, a venit în unitate domnul Feo-
dorov și l-a rugat pe comandant să vină la adunarea din
fața consiliului județean și să precizeze în discursul dum-
163
nealui care este poziția armatei. Comandantul i-a răspuns

că nu poate lăsa, în astfel de momente, comanda altui
cadru, și m-a trimis pe mine în piață, la acea adunare.
Când am ajuns, se vorbea din balconul teatrului cu
ajutorul unei stații portative. Cred că erau adunați acolo
peste zece mii de oameni. De ce avansez această cifră?
La ultima vizită a lui Ceaușescu la Botoșani, eu am fost
comandantul gărzii care a dat onorul și raportul și
atunci s-a apreciat că au fost peste zece mii de oameni în
piață. Iar acum erau și mai mulți...
Când am apărut acolo, deja se striga „Armata e
cu noi!”
Între timp, s-a montat o stație de amplificare și în
balconul comitetului județean de partid. Am intrat în se-
diu, erau câteva geamuri sparte, volume ale lui Ceau-
șescu aruncate pe jos... În birou la prim-secretar era Elena
Nae, secretari ai comitetului județean, șeful securității,
col. Mija și șeful inspectoratului de miliție, col. Dia-
mandescu. Toată lumea dorea să audă poziția armatei.
În acel cadru, eu am spus că „Armata este alături
de popor și nu va trage în popor!” Am explicat că
avem patrule înarmate care vor trebui să nu fie provo-
cate. Și asta pentru că un militar înarmat nu va preda
arma, ci o va folosi dacă va fi forțat de împrejurări...
– Domnule colonel, ați primit, în acele momente, vreun

ordin pentru a urma o conduită anume sau ați acționat după
cum v-a îndrumat propria conștiință, propriile sentimente?
Să nu se uite, aveați depus un jurământ... Ce se petrecea atunci
în sufletul dumneavoastră, că numai ușor nu era de decis?...
164
TRAIAN APETREI
– Când s-a împușcat Milea, am dat telefon, cum

v-am și spus, pentru a întreba ce se petrece? Ni s-a răs-
puns să așteptăm, să vedem ce se va întâmpla... Am în-
trebat și asupra felului în care va trebui să acționăm după
fuga lui Ceaușescu? Ni s-a răspuns să procedăm după
cum ne îndeamnă conștiința... Cumva, ni s-a dat frâu
liber. E adevărat, acestea erau convorbiri telefonice și
nu ordine scrise...
– Deci, aveți meritul deosebit că, în acele secunde ho-

tărâtoare, fără să vă fi consultat cu comandantul, ați ales
calea alăturării de populația care aștepta cu sufletul la gură
poziționarea armatei...
– Ca să înțelegeți și mai în amănunt tensiunea
uluitoare din acele momente, am să vă spun că în clipa
în care am luat microfonul în mână, în balconul jude-
țenei de partid, s-a apropiat de mine un individ care
mi-a spus: „Securiștii au otrăvit apa în Botoșani!” Am
prelungit momentul până să rostesc la microfon pri-
mele cuvinte și l-am întrebat pe acel om de unde are
informația respectivă? Mi-a răspuns că a văzut la Cas-
telul de apă indivizi cu două canistre. Am cerut preci-
zări... „Cine erau indivizii respectivi? Cine a stabilit că
în canistre era otravă?” Vă dați seama în ce situație mă
aflam? Se scurgeau fracțiuni de secunde, secunde,
mulțimea putea interpreta întârzierea intervenției me-
le la microfon ca pe o indecizie a armatei... Ce-ar fi în-
semnat ca eu, militar în uniformă, să transmit popula-
ției din fața mea o asemenea informație? Am ales să nu
preiau acea informație și am spus, în uralele mulțimii,
că armata va fi alături de popor.
165
– Ați ales, în acele secunde, un alt curs al istoriei, ați

avut curajul de a proceda în alt mod decât cel la care vă
obliga jurământul. A fost curaj? Clarviziune? Destin? Înțe-
legere a cursului evenimentelor? Ați ales, pentru botoșă-
neni, alternativa păcii, a unei Revoluții pașnice, ceea ce nu
s-a petrecut chiar peste tot în țară...
– Am plecat din Piața orașului după care am
oprit o mașină – pentru că pe atunci, dacă erai îmbrăcat
în uniformă militară, toată lumea te respecta – și m-am
dus la unitate. S-a decis să trimitem din nou patrule în
oraș. La adunarea din Piața orașului a dorit să vorbeas-
că și colonelul Diamandescu. Doar că lumea l-a respins
cu huiduieli și nu a mai vorbit.
Către seară, comandantul unității a fost chemat de
către Consiliul Frontului care se forma atunci și a fost
cooptat și dumnealui în Consiliul respectiv. Comandan-
tul unității era maiorul Constantiniu. În oraș era un vid
de putere, singura autoritate care a funcționat atunci,
preț de câteva zile, a fost armata.
S-a constituit Frontul Salvării Naționale, a fost adus
de acasă profesorul Petrea Curcă... Noi i-am asigurat paza
personală cu ofițeri... Dumnealui, după ce a trecut prin ce
a trecut, era foarte suspicios, era speriat, spus mai direct.
În seara zilei de 22 decembrie ni s-a cerut să pre-
luăm unitățile Ministerului de Interne. Domnul Dân-
geanu a preluat acest domeniu, fiind și comandant al
Regimentului care se înființa la mobilizare. Practic, și
Miliția și Securitatea au trecut în subordinea domnului
Dângeanu. Cert este că până în luna martie, noi nu am
166
TRAIAN APETREI
plecat din cazarmă, deși locuiam în Botoșani și aveam

familii pe care le mai vedeam preț de câte o oră la cine
știe câte zile...
La o vreme, în patrulele noastre am luat și câte un
milițian. După care Miliția, devenită Poliție, a organizat
patrule proprii, dar care aveau în componență și câte
un soldat.
Au mai fost situații deosebite în unele comune din
județ, când au fost ocupate primării... Au fost și mici
revolte... S-a dat telefon la noi, am trimis ofițeri acolo și
toate nemulțumirile au fost aplanate.
Prin măsurile luate, la un moment dat împreună
cu unități ale Ministerului de Interne, au fost evitate
incidentele în care să moară oameni, așa cum s-au mai
petrecut lucrurile prin alte zone din țară.
Stăruie întrebarea dacă la Botoșani a fost sau nu
Revoluție?
A fost Revoluție – și asta pentru că s-a schimbat
regimul politic de până atunci. Doar că prin măsurile
luate de noi nu au fost victime!
Dar, s-a petrecut un adevărat război de dezin-
formare. Pe circuitul nostru militar am primit telefoa-
ne prin care eram atenționați că ne va ataca Batalionul
de securitate de la Fălticeni. Iar ei, cei din Fălticeni, au
primit telefoane că vor fi atacați de noi, din Botoșani.
Am primit telefoane conform cărora Aeroportul
de la Suceava – pe care noi îl apăram cu un batalion –
urma să fie atacat. Dacă la București s-a petrecut acel
regretabil masacru în fața Aeroportului – și asta pen-
167
tru că nu s-a respectat itinerarul de deplasare – la noi

nu s-a petrecut nici un incident, chiar dacă am trimis la
Suceava și tancuri...
Sigur, nu a fost totul chiar atât de simplu... când ni
s-a spus că vom fi atacați de batalionul de la Fălticeni –
care avea și o subunitate anti-tero – noi i-am „așteptat”
la Gară în poziție de tragere, inclusiv de pe acoperișu-
rile din zonă...
În acest moment intervine în discuție și col (r)

Emil Dângeanu:
– O amplă desfășurare de forțe s-a petrecut și

atunci când ni s-a spus că vor veni teroriști care, în
acele momente, se aflau la Adjud. Dl Constantiniu l-a
sunat la telefon pe comandantul de acolo, ofițerul res-
pectiv răspunzând că au informații conform cărora
noi, de la Botoșani, îi vom ataca pe ei...
Revine în discuție col. (r) Timofti:
– Acțiuni teroriste nu înseamnă doar vederea

unor „mascați” cu cuțite între dinți și îmbrăcați în haine
negre! Zvonul cu otrăvirea apei la Botoșani a însemnat,
de fapt, tot terorism. După ce am vorbit în Piața orașului,
un domn a luat microfonul și a urlat: „Dragi botoșăneni,
securiști criminali au otrăvit apa!” Și atunci, mai toți
participanții la demonstrație s-au repezit către casele lor,
aveau familii și copii de protejat. În Piață au mai rămas,
din zece mii de participanți, câți erau la început, doar
168
TRAIAN APETREI
vreo două mii... Deci, nu a fost vorba chiar de o acțiune

nevinovată, negândită!...
Ulterior, în discuții cu coloneii Diamandescu și Mija,
am aflat că la Hotelul „Rapsodia” era un spațiu în care se
aflau trupe înarmate și, dacă s-ar fi vrut să se acționeze
asupra celor adunați în Piață, masacrul era foarte posibil...
Cu ceva timp înainte de decembrie 1989 oameni
de la securitate au venit la noi, la unitatea militară, și s-au
pregătit pe pista de călire fizică și psihică... era o grupă
de luptă anti-tero. Ulterior, ei ne-au spus: „Domnilor, noi
știm totul, inclusiv locurile prin care se poate pătrunde
în unitatea militară. Doar că nu am avut asemenea in-
tenții, crearea unui conflict între militari și cadre ale
Ministerului de Interne!”
Spre deosebire de noi, militarii, ei erau mult mai
bine informați asupra a ceea ce se petrecea în țară. Ei
știau ce urma să se „întâmple”!
În seara zilei de 22 decembrie, lângă Dorohoi a
fost găsită o mașină de la securitate, mașină care avea,
în doi saci, documente secrete. Am adus cadrele respec-
tive și documentele în unitate. Pe antetul unui docu-
ment scria: „Strict secret. De importanță deosebită”. Am
raportat comandantului asupra situației. Șeful nostru
și un șef de la securitate și-au pus sigiliile pe documen-
tele respective și s-a făcut un act de predare-primire,
persoanele reținute în arestul nostru fiind eliberate
conform unui ordin expres...
Cert este că un astfel de eveniment nu se poate
uita, nu pot fi uitate trăirile de atunci!
169
Colonel (r) Emil Dângeanu:
– În decembrie 1989 eram, ca și dl Timofti, tot ma-

ior și îndeplineam funcția de locțiitor al comandantului
și eram și comandant al unui Regiment care se consti-
tuia la mobilizare, în caz de nevoie.
Când am fost numit, pe 22 decembrie, să răspund
de unitățile Ministerului de Interne – Miliția și Securi-
tatea – am mers, împreună cu comandantul Constantiniu,
și am stat de vorbă cu cei doi comandanți de unități –
Diamandescu și Mija – explicând că dorim relații norma-
le, că sunt în subordinea noastră, a armatei, conform
ordinelor primite. Am convenit să nu avem conflicte, să
nu creăm motive de tensiune. Ambii comandanți din
MAI au luat cuvântul, au explicat faptul că înțeleg si-
tuația și că nu se vor opune în nici un fel la acțiunile
noastre. Am stabilit că, dacă va fi nevoie, vom desfășura
acțiuni comune. Și astfel de acțiuni au și fost organizate
prin luarea unor măsuri de apărare a orașului, în apă-
rarea unui depozit de muniții, a gării, a unor instituții din
oraș. Au fost acțiuni cu trupe anti-tero ale Poliției. Au
participat și trupe ale Securității, dar fără armament la
vedere. Colonelul Diamandescu mi-a solicitat ca, la toa-
te acțiunile de organizare a apărării, să fiu prezent și eu,
pentru a se lua cele mai potrivite decizii. Mereu am mers
alături de el și nu am avut nici un incident. A fost o foar-
te bună conlucrare.
Până la urmă, decizia mea de-a discuta acum, du-
pă atâția ani de la acel decembrie 1989, cu oameni im-
portanți ai Revoluției de la Botoșani, se sprijină tocmai
170
TRAIAN APETREI
pe echilibrul probat de domniile voastre în acele zile, pe

stăpânirea de sine, pe puterea de a vă domina trăirile
emoționale, valori, zic eu, pe nedrept lăsate în umbră,
neglijate în virtutea unei optici cel puțin ciudate: „Ce fel
de Revoluție a fost la Botoșani dacă nu a murit nimeni?” –
se întreabă unii. Iar alții își clamează și ei „dreptatea” lor:
„Prin ce au devenit unii localnici revoluționari când,
de fapt, Revoluția a fost cu totul pașnică?”
Deci, liniștea de la Botoșani, din zilele Revoluției,
își are sorgintea tocmai în calitățile profesionale și, pâ-
nă la urmă, profund umane, ale unor militari de felul
coloneilor Timofti și Dângeanu. Sunt și alți militari și
botoșăneni obișnuiți, ca să zic așa, care au făcut câte
ceva – mai vizibil sau mai puțin vizibil – pentru liniș-
tea botoșănenilor și ne înclinăm cu recunoștință în fața
lor. Aceștia rămân un fel de eroi necunoscuți dar tot
atât de demni de respectul nostru.
Revine în discuție col. Gheorghe Timofti:
– Noi am asigurat paza la Consiliul Județean, la

Primărie... L-am trimis acolo pe căpitanul Buliga, șeful
„Cercetării”. Profesorul Curcă a beneficiat și de paza
personală a căpitanului Buliga și, după ce lucrurile s-au
mai liniștit, căpitanul Buliga a fost numit primar. A fost
primul primar de după Revoluție și faptul dovedește
tocmai prestigiul de care se bucura Armata atunci. Abia
mai târziu au început acțiunile de denigrare a Armatei,
susținându-se că Armata ar fi tras în demonstranți. Era
foarte simplu de stabilit, la Timișoara, cum s-au petrecut
lucrurile. Se știa locul pe care l-a ocupat fiecare militar,
171
cine, cum... Doar că întâi s-au stabilit concluziile și abia

apoi s-au făcut cercetările...
Colonel Emil Dângeanu:
– Am adunat cadrele, îndeosebi pe cei de la Miliție,

mă rog, Poliție, că pe cei de la Securitate nu i-am adunat,
că nici nu trebuia să-i știm care sunt, sau poate că trebuia,
dar nu puteam să-i știm – și le-am spus să dea dovadă
de stăpânire de sine în orice situație, de demnitate, să
nu acționeze sub impulsul unor păreri de moment.
Deși nu mai aveau mijloacele necesare, le-am cerut să
nu folosească proceduri de sancționare, de pedepsire a
celor cu care vin în contact. Și au fost situații... „Armata
e cu noi, jos Miliția!”, „Jos Securitatea!” Unii botoșăneni
ceva mai agitați au venit în curtea Miliției... le-am expli-
cat revoluționarilor că și Miliția și Securitatea se aflau
sub comanda Armatei, că vom avea grijă să-i apărăm
pe oameni în eventualitatea oricărui incident.
– Că tot veni vorba de provocări, s-au simțit, la Boto-

șani, vreun fel de provocări externe?
Colonel Gheorghe Timofti:
– Da, s-au simțit astfel de provocări. S-a anunțat

la televizor că s-a cerut ajutor Uniunii Sovietice și am
primit de la Aeroport informații că deja au ajuns acolo
avioane rusești – deci, o dezinformare de proporții. Pe
de altă parte, la câteva zile după decembrie 1989 au
172
TRAIAN APETREI
ajuns la noi ajutoare materiale, în majoritate, din Mol-

dova de peste Prut, camioane cu cereale, alte ajutoare...
Colonel Emil Dângeanu:
– Cu privire la dezinformări... am primit telefoane –

și la armată și la poliție – nu se știe nici acum cine a dat
acele telefoane – cum că pe stadion ar fi aterizat un
elicopter sau două, mă rog, cu teroriști care vor acționa
asupra orașului. Evident, comandantul Constantiniu a
luat un pluton din unitate, am mers și eu și Diamandescu...
Acum, aceste amănunte par a fi lucruri simple, de
rezolvat în virtutea obligațiilor profesionale. În realita-
te, imaginați-vă ce era în sufletul meu – al tuturor celor
care am pornit înspre stadion... Când te apropii de
stadion, ai în față doar acel zid înalt, al tribunelor, de
unde poți fi secerat în orice moment, fără să poți ripos-
ta... Vă dați seama cam ce trăiri ne dominau... În blocul
din apropiere se afla și familia mea... M-am apropiat
de poarta stadionului și... nu era nimeni acolo. Stadio-
nul era pur și simplu gol, nici urmă de elicopter... Dar
pentru mine nu a fost defel ușor în acele secunde în
care eram o țintă potențială foarte ușor de doborât...
Dar, în acel context, era foarte posibil ca cele sem-
nalate să fie și adevărate, cu teroriști reali. Ne-am în-
tors la unități, dar trăirile de acolo, din acele momente,
nu se uită, își pun amprenta pentru tot restul vieții...
Nu ne-a fost ușor nici când a fost vorba de tero-
riștii care urmau să vină de la Adjud, nici când a fost
173
vorba de otrăvirea apei potabile din oraș... Aș spune că

în nici un rând nu ne-a fost ușor...
Mergeam cu un maior de la Poliție să controlăm
un post. Cineva ne-a anunțat că lângă Hotelul „Rap-
sodia” se află abandonată o raniță plină cu explozibil.
Nici eu nu sunt genist, dar știam câte ceva despre cum
trebuie procedat în astfel de situații... m-am apropiat de
raniță, am căutat să văd vreun fir... am pus mâna pe ra-
niță, aceasta s-a lăsat puțin... am desfăcut-o cu o emoție
la cotă maximă, era posibil să explodeze ceva. Stupoare,
în raniță erau niște rufe murdare... Judecați acum ce era
în sufletul meu când mă apropiam centimetru cu cen-
timetru de raniță, în orice moment putând să survină
explozia...
Colonel Gheorghe Timofti:
– Vorbim despre teroriști... cred că trebuie pornit

de la definiție... acțiune teroristă... a lansa un zvon, a
băga spaima în populație... N-au fost teroriști îmbrăcați
în combinezoane negre, cu câte o grenadă în fiecare mâ-
nă... Dar acțiunile teroriste prin dezinformare au avut
un efect foarte mare. Ce s-a petrecut în fața Aeroportului
de la București datorită dezinformării?!... Ce s-a petrecut
la Sibiu, între cei de la Ministerul de Interne și cei de la
Școala militară... Când a început Revoluția, s-a zvonit
că Nicu Ceaușescu ar fi acolo și revoluționarii au atacat
sediul Miliției... Milițienii au fugit către Școala militară
care își avea sediul chiar peste drum. Elevii de la Școa-
la militară, când au văzut că milițienii vin asupra lor,
174
TRAIAN APETREI
au deschis focul... a fost un adevărat masacru dar tot o

acțiune teroristă, în fond, spunându-se că unități ale
Ministerului de Interne atacă militarii din școală.
E adevărat, am urmat un curs pe tema combaterii
acțiunilor teroriste, de combatere a dezinformării. Poate
că din acest motiv nu am luat „momeala” cu apa otră-
vită. Verificam, pe cât se putea, fiecare informație și din
altă sursă... Conduita aceasta m-a ajutat să discern între
ceea ce era real și ce era dezinformare.
– Domnule Dângeanu, totuși, la Botoșani, în zilele

Revoluției, s-a auzit un foc de armă...
– Au fost chiar mai multe focuri. Doar primul n-a
fost întâmplător, celelalte au fost cu totul întâmplătoare.
Eram în birou la colonelul Mija, șeful Securității,
împreună cu comandantul Constantiniu. Când am auzit
o rafală, foc automat... Am rupt-o la fugă pe trepte, să
văd ce s-a petrecut. Nu se mai trăgea. Știam că pericolul
mare era tocmai atacarea Poliției. Ce se petrecuse în fapt?!
Era un șef de service, pe Calea Iașilor, un bețivan... avea
el ceva cu poliția... s-a urcat într-o mașină cu care a in-
trat pe poarta de la sediul Poliției și se îndrepta cu acea
mașină către un grup de polițiști, cu intenția de a intra în
plin în acel grup. Nu primise nici un ordin, așa a gândit
el că este potrivit să acționeze. Un soldat, văzând că ma-
șina se îndreaptă vertiginos spre grupul de polițiști, a
luat pușca mitralieră și a tras. Din fericire, cele vreo 3-4
gloanțe care au trecut prin mașină au avut o traiectorie
printre șofer și persoana care se afla pe scaunul din
dreapta. Șoferul a fost rănit superficial la pulpa picio-
175
rului... Un alt glonț, din ricoșeu, a șters spinarea unui

trecător de pe trotuar. Ulterior, totul s-a stins. Eu cred
că soldatul a procedat cum trebuia deși, e adevărat, în
situația de acolo era foarte posibil și să moară cineva. Re-
gulamentele militare prevăd că, atunci când viața se află
într-un pericol iminent, militarul are dreptul să tragă și
fără somație. Sigur, normal este să somezi, să tragi un
foc în aer și abia apoi...
Au mai fost câteva focuri de armă... Pe la Cimitirul
Eternitatea, un om îmbrăcat cu un cojoc a fost socotit
ca fiind terorist... și s-a deschis focul, dar nu s-a petrecut
nimic grav. S-a tras dinspre Penitenciar, pentru că la acea
vreme Armata preluase și Penitenciarul, pentru a se
evita potențialele revolte...
Un caz mai hazliu... S-a tras un foc de armă – sau
două – pentru a se pune ordine într-o situație. Pe lângă
Liceul Economic, o femeie de etnie rromă a plecat la
cumpărături, cerându-i soțului să aibă grijă de copii. Doar
că bărbatul s-a apucat de băut și nu a mai văzut că unul
din copii s-a apropiat de reșoul încins. Când a venit ne-
vasta, a și început un scandal mare, cu țipete de „Tero-
ristule! Ucigașule!” Au început să alerge pe scări... Câțiva
cetățeni au prins bărbatul și l-au înghesuit, socotindu-l
terorist cu adevărat. Când a trecut pe acolo o patrulă
de la noi, s-a tras un foc de armă în sus pentru a liniști
atmosfera care nu avea nimic în comun cu Revoluția...
Cred că se mai impune cel puțin o precizare. Mi-au
trebuit cam două zile pentru a prelua comanda Poliției
și Securității. După acele două zile, serviciile de pază și
ordine și circulație au funcționat normal în județul Bo-
176
TRAIAN APETREI
toșani. Este foarte posibil să fi fost primul sau, mă rog,

printre primele județe din țară în care s-a instaurat atât
de repede ordinea în domeniile pomenite.
– Cum credeți că acele zile ale Revoluției au influențat

carierele dumneavoastră în timp?
Colonel (r) Gheorghe Timofti:
– Revoluția a fost, practic, așteptată de toți. Toată

suflarea românească s-a bucurat de Revoluție. Doar că
așteptările au fost mult mai mari decât au fost realizări-
le din anii următori. Nu putem pune pe seama Revoluției
tot ceea ce este rău acum în țară. Putem invoca incom-
petența, tendința de furt, corupția. Dar, după părerea
mea, incompetența este principala cauză pentru care nu
suntem acolo unde am fi putut ajunge. O a doua mare
greșeală... nu s-a făcut un proiect de țară, pe termen lung,
care să fie acceptat de toate forțele politice, indiferent de
cine ajunge la putere. Vă dau un exemplu din armată...
Imediat după Revoluție s-a trecut de la regimente, la
brigăzi, s-au mărit foarte mult efectivele, s-au făcut unități
noi, la Dorohoi, spre exemplu, două unități noi. Imediat
după ce s-a făcut acest efort de înființare a o mulțime
de unități, s-a trecut la desființarea structurilor respec-
tive și s-a redus armata la mai puțin de o treime față de
ceea ce era înainte. Dacă se judeca temeinic asupra fe-
lului în care urma să fie structurată armata, se asigura
o perioadă de stabilitate, după care s-ar fi procedat la
reduceri. S-au făcut eforturi financiare și materiale deo-
177
sebite. Nu-i ușor să faci din clădirea unui grup școlar o

cazarmă! Și când totul a fost pus la punct, a venit deci-
zia de desființare.
Noi, militarii, ne-am onorat Jurământul, dar țara
nu și-a onorat promisiunile făcute!
Colonel (r) Emil Dângeanu:
– Pot să spun că prin experiența Revoluției m-am

maturizat, am limpezit gândirea proprie, am crescut în
sentimentul responsabilității. Mai ales că Revoluția ne-a
pus în fața unor situații reale despre care înainte doar
învățam din cărți. Cred că în Botoșani noi, colegii din ar-
mată, am acționat cum a fost mai potrivit. Și asta datori-
tă maturității, stăpânirii de sine, a colaborării cu cadrele
din Ministerul de Interne de atunci. Au fost eforturi deo-
sebite, cu zile și nopți în șir fără odihnă, cu admirabile
probe de sprijinire a armatei de către populația din zonă.
.................................................................................................
Așa cum se zice, pe seama temei în discuție se pot
scrie romane. Peste toate, un fapt rămâne cert: Revolu-
ția de la Botoșani s-a înfăptuit în mod pașnic. Între cei
care au a binemerita pentru acest fapt – nu încape vor-
bă, se află și cei doi invitați ai mei din acest rând.
Că au fost eliberate și Certificate de revoluționar –
cam multe la număr în raport cu liniștea din zonă – aceas-
ta este o altă poveste. Alte dialoguri vor „lumina” și
această zonă cu străluciri și umbre...
178
TRAIAN APETREI
Am scris rândurile pe care tocmai le aveți sub

priviri după ce am pus punct interviului propriu-zis
realizat cu directorul, mă rog, managerul Aristotel
Samoilă, din Botoșani.
Am luat seama, după depănarea a o mulțime de
amintiri, că mi-a scăpat atenției un fapt de esență din
viața profesională a directorului Samoilă, un fapt tre-
cut cu vederea de mai toți cei care au comentat „ispră-
vile” directorului Samoilă.
Veți citi despre instalații de biogaz și zidirea de
școli, despre bănci și pupitre, despre baze sportive, țevi,
garduri, despre asfaltarea terenurilor, despre tribune și
centrale termice, dar n-am scos o vorbă – cât de nedrept! –
despre faptul că directorul Aristotel Samoilă, vreme de
28 de ani, a știut să confere colectivelor didactice pe care
le-a condus, pace și armonie, vitalitate în munca peda-
gogică, putere de a face performanță autentică în școli
de cartier, fără un „ștaif” anterior. Și a fost vorba de
colective de zeci și chiar sute de învățători și profesori.
Managerul Aristotel Samoilă a probat cu vârf și
îndesat că nu își dorește cine știe ce glorie – deși ar fi
181
meritat un Titlu de „Cetățean de Onoare al Municipiu-

lui! – ci că a înțeles fondul misiei sale – acela de a oferi
copiilor și cadrelor didactice condiții cât mai bune de a
învăța și a se perfecționa.
Aristotel Samoilă a ales în mod deliberat postura
gospodarului, a celui obligat să scoată bani și din pia-
tră seacă, de a lucra îndeosebi printre părinți, oameni
de bine, printre fochiști și îngrijitori, oricum, mai puțin
printre cei de la catedră, dar mereu cu gândul de a face
ceva ce n-au mai făcut alții, sigur, în folosul școlii, a
unor generații de copii care își vor aduce aminte cu
plăcere de anii de gimnaziu. Se află la mijloc, dacă veți
accepta ideea, și un sacrificiu profesional al directoru-
lui Samoilă, convins fiind acesta că în condiții bune de
învățătură, colegii săi de la catedre vor da și strălucire
intelectuală școlilor respective.
Îl va prețui sau îl va uita istoria învățământului
botoșănean pe Aristotel Samoilă?
Până una, alta, își face tot mai insistent loc ideea că
lumea începe doar cu cei care se află acum la decizie!
Cât de neadevărat și trist!
Să facem loc interviului propriu-zis:
– De regulă, astfel de discuții încep cu amănunte despre

copilărie și școala primară. Eu pornesc altfel... într-o zonă
geografică în care mai toți băieții căpătau, la botez, prenumele
de Ion sau Gheorghe, este, cumva, surprinzător să auzi...
Aristotel...
– Unchiul meu din Drăgușeni, profesorul, direc-
182
TRAIAN APETREI
torul de școală, istoricul autor de multe cărți Aristotel

Crîșmaru, nu a avut copii. La nașterea mea le-a sugerat
părinților să mă boteze cu prenumele său, ceea ce s-a și
petrecut. Iată explicația pe care o așteptai dumneata.
Și ca să păstrăm un ton mai deschis discuției...
mergea vorba că din Drăgușeni au pornit în cele patru
vânturi trei oameni mari: Mihoreanu, fost director de
bancă, Ioan Cobâlă, fost director la „Rapsozii Botoșani-
lor” și... Aristotel Samoilă, director de școli.
Despre prima parte a vieții mele... școlile de ri-
goare, absolvirea Institutului Pedagogic, secția istorie-
geografie, după care, din 1973, tot director de școli.
– Se află la mijloc un parcurs profesional inedit... di-

rector din primul moment al carierei...
– După absolvirea Institutului am fost repartizat la
o școală din preajma Botoșanilor. Am lăsat la Inspecto-
ratul Școlar o cerere pentru a ocupa un post de titular,
mă rog, cum erau vremurile de atunci, după care am
plecat în concediu. La revenirea la cursuri, m-am pome-
nit numit director la Școala nr. 3 din Botoșani.
După instalarea în funcție, m-am întâlnit, la Muzeul
Județean, cu profesorul Crîșmaru, unchiul meu de la
Drăgușeni, și care mi-a zis: „M-am bucurat că te-au
numit director! Ai să înveți ce ai de făcut. Am auzit că
în Botoșani este un director mare, profesorul Pavlică.
Du-te pe lângă dânsul și învață!”
Școala 3 era o clădire veche, în lipovenime, o clădire
asemănătoare cu cea în care funcționează acum Liceul
„Antipa”, lângă Parcul „Eminescu”.
Școala era modestă din toate punctele de vedere.
183
Mentorul meu, profesorul Pavlică, mi-a dat o listă cu

toate documentele, mapele, dosarele pe care va trebui să
le am ca director. Și a adăugat dumnealui: „Dacă ceva nu
îmi va fi suficient de clar, să revin și să-l întreb „ce” și
„cum”. Așa s-au petrecut lucrurile până m-am pus pe
direcție, cum se zice. Dumnealui a mai adăugat ceva: „Tu,
dacă vrei să ieși în lume, va trebui să faci ceva ce nu fac
alții!” Iar din clipa aceea, zile și nopți în șir m-am tot
gândit ce să fac deosebit? Nu era vorba să mă afirm cu
tot dinadinsul, dar să fac ceva pentru a fi cât de cât în
rând cu lumea, cu ceilalți colegi de-ai mei. Și așa am în-
ceput modernizarea școlii. Spre exemplu, școala era în-
călzită cu sobe de teracotă. Clasele erau înalte, cum să
mai fie și cald?! Am descoperit faptul că sub școală era
un beci. Cu „forțe proprii”, cum se spune, cu angajați din
școală, în vreo două săptămâni am golit acel spațiu și am
apreciat eu că acolo s-ar putea monta o centrală termică,
asta însemnând încălzire centrală pentru școală. Dar cu
ce bani, de unde materiale? Am început să cunosc lumea,
familii din cartier, oameni de decizie în oraș. În urmă-
toarea vară m-am și apucat de treabă. Am căutat țeavă,
calorifere, cazan care să funcționeze pe cărbune, că așa
mergeau lucrurile pe atunci. În apropiere era o fabrică
de cărămidă, unde se folosea și un cărbune de o calitate
mai bună. L-am cunoscut pe șeful de acolo, drept care
din vreme-n vreme el îmi dădea și câte o căldare de
cărbune, cocs, că în rest era doar lignit. Până în toamnă
s-a reușit realizarea încălzirii, fără să fi primit vreun ban
de la cineva. Am lucrat în școală cu cine am putut, că
nimeni nu prea știa ce fac eu acolo...
184
TRAIAN APETREI
– Cert este că ai un mod foarte personal de a relaționa

cu persoanele din preajmă...
– Până să ajung la Școala 3, lipovenii însemnau
pentru mine doar cei care săpau cu hârlețul și făceau
diguri la pâraiele din zonă. Dar, lucrând în cartier, am
descoperit o cu totul altă față a lipovenilor. De exemplu,
când făceam încălzirea despre care am povestit, dintr-un
concediu de 62 de zile, am fost efectiv în concediu doar
3 zile. Am fost acolo, la școală, toată vara, printre meșteri
care au sudat, au montat, au făcut tot ceea ce trebuia în
această lucrare destul de complexă. Într-una din zile a
trecut prin preajma școlii soția unui lipovean care avea
copiii în Școala 3, mă rog, o familie altfel cunoscută în
oraș. Doamna respectivă a mers acasă și a trimis soțul să
vadă la ce lucrează directorul școlii, poate că are nevoie
de ceva. Și a venit soțul respectiv și m-a întrebat, cu totul
surprinzător pentru mine: „Cum vă descurcați cu banii?”
I-am răspuns că nu mă descurc în nici un fel, deocam-
dată fac ce pot! Dumnealui a spus: „Eu mă numesc...
locuiesc în a... casă de la școală. Eu vă pot face rost de
bani și o să mi-i înapoiați când veți putea! Doar să-mi
spuneți cât vă trebuie!” Eram în fața primului sprijin
care mi se promitea. Iar a doua zi, domnul în cauză
mi-a și adus banii. I-am returnat, sigur, dar am înțeles
că nu sunt chiar singur. Gestul respectiv a contat foarte
mult pe plan moral. Așa am făcut încălzire centrală la
Școala 3.
La un moment dat am citit în presă că la Galați
este un inginer care folosește biogazul. Mi-am zis: „ce-ar
fi să fac o instalație de biogaz la Școala 3?” Doar că până
185
la instalație, curtea școlii era vraiște. Copiii nu aveau

unde să-și desfășoare orele de educație fizică. Grupurile
sanitare erau în școală, într-o dispunere bizară, din ace-
lași hol intrând și în clase și în cancelarie și la WC...
Sigur, spațiul a fost dezafectat, grupurile sanitare au fost
mutate afară, într-o latură a școlii, desființând și un alt
grup sanitar care rămăsese chiar în mijlocul curții, din
stradă fiind la vederea trecătorilor ceea ce se petrecea
acolo... Am organizat curățirea terenului, au fost tăiați
niște copaci... Dar problema care se ivise era aceea că nu
aveam cu ce acoperi terenul de sport! De unde bani?
Trebuia înălțat și gardul, că sărea mingea în stradă...
Am vorbit cu un lipovean din cartier, om de decizie la o
fabrică, lipovean care tocmai își adusese copiii la Școa-
la 3, că începuse să fie evident faptul că la Școala 3 au
început să se „miște” lucrurile. Era o îmbunătățire evi-
dentă și în ce privea calitatea învățământului și în tre-
burile gospodărești.
Bat eu în ușa domnului de care tocmai spuneam,
mă invită să intru și mă întreabă tranșant: „Ce vreau?”
Îi spun că la școală mi-ar trebui niște stâlpi și plase, că
sare mingea copiilor în stradă, la orele de educație fizică.
Mă întreabă mai departe: „Câți stâlpi vă trebuie?” „Eu
de unde să știu, doar meseriașii pot spune amănunte!”
Binevoitor din cale-afară, dumnealui a trimis specialiști,
au măsurat, au adus ce trebuia și au făcut împrejmuirea.
Continuând, pe jos era pământ, când ploua, noroiul era
de netrecut, vara praful îneca totul... Cu ce să acoperim
terenul? Beton? Nici vorbă! Asfalt? Cine să plătească?
Merg eu la o firmă care avea profilul care ne interesa.
186
TRAIAN APETREI
Îi spun directorului cine sunt și de ce am avea nevoie. La

care dumnealui îmi răspunde cumva... artistic: „Sâm-
băta-i zi de furat!” Și în sâmbăta care a urmat, directo-
rul respectiv mi-a trimis mașini cu asfalt, oameni de
meserie care să întindă asfaltul, un compresor. Și din
acea zi „de furat”, am avut asfalt pentru copiii Școlii 3.
Era primul teren asfaltat din curtea unei școli din oraș!
– Revenind la biogaz, că a fost aventură mare...

– I-am telefonat inginerului de la Galați și i-am
spus că doresc să fac pentru școală o instalație de bio-
gaz. El mi-a răspuns: „Dacă vrei să faci așa ceva, vino
aici și te uită!” De unde bani de tren, de cazare? Am
făcut ce-am făcut și m-am dus la Galați. Am fost uluit
de ceea ce am văzut acolo. O instalație asemănătoare
exista și în orașul Siret, amenajată aceasta tot după
proiectul inginerului din Galați.
Am revenit acasă... în curtea Școlii 3 era loc pentru
o groapă de mari dimensiuni, doar că mai trebuia și o
autorizație de construcție. M-am dus la Primărie, la tova-
rășul prim secretar, și i-am vorbit despre intenția mea,
rugându-l un singur lucru: să nu-mi dea amendă pentru
lucrare, că nu aveam autorizație, urmând să săpăm și
să facem tot ceea ce trebuia fără să cerem vreun ban de
la Primărie. Avea tovarășul ceva rețineri că voi încălzi
școala cu biogaz, dar a „bătut palma”. Am găsit meșteri,
oameni care m-au ajutat cu betoane... Țineam la curent
inginerul de la Galați cu fiecare etapă a lucrării. Era un
cazan subteran de 250 metri cubi, cazan mare și care
trebuia umplut cu gunoi. Tovarășul prim-secretar m-a
187
întrebat de unde voi lua atâtea gunoaie? I-am răspuns

într-un mod ușor ironic: „Tovarășe prim, societatea
noastră este plină de gunoaie!” M-am ales cu invitație:
„Ieși afară!”.
Culmea, am primit gunoaie chiar de la ferma par-
tidului!
Nu mai spun de câte încercări au fost făcute până
ce să nimerim arzătoare potrivite, că vechea centrală era,
spuneam, pe cărbune. Cert este că în 24 de ore instala-
ția producea 80-100 m.c. de gaz – și asta fără să con-
sumi nimic. Doar că mai dădeam din vreme-n vreme o
juma de rachiu la cel care trecea cu vidanja pe stradă și
o descărca în cazanul de biogaz. Convenisem cu șoferul
respectiv printr-un cod: dacă poarta cea mare a școlii
era deschisă, el putea să aducă „marfa”, sticla de rachiu
fiind la locul stabilit... Așa a fost încălzită o vreme Școala
3 și mai era gaz și pentru laboratorul de fizică-chimie...
– Dar, la aspectele gospodărești pomenite, se adăuga și

calitatea – mereu mai bună – a corpului didactic... De unde
părinții cam evitau să-și dea copiii la Școala 3, treptat „opti-
ca” s-a schimbat, și școala a început să fie prețuită...
– Ar trebui să dau puțin timpul înapoi... La insta-
larea mea ca director la Școala 3, după prezentările de
rigoare, după urări, mă rog, după atmosfera festivă de
acolo, la încheierea ședinței a venit la mine în cabinet
secretara de partid... era o profesoară în vârstă, cu mul-
tă experiență, și care mi-a spus: „Tovarășe director, eu
am văzut că aveați mari emoții, dar să nu vă îngrijorați,
colectivul este bun, are experiență, sunt aici oameni
188
TRAIAN APETREI
serioși, să nu vă temeți! Colegii v-au agreat din primul

moment în care v-au văzut!”
Pe cât mi-a stat în putință, am sprijinit colectivul
didactic, iar profesorii au simțit că sunt de-ai lor și au
început să fie și ei mai preocupați de rezultatele mun-
cii pe care o depuneau. Am adus și profesori tineri,
absolvenți de calitate. Am început să cunosc părinții
copiilor, cartierul lipovenesc, specificul oamenilor din
zonă, oameni de calibru, pe care te poți bizui!
– Și când lucrurile mergeau din ce în ce mai bine...

– ... inspectorul general Mihai Matei mi-a propus
să mă transfer la o altă școală, care urma să fie înființată.
Am rămas în relații excepționale cu lipovenii din cartier,
familii admirabile, dar a trebuit să dau curs solicitării
„generalului”.
„La care școală urma să merg?” – am întrebat firesc.
Mi s-a răspuns că va fi înființată o școală nouă, într-o
clădire veche, peste drum de Liceul Pedagogic.
M-am dus să văd spațiul... acolo erau ateliere ale
Liceului de Construcții... menghine, bancuri de lucru.
Am convenit că acolo va fi Școala nr. 15. Au venit cei de
la liceu și și-au luat tot ce le aparținea. Dar ce a rămas
în urmă!... Cum să începi o școală fără nici o dotare? Am
adus bănci de la Școala nr. 3 – și asta folosind elevi,
câte doi, câte patru, pe trotuar, cărând bănci... Am mai
împrumutat câte ceva și de la alte școli. Tot cu bani din
împrumuturi am mai reparat ce se putea repara la clă-
dire. Situația era cam delicată, copii nu prea erau, că
alături era Liceul Pedagogic... Inspectoratul a hotărât
189
ca la Școala 15 să fie aduși elevi redistribuiți. Eu nici nu

știam ce înseamnă „redistribuiți”. Era vorba de copii
care nu au fost admiși la liceu. Revoluția m-a prins cu
17 clase de elevi de acest fel. Toate școlile din oraș fugeau
de elevi de acest fel, în vreme ce eu îi acceptam pentru
că erau copii mai mărișori, cu care mă înțelegeam per-
fect. Nu chiar toți erau răi. Erau de clasele a IX-a și a X-a.
Necazul cel mare era că nu primeam bani de nicăieri,
iar de făcut treabă, trebuia să fac. Și iar a fost nevoie să
o iau de la început, cu centrală termică și o mulțime de
amănunte care, nerezolvate, puteau deveni probleme
mari.
Doar că între timp am aflat că la Penitenciar este
un curs seral pentru deținuții fără studii. Toate școlile
din oraș refuzaseră astfel de elevi. Am mers la inspec-
torul general și l-am rugat să-mi dea mie, mă rog, Șco-
lii 15, acești elevi. Dumnealui s-a uitat la mine intero-
gativ. I-am explicat faptul că voi putea rezolva, cu
acești elevi, multe probleme gospodărești pentru școa-
lă. Dumnealui mi-a spus: „Da!” Așa s-a făcut că de la
ora 17.00, la 20.00 deținuți fără studii complete – de la
clasa I până la a VIII-a – veneau la cursuri serale.
Ajunsesem să intru în Penitenciar ca la mine acasă –
vreau să spun că atât eram de cunoscut acolo. A fost
posibil ca la Penitenciar să fie făcut un cazan pentru
încălzirea Școlii 15. Eu aduceam materialele necesare și
deținuți-elevi, buni meseriași, montau ceea ce trebuia.
Tot atunci a apărut o lege care prevedea ca toți
gestionarii să aibă minim zece clase. Din rațiuni lesne
de înțeles, școlile din oraș se fereau de cursurile serale.
190
TRAIAN APETREI
Iar m-am dus la domnul „general” Mihai Matei și l-am

rugat să-mi dea mie seralul respectiv. Aveam 12 clase de
seral, cu elevi de toate profesiile, de la taximetrist, la șefi
de magazine. Le voi mulțumi mereu acestor oameni
pentru felul în care m-au ajutat. Nu pe mine personal,
școala! În acest context, cazanul de încălzire centrală
nu a costat nici un ban. Era a doua școală în care fă-
ceam încălzire centrală fără să fi cheltuit un leu.
Tot cu elevi din categoriile respective am realizat
amenajări interioare considerabile. Spre exemplu, unul
dintre profesori urma să aibă inspecție pentru obține-
rea unui grad didactic. Trebuia un laborator de specia-
litate. Am chemat șefii de clase de la seral și i-am rugat
să mă ajute cu amenajarea unui laborator de biologie.
Ei mi-au cerut să pun pe hârtie ce materiale trebuiau
pentru o astfel de lucrare. La rândul meu, am întrebat
profesoara de specialitate și a fost întocmită o listă cu
materialele necesare. În două săptămâni, școala a avut
laborator de biologie.
După Revoluție, „generalul” Matei mă cheamă
din nou și mă întreabă dacă sunt de acord ca Școala 15
să fie transformată în liceu sportiv? Propunerea m-a
luat cam pe sus, nu știam nimic despre ceea ce presu-
punea activitatea unui liceu sportiv. Pe deasupra, nici
nu eram în meserie... Doar că domnul Matei și inspec-
torul de specialitate, domnul Nicolai Brădățan, mi-au
promis tot sprijinul. Mai rămânea să-mi dau acceptul...
Sigur că am fost de acord, era vorba de un alt statut, de o
școală despre care urma să se vorbească în alt fel decât
despre Școala 15...
191
Acestea se petreceau cam prin 1991-1992. Mă sim-

țeam cam stânjenit de faptul că nu eram specialist în
sport. Am fost ajutat cu un profesor de specialitate. În
acest fel dl Ioan Huncă a devenit director adjunct al
Liceului Sportiv.
Nu aveam nimic, sub aspectul dotărilor, care să
țină de domeniu, nu știa nimeni că în Botoșani există
un liceu cu un asemenea profil. S-a ivit o idee salva-
toare: să transferăm de la Dorohoi o elevă cu rezultate
deosebite, elevă pregătită de profesoara Laura Cojoca-
ru. Era vorba de Aurica Răuțu, campioană națională de
cros. Am rezolvat cu transferul, atât al elevei, cât și al
profesoarei, și la primul concurs național s-a și auzit de
Liceu Sportiv Botoșani, Răuțu devenind, din nou, cam-
pioană. Am solicitat la Primărie o garsonieră pentru
eleva respectivă, motivând că „avem și noi o campioană
națională”.
La început, liceul avea doar două profile: atletism
și lupte greco-romane. Am întrebat profesorii de spe-
cialitate de nevoie materiale... La atletism, că le trebuie
o pistă de alergare. Cei de la lupte greco-romane, aveau
nevoie de o sală pentru pregătire...
În spatele școlii era un atelier. L-am rugat pe un
profesor de specialitate să măsoare spațiul respectiv,
poate că ar fi potrivit... Concluzia a fost că mai trebuiau
dărâmați niște pereți și, sigur, înălțați alții. Mai aveau
nevoie și de o saună. Eu nici nu știam pe atunci cam ce
înseamnă aceasta... Mai trebuia și un grup sanitar. M-am
dus din nou la Primărie și am explicat celor care mă
192
TRAIAN APETREI
puteau ajuta despre amenajările necesare. N-am cerut

nici un ban. I-am rugat doar să nu mă amendeze pen-
tru că îmi lipsea autorizația de construcție. Și așa liceul
a căpătat sală de lupte.
Pista de alergări era prima urgență pentru atleți, că
stadionul orașului era foarte departe. Am găsit terenul
necesar, am găsit borduri, dar nu aveam zgură roșie. Am
căutat pe la stațiile de asfalt. Nici vorbă să aibă cineva
așa ceva. Mi-a „suflat” careva că zgură roșie este de găsit
doar la Galați, la combinat. Era vorba de mulți kilo-
metri, de un mijloc de transport, nu era treabă de re-
zolvat cu roaba...
Am găsit o „pilă” care ne-a spus la care ușă să ba-
tem. Am ajuns la Galați cu un tren, împreună cu un pro-
fesor care și acum este la Liceul Sportiv. Dar cum să
intrăm în casa omului cu mâinile în buzunare? Luasem
de la o fabrică din județ doi saci cu zahăr. Ajungem spre
dimineață la Galați, luăm un taxi, tăburcim sacii după
noi și sunăm la ușa unui apartament de la o adresă pe
care o primisem. Cel care ne-a deschis era chiar șeful de-
pozitului de zgură roșie, cel mai autorizat om pentru a ne
ajuta. Am târât sacii în apartament, omul s-a minunat de
cantitatea respectivă, că noi îi spusesem la telefon că
vom veni cu ceva pentru un compot... N-am știut să-i
spuneam de câtă zgură roșie avem nevoie și nici nu am
fixat o dată până când să primim zgura... Ne-a spus doar
atât: „Sâmbătă vă trimit trei vagoane de zgură roșie!” Fie
vorba, nu am dat nici un ban nici pe zahăr și nici pe zgură!
Și-a fost în Botoșani zgură roșie pentru oricine avea nevoie...
193
– Plutea în aer o neliniște. Ceva încă nu era pe măsura

așteptărilor...
– Chiar așa au stat lucrurile. S-a impus ideea de a
face o construcție distinctă pentru liceul sportiv. Zona
în care urma să se facă această investiție era cea în care
se și află acum liceul sportiv. Pe atunci, în locul respec-
tiv era doar o hală lungă, de mari dimensiuni și care,
socoteam noi, ne-ar fi folosit la început, sigur, cu ame-
najări specifice în interior. Doar că terenul din jur apar-
ținea Inspectoratului Silvic. Cu foarte mare greutate
am reușit să facem un schimb de terenuri. Altfel, liceul ar
fi urmat să fie construit unde-i poligonul ACR, la mar-
ginea orașului. Trebuie să mulțumesc factorilor de de-
cizie de la Inspectoratul Silvic pentru aceea că au fost
înțelegători față de solicitările noastre, Primăria spu-
nându-ne că va fi de acord cu schimbul respectiv, doar
că toate avizele și documentațiile să le perfectăm noi.
Și a început o altă poveste: cum trebuia să arate un
liceu sportiv? Am întrebat profesorii de specialitate,
informațiile adunându-le la Nord Proiect, firma care s-a
ocupat de proiectare. În fiecare zi, în drum spre școală,
treceam și pe la Nord Proiect să văd cum avansează,
pe hârtie, lucrările.
Când s-a trecut la lucrul propriu-zis, totul deve-
nise o „boierie”, ca să zic așa. Dacă tot ce făcusem până
atunci a mers cu „Săru mâna” și „Vă rog”, acum erau
bani pentru investiție. Încrederea era mare, erau spații
în jur și pentru alte etape de amenajare. Au urmat ex-
cavații, turnări de betoane și când am ajuns la cota „0”,
șefii mei m-au chemat din nou la Inspectoratul Școlar.
194
TRAIAN APETREI
Cred că acum este momentul să nuanțez un as-

pect: eu nu mi-am dorit, în activitatea profesională, să
fiu un director de școală, ci manager. La vremea aceea
nu se prea făcea distincția cuvenită între o condiție și
cealaltă. Am vrut să fiu de folos colegilor mei, profeso-
rilor și copiilor, elevilor, ceea ce era cu totul altceva
decât să fiu un director preocupat exclusiv de calitatea
actului didactic. Unii au înțeles deosebirea respectivă,
alții nu au înțeles-o nici acum. De aici și o seamă de
tensiuni, de judecăți nepotrivite asupra activității mele.
Spuneam, era într-o primăvară, când m-a chemat
din nou „generalul”. În preajma dumnealui erau și cei
doi adjuncți. M-a invitat să iau loc. Ceva urma să fie
deosebit. Era pentru prima dată de când eram director
când eram invitat să iau loc. Și surprizele au continuat.
„Bei o cafea?” Gândurile mele alergau în toate direcțiile.
Oare ce voiau de la mine? După ce mă zbat eu câteva
minute bune, dumnealor trec la fondul problemei: îmi
propun să merg director la Școala nr. 6, în Bucovina, o
clădire începută de câțiva ani și care nu se mai termina.
Îmi spuneau dumnealor că rezultatele mele anterioare îi
fac încrezători în faptul că voi reuși să depășesc impasul
existent la Școala 6. Era cam februarie, martie. Condiția
care mi se punea era ca la 1 septembrie cadrele didactice
să poată începe în școală pregătirea anului școlar. Clădi-
rea era „la roșu”, fără geamuri, fără uși, fără o mulțime
din cele ce trebuiau. Mi-am dat acceptul și „generalul”
m-a invitat să vin pe acolo și a doua zi, la o cafea. Parcă
devenisem inspector general adjunct. A doua zi, când
să intru în birou la „general”, văd așezați la masă vreo
195
cinci-șase ingineri de la Trustul de construcții. S-au

făcut prezentările de rigoare, după care inspectorul ge-
neral a spus: „Am apelat la serviciile domnului director
pentru că dumnealui știe foarte bine ceea ce trebuie unei
școli. Dacă dumnealui va spune că o priză trebuie mon-
tată într-un anume loc și într-un anume fel, vă rog să-i
respectați opinia, pentru că a probat în multe rânduri
că știe ce trebuie făcut într-o clasă!”
La un moment dat, se lucra în șantier cu 150 – 200
de meseriași. Am avut un sprijin deplin din partea in-
spectorului general Mihai Matei, a conducerii Trustului
de construcții. Iar pe 1 septembrie clădirea a fost oferită
învățământului „la cheie”. Au fost organizate, între timp,
concursuri pentru noi cadre didactice, pentru adminis-
tratori, secretare, îngrijitori.
Elevi... au venit de la Liceul de artă, elevi care nu
erau cuprinși la specialități, de la Școala specială din
preajma Liceului „Laurian”...
Și a urmat un moment cumva măgulitor pentru mi-
ne... Când m-am întâlnit cu cadrele didactice, înainte de
începerea anului școlar, le-am spus că misiunea mea la
Școala 6 s-a încheiat, că școala este funcțională și că va
trebui desemnat un nou director... Iar dumnealor au
apreciat că în nici un caz nu va trebui să plec, cea mai
potrivită rezolvare fiind să rămân acolo director.
În sfârșit, când totul se legase oarecum mulțumi-
tor, un preot mi-a sugerat să sfințim școala. Nu prea
aveam cunoștințe în domeniu. Preotul Grigore Diaconu
m-a asigurat că va găsi o soluție potrivită. Am scris la
Mitropolie, la Iași, asupra doleanței noastre. Și la două
196
TRAIAN APETREI
săptămâni de la începerea cursurilor s-a petrecut sfin-

țirea școlii. Surpriza a fost de proporții, a venit însuși
Mitropolitul Daniel. Ca să fim la înălțimea momentu-
lui, am căutat în cataloage copii ai căror părinți ne-ar fi
putut ajuta cu ceva la un asemenea moment. Directo-
rul de la „Tabere”, de la Agafton, s-a oferit să mă ajute
cu mese și scaune. Alții au oferit vesela trebuitoare.
Colacii și cozonacii au fost procurați prin grija altui
părinte. Tot cartierul era în picioare, la Școala cea nouă
urma să vină Mitropolitul Daniel.
Am stat la masă alături de Mitropolit, inițial Sfinția
Sa propunându-și să zăbovească între noi doar câteva
minute. În fapt, Sfinția Sa rămas aici vreo patru ore. Cert
este că Școala 6 a fost prima școală din această parte a
țării care a fost sfințită. A fost o onoare ca Școala 6 să-și
pornească activitatea didactică sub cele mai bune aus-
picii, prin Binecuvântarea Mitropolitului Daniel.
– Cu bateriile reîncărcate, ca un manager autentic, ai

căutat soluții la alte probleme...
– Au urmat fel de fel de „aventuri”. Dotarea școlii
cu mobilier era prevăzută prin proiect. Doar că Școala 6
a fost prima din Moldova și printre primele din țară în
care băncile clasice au fost înlocuite cu pupitre și scaune.
Într-o vacanță, am pregătit o surpriză pentru colegi.
Dumnealor fiind în cancelarie, i-am poftit să vadă o
sală de curs. Înlocuisem băncile cu pupitre și scaune. I-am
invitat să ia loc. Și-au dat seama pe moment că pupitrele
respective sunt mai comode, mai funcționale. Am dat
apoi camioane întregi cu bănci noi altor școli din județ,
197
Școala 6 adoptând... pupitrele. Școala a fost ajutată și de

părinți, că nimeni de la stat nu dădea bani pentru așa ceva...
Am găsit un tâmplar care mi-a făcut o ușă la o
clasă. Ușile montate după proiect erau din placaj, cu
un aspect îndoielnic. Ulterior toți diriginții au fost cu-
prinși de entuziasm: „Vrem și noi uși de acest fel!”. Și
așa au fost schimbate toate ușile din școală. Și erau
vreo 50 de uși, nu 3,4...
În această atmosferă de satisfacții, de bucurii, au
început să vină la Școala 6 cadre didactice renumite...
la un moment dat, școala avea 3400 de elevi, era una
din cele mai mari din țară. Se lucra în trei schimburi, de
la ora 7 de dimineață și până la ora 20.00. Erau 44 de
clase la I – IV, 44 de învățători, erau 15 clase I și 15 clase
de-a II-a. Erau zeci de profesori. Era un fel de „uzină”,
dar care funcționa asemenea unui ceas de calitate...
Un domn inspector școlar m-a întrebat la un
moment dat: „Cum lucrez eu cu cadrele didactice, că
nu mă reclamă la Inspectoratul Școlar?” L-am invitat
pe dl inspector la un consiliu profesoral. Ședința a fost
terminată într-o oră și jumătate. Discuțiile au fost la
obiect, fără digresiuni, fără teme care să fie discutate
doar pentru a se auzi careva. În final, inspectorul mi-a
spus: „Am trăit o viață în învățământ, dar o asemenea
ședință eu nu am mai văzut.”
Cert este că fel de fel de „detalii” au făcut din
Școala 6, o școală de cartier, până la urmă, una din cele
mai bune din oraș, aprecierea fiind acoperită, între
altele, și de faptul că Școala 6 a fost gazdă pentru una
din edițiile Olimpiadei Naționale de Limba și Literatura
198
TRAIAN APETREI
Română, competiție în care un elev al școlii a primit

un premiu semnificativ.
– Este o vorbă în popor: „O cauți, uneori, cu lumâna-

rea!” Am sentimentul că în viața dumitale ai tot căutat me-
reu câte ceva. Începuse să bată vântul cu informatica...
– Doar că în oraș nu se știa mare lucru despre
acest domeniu. Numai la Palatul copiilor era un profe-
sor cu abilități specifice. Iar copiii, copiii păreau intere-
sați de noutate. Noi, cei mai „vechi”, știam despre ate-
lier că acolo-i vorba de pilă și bomfaier, de menghină.
Am mai întrebat în stânga și în dreapta și am aflat că
pentru a începe ceva în domeniu ai nevoie măcar de
un calculator...
Un director din oraș, care avea copilul la școala
noastră, auzind că aș fi interesat de un calculator, s-a
oferit să mă ajute. Acesta pur și simplu a dat școlii un
calculator, în fabrica pe care o conducea urmând să fie
adus un calculator de o generație mai nouă. Doar că –
incredibil pentru lumea de astăzi a calculatoarelor –
acea mașinărie, mare cât un dulap, nu putea fi scoasă
pe ușă. Trebuia demontat acoperișul camerei în care se
afla calculatorul respectiv. Chestiunea s-a rezolvat cu
ajutorul unei... macarale.
Am dus calculatorul la școală, l-am pus într-o
priză, dar nimeni nu știa cum să lucreze la acel calcula-
tor. Am rugat profesorul de la Palatul copiilor să ne
ajute. Culmea era că noi ne gândeam cum să extindem
laboratorul de informatică. Cert este că laboratorul de
informatică de la Școala 6 din Botoșani a fost printre
199
primele amenajări de acest fel din țară, am în vedere

școlile generale...
Și am apelat din nou la un director de fabrică – și
acesta cu copilul elev la Școala 6. I-am povestit dom-
nului în cauză despre intenția noastră, dar și de reali-
tatea că eram cu buzunarele absolut goale. Dumnealui
m-a îndemnat să am puțină răbdare, că va merge la
București, la Centrala în subordinea căreia se afla fa-
brica pe care o conducea, și va vedea acolo ce se va
putea face... La câteva zile, domnul în cauză mi-a răs-
puns: „S-a rezolvat solicitarea mea. La Centrală se do-
tează laboratorul de informatică – de fapt, se aduc mo-
dele noi de calculatoare, calculatoarele vechi urmând să
fie oferite școlii din Botoșani, sigur, după prezentarea
unei solicitări scrise.”
Dar cu ce să aduc calculatoarele de la București?
M-am dus la inspectorul general și l-am rugat să-mi
dea autoturismul ARO – era ceva mai încăpător. Urma
să aduc 24 de calculatoare. Dar cum să merg acolo cu
mâna goală? Ne pornisem deja spre București. Am dat
telefon dintr-un oraș – că nu existau încă telefoanele
mobile – așadar, am dat telefon cuiva din Botoșani și l-am
rugat să trimită cu trenul de noapte o coșarcă, două, cu
pește, eu urmând să iau dimineața, la ora 5, din Gara
de Nord, „peșcheșul” respectiv. Când ajung la Centrală,
îi spun directorului care urma să ne ajute că aveam în
mașină niște „pește de Prut”. La care cuvinte dumnea-
lui s-a minunat, „Vai, de Prut?” Deși, fie vorba, cred că
era în cauză un pește oarecare, îngrășat în vreun iaz
din județ...
200
TRAIAN APETREI
Să nu uit și ce pățisem cu ARO, mașina oferită de

domnul inspector general Corneliu Picealcă... Când ne
apropiem de Capitală, șoferul de pe ARO îmi spune:
„Eu n-am fost niciodată cu mașina prin București, nu
prea cred că-am să mă descurc!” Dacă mi-ar fi spus
aceasta la Botoșani, sigur, aș fi găsit o altă soluție... Nici
eu nu fusesem cu mașina de multe ori prin București,
dar tărășenia era că nu condusesem niciodată un
ARO... Până la urmă, ne-am descurcat!
Nu știam ce înseamnă acelea, ne-au dat și... im-
primante.
La școală, pentru a folosi calculatoarele, trebuiau o
mulțime de lucruri: o sală, mese, prize, personal calificat.
Dar, întăresc, Școala 6 a fost printre primele școli gim-
naziale din țară care a avut cabinet de informatică...
– Statutul de manager înseamnă și un fel de perma-

nentă neliniște...
– Da, mai trebuiau multe la Școala 6 și, în primul
rând, o sală de sport. Am vizitat câteva săli din Boto-
șani, doar că eu îmi imaginam că altfel ar trebui să arate
o sală de sport pentru o școală gimnazială. Mi-a „șop-
tit” careva că pe lângă Brașov ar fi o sală de o construc-
ție mai deosebită. Voiam ca sala să fie și mare, dar nu
copleșită de betoane. Am mers acolo împreună cu un
specialist în construcții. Da, asta era sala pe care mi-o
doream, cu mult lemn, cu tavan de lemn, cu geamuri
bine dimensionate. Și-am făcut la Școala 6 sala de sport
pe care o văzusem acolo. Ba, am mai și adăugat ceva în
prelungire, două ateliere, grupuri sanitare, spații de
201
ședințe la etaj. Oamenii de la Brașov au fost fenome-

nali. Ne-au primit cu bunăvoință, ne-au arătat „ce” și
„cum”, iar în final ne-au oferit chiar și documentația
tehnică. Iar sala de la noi a găzduit și manifestări de alt
gen decât cele sportive. După ce am încheiat lucrările,
regretatul Ioan Cobâlă a adus aici „Rapsozii Botoșani-
lor”, cu un spectacol folcloric, gratuit, asta ca semn de
prețuire pentru că școala avea o sală multifuncțională.
Întâi a venit marea cântăreață Sofia Vicoveanca să va-
dă dacă sunt condiții pentru un astfel de concert. A
fost plăcut impresionată, erau cabine și toate amenajă-
rile necesare. Inițial, când încă lucram la sală, am co-
mandat 300 de scaune. Dar la spectacolul despre care
vorbim au mai fost și 300 de copii care au stat în picioare.
Sigur că nu ne-am potolit. A fost înălțat gardul ca-
re împrejmuia școala și, în fața unei curți pline de țevi
și fel de fel de resturi metalice, mi-a venit o idee: să
facem o tribună la terenul de sport. Cred că a fost prima
tribună din oraș în curtea unei școli. Mai mult, era chiar
o tribună acoperită. Și iarăși școala nu a cheltuit nici un
ban. Și asta pentru simplul motiv că nu erau fonduri
cu această destinație. Fie vorba, în toți anii în care am
construit și iar am construit la școlile unde am funcțio-
nat, nu cred că am primit bani – pentru execuția pro-
priu-zisă a lucrărilor respective – măcar pe un sfert din
cât era valoarea reală a investițiilor. Sigur, dacă ai bani,
lucrurile devin relativ ușoare, simple, se derulează într-o
stare oarecum firească. Dar când nu ai nici un ban și,
totuși, reușești să faci ceva, parcă bucuria lucrului îm-
plinit e și mai mare... Sunt de parcurs etape în munca
202
TRAIAN APETREI
de manager. Întâi am fost „cu cerutul”, cu miloaga. Apoi

am început să cunosc oameni... Asfaltul de pe terenul de
sport de la Școala 3 nu m-a costat nici măcar o bere!...
– Și-a urmat directoratul la cea de-a cincea școală...

– A venit după mine la Școala 6 un cunoscut pro-
fesor de matematică din oraș, dl Artur Bălăucă, cu ru-
gămintea să vin la Școala 7, să-i ajut și pe ei să pună
școala la punct. Drept este că Școala 7 făcuse parte
din... elita învățământului local.
Inițial, aveam o admirație fără limite față de pro-
fesorul Bălăucă.
Doar că în relativ puțin timp am sesizat un „fe-
nomen” ciudat: singurul cadru didactic din școală era
profesorul Bălăucă. Sigur, la modul figurat! Restul?!...
În primele momente în care am ajuns acolo am
vrut să văd școala. M-a condus profesorul Bălăucă.
Dumnealui avea cheile la toate ușile, ceea ce nu mi s-a
părut a fi chiar în regulă...
Cert este că în acele momente școala avea nevoie
de amenajări de proporții. Am acceptat transferul și, du-
pă patru ani, am plecat din Școala 7 la demisie, atunci
despărțindu-mă pentru totdeauna și de învățământ,
după aproape 28 de ani în care am funcționat ca direc-
tor în cinci școli. „Gustul” – la plecare – a fost deosebit
de amar!
Dar tot am făcut și acolo amenajări importante.
Prima intervenție... jumătate din școală era încăl-
zită, în cealaltă jumătate elevii învățând în frig. Cel
care proiectase centrala termică pe gaz nu ținuse sea-
203
ma de toate spațiile care urmau să fie încălzite. Școala

fusese decuplată de la încălzirea centrală a orașului și
asta pe motive de costuri deosebit de mari...
Cert este că am obținut o finanțare pentru Școala 7
și s-a suplimentat centrala cu încă un cazan și elevii au
putut învăța în condiții rezonabile și în sezonul rece.
O sală de muzică a fost reamenajată în sistem am-
fiteatru. În acele momente nu exista așa ceva în nici o
școală din județ. Bani, ca de obicei, nu erau. Aveam un
bun prieten la munte, la Ulma, de unde mi-a trimis un
camion cu scânduri și grinzi. Când am plecat din școală,
spuneam, la demisie, le-am transmis că amfiteatrul ră-
mâne donația mea făcută școlii. Numai eu știu cât am
cheltuit din bani proprii pentru amenajarea respectivă.
I-am întrebat pe cei din școală unde se făcea premie-
rea elevilor, la încheierea anului școlar? Mi-au arătat un
spațiu urât, jalnic, meschin, absolut nepotrivit pentru un
astfel de moment pe care copiii îl vor ține minte toată via-
ța. Și, mi-am propus ca în primăvară să realizez o bază
sportivă în perimetrul căreia să se petreacă și premierile
de la sfârșit de an. Am reluat calvarul... caută bani, mate-
riale pentru împrejmuire, bani pentru asfaltare și mobilie-
rul sportiv necesar. Elevilor li s-a făcut o intrare separată.
Știam cum trebuie procedat pentru a avea și aici o tribună.
Trebuie să remarc ajutorul dat de personalul ad-
ministrativ. Dacă altădată îngrijitoarele mai aveau timp
de croșetat, au fost momente în care, în două săptămâni,
acestea au vopsit tot gardul școlii. Temelia gardului a
fost turnată cu fochiști și îngrijitori, asta după ce un
prieten a oferit școlii patru tone de ciment. Nu mai pleca
204
TRAIAN APETREI
nimeni acasă, la vreme de vacanță școlară, la ora 11.00,

ci toți rămâneau la treabă până se lăsa întunericul.
– În ciuda șirului consistent de fapte bune, în ciuda

aprecierilor primite, ai ajuns la exasperare. Nu-i ușor să-ți
dai demisia după 28 de ani de directorat sau, mă rog, cum
socotești că-i mai potrivit, de ocupare a funcției de manager...
– Eu vedeam lucrurile din școală într-un mod cu
totul diferit decât le înțelegea profesorul Bălăucă. Și
asta pornind chiar de la lucruri, cumva, mai mărunte.
Spre exemplu, în școlile în care am lucrat, pe holuri erau
prezentați, prin fotografii și texte, elevii performanți
din școlile respective, de la toate disciplinele. Aici, pe
un etaj întreg erau doar cei de la matematică... Am
dispus o echilibrare a lucrurilor. Și de aici s-a ivit un
conflict care s-a tot amplificat. Când am acceptat să vin
la Școala 7, pentru mine profesorul Bălăucă era un fel
de Dumnezeu. Însă, în scurt timp am văzut că lucrurile
nu sunt chiar așa, profesorul Bălăucă fiind un om oare-
cum obișnuit, poate ceva mai orgolios decât alții.
Nu eram de acord ca profesorul Bălăucă să for-
meze clase doar din elevi excepționali la matematică,
recrutați, ca să zic așa, din celelalte clase. Mi se părea
că mult mai cu folos ar fi fost ca profesorul Bălăucă să
ia elevul de la 5 sau 6 la matematică și să-l „urce” la 9
sau 10. Da, atunci, jos pălăria! Dar să iei toți copiii de 9
și 10 și să faci un nucleu de premianți, „clasa profeso-
rului Bălăucă”, mi se pare a fi nedrept și pentru elevi și
pentru profesorii care i-au pregătit pe copiii respectivi
până să ajungă la un astfel de nivel...
205
Cu greu am suportat până să ajung la sfârșitul

anului școlar respectiv. Pe 15 iunie, la prânz, s-a făcut
premierea elevilor, iar după amiază m-am dus cu de-
misia la Inspectoratul școlar, cu patru ani înainte de
ajungerea la vârsta de pensionare. Mă nemulțumea și
felul în care decurgea concursul național de matemati-
că. Presa scria la superlativ despre această manifestare,
iar eu vedeam amănunte care erau cu totul și cu totul
jenante. Acolo era în joc onoarea școlii, a orașului, onoa-
rea unor personalități cu totul și cu totul de excepție.
Ori, mie îmi erau trimise înspre semnare diplome „în
alb”, ceea ce lăsa loc ideii că întrecerea poate fi distor-
sionată. Și era vorba de munca unor elevi... Și câte și
mai câte amănunte, de la felul în care se percepea taxa
de participare și până la „caruselul”! invitaților, mereu
cam aceiași...
– Una peste alta?

– Dacă atunci când eram în funcție mi se „înro-
șeau” telefoanele, acum nu mă mai sună nimeni, sau,
mă rog, foarte puțini din cei care mi-au rămas cu ade-
vărat prieteni.
Este năucitoare starea în care ești dat deoparte,
deși ai mai putea face ceva pentru comunitate și asta
chiar dacă nu mai ceri ceva în schimb, vreo motivație.
Mai trec și văd ce s-a ales din munca în care am
pus și mult suflet. O seamă de lucruri mai sunt în picioa-
re, altele se cam năruie.
Nu prea par să mai fie oameni entuziaști, așa cum
206
TRAIAN APETREI
erau altădată. Școala, în ansamblu, își caută cam de

mulți ani o albie potrivită.
Sunt, într-un fel, mândru ce ceea ce am făcut, dar
iată că am înțeles că – fie și o simplă întâlnire cu un om
nepotrivit – îți poate distruge cariera clădită cu trudă,
în zeci de ani. Asta-i viața! Profesioniști adevărați mi-
au recunoscut munca, drept care am primit, înainte de
Revoluție, Titlul de „Profesor evidențiat”, în vreme ce
în anii din urmă... Mă rog, privesc la spectacolul lumii,
un spectacol din ce în ce mai trist!...
207
TRAIAN APETREI
E ste greu de spus din ce motive Florin Simion

Egner nu este perceput de istoria apropiată a
Botoșanilor ca un primar care a înscris pe harta orașului
și în sufletele locuitorilor fapte cu adevărat remarcabile.
Poate că felul său de a fi, zgomotos, volubil, dominator
în conversații, nu mai lasă interlocutorilor liniștea și
limpezimea necesare rememorărilor. În preajma fostu-
lui primar Florin Simion Egner mai totul se derulează
„pe repede înainte” sau, mă rog, „pe repede înapoi”. În
anii în care a fost primar al Botoșanilor – 2000 – 2004 –
inginerul Florin Simion Egner a fost excesiv de prudent
cu cheltuirea banilor Primăriei, conduită vecină cu zgâr-
cenia. A învățat din mers cam ce-ar fi de făcut și a fost
salvat de greșeli impardonabile de Valerian Sănduc, di-
rector financiar în Primărie pe atunci, om cu știința pro-
porțiilor în gospodărirea orașului.
Și, totuși, Florin Simion Egner sare din rândul pri-
marilor copleșiți de asfaltări, canalizări, termoficare și
iluminat public. Sare din rând printr-o aplecare deosebită
înspre fapte culturale care vor dăinui o vreme într-un
oraș, altfel, cu multe inițiative lăudabile, dar și repede
211
abandonate din motive care mai de care mai năstruș-

nice.
La inițiativa lui Florin Simion Egner a fost realiza-
tă, în Parcul „Eminescu”, o Rotondă a personalităților
botoșănene, busturi – 13 la număr – realizate de Marcel
Mănăstireanu, consacrat, tocmai prin această comandă,
ca sculptor abordabil din punct de vedere financiar dar
și oarecum acceptabil prin valoarea artistică a lucrări-
lor sale.
Un an de zile – din cei patru ai mandatului de pri-
mar – Florin Simion Egner a susținut apariția săptămâ-
nalului „Primăria cetățeanului”, publicație cu multe in-
formații din administrație, dar și cu opinii demne de
dezbateri serioase.
Florin Simion Egner – cu sau fără eșarfă tricoloră de
primar al Botoșanilor – a inițiat Fundația „A. T. Laurian”
și a pledat – cu rezultate palpabile – pentru aducerea
în oraș a unor structuri viabile de învățământ superior.
Un veșnic neliniștit, vorbitor care, spuneam, mai
totdeauna își copleșește interlocutorul, Florin Simion
Egner a creat în oraș o modă: ca o acțiune – fie că-i vorba
de o serbare de grădiniță sau de tăierea unei panglici
inaugurale – este apreciată ca fiind reușită sau nu după
cum primarul Egner a fost sau nu a fost prezent la res-
pectiva activitate. Și, fie vorba, primarul Egner nu prea
absenta de la „convocări” și, dacă totuși, se petrecea așa
ceva, cu siguranță era vorba de vreun dezastru național...
Sigur, mai glumesc și eu puțin!...
Am ținut să vorbesc cu Florin Simion Egner despre
fapte culturale petrecute în mandatul său de primar,
212
TRAIAN APETREI
dar am început interviul într-un chip nepotrivit, făcând

eu observația că, de regulă, administrațiile locale se
limitează doar la a cheltui și iarăși a cheltui din banii
publici, puțini primari având și știința de a face bani, de
a aduce bani în visteria consiliului local. Atât mi-a trebuit,
„am scăpat porumbelul” și Florin Simion Egner s-a dez-
lănțuit:
E adevărat, mai toți primarii de după 2004 – mă
refer la situația de la Botoșani – au fost preocupați înde-
osebi de cheltuirea banilor. Începând cu fostul primar
Flutur, a apărut o tendință, zic eu, nepotrivită. Adică,
dacă vrei să faci ceva, numaidecât trebuie să cheltuiești
din banii publici, că la primării toți banii sunt publici.
Și, mergând mai departe, pentru a avea ce să cheltu-
iești, trebuie să faci împrumuturi. După acest fel de a
gândi lucrurile au mers treburile orașului din 2004 și
până în zilele de acum. Flutur a făcut împrumuturi în
toate mandatele sale – și asta fără să fi realizat lucruri cu
un impact deosebit. Și primarul Cosmin Andrei face
împrumuturi. Eu, fiind și cu spirit armean în sânge, cu
preocuparea de a face economii, am încercat pe toate
căile să evit cheltuirea, cu ușurință, a banilor. Mi s-a pă-
rut că cheltui foarte mult cu cantina de ajutor social. Pe un
teren, la Rediu, am făcut, pe 17 hectare, gospodărie co-
munală, cu vaci, păsări, legume, zarzavaturi... O parte
din produse se vindeau, sigur, se asigura cantinei cele
necesare. Ba, mai ofeream produse și la cantine școlare,
la asociații cu profil de sprijinire a copiilor sau bătrâni-
lor. Cu banii astfel adunați se acoperea chiar și o parte
din salariile celor care lucrau la cantină...
213
În Parcul „Eminescu” se afla o seră. Am dispus

repararea acesteia de la un capăt la altul. Se produceau
acolo flori și astfel evitam cumpărarea la prețuri – se
înțelege, mult mai mari – a florilor necesare primăriei.
La anumite evenimente ne puteam permite să oferim
flori în mod gratuit, ceea ce făcea o impresie deosebit
de bună.
La gospodăria anexă lucram chiar și cu personal
de la Penitenciar.
Deși serele reprezentau o investiție aproape nouă,
chiar și cu centrală termică, după încheierea mandatului
meu totul a fost demolat, după cum au fost demolate
și serele de la Termica.
Am adus în subordinea primăriei piețele, oborul,
cimitirele. Era vorba de o societate aflată în subordinea
Consiliului Municipal. Într-un parteneriat public-privat
am reabilitat Piața Mare – și activitățile de aici au în-
ceput să aducă bani la bugetul local. Oborul realiza – și
acesta – profit. Toate acestea – și alte măsuri – au fost
făcute la primărie pe seama concluziilor prezentate în
urma unui studiu comandat la o facultate de profil din
Iași, tema fiind eficientizarea activităților patronate de
primărie. Eu lucrasem, până să ajung primar, doar în
fabrică. Și acolo totul viza eficiența maximă. Pentru că,
altfel, nu lucrasem în administrația publică nici măcar
un ceas.
Văzusem la Baia Mare un model de Incubator de
afaceri. Era o noutate și eu eram foarte atent la tot ce
era nou... Erau acolo 23 de spații de producție, cu locuri
de muncă... Au apărut firme noi. Apoi, Incubatorul a
214
TRAIAN APETREI
fost dat către Locativa și cam de atunci a apărut un fel

de rivalitate între primarul cel nou și vechiul primar.
Și eu am avut o rivalitate cu fostul primar Cojocaru.
Dar nu am „omorât” nimic din ceea ce făcuse el înainte.
Ba chiar îmi doream să facem ceva împreună pentru
oraș. Incubatorul de afaceri a adus opt miliarde de lei
vechi la Locativa și la Primărie. Prin aceste exemple –
și mai sunt și altele – vreau să spun că eu am adus bani
la Primărie, o conduită cu totul diferită de cea a prima-
rilor care au urmat după mine.
Botoșanii aveau nevoie de dezvoltare. Iar pentru
dezvoltare trebuiau bani. Și am să vă spun doar o situație
prin care am făcut bani. Cât lua primăria drept chirie de
la Rapsodia, Fabrica de confecții? Doar vreo câțiva lei
pe an! Cât lua primăria în 50 de ani? Bani puțini, oricum!
Sumele respective erau nesemnificative, cât chiria pe
terenurile a trei blocuri de locuințe. Și ce-am făcut? Am
făcut un inventar al societăților din oraș care doreau să
devină proprietare pe pământul pe care își aveau sediul.
Doar că societățile nu puteau să cumpere terenurile
respective. Și atunci am procedat la schimburi de tere-
nuri. Primăria dorea să facă blocuri ANL la Cișmea și în
Bucovina, dar nu erau bani pentru a cumpăra terenurile
necesare. Le-am sugerat societăților comerciale inven-
tariate și care doreau să devină proprietare pe terenu-
rile unde funcționau, să cumpere terenurile din zonele
Cișmea și Bucovina. După care experți autorizați, prin
proceduri absolut legale, transparente, au procedat la
schimburi de terenuri, chirii, altfel, nesemnificative,
aducând în fapt Bugetului Municipal câștiguri de pro-
215
porții prin „afacerea” schimburilor respective. Că au

fost și din cei care au cârcotit, că aș fi făcut ceva în in-
teres personal... Situația a fost cercetată pe toate părțile
și s-a constatat doar câștigul pentru oraș...
Proiectul Centrului Vechi este făcut în mandatul
meu de primar. Doream să cumpăr – primăria, nu eu –
Casa Ankele – ca punct central al zonei. Proiectul a fost
făcut cu bani puțini, de un arhitect, Manolescu, repet,
pe bani foarte puțini. Au lucrat la proiect și Dan Sârbu
și Juravle. N-a fost tocmai simplu. Un alt arhitect luase
la plecare arhiva Centrului Vechi, drept care am adus
de la Suceava documentele necesare, existente acolo de
pe vremea regiunii. La Casa Ankele doream să facem
Casa căsătoriilor și Compartimentul de urbanism, pen-
tru că în acest fel oricine venea după un certificat sau,
mă rog, un document, să vadă numaidecât și splendoa-
rea Centrului Vechi. Finanțarea proiectului s-a făcut în
perioada în care primar a fost Cătălin Flutur.
Să închei cu Casa Ankele... aveam în intenție să-i
dăm proprietarului un alt bun pe care și-l dorea de la
Primărie în așa fel încât să nu dăm banii ceruți pe clădire...
– Domnule Egner, doream să vorbim despre deciziile

dumitale din zona culturală și, până la urmă, mi-am dat
peste degete, cum se spune, pentru a nu opri reportofonul în
fața avalanșei de situații pe care le-am aflat, dar care situații
nu țineau numaidecât de zona culturală. Pe total, e un câș-
tig pentru istoria locului, am aflat „la prima mână”, din
chiar vorbele inițiatorului, despre situații mai puțin cunos-
cute din viața administrativă. Să ne întoarcem, totuși, la
216
TRAIAN APETREI
zona culturală față de care dumneata ai manifestat un inte-

res mai intens decât alți primari...
– Printre primele mele decizii... Pietonalul Unirii
era într-un impas evident, Curtea de Conturi avea ce-
va de lămurit, calitatea materialelor folosite nu era cea
prevăzută. Fostul primar a dispus scoaterea pavajelor,
s-au făcut grămezi de materiale... Se căuta vinovatul...
Chestiunea părea că se va întinde pe ani de zile, ceva
asemănător cu situația drumului spre Iași. L-am rugat
pe Mihai Vrăjitoru, patronul de la CONREC, să facă
zona utilizabilă... șase ani s-a tot circulat pe acolo în
forma în care convenisem noi atunci... Poate că nu era
o cale ideală, dar s-a circulat.
Mi-am zis eu că ar fi potrivit ca pe acel Pietonal să
amplasăm, după reabilitare, niște statui. Marcel Mă-
năstireanu, sculptor, a venit și mi-a spus că foștii pri-
mari nu l-au primit și n-au vrut să-i ia în seamă oferta
plastică, ofertă care se referea tocmai la un șir de sta-
tui. Dar, oricum, el mi-a făcut un cadou prețios, efigia
cu chipul Carmen Sylva, lucrare amplasată în Parcul
„Eminescu”. S-a făcut atunci o tăiere de panglică – era
ideea lui Ion Ilie, viceprimar în acea perioadă. Că mai
toți tăiau fel de fel de panglici, numai noi nu apucase-
răm un astfel de moment... Și am făcut o festivitate...
La discuțiile purtate cu Marcel Mănăstireanu, el mi-a
vorbit despre un proiect de proporții mai mari. La
rândul meu, eram interesat de statuile de pe Pietonal.
Doar că Marcel Mănăstireanu mi-a propus un bust al
Mitropolitului Marchian, lucrare care ar fi urmat să fie
217
amplasată în fața Bisericii „Cuvioasa Parascheva”. Mie

mi s-a părut că nu ar fi tocmai potrivit ca Pietonalul
Unirii, o zonă de promenadă, de veselie, până la urmă,
să fie străjuit de bustul unei personalități religioase, o
imagine care îndemna la sobrietate, tăcere, reculegere.
Eram buni amici – eu și Marcel Mănăstireanu –
cu regretatul istoric Ionel Bejenaru. Fie vorba, făcusem
deja un Album despre Botoșani cu Ionel Bejenaru și
artistul fotograf Dușa Ozolin, în 2001. Era un Album
despre care cred că nu va fi egalat în valoare în anii
foarte apropiați... Revenind la intențiile mele... Ionel
Bejenaru a insistat pe ideea personalităților. Eu am
făcut o listă cu vreo 40 de personalități botoșănene. În
Parcul „Eminescu” au fost amplasate 13 busturi, urmând
ca celelalte să străjuiască Pietonalul Transilvaniei. Con-
siliul Municipal aprobase totul. Statui au mai fost am-
plasate și în alte zone ale orașului, la Liceul Pedagogic
și Liceul de Artă, la Liceul Antipa... Mă trăgeau unii de
mânecă, socotind că exagerez, că îl îmbogățesc pe Marcel
Mănăstireanu, lăsând a înțelege că aș avea și eu partea
mea din această „afacere”... În realitate, nu-i dădeam mai
nimic lui Mănăstireanu. Eu, mă rog, Primăria, cumpă-
rase ipsosul... Până la urmă, în majoritatea cazurilor
banii pentru materiale au fost dați de Mihai Vrăjitoru.
La mijloc era doar o foarte frumoasă prietenie între cei
implicați. Nu se punea în nici un fel problema de a face
ciubucuri, învârteli, ceva de băgat în buzunar... Era o
perioadă romantică. Când mai toți primarii și vicepri-
marii își făceau case peste case, noi făceam statui. A
contribuit și Pamfil Rotaru, cu firma lui, Rotconi. Marcel
218
TRAIAN APETREI
Mănăstireanu nu a cerut bani. El nu avea un spațiu

unde să lucreze, un atelier. Mai întâi i-am oferit o ca-
meră la sediul partidului, prin apropiere de „Luceafă-
rul”. Apoi i-am dat un spațiu pe Strada Săvenilor, un
atelier „pe vecie”, fără bani, fără nici o obligație. Într-o
perioadă Marcel lucrase și pe la Clubul Pensionarilor...
Cred că a-i da unui artist un atelier este, în sine, un act
de cultură. Creatorul are nevoie de o anume intimitate.
Nu putea rămâne artistul înconjurat de pensionari, mă
refer la perioada în care își avea atelierul la Clubul
Pensionarilor!
Sigur, a venit și etapa în care ne-am gândit din ce
material să facem statuile. Inițial, ne-am oprit asupra
bronzului. Nu era vorba ca formele să fie masive, cu un
consum foarte mare de material, ci doar de o anume
grosime, interiorul fiind gol. Discutasem cu domnul
Răcnea doar în principiu ca turnarea să o facem la
IUPS 2. La un moment dat, șef peste turnătorie deveni-
se un anume Chelu, care cumpărase multe spații prin
Botoșani. Dar de operațiunea propriu-zisă se ocupa un
inginer, Pricopie. Sigur, toate acestea nu mai au impor-
tanță, se vor uita. Dar era o atmosferă de entuziasm care
ne cuprinsese pe toți cei implicați. Nu mai spun de câte
cămăși și pantaloni am înegrit în turnătorie... Că eu
mergeam la serviciu cu cămașă albă și cravată... Toată
viața am fost un pedant din acest punct de vedere. Ieșeam
din turnătorie – și eu și Marcel Mănăstireanu – precum
minerii din galeriile de cărbune... Până la urmă, s-a fo-
losit un cupru recuperat din deșeuri. Luam de la o firmă
de colectat materiale fel de fel de resturi... Totul a costat
219
puțin, foarte puțin, nu mai mult de 4 – 5 mii de euro,

în banii de acum. Și i-am dat și lui Marcel Mănăstireanu
vreo mie de euro, cam 40 de milioane de lei vechi, pen-
tru cele 13 statui. Marcel a fost mulțumit și pentru aceea
că statuile respective au fost o adevărată rampă de lan-
sare a sa. Din acel moment – al inaugurării „Rotondei
Personalităților Botoșănene” – Marcel Mănăstireanu a
început să fie foarte căutat... primarul de la Suceava,
primarul de la Dumbrăveni, de la Straja... Tot Mănăsti-
reanu a făcut și o statuie „Eminescu” pe care am dus-o
la Odessa. Acea statuie am plătit-o din banii mei. Inițial,
doream să facem acea statuie pentru Cernăuți. Doar că
între timp a fost schimbat primarul de acolo, cel cu care
convenisem, iar următorul primar... Am fost schimbat
și eu, iar domnul Flutur nu s-a mai ocupat de acel pro-
iect... Domnul Flutur a oferit un „Ciprian Porumbescu”
dar s-a uitat amănuntul de a mă invita și pe mine la
tăiatul panglicii... La mijloc erau inițiative private, pen-
tru că nu se puteau plăti din banii Primăriei statui care
să fie amplasate în afara țării. Valerian Sănduc, director
financiar în Primărie, era foarte sever din acest punct de
vedere. De fapt, și eu și Sănduc, Dumnezeu să-l ierte! –
eram niște tipi foarte zgârciți.
Și am mers mai departe cu gesturile culturale. A
fost aprobată în ședință de Consiliu Municipal lista cu
busturile pentru Pietonalul Transilvaniei. Marcel Mă-
năstireanu ceruse, de această dată, 8000 de lei. Doar că
la alegeri a câștigat domnul Flutur. Dumnealui a socotit
că Marcel Mănăstireanu nu este sculptorul care trebuie
orașului, busturile realizate până atunci – spunea pri-
220
TRAIAN APETREI
marul Flutur – semănând foarte mult între ele. Și, mai

în glumă, mai în serios, proiectul a fost abandonat.
– Au mai fost, în mandatul dumitale de primar, și alte

proiecte, unele încheiate chiar înainte de a fi fost începute la
modul efectiv...
– Aveam la București un prieten, arhitect de pro-
fesie și care, atunci când a venit la Botoșani, a făcut o ob-
servație pertinentă, zic eu: „Piața Revoluției din Botoșani
nu seamănă în nici un fel a... piață, nu seamănă cu nimic! E
îngrămădită, n-are spațiile largi ale piețelor!” – a spus
el. Și atunci am hotărât să schimbăm cumva aspectul
zonei. Am luat seama cum arată piețele din Cluj, din
Iași, din orașe cam de aceeași mărime cu Botoșanii din
Italia... Intenționam să curățim complet zona, să punem
în mijloc o statuie... Și ce statuie să punem? Un fel de
Sfântu Gheorghe... Doar că la creștinii ortodocși nu prea
sunt îngăduite statuile... Să nu ne închinăm la idoli... Și
atunci ne-am gândit la un țăran cu cușmă pe cap, cu
un băț în mână, cu costum tradițional... Era un Sfântu
Gheorghe simbolic... Consiliul Local a aprobat proiectul.
La licitația organizată a câștigat Institutul de Arhitectu-
ră „Ion Mincu” din București, mă rog, o echipă de acolo.
Proiectul a fost recepționat în mai 2004, după care în
iunie au fost alegerile... și eu am pierdut. În iulie, noul
primar a plătit proiectul, numai că nu s-a mai continuat
cu ceea ce era de făcut... S-au cheltuit niște bani despre
care nu a mai spus nimeni nimic, nici Curtea de Conturi,
nici... Și acum macheta poate fi văzută, e la București...
Și acest proiect făcea parte din cultura locului, era o
221
reașezare necesară a Pieței Centrale dintr-un oraș cul-

tural, vechi, oraș de o mărime semnificativă... Cu trei
brazi și două magnolii... E un Centru Civic anacronic...
N-om fi având nici un arhitect care să spună că în zonă
nu-i nici o perspectivă ? ... Ca să depunem o coroană la
Bustul lui Eminescu din fața Teatrului ocoleam fel de
fel de copăcei...
– În „Mandatul Egner” au apărut și 57 de numere

din săptămânalul „Primăria cetățeanului”...
– Era vorba de un săptămânal foarte necesar locui-
torilor dar și personalului din Primărie. Merita ca pu-
blicația să fie continuată și în zilele de acum. Am fost
entuziasmat de gazetă, sigur, dumneata, Traian Apetrei,
ai dus greul redacțional, dar folosul pentru comunitate
era absolut vizibil. Nu era o publicație care să-l laude pe
primarul Egner. Prin aceste „ziar” aflam, într-o manieră
demnă de toată încrederea, despre doleanțele locuitorilor,
pe de o parte, iar pe de altă parte, noi, cei din Primărie,
comunicam soluțiile, intențiile, invitam la dezbateri.
Acum, modul de lucru s-a schimbat. Sigur, tehnologia
își spune cuvântul. Dar, peste aceste aspecte tehnice,
primarul ales – fie că-i de la PSD sau PNL – nu prea este
știut în intențiile pe care le are, drept care este înjurat
de toată lumea. Primăria nu informează, într-un mod
accesibil tuturor, despre ceea ce face și asta într-o moda-
litate neutră, departe de patimile politice. Publicațiile
existente sunt mai mult sau mai puțin partizane, slujesc
interesele unui finanțator, altfel fiindu-le pusă în pericol
mare supraviețuirea... O publicație precum cea pe care
222
TRAIAN APETREI
am făcut-o noi a mai existat în publicistica anterioară a

Botoșanilor și chiar cu acest titlu, faptul fiind semnalat
în volumul de istorie a presei locale, lucrare semnată
de regretatul Ion Maximiuc. În clipa în care nu am mai
fost primar, și publicația și-a încetat apariția. Sigur,
domnul Flutur a venit primar cu programul domniei
sale, a dat deoparte tot ceea ce a fost realizat până
atunci, „ne-am săturat de Egner” se auzea prin Primărie...
Apoi, când a venit Portariuc, „să dăm deoparte tot ce a
făcut Flutur...”
– Poate că acest mod de a gândi și de a proceda explică,

fie și în parte, sărăcia cu care am venit noi, românii, la masa
bogaților din Vestul Europei, mereu am reluat totul de la „0”...
– Continui să aduc în atenție, între fapte culturale
din mandatul meu de primar, editarea unor albume –
chiar și cu tradiții și obiceiuri populare din zonă, noi
fiind, totuși, civilizație urbană – albume care sunt și
acum lucrări de referință. În domeniu, un sprijin foarte
puternic a venit dinspre viceprimarul Ion Ilie. Primăria
a fost partener foarte vizibil în aniversările de la Teatru
și de la Filarmonică.
Au fost montate plăci de marmură prin care am
marcat locuri unde s-au născut, au trăit, au lucrat o mul-
țime de personalități botoșănene. Adevărul este că noi
am avut inițiative de acest fel, dar cu banii a fost tot
Mihai Vrăjitoru... S-ar cuveni ca la mijloc să fie un fel
de mândrie a botoșănenilor pentru faptul că în orașul
în care trăiesc s-au născut personalități atât de impor-
tante, personalități care au dovedit, la vremea lor, că se
223
poate răzbate în lumea mare a științelor și artelor pornind

chiar și dintr-un oraș atât de îndepărtat de Capitală.
Mi-am făcut mulți dușmani când am decis demo-
larea spațiilor comerciale care se sprijineau de Hala Cen-
trală, „aerisire” care a pus în valoare o operă arhitecturală
frumoasă, maiestuoasă, aparținând lui Anghel Salygni.
La fel am procedat și cu Hala de Pește. O parte din
protipendada orașului deținea acolo spații comerciale,
prin interpuși, și care, sigur, aduceau bani frumoși dar
urâțeau fața zonei. Au fost elaborate Hotărâri ale Con-
siliului Local pe această temă. Nu a fost vorba despre
un abuz al primarului Egner. Așa se explică faptul că
instanțele nu m-au găsit vinovat după mulțimea de
procese intentate.
Cred că Primăria ar trebui să cumpere și spațiile
fostei Uzine Electrice, urmând să dea tot o destinație cul-
turală acelor spații. Altfel, se conturează posibilitatea de
a pierde din patrimoniu un obiectiv semnificativ, situa-
ție cumva asemănătoare cu cea prin care Consiliul Jude-
țean a pierdut Casa Manolache Iorga... Fie vorba, chiar
Primăria ar putea cumpăra această casă... Eu am lansat
ideea, banii pe care-i cere proprietarul nu au o semnifi-
cație chiar foarte mare în Bugetul Consiliului Municipal...
Când eu am plecat din Primărie, societățile din subor-
dine aveau o situație financiară „pe plus”, pozitivă, cu
toate că au fost și ceva probleme cu încălzirea din iarnă,
dar în domeniu decidea Bucureștiul și nu Primăria de la
Botoșani. Primăria avea bani pentru a cumpăra păcură
în orice moment, doar că legislația nu îmi îngăduia să
procedez în acest fel.
224
TRAIAN APETREI
Îmi îngădui o afirmație: în cultura botoșăneană se

pot face multe lucruri fără ca acestea să presupună
cheltuirea unor sume exorbitante!
– Dumneata ai inițiat și constituirea Fundației Acade-

mice „A. T. Laurian”...
– Noi am adus la Botoșani, în calitate de președinte
al Fundației Academice „August Treboniu Laurian”, chiar
pe cel care inițiase la Suceava constituirea Universității,
profesorul Corduneanu, din America. Domnia sa a ex-
plicat și de ce Universitatea a fost făcută la Suceava și
nu la Botoșani, cum și-ar fi dorit mulți localnici. Între
argumentele invocate, acela că Suceava a fost sediu de
Regiune, pe de o parte, iar pe de altă parte, că Suceava a
avut un mai mare sprijin politic de la nivel de Comitet
Central, prin Bobu, deși Bobu era din Văculești, Botoșani...
Cum a fost cu „Fundația”? Noi am constituit-o în
2016, dorind să facem ceva pentru învățământul și cul-
tura orașului, a județului. Doar că la alegeri, victoria a
aparținut altei echipe decât cea care inițiase proiectul.
La conducerea județului era domnul Costică Macaleți.
Răspunsul dumnealui față de solicitarea de a iniția în-
vățământ superior la Botoșani a fost că nu dorește să facă
pușcărie pentru că noi vrem Universitate. Aveam nevo-
ie, pe atunci, să probăm faptul că putem asigura condiții
de funcționare pentru învățământ superior pe o perioa-
dă mai lungă. S-a reușit mai puțin atunci, acum doamna
Doina Federovici a dovedit o altă deschidere, mult mai
multă bunăvoință pentru dezvoltarea proiectului. Iașul,
Universitatea, cereau să le transferăm în folosință spații
225
de învățământ pe o perioadă de 25 de ani, dacă nu mă

înșel. Primarul Portariuc găsise soluții, le acceptase,
doar că la nivel de Consiliu Județean nu a mai fost cura-
jul necesar. S-au cerut perioade de consultări și nu s-a
mai decis nimic... Profesorii de la Iași socoteau că noi îi
vom primi cu brațele deschise, ei fiind entuziasmați de
aceste extensii ale facultăților. Până la urmă, profesori
de la „Construcții” și de la „Mecanică” au vizitat spații
de la Liceul „Elie Radu” și au convenit să facă acolo
secții pentru subingineri auto și specialiști în cadastru,
profesii foarte necesare atunci. Nici la Primărie nu aveam
conductor arhitect, era mare lipsă de personal de spe-
cialitate și la „Urbanism”.
Profesorul Crețu a dorit să acopere tot ce ținea de
zona învățământului superior în filologie. Urma să
predea aici și doamna Lucia Olaru Nenati, dumneaei
având doctoratul.
S-a dorit organizarea studiilor superioare pentru
ingineri în industria confecțiilor, dar și pentru zona de
IT. Domnul Valeriu Iftime, întreprinzător cu rezultate
deosebite, susținea necesitatea unui învățământ superior
de stat, cu recunoașterea diplomelor în Europa. Sunt în
oraș, de ceva timp, facultăți pe sociologie, administrație
publică, IT. În jurul acestui nucleu se va putea închega
o instituție de mare prestigiu pentru oricare comunitate,
o... Universitate!
– Un mandat – doar un mandat – ai fost „în fruntea bu-

catelor”. A trecut de atunci o vreme, s-au limpezit opiniile, s-au
ros asperitățile. Care-i „gustul” după o astfel de experiență?
226
TRAIAN APETREI
– Mereu m-am gândit dacă aș fi putut face mai

mult... Se prăbușea sala polivalentă... Am găsit soluții
de consolidare cu știința profesorului Florea, de la Iași
și cu sprijinul lui Mitrea, care era ministru, am încheiat
sala... Am început semaforizarea orașului, a fost vorba de
șapte intersecții la început. Era un proiect pe care l-am
primit pe gratis, în virtutea unei amiciții. În mandatul
meu au fost făcute cartiere de locuințe, am finalizat
parterul de la sediul Primăriei, după care un urmaș a
făcut etajul în zece ani... Incubatorul de afaceri, proiecte
culturale... Pe vremea mea în Primărie erau 80 de oa-
meni, acum sunt 300...
În primul meu an din mandat am făcut cartierul
Grivița. La fel și Pietonalul Unirii. În al treilea an de
mandat a fost betonat Pietonalul Transilvaniei – asta
fără să se ceară bani de la Primărie. Hala Mare se prăbu-
șea, cu subsolul inundat... Am făcut primul parteneriat
cu zona privată și am reabilitat hala.
Am „inventat” petrecerea Anului Nou în public.
A fost reabilitată Biserica Armeană, de la 1350.
Am inițiat Festivalul verii... Dar, culmea, uneori ieși
mai bine ca imagine când nu faci nimic decât atunci
când trudești pentru ceva...
Statuile din Parc și din oraș, în general...
– Întrebam asupra „gustului”?

Dulce, nu încape vorbă! Eu, când muncesc, am o
stare de bine, de bucurie! Când stau degeaba, e amar de
tot!
227
TRAIAN APETREI
A preciat de unii, contestat de alții, cred că omul

de cultură Ion Ilie nu va putea fi lăsat deo-
parte de oricare cercetător onest al istoriei Botoșanilor,
fie că-i vorba de latura artistică a discursului, fie de cea
administrativă, zonă în care artistul Ion Ilie a tras foc sub
oala lui, cum se spune, cultura botoșăneană având în Ion
Ilie un adevărat salvator, îndeosebi, în anii dezastruoși
iscați de autofinanțarea din regimul trecut.
Cred că domnul Ion Ilie mai avea multe de spus cu
referire la viața în comunitate. Sunt ferm convins că ști-
ința domniei sale în a stabili și a susține în timp un ade-
vărat sistem de relații umane benefice, cu personalități
reale, ar fi fost o mare „lecție” pe care s-ar fi cuvenit să o
învețe actualii și viitorii artiști și activiști culturali din zonă.
Printr-o decizie asemănătoare cu o izbitură de to-
por, la Botoșani au fost trași deoparte din tumultul vie-
ții reale cel puțin două valori incontestabile: Ion Ilie și
regretatul Ion Cobâlă. S-a rupt în acest fel firul conti-
nuității și nu cred că noile tehnologii vor putea „suda”
cioburile ivite din arbitrariul reprezentat de decizia de
pensionare la limită de vârstă a oamenilor din cultură.
231
Domnul Ion Ilie și-a alinat – măcar în parte – du-

rerea sufletească pricinuită de scoaterea sa nefirească
din circuitul cultural, prin scrierea unei cărți. Să-i dea
Domnul cât mai mulți cititori, pentru că Ion Ilie este
depozitarul unor lecții bine sedimentate asupra rostu-
rilor culturii.
Ion Ilie avea har de la Dumnezeu – și, sigur, încă
îl mai are și acum! – de a convinge mari personalități din
lumea muzicii simfonice – dar și a muzicii ușoare – din
lumea scriitoricească și din zona teatrului – să vină și „la
capătul lumii”, la Botoșani, loc unde a fost, este și va fi o
sete reală de cultură autentică. Ion Ilie știa să facă bani și
din... hârtie igienică! Și asta pentru a cumpăra, din banii
astfel câștigați, cărți de la marile edituri românești întru
desfătarea spirituală a botoșănenilor.
Ion Ilie a știut să fie și ambasador cultural, amin-
tindu-le unor mari personalități din zona muzicii sim-
fonice, cu precădere, că pe harta lumii există și un oraș
cu numele de Botoșani, rampă de lansare pentru nume
mari ale culturii universale!
Încă, cei tineri mai au timp pentru a-l urca pe Ion
Ilie la „catedra” de unde domnia sa ar mai avea multe de
spus despre viețuire și supraviețuire prin cultură în
învolburata lume de azi și de mâine!
– Deși nu sunteți, prin naștere, botoșănean, vă socotiți

a fi de-ai locului...
– După 52 de ani petrecuți aici, mă simt mai bo-
toșănean decât toți botoșănenii!
232
TRAIAN APETREI
– Ați fost director al Filarmonicii din Botoșani. Cum

au putut fi temperate, ca să nu spun chiar „armonizate”,
atâtea orgolii câte se află într-o orchestră simfonică?
– Am fost director al Filarmonicii în două perioade.
Prima, între 1974 și 1979 și cea de-a doua, între 1987 și
1990.
Eu am venit aici din funcția de director adjunct al
Filarmonicii din Iași. Soția primise repartiție la Boto-
șani, mai trecusem și printr-un necaz de familie... M-a
chemat la Botoșani secretarul Burlacu și venirea mea s-a
făcut și cu sprijinul domnului Mărâi, cu care fusesem
coleg și care m-a și recomandat. Nu-i vorba că ulterior
aș fi fost dezamăgit... în viața mea de până atunci îmi
propusesem câteva lucruri: să nu mă însor cu o moldo-
veancă, să nu ajung cu serviciul în Moldova, iar pe dea-
supra, îmi displăceau bărbații cu chelie și burtă... iar
eu, la 76 de ani... soția-i moldoveancă, am lucrat atât
de mult timp la Botoșani... Spun toate acestea pentru că
eu sunt constănțean, cu cei mai frumoși ani petrecuți
acolo, pentru că, se știe, nimic nu egalează bucuriile
din adolescență, din perioada liceului...
Venind la Botoșani... am avut o admirație deosebită
pentru omul care a făcut această orchestră: Max Weber.
Făcând o paranteză... Filarmonica ar fi trebuit să se nu-
mească „Max Weber”. Sigur, îmi veți aminti de patrio-
tismul local, de valorile locului... Dar am să vă spun
ceva: în 1950 s-a format Filarmonica de la Iași, cu spri-
jinul maestrului Enescu. Gazdele au dorit ca filarmonica
să poarte numele „George Enescu”. Propunere la care
maestrul Enescu a spus: „Nu! O singură filarmonică
233
din țara aceasta va purta numele meu, cea de la Bucu-

rești. În rest, există Filarmonica „Transilvania”, Filar-
monica... „Moldova.” Practic, prin denumirea acordată
la Botoșani filarmonicii s-a încălcat însăși dorința lui
Enescu... Mai mult, toate instituțiile de la noi se numesc
„Enescu”, și Filarmonica, și Școala Populară de Arte...
Era suficient ca Muzeul de la Dorohoi să poarte de-
numirea de „George Enescu”!
Max Weber, fără să fi fost dirijor, a avut puterea să
strângă în jurul lui oameni devotați muzicii. Doar pe
timpul lui filarmonica a fost cu adevărat filarmonică, cu
orchestră simfonică și orchestră de muzică populară, cu
corul pe care-l pregătea profesorul Holca. Ceea ce este
de o vreme la Botoșani este doar orchestră simfonică.
Când am venit eu director, în orchestră erau doar
trei absolvenți de studii superioare muzicale. Dar ceilalți,
altfel, oameni simpli, aveau o pasiune deosebită pentru
muzică și dragoste față de locurile de aici. Max Weber
a condus Filarmonica 20 de ani, după care a fost și el dat
deoparte, fiind adus director Radu Palade, muzician de
mare calitate, incontestabil, dar fără calitățile lui Max
Weber, care îi adusese la Botoșani pe Ruha, frații Gheor-
ghiu, Magda Ianculescu, Herlea, Voicu, oameni care aici,
la Botoșani, și-au prezentat primele concerte. Max Weber
a înființat și Teatrul de păpuși.
Afișe cu muzicieni atât de mari – „nume” aduse de
Max Weber – nu erau nici la Iași.
Weber desfășura o activitate organizatorică labori-
oasă, ceea ce am învățat și eu să fac în cei șase ani în care
m-am aflat, în calitate de director adjunct, în preajma
234
TRAIAN APETREI
maestrului Baciu, la Filarmonica din Iași. De altfel, ma-

estrul Baciu avea o vorbă: „Dacă vrei să ai o orchestră,
mai întâi să o faci!” Trimiterea era, în subtext, la calita-
tea instrumentiștilor care alcătuiesc orchestra...
Oarecum repede, am adus la Botoșani, 27 de ab-
solvenți cu studii superioare și 15 cu studii medii. De ce
au venit respectivii la Botoșani? Deși mulți erau muzi-
cieni care cântaseră în Germania, prin Elveția, aveau,
deci, calitate, filarmonica din Iași nu le putea asigura
locuințe, servicii la soții. Eu, la ora 6 dimineața eram la
ușa primarului Marin, să mă ajute cu case, cu servicii
pentru neveste... Mă ajuta și doamna Hancea... Dar de
ce mă ajutau acești oameni? Pentru că eu adusesem,
pentru prima dată, „Madrigalul” la Botoșani, adusesem
soliști și dirijori de prima mână.
Am ținut ca, permanent să aduc nume mari la Bo-
toșani, sigur, pentru public, dar și din alt motiv: aceste
„nume” obligau, indirect, orchestra să fie mereu mai
bine pregătită... Și au fost aici maestrul Baciu, Mircea
Cristescu, Valentin Gheorghiu, Ștefan Gheorghiu, ma-
estrul Vintilă. Ruha era aici ca la el acasă! Se gândea și
se lucra în termeni de orchestră de valoare.
Doar că în lupta subterană pentru funcții, aceste
performanțe conveneau și nu conveneau... E grea de în-
țeles conduita în care ți se reproșează că ești cel mai bun!
După 25 de ani de existență ai Filarmonicii a fost
semnat primul contract de susținere a unor concerte în
Italia. Acest contract a fost semnat la mine în casă!
În 1979 am decis să renunț, să plec din funcție, se
întretăiau pe dedesubt fel de fel de relații... Și ca să înțe-
235
legeți gestul meu... După o sărbătoare a muzicii care a

fost „Festivalul George Enescu”, cu invitați de marcă,
cu „Madrigalul”, s-a cântat Simfonia a IX-a... cu Elena
Petrescu, cu Teodorescu și Martinoiu, a venit un control
financiar după care mi s-a reproșat că la un scaun s-a rupt
un picior și am decontat un bilet de transport, drum pe
care îl făcusem pentru a rezerva locuri în tren pentru
cei 70 de membri ai „Madrigalului”. Prim secretarul de
atunci, Petre Duminică, deși mă stima, că eram „sudist”
ca și el, nu m-a primit în audiență. În fapt, „primul” avea
un copil care era pregătit „în particular” la limba engleză,
de soția dirijorului Cichirdan... Atmosfera era de „lu-
crătură” permanentă. A trebuit să merg la București, la
Ministrul Culturii Miu Dobrescu, pe care îl cunoșteam
dintr-o stagiu anterioară, de la Suceava. Sigur, a vorbit
cu „primul” de la Botoșani care, ulterior, m-a admis în
cabinet. Am mers în audiență împreună cu Gheorghe
Jauca, șeful culturii de aici. Îmi spune Petre Duminică:
„Sunteți un director foarte bun! Doar că directori mai
este, dar dirijori nu mai este!” I-am răspuns că nu am
absolvit o facultate de directori și, dacă directori mai
este, eu plec. Mi-am depus demisia!
Băiatul meu tocmai făcuse primii pași, motiv de
bucurie. Era 3 noiembrie 1978. Soția s-a bucurat de gestul
meu, că ei nu-i plăceau defel funcțiile care mă țineau de-
parte de familie.
În perioada 1974 – 1979, Orchestra simfonică din
Botoșani a luat premiul doi pe țară în competiția cu ce-
lelalte orchestre de același fel, în fața unui juriu de mare
calitate, cu Spătărelu, Codreanu și alte personalități mar-
236
TRAIAN APETREI
cante ale timpului și am susținut un concert la Ateneu,

ceea ce nu se mai petrecuse de pe vremea lui Radu Pa-
lade, care concertase la București cu corul profesorului
Cojocaru, de la Liceul pedagogic Botoșani.
Cert este că, deși preluasem orchestra aflată în
mare dificultate, cu semne de desființare, am reușit să
o urc până să facem opera „Bărbierul din Sevilla”, cu
maestrul Iosub dirijor, cu un concert la Iași, unde toți
cei de acolo se minunau de realizare, de performanța
Orchestrei simfonice din Botoșani, de prestația dirijo-
rului Iosub, de evoluția unor soliști ai Operei Române
din București.
Am adus soliști și dirijori din Republica Moldova,
dar și din Spania și din SUA. Am înțeles că, din funcția
pe care o aveam, era de datoria mea să aduc la Boto-
șani personalități cu care orchestra noastră să crească
în calitate.
Dar, trebuia să fac ceva pentru a asigura traiul zilnic
al familiei. Mi-am adus aminte că am terminat o facul-
tate, că studiasem la Conservator vioara, că am fost în
orchestra maestrului Baciu, una dintre cele mai mari
formații de acest fel din țară, drept care am pus mâna și
am studiat și m-am dus profesor la școală pentru vreun
an și ceva. În perioada respectivă am dat examene pen-
tru a pleca violonist – și în Germania și în Filipine și
pentru Venezuela. Întâmplarea a făcut – după ce reuși-
sem la examenul pentru Filipine – ca cei de la decizie
să-mi arate limpede că aveau pe altcineva pentru postul
respectiv, motivând ba cu limita de vârstă de 35 de ani –
și eu aveam 31, ba cu... Mi-am dat seama că nu avea
237
rost să insist. M-am dus la concurs pentru Venezuela.

Ghinionul mă urmărea... înainte se afla o doamnă care
avea soțul în orchestra de acolo. Până la urmă, am fost
admis și am cântat în Orchestra simfonică municipală
din Caracas, era o orchestră „de stat”, celelalte fiind par-
ticulare. Am fost și profesor la Conservatorul de acolo,
„conservator” fiind impropriu spus, fiind vorba, mai
degrabă, de un fel de Colegiu Național, dar cu statut
de Conservator, cu profesori formați – cei mai mulți – la
Londra și New York. Acolo am avut ocazia să cânt cu
nume foarte mari din muzica mondială, cu Menuhin,
spre exemplu, care, la un moment dat, a întrebat: „E
careva din Moldova?” și i-am răspuns: „Eu sunt, sunt
din Botoșani!” I-a dat o lacrimă și m-a întrebat, în conti-
nuare: „La Liveni mai există trăsura aceea?” „Mai există,
maestre, mai există!” – i-am răspuns. Ce vreți mai
mult?! Am cântat cu Mariana Nicolesco, cu mulți soliști
și dirijori ai lumii. Viața profesională a fost deosebită și,
sigur, și motivația mea financiară a fost consistentă. Am
scos două discuri, pe primul dintre ele fiind și „Rapso-
dia Română” a lui Enescu, iar al doilea, cu muzică ve-
nezueleană de mare succes.
Ne-am reîntors în țară, soția avea un frate în arma-
tă, băiatul nostru trebuia să înceapă școala...
În Venezuela am lucrat cinci ani, 9 luni și 24 de zile.
Spuneam, m-am gândit la familie, la faptul că nu am
făcut un copil pe care să-l las pe drumuri, în grija cine
știe cui...
Normal că trebuia să intru în serviciu. Lazăr Bă-
ciucu, care era pe atunci secretar cu propaganda la
238
TRAIAN APETREI
județ, nu mă știa, au mai fost și contrapile, dar, oricum,

m-a pus director la Centrul de creație și Școala popula-
ră de arte, că erau la un loc cele două instituții. Acolo
erau oameni deosebiți din punct de vedere profesional,
dar și cu destule vicii, ceea ce m-a obligat să fac o anu-
mită ordine... Dacă până la venirea mea planul financiar
se făcea foarte greu, eu – sigur – cu toți colaboratorii –
am făcut planul în trei luni. Am trecut prin tot județul și
am văzut unde sunt oameni talentați. Am adus, în con-
tinuare, cursanți la Școala populară, unde aceștia plă-
teau o taxă... Sub egida Centrului creației s-a desfășurat
și „Mărțișor dorohoian”, festival în care i-am adus pe
Cornel Constantiniu, pe Marina Florea... Președintele
juriului era George Grigoriu, iar în juriu se afla și Marcel
Dragomir...
Se vede că pe seama a ceea ce am dovedit că pot
să fac, am fost numit director la Filarmonică. Starea de
acolo era gravă, nu se mai luaseră salariile de vreo trei-
patru luni, membrii orchestrei nu mai aveau bani nici
de tuns, toți aveau plete...
Era o perioadă grea pentru cultură, se miza pe
autofinanțare. Erau mari restanțe cu salariile și la Or-
chestra simfonică din Bacău. La București, Opera Na-
țională vindea coșciuge făcute în atelierele proprii...
Buiuc era secretar de partid la Filarmonică. De
cum am venit, el mi s-a adresat cu asprime în glas: „Să
nu faci ceva fără să mă întrebi!” I-am răspuns că, din
punct de vedere politic, putem sta de vorbă, dar că din
punct de vedere profesional, îl rog să nu-mi dea dis-
poziții. „Eu am fost pus aici pentru a duce mai departe
239
destinele artistice și financiare ale acestei instituții” – i-am

spus – pentru a limpezi din capul locului raporturile
dintre noi. Pe fond, el nu era un om rău intenționat,
fusesem chiar colegi într-o vreme...
M-am dus în fața orchestrei și am spus așa: „Noi
am terminat Conservatorul și vom face muzică, muzică
în următoarea structură organizatorică: orchestra de ca-
meră condusă de Ruha, orchestra simfonică – Ludovic
Baci, la pupitru, se afla acolo și dirijorul Cichirdan. Am
făcut și orchestra „Clasic – roc” – Victor Huminiuc,
Costică Panaite, Munteanu, Mircea Dan – cu care făceam
turnee cu Cotabiță, Runceanu, Mirabela, Dorobanțu...
Luasem țara de la un capăt, la altul. Cu banii câștigați,
asiguram salariile tuturor.
Ne-am împrietenit și cu maestrul Vintilă, care mi-a
vorbit de „Lăutarii”... Mai întâi am fost neîncrezător.
După ce am ascultat discul cu „Lăutarii”, devenisem
obsedat de un gând: să ajung în Moldova din stânga
Prutului...
În 1988 am mers pe drumurile lui Eminescu, îm-
preună cu Gelu Dorian, cu Paul Iordache și Coșereanu, cu
mașina mea, și am ajuns la Cernăuți, Chișinău și Odessa.
În acest drum, am cunoscut un domn care lucra în
Ministerul Culturii și m-a ajutat să intru la Ministrul
Culturii din Republica Moldova. Între timp, mă întâlni-
sem și cu Olga Ciolacu, îl cunoscusem și pe marele diri-
jor Goia. Le spuneam tuturor că doream să facem con-
certe de amploare, cu artiști din dreapta și din stânga
Prutului. „Dar nu avem bani!” – îmi spuneau ei. „Nici
noi nu avem!” – le răspundeam eu. Cam în același ton
240
TRAIAN APETREI
s-a discutat și cu ministrul culturii căruia i-am propus un

mod de lucru inedit: „Când veniți voi la noi, vă plătim
în lei, iar când vom merge noi la dumneavoastră, ne
dați ruble!” Marele organizator care a fost Gheorghe
Jauca, văzând ceea ce i-am propus eu ministrului, a
spus că un răspuns atât de rapid și potrivit l-a întrecut
chiar și pe... Șevardnadze, celebru în epocă pentru
promptitudinea în discuții...
Cert este că am încheiat contractul pe care-l doream.
Doar că în acele momente „Lăutarii” nu erau în țară...
Am început să organizez concerte cu Olga Ciolacu și cu
Ansamblul de cântece și dansuri țigănești... Țigănești...
toți membrii ansamblului aveau studii superioare. Au
fost susținute concerte la Suceava, Piatra Neamț, Bacău...
și s-au scos bani frumoși! Între timp, m-a sunat la tele-
fon Botgros: „Eu vreau să vin în România, am auzit că
avem deja un contract semnat!” – mi-a spus el. Și eu i-am
răspuns: „Cu multă plăcere, vă așteptăm!” Și, din de-
cembrie 1988 și până în ianuarie 1989, am făcut 51 de
concerte, ceea ce a reprezentat planul nostru pe... patru
ani. Iar „Lăutarii” erau pentru prima dată în România.
Banii „făcuți” atunci nu au însemnat doar salariile pentru
angajații Filarmonicii, ci pentru toți salariații din insti-
tuțiile de cultură din Botoșani. În acest fel am „ridicat”
Filarmonica și, de ce să n-o spun?! – mi-am îmbunătățit
și eu imaginea de conducător de instituție culturală.
Că, pe atunci, nu se umbla cu televiziunile după tine
pentru a-ți face imagine...
Când am fost în Moldova, între 27 octombrie și 5
noiembrie 1989, am avut fericita ocazie să mă întâlnesc
241
cu Grigore Vieru. Pe 5 noiembrie, la 3 dimineața, Vieru

a bătut la ușa camerei mele din hotel pentru a discuta
despre legăturile viitoare. Sigur, era un grup puternic,
împreună fiind și Cimpoi și Dabija... Grigore Vieru îi
aprecia foarte mult pe soții Doina și Ion Aldea Teodo-
rovici și voia să vină cu ei în România. Vieru mi-a scris
atunci câteva cuvinte pe care le socotesc a fi averea mea:
„N-am bani la Botoșani / Îl am pe domnul Ilie / Care drag
îmi este mie”...
La aniversarea zilei de naștere a lui Aurel Busuioc,
un mare scriitor basarabean pentru copii, care împlinea
atunci 60 de ani, am văzut o masă încărcată cu o mul-
țime de bucate, dar care bucate erau foarte asemănătoa-
re cu cele pe care le avem și noi. Iată că vorbirea, tradi-
țiile, bucatele, muzica ... sunt la fel și în dreapta și în
stânga Prutului... și am înțeles eu atunci, într-un mod și
mai pregnant, că trebuie să întărim schimburile cultu-
rale care să arate lumii că noi suntem una, și de-o parte
și de alta a Prutului. Și am adus, în sprijinul cauzei, în
festivaluri și târguri, formații artistice, meșteșugari,
creatori populari...
La Cernăuți îl cunoscusem pe profesorul Bostan,
o mare personalitate, pe doamna sa, o mulțime de alți
români sufletiști din zonă... În Cimitirul din Cernăuți am
văzut istoria Moldovei, locurile de veci ale unor mari
personalități care au susținut cu ardoare cauza româ-
nismului. A fost încă un moment pentru a-mi întări
următoarea concluzie: Țara aceasta nu se va putea reuni
decât prin dovedirea tradițiilor comune, prin evidenți-
erea unității de gândire din istoria poporului român în
242
TRAIAN APETREI
întregul său! Că supremația Rusiei era evidentă... dar nu

asta mă descuraja pe mine... eu conștientizasem că am
o misiune... Gândind în acest fel, am adus-o în România
și pe Anastasia Lazariuc, am adus formații de muzică
populară. Dar emblema Moldovei era reprezentată de
„Lăutarii”.
Și-a venit Revoluția, erau schimbați mai toți directo-
rii. În acele ore din 22 decembrie 1989, eram într-o ședință
și tocmai mă lăudau toți pentru ceea ce făcusem, pentru
premiile obținute... sigur, simțeam și o adiere de lașitate...
și întră în cabinet secretara care spune, precipitat: „L-au
dat jos pe Ceaușescu!” Le-am spus tuturor să meargă la
casele lor, la familii. Am pornit și eu spre casă. În drum,
l-am întâlnit pe Gheorghe Jauca, pentru care voi păstra
toată viața un respect deosebit, de la el am învățat multe
amănunte din cele care alcătuiesc organizarea eveni-
mentelor culturale. De la Titi Ignat am învățat să-mi
lucrez memoria...
Revenind, în acele ore ale Revoluției, ajuns în fața
Teatrului, am văzut grupuri de oameni care se agitau,
voiau să-i dea jos pe Boștină, secretar cu economicul, pe
Băciucu, secretar cu propaganda, pe Elena Nae, prim
secretar, cea care îmi promisese că va construi sediul
Filarmonicii, în prelungirea Teatrului... Și am intrat și eu
printre acei oameni. Așa se face că între cei 57 de revo-
luționari din Botoșani, m-am aflat și eu. Nu m-am dus
în agitația de acolo pentru că mi-aș fi dorit ceva. Director
eram... fie vorba, director am fost și „înainte” și „după”.
Am văzut acolo pe un oarecare domn care fusese secre-
tar de partid pe facultăți, la Iași, în vremea în care eram
243
student, și care acum pornea cu duritate înspre Boștină,

altfel, un om de partid cu picioarele pe pământ... L-am
oprit pe revoluționarul de peste zi și i-am amintit de ce
a fost pe vremea Centrului universitar de la Iași... Și eu
am fost vicepreședinte în structura studențească de la
Iași... I-am spus domnului în cauză că va fi cine să-i
judece pe „foștii”! După care am dat să plec. Doar că,
cei din preajmă, văzând maniera în care am detensio-
nat situația, m-au oprit și, mai mult, m-au ales vicepre-
ședinte la CPUN. Sunt singurul revoluționar care, la
Botoșani, nu am primit nici un centimetru de pământ
și nu am profitat cu ceva. Abia peste patru ani mi-am
luat Certificatul de revoluționar. Alții sunt cei care s-au
îmbogățit pe seama acestui statut.
La Filarmonică... tot am văzut eu un „tip” cu o
conduită agitată... și mai erau și alții pe lângă el... se tot
chinuiau, cu toții, să mă dea jos din funcție. Eu mă dis-
tram pe seama lor. Se punea la vot... cine mă susținea,
cine socotea că trebuie să vină un alt director... 75 – 80
la sută din membrii orchestrei erau în favoarea mea...
Înainte de 13 aprilie murise organizatorul de spec-
tacole, fusesem la înmormântarea lui, după care am
venit la serviciu, era Joia Mare, de Paști, interesat eu de
cum se lucra... orchestra era condusă de maestrul Cris-
tescu, Ruha era solist... La finalul repetiției, Ruha îmi
spune: „Vezi că ăștia au ceva cu tine!”. Revin în birou,
secretara tot nu pleca, deși îi dădusem liber. Și a intrat
în birou un grup, în frunte cu omul pe care tocmai eu îl
adusesem în Filarmonică, îi dădusem casă și o poziție
deosebită în orchestră... Erau băuți cu toții și respectivul
244
TRAIAN APETREI
„lider” s-a răstit la mine. Cumva, în apărare, l-am poc-

nit, după care am plecat din birou și din funcție. Totul
e de suportat până în momentul în care vezi că omul
pe care tu l-ai ridicat „mușcă mâna”...
Tatăl meu avea probleme cu sănătatea... Noroc de
faptul că domnul Enășescu a acceptat să lucrez în Pri-
mărie. L-am rugat pe domnul Curcă să ia act de demi-
sia mea de la Filarmonică, dumnealui oferindu-mi pos-
tul de director la Centrul de librării. Acolo am dat
peste alte șmecherii și afaceri...
M-am dus la Oradea să iau jucării pentru a le vinde
prin librăriile botoșănene. I-am spus șefului de la unita-
tea la care am mers despre anii petrecuți în Venezuela, el
s-a minunat de faptul că am ajuns să vând jucării și fel de
fel de alte produse... Am aflat că ei vindeau chiar și...
butoaie. Am rugat să-mi dea și mie, pentru Botoșani, un
număr de butoaie. Urma să le vând și, cu banii astfel câș-
tigați, să cumpăr cărți. Și așa, ulterior, am ajuns la toate
marile edituri din București, de unde luam cărți...
Apoi, am făcut la Botoșani „Cafeneaua Artelor” și,
în ciuda unor articole critice, am avut invitați de mar-
că. Am deschis și „Galeriile Mihailopol”, fostul foto-
graf al lui Ceaușescu, pe care nimeni nu îl mai primea
atunci în București, soțul actriței Rodica Mandache. Și
au venit acolo Caramitru, Mitică Popescu, Leopoldina
Bălănuță, au fost recitaluri admirabile. A fost prima
cafenea de acest fel din țară, cu acces pe bază de legiti-
mație. După care am ajuns, din nou, director la Centrul
de creație. Sigur, lucrurile au „curs” în acest fel trecând
peste multe amănunte!
245
Ca să vă distrați puțin, iată o întâmplare de pe

vremea Centrului de librării... M-am dus la „Letea” Ba-
cău, celebra fabrică de hârtie... discutasem cu directorul
asupra produselor pe care urma să le încarce în camion
pentru Botoșani. Așteptam să se termine cu încărcatul,
când vine la mine un muncitor de prin curte și îmi zice:
„Tu nu vrei hârtie igienică, o dau la juma de preț?” „Da!” –
am zis și am completat încărcătura camionului cu hârtie
igienică, înspre hazul celor din preajma mea, minunân-
du-se ei că directorul a „coborât” până la a lua și hârtie
igienică. Și uite că așa, cu întâmplări de acest fel, am în-
vățat să fac și eu comerț. Pentru că, dacă stai în birou, nu
ai cum să știi ce face lumea cu adevărat. De fapt, ce fă-
ceau ei acolo? Luau un palet de caiete, jumătate „la ofi-
cial”, jumătate pentru bani de buzunar. Am învățat ceva
și din povestea asta și am știut de unde să le retez aface-
rea librarilor din Botoșani. Sigur, a celor care se pretau la
astfel de manevre, pentru că erau și oameni cu totul
cinstiți...
Cert este că de pe 4 septembrie 1989 și până pe 15
septembrie am adus la Centrul de librării patru TIR – uri
cu caiete și astfel copiii au avut pe ce scrie, fără să mai
fie, ca altădată, criză de rechizite...
Ce vreau să spun prin aceste întâmplări? Că dacă
vrei cu adevărat să faci ceva, mai întâi trebuie să te
inițiezi tu! Dacă vrei să rezolvi o problemă, trebuie să
te implici tu, nu mergând pe ideea că, lasă, se rezolvă,
eu sunt director...
În generația mea, a dumitale, noi gândeam pentru
oameni, pentru instituție. Pot să vă spun – știind bine și
246
TRAIAN APETREI
ceea ce înseamnă modestia – că după Max Weber am

fost al doilea director care a ținut la Filarmonică. De ce
spun așa? Au fost și cei zece ani de autofinanțare, în
care statul, comunitatea, asigurau bani de salarii doar
pentru trei luni din an. Cred că am îndreptățirea să mă
și laud pentru stabilitatea financiară asigurată, la care
se adaugă concertele cu soliști și dirijori importanți.
La Centrul de creație am pornit de la ceea ce ști-
am din facultate, de la profesorul Ciobanu. Nu-i mai
puțin adevărat, la Centru erau oameni de mare calita-
te, Constantin Lupu, Vasile Andriescu, Gellu Dorian...
Am dat Cezarului ce-i al Cezarului, dar au fost de pus
la punct și câteva lucruri care nu arătau tocmai bine.
Îmi aduceau la semnat teancuri de delegații făcute,
chipurile, prin județ. Am pus mâna pe telefon și am
întrebat câțiva primari: „În ziua cutare, a fost în comu-
nă angajatul de la Centrul de creație?” Dacă mi se răs-
pundea „Nu!”, dădeam la o parte delegația. Până ce s-a
pus ordine și în acest mod de a irosi banul public...
La aniversarea a 30 de ani de la înființarea Cen-
trului, am mers la președintele Aniculăese și i-am spus
că trebuie să fac această aniversare chiar dacă aveam
în cont doar 18000 de lei. Și la sărbătoarea Centrului au
venit Arvinte, Comișel, alte personalități care, prin
prezența lor, au risipit vorbele cârcotașilor. Apoi, am
pornit turnee cu „Datina” și cu dansatorii. Am fost, în
două rânduri, în Iordania.
În două perioade în care am fost director la Centrul
de creație, am reușit să duc în festivaluri și turnee prin
țară și alte formații decât cele consacrate, Flămânzi,
247
Tudora, Vorona, în acest fel făcând cunoscută activitatea

artistică de masă din județ – muzica, dansul popular,
portul, meșteșugurile, obiceiurile tradiționale. Am adus
formații de peste Prut, din Fălești și Glodeni, din Bălți.
Am fost și în China – și acolo nu se acceptau de-
cât reprezentații artistice de foarte bună calitate. Am
mers cu „Rapsozii”, cu Sofia Vicoveanca, cu Bocșa. Le-am
oferit gazdelor celor mai valoros album din cele șase
pe care le-am editat cât am fost viceprimar și director
la Centrul de creație.
Pentru mine, viața profesională a bătut viața de
familie. Dacă vrei să faci ceva, trebuie să te implici. Nu
o spun ca pe o laudă, dar o semnificație tot este în fap-
tul că, de „Sfântul Ilie”, am primit peste 100 de tele-
foane de felicitare.
– Ce a putut face omul de artă Ion Ilie atunci când a

pășit în administrație, ca viceprimar al Botoșanilor?
– Pentru mine, politica nu a fost punctul forte.
Dumnezeu mi-a dat această dorință de a face bine.
Adolescența mi-a fost cam agitată, tatăl era liber profe-
sionist, lăutar și regimul de atunci – care avea și o
anumită ordine, avea, totuși, alte criterii de promovare.
Am avut mare noroc de o dirigintă care a sesizat cali-
tățile mele de organizator și mi-a spus: „Tu ai să faci
treabă, pentru că iubești oamenii!”
În Conservator, am fost vicepreședinte pe institut,
apoi pe centrul universitar. Răspundeam de treburile
sociale. Lucram împreună cu doctorul Vlad, cel care
avea să fie directorul Spitalului de psihiatrie de la Bo-
248
TRAIAN APETREI
toșani. Au fost trepte pe care le-am urcat una după

alta, că „înainte” se interesau de cei pe care urmau să-i
promoveze, nu ca acum, când peste noapte X sau Y
ajung directori... L-au și speriat pe tata, care era la Mi-
zil, și a fost întrebat despre mine, cei de la „cadre” vo-
iau să știe totul... Cadrele se promovau cu mult mai
mare atenție! Eu am înțeles să fac politică pentru a pu-
tea să ajut în conducerea instituțiilor artistice, a sprijini
munca mea, în general. N-am fost dintre politicienii
rebeli, care se impuneau în atenția generală prin fel de
fel de idei ieșite din comun. Eu pur și simplu am ajuns
la politică prin muncă și nu dând bani la șefi, la partid
sau prin fel de fel de alte tertipuri. Am apreciat oame-
nii sinceri, l-am prețuit în mod deosebit pe Gheorghe
Jauca, omul care a fost sufletul culturii botoșănene din
acei ani. Am lucrat și cu Damian... Dar Jauca avea ini-
țiative și – iarăși adevărat – avea și momente parado-
xale: avea unele idei geniale iar uneori rezolvări copilă-
rești. Erau – și în acei ani – oameni de calitate, Boștină,
Băciucu... După Revoluție, mi-am creat o atmosferă a
mea, cu „Cafeneaua artelor”... Dar am intrat în politică
pentru fostul primar Chiriacescu și doamna deputat
Viorica Afrăsânei... Am socotit că politica nu este un
mijloc de a te ridica tu – cum se petrec acum lucrurile,
în cele mai multe situații – că nu este un mijloc de a
distruge și de a îndepărta oamenii valoroși. Am înțeles
că prin politică poți să aduci mai mulți bani la instituția
în care lucrezi, că poți rezolva momentele mai dificile
care se ivesc! Și, în toate, porneam de la oameni. Când
eram în dificultate cu banii – la instituție, mă refer –
249
mergeam ba la „Bădia”, ba la domnul Baltă... Politica, în

accepțiunea mea, era un ajutor în realizarea obiectivelor
culturale și nicidecum a așteptărilor personale. Că și
acum stau tot la etajul șase... Când eram viceprimar și
o firmă s-a oferit să-mi facă o casă – sigur, pentru a be-
neficia de un sprijin anume – pur și simplu nu am mai
acceptat acea firmă la licitații și nu am vrut să-l mai
văd pe patronul respectiv. Nu spun, Doamne, că am fost
mereu un sfânt. Dar am știut întotdeauna că, dacă am
la îndemână „borcanul cu miere”, doar să gust, nu să iau
„borcanul” cu totul... Și, dacă e pe atât, nici nu-i prea
poți numi politicieni pe cei mai mulți implicați acum
în domeniu... Adevărații politicieni sunt oameni care
au trecut prin studii temeinice, prin facultăți...
Cert este că trebuie să știi să „manevrezi” politica,
pentru că altfel te va „manevra” ea pe tine!
– Mi se pare limpede, țara are nevoie de oameni cu

adevărat mari – și în politică și în cultură...
– România a avut mari oameni de cultură, lista
acestora este prelungă... Acum, starea de lucruri este mai
altfel, în sensul că personalitățile mari, dincolo de va-
loarea lor ca atare, au în spate și echipe complexe de or-
ganizatori. Caramitru, spre exemplu, era un lider în tea-
tru, dar ce echipă avea în jurul său?!... Politica se
cuvine făcută precum învățarea unei limbi străine, pu-
nând „cărămidă” peste „cărămidă”! Că azi ești un necu-
noscut și mâine ajungi ministru... asta nu înseamnă un
câștig real. Domeniul condus de un asemenea ministru,
cu o foarte mare probabilitate, va fi în mare suferință!
250
TRAIAN APETREI
M-am oprit, cumva, abrupt din dialog – amintin-

du-mi că mult mai multe despre omul și profesionistul
Ion Ilie veți putea citi în cartea pe care domnia sa toc-
mai a încredințat-o tiparului. Nu ezitați, va fi o lectură
agreabilă!
Și, totuși, simțeam că încă lipsea ceva din vorbele
schimbate... destinul unui om, al unei familii, se spriji-
nă – mai ales în momente de cumpănă – pe „ceva”. M-a
străfulgerat un gând – și am sentimentul că nu am greșit –
„transferul de putere” în cazul familiei Ion s-a îndrep-
tat – cu câtă bucurie, încredere și pace sufletească! – către
Ciprian Andrei Ion, fiul soților Ilie, profesor universitar
doctor la Academia de Arte „George Enescu” din Iași,
o certitudine întărită deja cu multe premii naționale și
internaționale pentru interpretare pianistică, compoziție
și dirijat. Ce mai! – asta-i roata lumii, de la bunicul lăutar
în Mizil, la dirijorul de mare sensibilitate al unor or-
chestre simfonice...
251
TRAIAN APETREI
D acă s-ar stabili un clasament, mă rog, un TOP,

după formulările la modă acum, al botoșă-
nenilor care au făcut fapte bune pentru semenii din
preajmă, cu siguranță preotul Grigore Diaconu s-ar afla
pe un loc din partea superioară a ierarhiei. Doamne,
iartă-mă pentru afirmația cam tranșantă pe care o fac,
dar asta spun, părintele Grigore Diaconu mi se pare a
fi, înainte de orice altceva, un gospodar de excepție, un
om cu simțul faptei săvârșită în spiritul bunei rânduieli,
al faptei temeinice, al faptei făcută atunci când trebuie
și acolo unde trebuie. Părintele Diaconu este „Omul
care ni trebuie” – cum, semnificativ, își intitula istoricul
Nicolae Iorga una din piesele sale de teatru.
– Părinte, v-am așezat cam la iuțeală printre botoșăneni,

până la urmă, prin fapte sunteți botoșănean, deși prin naștere...
Da, într-adevăr, sunt născut în satul Munteni,
comuna Belcești, județul Iași, în 21 noiembrie 1948.
– Trecem repede peste anii de școală primară, peste in-

tențiile familiei și, mai degrabă, ale regimului politic, de a vă
pregăti ca mecanic agricol, trecem și peste condițiile medievale
255
ale Seminarului de la Mănăstirea Neamț, trecem și peste

câțiva ani de facultate, pentru a ajunge la o perioadă ceva
mai agitată din viața tânărului Grigore Diaconu...
– Frecventam, la București, cursurile Institutului
Teologic de grad Universitar... în anul trei, m-am căsă-
torit cu Alexandrina Niculiță. O întâmplare nefericită a
făcut ca tata-socru să moară într-un accident, la numai
o lună și ceva după nunta noastră, ceea ce m-a obligat
să întrerup studiile și să trec, după multe insistențe, la
„frecvență redusă”, pentru că nu exista forma de „fără
frecvență”. Pe 8 noiembrie 1969 am fost hirotonit dia-
con de către Vrednicul de Pomenire, pe atunci, Mitro-
polit al Moldovei și Sucevei, Iustin Moisescu, iar a doua
zi, am fost hirotonit preot.
În conformitate cu practica liturgică am fost trimis,
începând cu 21 noiembrie 1969, ca duhovnic în Paro-
hia Santa Mare, județul Botoșani.
– Bănui că nu v-a fost chiar ușor, comuna Santa Ma-

re-i departe de oraș, o zonă cam săracă...
– Condițiile de acolo erau foarte grele pentru un
preot. Nu era casă parohială. Nici biserica și nici cimi-
tirul nu aveau împrejmuire. Bisericile din Santa Mare
și din Berza erau lăsate cam în părăsire.
– Ce-o fi fost atunci în sufletul tânărului preot Grigore

Diaconu în fața unei astfel de „peisaj”? Aveați doar 21 de ani,
iar soția 20 de ani...
– În prima clipă, a fost o mare dezamăgire. Una
învățasem la seminar și la facultate despre condițiile
256
TRAIAN APETREI
preoției și cu totul altfel arăta realitatea. Am trecut la

împrejmuirea bisericii și la electrificarea acesteia. Con-
comitent, urmam și cursurile Institutului Teologic din
București. Sufletul mi se zbătea între intenții contrare,
pe de o parte, gândul de a pleca din Santa Mare, iar pe
de altă parte era dorința de a dovedi că preotul poate
fi un model de om gospodar, de stâlp al vieții sufletești
pentru enoriașii din parohie. Aceste gânduri ne urmă-
reau obsesiv, atât pe mine, cât și pe regretata mea soție
și chiar și pe mama ei, că venise și dumneaei cu noi.
După ce am dat examenul de definitivat în preoție,
la București, am căpătat și dreptul de a mă transfera. Am
depus cerere pentru satul Erbiceni, apoi pentru Podu
Iloaei, doar că Mitropolitul Iustin Moisescu a spus ceva:
„Noi avem nevoie de tineret la Botoșani. Dacă tânărul
acesta, Grigore Diaconu, este atât de bun, el va trebui
să meargă la Botoșani!”
– Dar cine apreciase că ați fost foarte bun acolo, la

Santa Mare, la „capătul lumii”?
– Protopopul făcuse un referat în care evidenția
faptele mele de acolo, realizările. Pe vremea aceea, să faci
o casă parohială însemna o realizare excepțională. Se
dădea foarte greu autorizație pentru o astfel de construc-
ție. Și apoi, în fiecare an protopopul punea trei note fie-
cărui preot, sigur, pe criterii bine precizate. Eu primisem
evaluarea cu note de 10 la toate compartimentele. Pri-
misem chiar și un grad onorific, de sachelar.
După un an de la discuția respectivă, am depus
cerere pentru a fi transferat în parohia „Sfinții Voievozi”
257
din Botoșani. Aceasta a fost opțiunea mea în fața unei

comisii alcătuită din inspectorul bisericesc Teodor Bod-
nar, reprezentantul cultelor Vasile Hojbotă și protopopul
Miluță Gheorghiu.
În 15 septembrie 1975 am făcut cererea respectivă
și în ianuarie 1976 s-a aprobat transferarea mea de la
Santa Mare la Biserica „Sfinții Voievozi”, concomitent
fiind numit și șef birou administrativ la Protopopiatul
Botoșani.
La „Sfinții Voievozi”, casa parohială era aproape
de nelocuit, biserica era încălzită cu sobe ale căror burla-
ne ieșeau prin ferestre. La slujbe se făcea un fum de nu se
mai vedeau nici sfinții de pe pereți. Am reparat casa pa-
rohială, apoi am reparat exteriorul bisericii, după care
am curățat pictura din interior. A fost refăcută și insta-
lația electrică. Dimineața, la 6,30, plecam la Protopopiat.
Protopop era Vrednicul de Pomenire Miluță Gheor-
ghiu, paroh la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”.
– Părinte, și preotu-i om, unii preoți văd mai degrabă

partea goală a paharului când vine vorba de treburi gospo-
dărești, ba că cimentu-i scump peste poate, ba că n-au de
unde lua lemnul trebuitor, ba că... Dumneata ai probat, me-
reu, că știi să rezolvi situațiile care pe alții îi descumpănesc.
De unde această putere de a merge mereu și mereu înainte?
– De unde? Sigur, de la Dumnezeu! Iar între cele
pământești... Nu există „Nu se poate!” Nu-i firesc să nu
te preocupi întru înaintarea într-o lucrare bine chibzuită!
Oamenii așteaptă de la preotul lor, dincolo de predici și
de slujbe, în general, așteaptă și exemplul de bun gospo-
258
TRAIAN APETREI
dar. Cum? Repari biserica în care slujești, repari și casa

parohială, împrejmuiești totul, curtea, parcul bisericii,
totul trebuie să fie model. Și am făcut toate acestea și la
Biserica „Sfinții Voievozi”. Împreună cu cântărețul de
atunci, Pavel Apostol îl chema, am mers din casă-n casă,
la fiecare credincios. Băteam la ușă, intram, spuneam
gazdelor ce intenții avem, să reparăm biserica, acaretu-
rile... și oamenii au fost deosebit de receptivi și au ajutat.
Am primit atunci și de la Mitropolie suma de 5 mii lei,
bani tare potriviți planurilor noastre. Iar când oamenii
veneau la biserică și vedeau, la 50 de metri, casa parohială
cu un aspect cu totul nou, exclamau: „Uite, avem un preot
tare gospodar! Trebuie să-l sprijinim pe mai departe!”
– Ați avut, părinte, o șansă: realizările v-au fost apre-

ciate și, firesc, a urmat promovarea... În ultima vreme e cam
anevoie cu recunoașterea meritelor cuiva...
– Pe de o parte, e așa cum spuneți. Iar pe de altă
parte, s-a pus problema întineririi aparatului adminis-
trativ din biserică, în general. Protopopii și consilierii
care împliniseră 65 de ani au fost trecuți ca preoți parohi
în parohii, în locul lor făcându-se alte numiri. Atunci au
fost schimbați protopopi din Botoșani, Suceava, Doro-
hoi, Câmpulung, Hârlău, precum și din multe alte zone.
Au fost chemați protopopii aflați în situația respectivă,
cerându-li-se să propună preoți potriviți pentru această
funcție. Inedit, doar protopopul Miluță Gheorghiu, de
la Botoșani, a avut o propunere – m-a propus pe mine –
în vreme ce toți ceilalți protopopi nu au avut propuneri
de înlocuitori.
259
Părintele Miluță Gheorghiu avea la activ mai bine

de 35 de ani în administrația bisericească. I-am oferit un
birou în aceeași încăpere în care lucram și eu, ca proto-
pop. Când eu plecam în teren, preoții care veneau la Pro-
topopiat aveau de la cine căpăta un sfat sau o informație.
Alteori îl luam cu mine pe teren și învățam multe de la el!
– Să nu uităm, erau anii unui regim ateu, care milita

activ pentru depărtarea omului de Dumnezeu...
– Și, totuși, la nivelul bisericilor s-au făcut lucruri
excepționale. Și azi se mai fac lucruri bune. Doar că
uneori libertatea este înțeleasă greșit... Nu mai este
acel elan, nu mi este acea poftă de a zidi, în biserică, și
de a fi exemplu pentru enoriași!
Când, la Santa Mare fiind, se îmbolnăvea careva,
chiar dacă era miezul nopții, credincioșii nu ezitau: „Hai
la părintele, că el ne va ajuta!” Eu aveam și medicamen-
te pentru dureri de cap, pentru stomac, pentru uzul copi-
ilor... le făceam și o rugăciune, le dădeam și medicamen-
te... Și astfel credinciosul se lega și mai mult de preotul său.
– Între primele încercări, ca protopop, bănui că a fost

situația de la acumularea de la Stânca Costești, zonă în care
unele biserici urmau să fie acoperite de ape...
– Într-adevăr, cam de pe la 1 mai 1976 solicitările
asupra Protopopiatului au început să fie deosebite.
Urmau să rămână sub ape localități cu tot cu bisericile lor.
Limpezirea situației cu totul ieșite din comun a
aparținut Prea Înaltului Iustin Moisescu, cel care, cu
înțelepciunea lui, a spus că nu dorește de la autorități
260
TRAIAN APETREI
nici materiale de construcție și nici bani pentru a con-

strui alte biserici, ci doar autorizații de construcție pen-
tru a înălța biserici la Lunca, la Victoria – Hlipiceni, la
Libertatea, la Icușeni... Statul a dat autorizațiile solicitate,
iar la Ripiceni sprijinul statului a fost de 2,2 milioane lei,
bani mulți la vremea aceea, urmând să se construiască
o catedrală și o biserică în cimitir.
– A fost vorba, părinte, de o strămutare de locuințe,

dar mai ales, de o strămutare a sufletelor. Ce a putut face
biserica în acea situație cu totul deosebită?
– Oamenii din zonă își doreau, poate mai mult
decât orice altceva, să aibă, din nou, biserică. Mai mult,
ei doreau să scoată și osemintele bunicilor și părinților,
pentru a fi strămutate în biserica din cimitir.
O situație deosebită o constituia și faptul că preotul
de acolo era cam în vârstă și, cumva, mai absent de la via-
ța religioasă de la care lumea aștepta sprijin. Eu mergeam
foarte des acolo, pe de o parte, pentru a oferi clarificări-
le necesare în șantierul catedralei, iar pe de altă parte,
pentru a fi printre credincioși, răspunzând la întrebările
lor: „Ce vom face? Cum vom face?”
– Era și un fel de șantier al sufletelor...

– Când preotul este printre oameni și se vede, se
simte, în conduita lui că este sincer interesat de traiul
zilnic al enoriașilor, el aduce și o pace a sufletelor, o
temperare a zbuciumului sufletesc ivit acest zbucium
din schimbările unui mod de viață care dăinuia de zeci
și zeci de ani.
261
– De ori câte ori vine vorba de realizările din perioada în

care ați fost protopop, se tot pomenește de faptul că v-ați pre-
ocupat de zidirea a o mulțime de biserici. Ceva mi se pare a
fi în contradicție cu politica vremii, în București se demolau
biserici, iar în Protopopiatul Botoșani se construiau biserici...
– Da, e vorba de zidirea a 13 biserici. Eu, ca pro-
topop, nu am cărat mortar cu roaba. Rostul meu a fost
să conving autoritățile să elibereze autorizațiile de
construcție necesare.
Sigur, nu era ușor nici cu procurarea materialelor.
Dar, protopopul se implica în rezolvarea tuturor pro-
blemelor. Mergeam la Bicaz după ciment. Uneori trebuia
să plătim și dublu, dar aduceam ciment. Cu documente
legale, cu transport asigurat. La fel se petreceau lucruri-
le și cu mozaicul, cu fierul beton. În Gara Botoșani era un
gestionar, Leonte, îl chema, mai zicea el una și alta, dar
rezolva totul.
– O altă faptă de ispravă a protopopului Grigore Dia-

conu este reprezentată de ridicarea caselor de la Mănăstirea
Vorona...
– La mijloc se afla dorința mitropolitului de atunci,
Teoctist Arăpașu, de a se face două case noi la Vorona,
în locul vechilor clădiri, nelocuite, în parte, autodemolate,
case care să adăpostească obiecte de patrimoniu: carte
veche și icoane. Am fost cu Înalt Preasfințitul la prim-
secretarul de atunci, Haralambie Alexa. Am explicat
noi cam ce am dori să se facă acolo. A fost chemat dom-
nul Todirean, arhitectul șef, care a fost pus în temă și i
s-a cerut în mod expres doar un lucru: ca aspectul caselor
262
TRAIAN APETREI
să se încadreze în stilul arhitectural al zonei. Iar ca o

picanterie, în finalul acelei întrevederi Haralambie Alexa
i-a spus Înaltului că nu era nevoie să discute în preala-
bil cu tovarășul Gârbea, prim-secretar la Suceava, prie-
ten cu Mitropolitul Teoctist. În acest fel s-a obținut au-
torizația de construcție pentru cele două case. Greu a
fost și cu mobilarea spațiilor respective, că nu era voie
să se cumpere mobilă și covoare.
Cert este că „omul sfințește locul”. Când mergeam,
ca protopop, într-o parohie, cu rosturi de îndrumare, iar
parohul era un om vrednic, mă simțeam – psihic și chiar
fizic – deosebit de bine. Simțeam energia omului capa-
bil, a gospodarului. Și enoriașii din jurul unor astfel de
preoți aveau o altă lumină pe chip, un alt spor în munca
de fiecare zi. Îmi aduc aminte cu bucurie de preoții de
la Copălău, de la Ionășeni – Trușești, de la Sulița.
– Părinte, ați contribuit decisiv la apariția pe harta

sănătății botoșănene a Bazei de tratament de la Spitalul de
copii din municipiu...
– Era prin anii 1994 – 1995... La baza inițiativei se
afla prietenia pe care o aveam cu persoane influente
din fosta Germanie Democrată. Oamenii la care mă
refer au venit în țară cu ajutoare. S-au oprit la Cluj și
au întrebat care sunt cele mai sărace zone din țară? S-a
pomenit de Moldova, moment în care oaspeții și-au
amintit de preotul Grigore Diaconu, din Botoșani. Au
dat telefon, am vorbit cu ei, după care au început să
„curgă” TIR-uri cu ajutoare pentru botoșăneni.
În discuțiile purtate cu prietenii din Germania,
263
am convenit să facem o Fundație, „Munții Metaliferi”,

sigur, ei fiind protestanți – ceea ce a determinat o mul-
țime de comentarii răutăcioase cu privire la protopopul
Diaconu, care s-ar fi dedat la... Mă rog, gura lumii... Cert
este că s-a propus construirea unei baze de tratament
pentru copii. Într-o primă etapă a demersurilor noastre
am avut o anumită teamă, că directorul Spitalului de
copii, doctorul Dan Hamza, nu va fi de acord cu propu-
nerea. În realitate, dumnealui avea să ne încurajeze, să
ne sprijine cu ceea ce i-a stat în putință. De mare impor-
tanță, decisivă, a fost prietenia cu doctorul Constantin
Tudorache. S-au făcut zeci de liste cu materiale trebui-
toare, zeci de scrisori prin care explicam nevoile din
șantier. Însă, eforturile voluntarilor, disciplina tinerilor
veniți din Germania au fost cu totul și cu totul remar-
cabile. Cert este că la vremea aceea investiția s-a ridicat
la patru miliarde lei, cu tot cu dotarea aferentă, aparatu-
ră absolut nouă, de ultimă generație. La articolele de-
nigratoare care apăreau în presa scrisă, că protopopul
Grigore Diaconu și-ar fi dat mâna cu sectanții, eu am
răspuns că la Judecata de apoi vom fi apreciați după
fapte, pentru că măsura credinței este fapta!
– Părinte, umblă vorba că a fost cam plină de surprize

înălțarea bisericii din satul Victoria, locul nașterii Patriar-
hului Teoctist...
– În 1986, în iunie, de Sărbătoarea Înălțării Dom-
nului, când Mitropolitul trebuia să fie la cel mai mare
hram din Moldova, la Neamț, Mitropolitul m-a chemat
la Mănăstirea Vorona și mi-a spus să zidesc o biserică
264
TRAIAN APETREI
în satul său natal. La o vreme, am început lucrul, doar

că ziua se înălțau zidurile, iar peste noapte venea ordin
de la partid să sistăm totul. Chiar la început, când abia
turnasem temelia, a doua zi a trebuit să o acoperim cu
pământ și porumb. Culmea, tot un preot era cu vorbe-
le rele... Situația s-a schimbat cu totul în momentul în
care Mitropolitul Teoctist a fost înălțat în poziția su-
premă de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
– În ianuarie 1990 ați solicitat să treceți în postura de

preot paroh, renunțând la funcția de protopop...
– În acele momente, eu aveam deja un sfert de
normă la Biserica „Cuvioasa Parascheva” din Botoșani.
Mi s-a aprobat trecerea, cu normă întreagă, la statutul
de preot paroh.
Am început și aici o seamă de amenajări. Docu-
mente din vechime arată că veșmântăria bisericii – cu un
osuar dedesubt, acolo unde se află și osemintele părinți-
lor lui Nicolae Iorga – era amplasată, cumva, la vedere,
înspre stradă, autoritățile reproșându-ne că aceasta ar
afecta imaginea Pietonalului. Și am construit acea veș-
mântărie înspre partea de Nord. Ajunși aici se cuvine să
vă spun că, încă pe când eram protopop, am reușit să evit
ecranarea Bisericii „Cuvioasa Parascheva” prin constru-
irea, în fața acesteia, a două blocuri de locuințe. Deja
veniseră proiectele pentru blocurile respective. Patriar-
hul Teoctist m-a chemat la București și mi-a spus: „Măi
copile, ia să mergi la Cuvioasa Parascheva” ca să ținem
piept la intenția de a acoperi fațada bisericii!” Și am fost
transferat la „Cuvioasa Parascheva”. La întâlnirile cu
265
arhitecții, eu veneam cu „argumente” și se mai amâna

cu șase luni începerea lucrărilor. Și așa se face că din
șase-n șase luni biserica a rămas neecranată, neacoperită
de cele două blocuri care urmau să se înalțe acolo.
La Biserica „Cuvioasa Parascheva” cea mai im-
portantă lucrare, de cinci miliarde lei, a fost schimbarea
totală a acoperișului, a șarpantei, cu tablă de cupru, tablă
montată după o metodă veche, cu o trăinicie și frumu-
sețe deosebite.
Apoi, a fost spălată pictura interioară, cu o tehno-
logie conformă cu normele în vigoare, aceasta cu mun-
ca elevilor și profesorilor de la secția „Patrimoniu” de
la Seminarul Teologic Liceal „Sfântul Gheorghe”. Am
primit materiale speciale din Germania și acum biserica
pare să aibă o pictură recentă, în fapt, fiind pictura cea
veche a interiorului bisericii.
– Aveți și o carieră pedagogică demnă de toată lauda...

– În domeniu, mai întâi am fost profesor de religie
la Colegiul Național „A.T. Laurian”. La Seminar... La un
moment dat, după o perioadă de provizorat, s-a pus
problema desemnării, prin concurs, a unui director la
Seminar. Eram trei candidați. Am luat notele cele mai
bune, zece, mai exact. Cu 1 aprilie 1997 am fost desemnat
director la Seminarul Teologic Liceal „Sfântul Gheorghe”.
Când am preluat funcția, Seminarul funcționa în localul
din preajma Liceului Pedagogic, un local cu totul impro-
priu pentru un Seminar. Am convins conducerile Inspec-
toratului Școlar și Liceului „Electrocontact”, conducerea
Primăriei, până la urmă, să transfere Seminarului fostul
266
TRAIAN APETREI
internat, cantina și spălătoria de la Liceul „Electrocon-

tact”. Au fost, apoi, mari discuții, dispute de tot felul pe
seama acestui transfer, dar cert este că Seminarul a căpă-
tat un spațiu cu mult mai apropiat de nevoile specifice.
Am parcurs și acolo un drum anevoios, de la o clădire
aflată într-un stadiu de degradare accentuată și până la
condiția de a fi cel mai bun Seminar din țară.
– Părinte, ați avut șansa de a fi în preajma unor mari

slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române. Sigur, ați luat aminte...
– De la mitropoliții și patriarhii în preajma cărora
am avut șansa să mă aflu cu rosturi profesionale, biseri-
cești, am învățat lucruri de esență: nevoia, permanentă,
de seriozitate, obligația de a respecta cuvântul dat, obli-
gația de a respecta autoritățile, nevoia de a-ți respecta
colegii. Iustin Moisescu vorbea foarte puțin. Când m-a
hirotonit, încă nu împlinisem 21 de ani, mi-a spus doar
atât: „Să ai grijă de moartea tatălui!” Că doar cu o lună
înainte murise tatăl-socru, într-un accident. Iar când am
plecat în parohie, mie și părintelui Ilie Alupei, ni s-a ce-
rut să ne luăm angajament față de Mitropolitul Moldo-
vei. Am apărut în fața Mitropolitului, ne-am luat obli-
gația de a face și a drege. La toate acestea, Mitropolitul
ne-a spus: „Copii, pe umerii voștri se sprijină Biserica!
Aveți grijă să fiți modele pentru credincioșii voștri și...
fapte, nu vorbe! Dumnezeu să vă binecuvânteze!”
Mitropolitului Teoctist Arăpașu îi spuneam: „Sunt
bucuros că pot să fiu în preajma Înalt Prea Sfinției Voas-
tre, pentru a învăța mereu!” Și am învățat de la Înaltul
respectul, am învățat să nu mă grăbesc atunci când tre-
267
buie să iau o decizie, mai ales de ordin disciplinar, să

fiu răbdător, să trec prin toate filtrele decizia pe care o
iau. Am învățat să nu dau crezare la primul zvon, „că X
este așa și Y este așa...”, după care repede să dau cu bar-
da. Răbdare și iarăși răbdare în administrație. Fără răb-
dare, fără bun simț, fără respect nu poți să conduci un
protopopiat, și, în general, fără aceste calități nu poți să
conduci colectivități, corpuri profesionale... Și preoții
aveau problemele lor, că soțiile nu sunt încadrate în ser-
vicii, unele erau învățătoare, altele – asistente medicale.
Eu interveneam la Direcția Sanitară, la Inspectoratul
Școlar și rezolvam problemele...
După o perioadă ceva mai scurtă, în care la condu-
cere s-a aflat Pimen, a urmat Înaltul Daniel. Pe Preaferici-
tul Daniel îl cunoșteam într-o oarecare măsură ca fiind
unul din cei mai vrednici teologi din Europa. Îl cunoș-
team din 1984. Apoi, în 1985, l-am cunoscut și mai bine,
când a avut loc o Conferință pentru pace la București.
El era apropiat de Teoctist, a și vizitat Mănăstirea Voro-
na... De la el am învățat că trebuie să respecți pe toată
lumea. În primul rând, se impune să fii bine pregătit ca
teolog, ca atunci când ești pus în situația de a vorbi unei
asistențe, să știi ce trebuie să spui, cum vorbești, cui te
adresezi. Am învățat să nu ceri de la autorități mai
mult decât s-ar putea să-ți dea în condiții rezonabile.
– Pentru că tot veni vorba de pregătirea permanentă,

s-a pregătit permanent chiar și protopopul, chiar și directo-
rul de seminar...
– După absolvirea Institutului Teologic cu grad
268
TRAIAN APETREI
Universitar, am dat, după cinci ani, examen de definiti-

vat. După zece ani, am dat examen de promovare în
preoție. Important a fost faptul că, la un moment dat, și
eu și soția am primit o bursă la Locarno, în Elveția. În-
tâlnirea preoților de acolo avea un scop: să ne cunoaștem
cât mai bine. Eram acolo preoți din diferite țări, îndeo-
sebi din Estul Europei. Fiecare preot, în cele patru săp-
tămâni cât am stat acolo, ținea câte o conferință, sigur,
însoțită de filme, fotografii, planșe... Acolo am înțeles ce
înseamnă să fii preot într-o țară, hai să-i zic, comunistă,
deși e prea mult spus, și ce înseamnă să fii preot într-o
țară democrată. Acolo am înțeles că preotul trebuie să
studieze tot timpul, măcar 10 – 20 de pagini în fiecare
zi. Reîntors, am dat un fel de Directivă prin care stabi-
leam ca fiecare preot să vină, la cele patru conferințe
trimestriale, cu eseuri pe seama materialelor publicate
în revistele teologice care se editează la noi în țară. Și,
în parte, reușisem cu această inițiativă.
Cert este că am revenit din Elveția mai entuzias-
mat, mai puternic – și asta pentru că am văzut că orto-
doxia noastră este căutată, că ortodoxia noastră are
răspunsuri la toate întrebările care se formulează.
– Iar privind în urmă, aveți o carieră cum nu prea au

fost altele...
– Privesc oarecum cu nostalgie, în primul rând,
pentru că acești ani au trecut prea repede, dar și cu un
crâmpei de bucurie la gândul că de munca mea și a soției
se vor bucura și oameni din generațiile care vor urma.
Un preot, dacă nu are o soție care să se dedice misiunii
269
soțului, acesta nu va putea face lucruri cât de cât impor-

tante. Soția trebuie să fie cea care înțelege rostul lui,
este cea care-l susține, mai ales în momentele de cum-
pănă, de încercări! Regret profund decesul soției mele!
Copiii mei mă bucură, o fiică este licențiată în științe
economice, cealaltă – licențiată în litere, la Sorbona – Pa-
ris. Am nepoți și chiar strănepoți. Copiii au familii bune!
Una peste alta, am conștiința împăcată, mi-am fă-
cut datoria! Soția îmi spunea: „Mai oprește-te, mai
odihnește-te! N-o să-ți facă nimeni statuie!”
Am avut bucuria de a fi primit toate distincțiile care
sunt în Patriarhia Română, culminând cu Crucea Patri-
arhală. În învățământ, am primit „Meritul în învățământ
în grad de Comandor” , semnat de Președintele Româ-
niei.
Celor tineri... le recomand să fie preoți adevărați,
să zidească biserici în sufletele oamenilor!
În comunism, noi, preoții, ne doream să avem oa-
meni în biserici, să avem cui predica, cui sluji. Acum...
prea mulți preoți sunt... navetiști. Ei vin la biserică –
atunci când vin – și de la 80 de km. Înainte de 1989, nu
se admitea ca preoții să facă naveta!
Se știe, dacă păstorul nu-i acolo când trebuie, tur-
ma se risipește!...
270
TRAIAN APETREI
N u-i adevărat ceea ce se zvonește prin sat,

cum că Ioan Cobâlă ar fi plecat dintre noi!
Da, cu trupul, Ioan Cobâlă s-a coborât în pământul din
care s-a ivit, dar, cu spiritul – și aici este splendoarea
ortodoxiei! – el s-a înălțat la cer pentru a ne încânta pe
noi și pe cei care vor veni după noi, cu o vorbă bună și,
mai ales, cu un cântec despre cele ale vieții, ale vieții
adevărate!
Multe a mai făcut Ioan Cobâlă și prietenii săi pen-
tru sufletele noastre!
Deși, geografic, Botoșanii sunt așezați cam într-o
margine de țară, Ioan Cobâlă, prin creațiile sale, prin
strălucirea pe care a conferit-o „Rapsozilor Botoșanilor”
și soliștilor săi, a așezat muzica populară din zona Bo-
toșanilor într-o poziție cu totul remarcabilă pe harta
muzicii populare românești, în chiar centrul acestui
fenomen.
Ioan Cobâlă a avut răbdare, har de la Dumnezeu,
profesionalism și, iată, a învins, făcând loc muzicii sale
între componentele indispensabile ale vieții noastre,
273
așezându-ne în față cele care țin de eternitatea trecerii

pe Pământ.
Ioan Cobâlă a dus folclorul muzical botoșănean
din bătătura din fața casei, de la nunți și botezuri, în
sălile de concert cu sute și mii de spectatori.
Ioan Cobâlă a făcut dintr-un mănunchi de cântăreți
după ureche, neștiutori de note muzicale, un corp de
muzicieni profesioniști, cu toții reuniți sub sigla „Rap-
sozii Botoșanilor”, nume la auzul căruia muzica popu-
lară românească își scoate pălăria.
Ioan Cobâlă a avut în sânge geniul relațiilor cu
oameni de mare calitate și vizibilitate în domeniu, ceea
ce a urcat „Rapsozii” și, implicit, și numele său de diri-
jor și compozitor, în atenția televiziunilor, radoului, a
marilor festivaluri din țară și din străinătate.
Ioan Cobâlă a fixat ștacheta artistică a evoluțiilor la
un nivel sub care „Rapsozii” să nu coboare sub nici un
pretext. Dimpotrivă, și asta pentru că sunt tot mai mulți
cei care caută bucuriile sufletului în muzica populară,
chiar dacă în buzunar poartă telefon de ultima generație.
Ioan Cobâlă n-a fost – în toate cele – omul jumă-
tăților de măsură! Ioan Cobâlă a făcut, cu osebire, două
lucruri: a cântat – de atâtea ori îl vedeam singur, cu acor-
deonul în brațe, în sala de înregistrări – a cântat și, când
îi mai rămânea vreme, se conversa cu prietenii.
A mai avut Ioan Cobâlă a bucurie, o bucurie pe
care o ferea cu discreție: familia!
Ioan Cobâlă a fost, sigur, un artist al vremii sale dar
și un lider autentic, un lider dintre cei care duc pe ume-
rii săi „construcții” viabile. Cu blândețe, fără explozii
274
TRAIAN APETREI
de autoritate, Ioan Cobâlă a impus la „Rapsozii Boto-

șanilor” ascultarea, recunoașterea autorității profesio-
nale de necontestat.
Generos până la a-și da și cămașa de pe el, sigur,
la modul figurat – și aceasta într-o lume a individua-
lismului și acumulărilor hrăpărețe – Ioan Cobâlă a
avut știința și arta punerii în lumină a valorilor, a știut
să impună, într-o lume agitată, „capete de afiș”, dar a
fost și mereu deschis înspre tinerii realmente talentați,
conduită ce explică, fie și în parte, continuitatea în per-
formanțe artistice a „Rapsozilor”, recunoașterea acestei
orchestre în țară și în lume.
Ioan Cobâlă a fost și un pic... șugubăț. A privit cu
simpatie în toate direcțiile din preajma sa și, sprijinin-
du-se pe eternitatea muzicii, a cântat cu aceeași pasiune
în fața spectatorilor, bucurând sufletele, dincolo de cu-
lorile în care, mai mult sau mai puțin vremelnic, erau
îmbrăcați unii și alții!
Într-o lume în care se pare că nimic nu se mai poate
face cu temeinicie, Ioan Cobâlă ne-a oferit o mare de-
monstrație pe care se cuvine să o ținem minte și, mai
ales, să o încercăm fiecare dintre noi: cu bună credință,
cu știință și sacrificiu, sprijinindu-ne pe ce-i cu adevărat
valoros, se poate răzbate, în ciuda tuturor adversități-
lor!
Titlul conferit lui Ioan Cobâlă de „Cetățean de
onoare” al Municipiului Botoșani este, neîndoielnic, o
recunoaștere a comunității pentru tot ceea ce ne-a ofe-
rit Ioan Cobâlă prin viața sa închinată muzicii. Dar,
dincolo de onorurile oficiale, înclin să cred că în inima
275
fiecărui botoșănean iubitor de folclor muzical, Ioan

Cobâlă își are rezervat, la mare cinste, un colțișor al lui
și numai al lui!
Felicit pe cei care au avut ideea de a ne reuni spre
a ne aduce aminte de Ioan Cobâlă prin acest concert
comemorativ de astăzi, 30 noiembrie 2021!
276
TRAIAN APETREI
„Rapsozii Botoșanilor” la
30 de ani de la înființare
(Text apărut în săptămânalul
„Viața Botoșanilor” nr. 15, decembrie 2000)
„Rapsozii Botoșanilor” –
o șansă în a ne înțelege
și mai bine cutele firii!
D e ani și ani mă întreb prin ce anume „Rapso-

zii Botoșanilor” farmecă, deopotrivă, pe cei
cunoscători într-ale muzicii ca și pe cei ce se bucură,
pur și simplu, de muzica populară?
Oare mă voi apropia în acest rând de răspuns?
Folclorul este o civilizație condensată în esențe... Iar
Ioan Cobâlă și colaboratorii săi caută doar „rădăcina”.
277
Când nu mai sună telefonul
Acești muzicieni numiți „Rapsozii Botoșanilor” au simțul

autenticului, al civilizației exprimată melodic. Între Ioan
Cobâlă, dirijorul „Rapsozilor” și un dirijor de orchestră
simfonică nu mi se pare a fi nici o diferență de... muzică!
Ceea ce în spectacolele „Rapsozilor” apare la pri-
ma vedere ca o muzică populară la îndemâna tuturor
este, în fapt, un produs artistic „decojit” de adaosurile
nefirești, este o licoare distilată și iar distilată de oameni
cu har de la Dumnezeu întru așa îndeletnicire, dar și
școliți cu rigoare. „Rapsozii” știu meserie, dar au și ca-
pacitatea de a urca și mai sus de atât, pe acolo pe unde
cântu-i artă!
Pe seama „Rapsozilor” s-au scris și s-au rostit mul-
te superlative! Le merită, zic și eu, între altele, și pen-
tru îndărătnicia de a nu ceda contrafăcutului, facilului,
modei! Viața are și componente temeinice, „pământuri
sigure” – între acestea – și muzica „Rapsozilor”!
Oricum, dintr-un tablou care să cuprindă mai tot
ceea ce-i semnificativ de o vreme în muzica populară
românească, „Rapsozii” nu pot lipsi nicicum. Luați sea-
ma, nu-i emisiune TV sau de radio importantă, cu preten-
ția de a fi reprezentativă, din care să lipsească „Rapsozii“!
Și încă ceva...Multe formații au fost pentru o vre-
me „pe creasta valului”, după care au coborât în hăuri.
Spre deosebire de respectivele formații, „Rapsozii”
sunt mereu bine cotați – faptul fiind încă o probă că pe
acești minunați artiști botoșăneni nu i-a impus o mo-
dă, după care să-i șteargă din atenție o alta, ei ținând
de valorile autentice, arta lor fiind făcută în tonul seri-
ozități și profesionalismului.
278
TRAIAN APETREI
„Rapsozii” s-au ivit în septembrie 1970, ca o forma-

ție a „sindicatelor”... vă mai amintiți de cămăruțele din
curtea Clubului 23 August? Mai trece printre noi, sub-
țiat și albit de ani, Constantin Grigoruță, cel care căuta
pe atunci artiștii cu care să înfiripe orchestra... Profeso-
rul Ioan Prelipceanu a fost primul conducător artistic
și dirijor al „Rapsozilor”.
Acestuia i-a urmat Costel Moisa, ierte-l Dumne-
zeul lui! – un artist căruia Cel de Sus i-a îndesat în baga-
jele pentru viață talent cât pentru 1000 de muritori de
rând. Cine mai era „pi centru”, dimineața, pe la ceasu-
rile 10.00, ca don Costel, pus la costum alb, cu pletele-n
vânt și privirea peste toți? Mare artist, ultimul mare ro-
mantic, ultimul, vreau să zic, din cei care aveau puterea
de a „lega” o formație numai după „știința” urechii...
În 1974, la „Rapsozi” „s-a schimbat macazul”!
„Hartiștii” au trebuit să fac loc celor școliți și cu acte în
regulă asupra muzicii. A început atunci vremea lui
Ioan Cobâlă, ambițios absolvent de Conservator la Iași.
La câte o șuetă se mai spune și acum că Drăgușe-
nii au dat trei oameni mari: Ilie Mihoreanu, director de
bancă, ierte-l Dumnezeu, Aristotel Samoilă, director de
școli, om cu spirit gospodăresc în sânge, și... Ioan Co-
bâlă, alt ambițios, dar cu muzica-n sânge!
Ioan Cobâlă a făcut din „Rapsozi” o instituție cu
adevărat profesionistă. La împlinirea a 25 de ani de când
dirijează „Rapsozii” și la 10 ani de când conduce și ad-
ministrativ această grupare, bănui că Ioan Cobâlă va re-
cunoaște că a avut de partea sa și oameni „luminați la
minte”, indiferent de regimul politic. Am adus discuția
279
Când nu mai sună telefonul
aici pentru că nimic nu pare a-i fi mai urât lui Ioan Cobâlă
decât impostorii. Poate că și cu câteva „ghionturi”, dar
Cobâlă i-a avut în preajmă pe doctorul Andrei Cardaș,
publicistul Gheorghe Jauca, folcloristul Dumitru Lavric.
Au crezut în steaua lui Cobâlă Eleonora Moșneagu, mulți
ani președintă a sindicatelor și ziaristul Lazăr Băciucu, șef
cu propaganda, om care i-a scos pe „Rapsozi” în lume.
După 1990, când pentru scurtă vreme „Rapsozii”
s-au clătinat, prefectul de atunci, Viorel Alexandru, a
făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru ca această or-
chestră să nu dispară asemenea altor grupări artistice.
Acum, „Rapsozii Botoșanilor” formează o orchestră
profesionistă finanțată în bună măsură de Consiliul Ju-
dețean. Frecvent, sar în ajutor și sponsori iubitori, între
altele, și de muzică populară, între cei mai cunoscuți
sprijinitori fiind Cornel Popescu, patron din Sulița.
Sigur că istoria glorioasă a 30 de ani de muzică
nu încape într-o pagină de ziar! În principal, se află la
mijloc imensul risc al gazetarului de a nu-i pomeni pe
toți cei care au contribuit la ascensiunea „Rapsozilor”.
Îmi cer iertare de la cei mulți nenumiți aici, dar nu
pot să nu pomenesc trei nume: Sofia Vicoveanca, Nicolae
Botgros și George Sârbu, acesta din urmă botoșănean de
origine, fost, peste 30 de ani, dirijorul Ansamblului „Cipri-
an Porumbescu” din Suceava. Împreună cu aceștia, Ioan
Cobâlă a urcat „Rapsozii” între orchestrele dintâi ale țării.
„Rapsozii” sunt ca acasă și în stânga Prutului și
și-au luat foarte în serios misiunea de ambasadori cul-
turali ai României autentice în multe țări ale lumii.
Întăresc, pentru a vorbi de „Rapsozi” nu ajunge o
280
TRAIAN APETREI
pagină de gazetă! Despre fenomenul „Rapsozii Boto-

șanilor” se vor scrie, cu siguranță, multe cărți! Se vor
face filme. Înregistrările se vând ca pâinea caldă!
Ascultați „Rapsozii”, ei reprezintă o șansă în
efortul de a ne înțelege și mai bine cutele firii!
La mulți ani tuturor celor care țin viața-n „Rapsozi”,
de la cel care stinge lumina sălii după spectacol și până
la maestrul Cobâlă!
Traian Apetrei
281
TRAIAN APETREI
F ără îndoială, inspectorul școlar general este

unul din cei mai puternici factori de decizie
dintr-un județ. Acesta are în subordine mii de cadre
didactice și, într-un anume fel, este responsabil și de
soarta a zeci de mii de elevi. Însă, dincolo de statistici
și semnificația cifrelor, este de evidențiat importanța –
primordială, zic eu – a școlii în „construirea” generațiilor
viitoare. După familie, ar trebui ca școala să fie stâlp de
zidire sufletească, moment de început în știința acumu-
lării de informații și abilități profesionale. În aceste com-
plexe și subtile mecanisme ce s-ar cuveni să aibă preci-
zie de ceas elvețian în funcționare, „generalul” este –
sau, ar trebui să fie – factor de echilibru și generator de
energii sufletești care să asigure trecerea lumii spre ziua
de mâine. Stau așa sau altfel lucrurile în nefiresc de agi-
tata viață a învățământului românesc de acum? Cred
că răspunsul corect ar fi „de la caz, la caz!”
După profesorul Mihai Matei, zeci de ani cel dintâi
în fotoliul de inspector general, domnul Corneliu Picealcă
ocupă locul doi în TOP-ul longevității în funcția în dis-
cuție.
285
– Domnule „general”, botoșănenii vă socotesc a fi un

localnic devotat peste medie învățământului din zonă. Parcă
ar mai fi de făcut o precizare...
– Într-adevăr, prin naștere sunt din Câmpulung
Moldovenesc. Am făcut liceul acolo, la „Dragoș Vodă,
liceu pe care l-am absolvit în 1970. Am urmat studiile
la Facultatea de Filologie, secția Limbi Străine, la Iași,
absolvind în 1975. Am primit repartiție la Botoșani și
aici m-am „măritat” și mi-am continuat viața cu toate
ale ei.
– Domnule Picealcă, am sentimentul că nici o zonă a

vieții sociale românești, în anii de după 1989, nu a fost atât
de agitată precum învățământul românesc. Anul și minis-
trul, ministrul și reforma sa...
– Trebuie să vă spun că a fost o diferență foarte
mare între anii în care eu am fost inspector general –
1990 – 2000 – și anii care au urmat. Și atunci s-au pe-
rindat partide la putere și PSD și Convenția...dar eu, ca
inspector general, nu am avut nici o treabă cu politi-
cul... Mai bătea câte unul un „apropo”... dacă nu vreau
să vin și eu la... Dar, pe total, politicul nu se implica în
învățământ. Și, din acest motiv, lucrurile mergeau bine.
În marea lor majoritate, directorii erau puși pe criterii de
competență. Sigur, acolo unde aveai de unde alege...
Pentru că erau și situații în care nu prea existau alterna-
tive. Directorii erau acceptați de colectiv, erau din mijlo-
cul cadrelor... A fost chiar și o perioadă în care colectivul
școlii își alegea directorul. Treburile erau, cumva, așezate.
O părere personală... Marga, cât a fost ministru și
286
TRAIAN APETREI
nu a fost înregimentat politic, a fost un ministru foarte

bun. Dumnealui a fost în vreo două rânduri și la Boto-
șani și am stat de vorbă prelung. Când Marga a intrat
în politică și a trebuit să asculte de cuvântul celor de
mai sus de el, a început să dea cu stângu-n dreptul în
deciziile din învățământ!
– Domnule „general”, ați cunoscut în amănunt învă-

țământul din două regimuri politice distincte. Ar trebui
hulit așa, fără nici o nuanță, întregul învățământ românesc
de până în decembrie 1989?
– În afară de expresii de felul „Trăiască Ceau-
șescu!”, în afara obedienței formale, nu mi se pare că
ceva ar fi fost nepotrivit. Se făcea carte la modul serios.
Era și mai multă disciplină în școală. Învățăcelul avea
un respect pregnant față de profesor. La „Dragoș Vodă”
când trecea un profesor pe hol, eu mă lipeam de perete.
Era un bun simț față de profesorul care, prin cunoștințe-
le sale, era „un cineva”. Ori, acum... sigur, lucrurile nu
mai pot fi ca atunci. Există și acum licee – „Laurianul”,
spre exemplu – unde am lucrat, în care elevii sunt
atenți, politicoși. Sunt și nefericite excepții. Dar, pe to-
tal, îmi spun colegi din alte licee – situația este jalnică.
– Școala – la modul generic – se plânge, în dese rân-

duri, că familia nu-și face treaba, ca să zic așa, cu educația
copilului anterioară intrării acestuia în sala de curs...
– Este o doză mare de adevăr în ceea ce spuneți. Și
la această oră sunt părinți care spun: „Domnule, am dat
copilul la școală, este treaba profesorilor ce vor face cu
287
el!” Iar elevul... Ferească Dumnezeu să se mai atingă

profesorul de elev! Nu mai e ca pe vremea noastră,
când mai încasai câte o „castană”...
Sunt familii – multe, puține – care nu mai au nici
o treabă în a colabora cu școala. Dacă au dat copilul la
școală, socotesc efortul lor ca fiind suficient. Dacă îi
mai chemi pe părinți la ședință, ba mai vin, ba nu mai
vin. Iar alteori copiii rămân doar cu bunicii... Dar și din
astfel de familii se ivesc uneori copii buni, copii care
învață cât pot, vin la școală... Iarăși adevărat, nu toți
pot fi premianți. Văd acum o isterie nebună... „Atâția
elevi nu au luat bacalaureatul...” Dar ce, chiar toți tre-
buie să ia bacalaureatul? Bacalaureatul este o rampă
de lansare spre învățământul superior...
– „Înainte” era o zicere: „Ai carte, ai parte!” Acum,

modelul cultural în atenție arată o stare opusă: au prosperat
îndeosebi cei fără multă carte, care au avut de partea lor, în
principal, tupeul... Nu cumva în acest fel se subminează
motivația de a merge la școală? „De ce să-mi mai rod coatele,
când bani poți face oricum?”
– Hai să fim serioși! Sunt puțini cei care au reușit
în viață fără prea multă carte! Doar că respectivii sunt
foarte mediatizați. Am avut și avem și noi, pe plan local,
astfel de situații...
După umila mea părere, cred că media face o foar-
te mare greșeală... Din dorința de a crește audiența, sunt
aduse în prim-plan chestiuni și „personaje” care nu au
nici o legătură cu educația, cu școala, cu cultura...
288
TRAIAN APETREI
– Cred că presa – și cea scrisă și cea audio-vizuală – a

devenit, deliberat, extrem de costisitoare și aceasta nu mai
poate fi susținută – cu foarte puține excepții – decât de oa-
meni cu bani mulți, patroni care au interese politice sau de
impunere a unor grupuri – și asta se face prin manipulare,
prin abaterea atenției de la problemele reale, prin crearea de
falși idoli... tocmai ceea ce spuneați...
– Văd uneori pe la TV niște personaje asupra cărora
mă întreb: „Oare plătesc ei, aceste personaje – să apară pe
ecrane, sau plătesc televiziunile apariția lor?” E jale, ce
mai, e greu, mai ales pentru cei tineri, să aleagă valorile
adevărate, modelele de urmat! Lumea-i amestecată de tot!
– Domnule profesor, în aceste condiții, vom mai avea

mâine, la decizie, oameni competenți, înțelepți?
– Sunt și copii buni și foarte buni și ei se vor im-
pune! Dar să vă mai spun un aspect cu anumite ur-
mări... Acum, cadrele didactice așteaptă să aibă totul
de-a gata. Pe vremea noastră, se făceau planșe, dotări
prin laboratoare... Acum sunt la îndemână o mulțime
de lucruri, internetul, table electronice, proiectoare...
apeși pe buton și lecția merge. Chestiunea este de limi-
tă, de măsură a lucrurilor. Parțial, explozia tehnologică
face bine, elevii prind repede la noutăți de acest fel.
Îndeosebi la științe – fizică, biologie, chimie – este bi-
nevenit sprijinul vizual al tehnologiilor...
– ... În vreme ce lectura-i în mare suferință... Puțini

elevi mai au bucuria și răbdarea lecturii...
– Le spuneam elevilor mei că realmente aveam o
289
bucurie să caut prin cărți cele necesare conspectelor.

Frecventam biblioteca orășenească, aveam și acasă cărți
multe, mama a fost învățătoare. Îi îndemnam mereu
pe elevi să citească. Altfel nu se va progresa.
– E jale mare prin manualele de literatură, de istorie...

Ce mai poate face inspectorul general într-o astfel de situație?
– Mă uitam la manualele de literatură română pen-
tru liceu... au un mod de a structura materia cu totul
diferit de felul în care se proceda până acum. Sunt „să-
riți” scriitori mari și sunt aduși în prim-plan alții noi...
Chiar și elevii sunt nedumeriți... Poate că or fi și ma-
nuale bune, sunt manuale alternative, sunt fel de fel de
concursuri și concursuri de împrejurări... Am fost, în
2001, într-o comisie de selecție de manuale... Eram la
Constanța... profesori din toată țara. Eu trebuia să mă
pronunț asupra manualului de limbă engleză pentru
clasa a IX-a. Erau anumite criterii de evaluare. Am res-
pins – și eu și alți colegi – patru manuale dintre cele
propuse. Ei bine, în final, două manuale dintre cele
respinse de noi au fost acceptate pe motiv că erau... cele
mai ieftine. Ce să mai spui într-o astfel de situație?!
– Remarc și dispariția oricărui fior de patriotism din

manualele de istorie. Mi se pare că acest sentiment ar mai
coagula într-o anumită măsură nația atât de dezbinată...
– Am impresia că patriotismul și-a pierdut cum-
va din impactul dorit. Și asta – cred eu – pentru că s-a
făcut prea multă paradă de patriotism într-o anumită
perioadă... Dar și acum... când vezi pe câte unul care
290
TRAIAN APETREI
se bate cu pumnul în piept și îți spune ce mare patriot

este el – dar știi ce pramatie este respectivul – atunci te
întrebi care-i adevăratul patriot?
Pe de altă parte, dacă stai de vorbă cu elevi din cla-
sele a IX-a, a XII-a, vei avea surpriza să constați că ei au
acest sentiment... Poate că nu-l exprimă, poate că le este
jenă să-l afișeze... Americanii – și în ziua de azi – au pe
perete, în unele companii, portretul președintelui, dra-
pelul... La noi, dacă ai mai face așa ceva, numaidecât ți se
va aminti de cultul personalității... Din prea multă re-
ferire la patriotism, mai ales generațiile tinere au trecut
la un sentiment de jenă de a mai invoca această trăire.
– Până la urmă, pentru ce-i pregătește școala pe cei ti-

neri? Pentru că repede, foarte repede, mulți absolvenți capătă
Diplomă de... șomeri...
– Din păcate, avem o concepție proprie mai ales
nouă, românilor, că absolventul de liceu trebuie să facă
musai și o facultate. Altfel, vecinii, cartierul... „Uite,
băiatul lui cutare nu are facultate!” Sunt mulți tineri
care sunt foarte bine pregătiți pe „feliuța” lor, fără să
fie absolvenți de facultate.
– Auzisem chiar de un paradox, mulți savanți englezi,

superspecializați pe domenii extrem de înguste sunt, de fapt,
analfabeți față de celelalte aspecte ale vieții...
– Avem și noi în țară oameni foarte bine pregătiți,
doar că unii dintre ei fac uneori o nefirească paradă de
știință...
Și pentru că tot suntem pe aici, am sentimentul că
291
ar mai fi de spus ceva față de inapetența pentru lectu-

ră... Acest fenomen, după mine, se petrece și pentru
faptul că adeseori elevii sunt obligați să citească ceva ce
nu le place. Și atunci se creează o repulsie pentru orice
fel de lectură. Lista cu lecturi obligatorii cuprinde, une-
ori, și texte cu mai puțină priză la tineri!
– Pe total, perspectivele sunt cam sumbre, sau doar așa

par a fi? Sunt „vârfuri” cu adevărat performante, iar în rest...
– Învățământul general este un învățământ de cul-
tură generală. Sigur, mai sunt multe de făcut până să se
ajungă la un nivel rezonabil de cultură în rândul maselor.
Dar, păcatul cel mare este faptul că la noi învă-
țământul este preponderent teoretic. Din acest motiv și
testele făcute au semnalat un nivel general cu totul îngri-
jorător. Încă, în învățământ se merge pe memorare! Me-
morează elevii fel de fel de comentarii și caracterizări...
Îi întreb pe unii elevi de ce nu-și pun la contribuție
mintea proprie? Îmi răspund: „Cu siguranță dacă scriu
ce cred eu, voi primi o notă slabă!” Deci, profesorii –
unii dintre ei – au creat acest cadru nepotrivit, în care
elevii trebuie să reproducă aprecierile criticului cutare
sau cutărică... Dar scrie și tu, elev fiind, părerea ta!
– Am auzit la radio o știre teribilă: că dintr-o sută de

elevi, doar cinci știu să scrie corect românește...
– Nu-i adevărat! Unde s-a făcut sondajul, în Mureș,
în Harghita? Hai să fim serioși. Nu există așa ceva! Sigur
că, îndeosebi în mediul rural, sunt copii amărâți, care
muncesc la câmp până seara târziu, iar a doua zi merg
la școală... E posibil ca în astfel de situații să ajungi cu
292
TRAIAN APETREI
rezultatul sondajului la cifrele de care pomeneați. Dar

dacă vei lua 100 de elevi de la „Laurian”, să zicem...
Dacă vrei să ajungi la o „bombă” de presă, sigur, stabi-
lești un eșantion nerelevant.
– Percepeți semne cum că se va schimba ceva în bine

în învățământul românesc și, implicit, și în cel botoșănean?
– O mare realizare ar fi aplicarea – așa cum a fost
gândit – a învățământului dual. Din păcate – și mă refer
la situația de acum câțiva ani, când încă eram în activi-
tate – multe școli profesionale aveau doar sigla. Nu aveau
nici un fel de dotare. Nu mai poți face an de an școală
profesională doar cu pila și ciocanul! Se impune o dotare
în pas cu vremurile de acum, cu un personal didactic
la curent cu nevoile tehnice ale etapei în care suntem.
– Domnule Picealcă, fiecare candidat la funcția de inspec-

tor general vine cu un proiect de Plan de management. Când
toate sunt, în învățământ, într-un vârtej al schimbărilor per-
manente, mai are „generalul” și puterea efectivă și timpul
necesar pentru a mai face măcar ceva din ceea ce și-a propus?
– Cred că puterea adevărată a inspectorului ge-
neral vine din respectul pe care acesta și l-a câștigat în
fața cadrelor didactice. Și acest respect se câștigă prin
felul în care acesta monitorizează, îndrumă, controlea-
ză... În momentul în care vine în școală un inspector –
inclusiv „generalul” – și el este privit ca un coleg care
vine să te ajute și el realmente știe carte – respectivul
va căpăta și respect și putere. Când vine un „nimeni”,
arogant și pretins atoateștiutor, atunci totul va fi
pierdut. Din păcate, prin implicarea politicului în învă-
293
țământ, se ajunge la absurdități. Când, pe manage-

mentul educațional, politicul așază o învățătoare, e
limpede că nu mai poate fi vorba de nici o viziune!
– Cum este, domnule „general”, ca după 47 de ani de în-

vățământ, să nu mai auziți soneria de intrare a elevilor în clase?
– Niciodată nu am privit înapoi cu mânie! Mi-a
plăcut ceea ce am făcut! Îmi place să lucrez cu copiii și,
deși pensionar, încă mă socotesc „verde”. Marele meu
avantaj a fost că am lucrat numai cu copii buni, din
clase mari. Când vorbești cu ei, preț de o oră, numai în
limba engleză, indiferent de temă, ai o satisfacție deo-
sebită, că ai reușit să-i înveți pe acei adolescenți să co-
munice cu ușurință într-o limbă de mare circulație.
N-am discutat cu „generalul” Picealcă despre școli
vechi și neîncălzite la vreme de iarnă, nici despre
școli noi pentru care nu mai sunt elevi, nici despre școli
în care grupul sanitar se află la zeci de metri de clădire!
Am discutat, însă, despre depolitizare și nevoia de
continuitate când reformele din învățământ au devenit
aproape anuale, am discutat despre „păcatul” memo-
rării la punct și virgulă, despre învățământul legat cu
adevărat de nevoile economice, e drept, nu tocmai
bine definite acestea printr-un proiect de țară cât de
cât rezonabil...
Iar în final, bucuria mea gazetărească: întâlnirea

cu un om care a învins – într-o lume profund dezechi-
librată – tocmai prin echilibru: profesorul Corneliu
Picealcă!
294
TRAIAN APETREI
S criu despre un om cu merite incontestabile în

căutarea drumului spre o tinerețe fără de bă-
trânețe și o viață fără de moarte!
Pentru o seamă de prieteni, este vorba de „Nea
Ovidiu”. Mă rog! Este vremea în care ne tragem de șire-
turi și ne tutuim, fie că e vorba de oameni cu părul alb ca
neaua, fie de tineri cu mustața mijind... În ce mă pri-
vește, pentru mine „Nea Ovidiu” este Domnul Ovidiu
Chelaru. Formula cu „domnul” semnifică, cel puțin în
cazul dumisale, multă stimă, considerație și respect.
Domnul Ovidiu Chelaru a împlinit 91 de ani. Faptul în
sine înseamnă mult, impune și ascunde sau, mă rog,
lasă la vedere un „amănunt” formidabil: domnul Ovi-
diu Chelaru s-a hrănit și se hrănește, în continuare, în
principal, cu poezie și, iată, trăiește mult și bine și feri-
cit precum în poveste, deși încercări de-ale vieții i-au
marcat cu asprime unele „etape”.
Domnul Ovidiu Chelaru este un boier contempo-
ran care trăiește liber, nu caută sponsori, nu s-a lipit de
grupări literare, de grupuri de interese, de veri, cumetri,
lideri politici. Este un „independent” pur sânge, generos,
297
prietenos, sfătos, ambițios, prieten cu toți cei care-i res-

pectă „norma” de creație, obligatorie pentru scriitură:
versurile să aibă rimă. Altfel, totul este în contra frumo-
sului, nimic nu mai e suav sau coroziv precum acidul
sulfuric.
Domnul Ovidiu Chelaru n-a cerșit recunoaștere
literară de la nimeni! N-a cerut note de bună purtare în
lumea literară. N-a știut ce-i desaga cu plocoane, deși
nimeni nu l-a întrebat câți pești viețuiau în iazurile
județului în vremea în care domnia sa conducea – ca
director – piscicultura botoșăneană. În paranteză fie
spus, mi s-a părut chiar curios cum de un om născut la
munte, în Bădeuți și școlit în Rădăuții Bucovinei, a în-
vățat inginerie piscicolă la Galați și Constanța...
Domnul Ovidiu Chelaru nu s-a afiliat, nu s-a re-
grupat, nu a bătut la ușa niciunui diriguitor literar, ci a
ales calea de a-și „construi” singur „jucăriile” râvnite. Așa
se explică energia domnului Chelaru în a aduna iubi-
torii de condei și de hârtie de scris în Societatea Scrii-
torilor Botoșăneni „Mihai Eminescu”, grupare înscrisă
cu acte în deplină regulă la data de 13.04.2019.
La 1 ianuarie 2019 a fost lansată Revista „Memento
Mori”, ambele întreprinderi literare dorindu-se impreg-
nate de spiritul lui Eminescu.
Domnul Ovidiu Chelaru își are înscris numele pe
coperta întâi a... 40 de volume – poezii clasice, stihuri
religioase, memorii, monografii, antologii, fabule, afo-
risme și cugetări.
Volume multe la număr au mai scris și alți conjude-
țeni. Însă, cu domnul Ovidiu Chelaru ceva anume-i
298
TRAIAN APETREI
altfel... Scriind, domnia sa se simte precum peștele în

apă – ca să rămân în domeniu... Când scrie, domnul
Ovidiu Chelaru are o productivitate de sută la sută. Pe
de o parte, își hrănește spiritul, iar pe de altă parte,
domnia sa învinge uitarea, își face un loc onorabil în
eternitate.
Domnul Ovidiu Chelaru este – hotărât lucru –
peste ștacheta înălțată de mulți iubitori de condei din
zonă – și spun asta și în sensul că dumnealui, pe lângă
ceea ce a scris, a și generat o adevărată mișcare literară
specifică în zona creatorilor botoșăneni – aceasta prin
societatea înființată și revista deja pomenită – între-
prinderi anevoioase, ținute în viață cu mare efort și
chiar cu sacrificiile câtorva apropiați ai domnului Che-
laru, sigur, cu domnul Chelaru „la butoane”.
Remarc și varietatea domeniilor în care domnul
Chelaru intră ba cu sfială, ba cu barda-n mână... Alți
condeieri parcă-o țin doar pe o coardă...
Nu încape vorbă, comentatorii peisajului cultural
botoșănean vor trebui să țină seama de Mișcarea lite-
rară „Ovidiu Chelaru”, sigur, dacă respectivii istorici
vor dori să fie cât de cât onești...
Cu ceva timp în urmă, însuși domnul Ovidiu
Chelaru a lansat un strigăt încărcat de disperare: „Ce
va fi după Ovidiu Chelaru?”
Am scris atunci câteva rânduri. Rânduri triste,
dar, mi s-au părut mine, adevărate. Le reproduc:
299
Domnule Președinte al Societății Scriitorilor Bo-

toșăneni „Mihai Eminescu”,
Domnule Director al Revistei „Memento Mori”,
Am luat seama, cu sinceră emoție, la căutările

Domniei Voastre de a găsi o soluție „de personal” care să
asigure continuitatea editării Revistei „Memento Mori”.
Îmi îngădui câteva opinii pe această temă:
Majoritatea covârșitoare a revistelor care au în-
semnat ceva în cultura neamului au fost creații publi-
cistice ale unor lideri autentici și care reviste și-au avut
anii de glorie doar atâta vreme cât liderii în cauză au
viețuit pe Pământ și și-au impus crezul artistic.
În zădar veți căuta un alt „personaj” care să gos-
podărească „Memento Mori”! „Memento Mori” se nu-
mește, în fapt, „Ovidiu Chelaru”! Oricine va prelua dul-
cea povară a editării revistei „Memento Mori” va realiza
o cu totul altă revistă! Și asta nu doar pentru faptul că
democrația a pătruns și în întreprinderile culturale, ci
pentru că a face o revistă este, pur și simplu, un act de
creație, chiar dacă o parte se realizează „cu materialul
clientului”. O revistă este o creație unică, pe gustul și
filosofia mentorului. Cu rimă și construcția clasică în
poezia promovată, „Memento Mori” va trăi câtă vreme
ne vom mai vorbi – direct sau la telefon – cu Ovidiu
Chelaru. Atât și nici un ceas mai mult!
Sigur, ca orice revistă aflată într-o mână autoritară,
„Memento Mori” stârnește valuri, aprobă sau dezaprobă
conduite creatoare. Nimic nou sub soare în toate aces-
300
TRAIAN APETREI
tea. Însă, rămân ceva mai reținut față de îndemnul de a

limita creația la „ce” și „cum” a fost cândva! Nu cred
că ne putem opune la primenirea sensibilităților sufle-
tești, chiar dacă uneori ni se pare că se petrece un sacri-
legiu în perimetrul limbii strămoșești. Creatorii sunt –
prin excelență – „glasuri” unice! Oare vă puteți imagi-
na lumea poetică de azi în care toți cei care au o anume
simțire față de universul poetic ar așterne pe hârtie doar
versuri construite după „rețeta Ovidiu Chelaru”? Într-o
astfel de eventualitate lumea n-ar fi mai frumoasă, ci
de-a dreptul monotonă. Judecătorul suprem va fi – în
astfel de situații – timpul, timpul care va păstra în
atenție doar creațiile de valoare și va arunca la coșul
de gunoi al istoriei făcăturile lipsite de idei și emoție!
Fără îndoială, vă rămâne, între alte merite, bucu-
ria de a fi înlesnit unor suflete sensibile contactul cu
un segment de public cititor. Punând la un loc, între
coperțile unei aceleiași reviste, versuri de iubire, în-
crâncenări politice și culturale, scrieri despre producția
piscicolă și geografia unor locuri apropiate, despre
glorii de altădată și jenante scăderi contemporane, ați
animat cât de cât o atmosferă cuprinsă de letargie, în
care se pare că nimeni nu mai este dispus să lupte pen-
tru cauze mari. Toate acestea și altele încă le-a adunat
laolaltă un singur om: Ovidiu Chelaru! Oricine va veni
la direcția revistei – dacă se va găsi, totuși, un astfel de
curajos! – va face altceva decât a făcut până acum
domnul Ovidiu Chelaru! Cert este că predispoziția de
a mai lua taurul de coarne s-a tot diluat, dacă nu cum-
va a dispărut chiar cu totul! Gustul zădărniciei e pe
301
cerul gurii mai tuturor celor care mai credeau la o

vreme că pot muta munții din loc...
Așa este, până la urmă, generațiile se petrec unele
pe altele, fiecare perioadă purtând pe umeri idolii săi.
Se vede că e vremea amăgitoare a banilor...
Cu respect,
Traian Apetrei
302
TRAIAN APETREI
A m tresărit când am auzit o frumoasă poveste,

cum că pe locul pe care se află acum „Com-
plexul Europa” din Botoșani s-ar fi aflat cândva o bo-
degă unde însuși Eminescu ar mai fi trecut din vreme-n
vreme, la un pahar de vin și-un cântec „spus” de-un lăutar.
„Complexul Europa”, iar pentru cei mai „vechi”,
Restaurantul „Miorița”, completat cu un hotel, este o
structură de alimentație publică absolut competitivă în
raport cu cerințele din domeniu, la început de mileniu.
„Mai marele” peste „Complexul Europa” este Con-
stantin Saucă, om care a făcut mai toată viața trăită până
acum doar alimentație publică. Nu știu nici acum, după
zeci de ani, de ce fostul meu coleg de liceu este mai cu-
noscut sub numele de Viorel, Viorel Saucă.
Ceva mai reținut în mișcări, doar cu sucuri în pa-
harele altădată umplute cu vinuri rafinate, Viorel dea-
pănă firul vieții, când cu momente bune, când cu greu-
tăți care ar fi culcat la pământ pe oricare „degustător” de
capitalism românesc. Viorel Saucă a trecut prin ani în care
entuziasmul îi umplea „cupa” vieții – ne descria vrăjit
cum urma să arate „Complexul Europa” – după cum au
fost și ani în care Viorel era mai, mai, să fie copleșit de
305
ratele de la bănci și de fel de fel de alte necazuri. L-au

salvat Dumnezeu, familia, prietenii, gândul că trebuie
să lase copiilor un semn consistent al trecerii sale prin
viață. Cam „moale” în glas acum, Viorel Saucă a fost, în
fapt, o stâncă rezistentă chiar și în clipele în care se pă-
rea că totul va fi pierdut iar prăbușirea iminentă.
Scriu aceste rânduri cu ferma convingere că voi
aduce în fața cititorilor un caz în care încrederea, pute-
rea lăuntrică a gândului de izbândă au dominat asu-
pra unei vieți care altfel ar fi putut „curge” liniștit, cu o
friptură și un pahar de vin pe masă...
Viorel Saucă și soția dumisale au luptat cu dispe-
rare – în unele momente – pentru a lăsa copiilor o moș-
tenire de familie consistentă – „Complexul Europa”.
Doar că – lovitură de teatru – după ce a învățat bine cam
cum e cu crâșmăritul – fiul bine înstărit a ținut să le do-
vedească părinților că poate realiza chiar și mai mult
decât i se asigurase și a devenit șef respectat peste trei
restaurante din „inima” Londrei.
Bucurie, îndoială, oare ce zbuciumuri s-or fi petre-
când în sufletele soților Viorel și Viorica Saucă?
– Viorel, hai să o luăm cu începutul, că în acei ani s-a

turnat temelia care avea să reziste la grelele încercări de mai
târziu...
– Am pornit din Poiana, comuna Vorona. Am ur-
mat școala din Vorona, după care am fost un an la Liceul
„Laurian”, apoi la „Eminescu”, cu profesori buni, Forțu,
la „fizică”, doamna Tiperciuc, la „română”, director era
domnul Ștefan Constantin.
306
TRAIAN APETREI
– Faci parte din prima serie de absolvenți ai Școlii pos-

tliceale de alimentație publică...
– Botoșanii aveau restaurante vestite și mai erau
și bucătari celebri în breasla lor: Ghiță Bucurie, Stelică
Pânzaru, Ionică Adăscăliței – aceștia la „Miorița”. Șefii
de unități erau crâșmari pricepuți și cu priză la cliente-
lă... Centrul vechi al orașului, cu multe locuințe evre-
iești, ora chiar centrul orașului, cu magazine, cofetării,
cu restaurante – „Miorița”, „Suceava”, „Flora”, „Calul
bălan”, „Crama”... Pe dedesubt, beciuri suprapuse unde
se țineau vinuri și șampanii... Un pahar de șampanie,
brumat, la vreme de vară, făcea parale multe... Era și
vremea acordeonistului Costel Moisa... Carnea și cele-
lalte erau gustoase, cumpărate de dimineața din hală,
din gospodării ale țăranilor din zonă. Dulciurile erau pe
alese, armenii – cu delicatețurile lor, grecii, lipovenii...
înghețata... Ritmurile de viață erau cu totul altele față de
cele de acum, atmosfera era fermecătoare, cu gheața din
frapiere... Încă mai lucrau chelneri vestiți, cu maniere
franțuzești, Costică Grosu fiind unul dintre ultimii. În
Botoșani era și o importantă castă militară și ofițerii adu-
ceau bunele maniere pe ringurile de dans, la Casa Ar-
matei, bineînțeles, dar și în celelalte restaurante... Era
și un fel de boemă a scriitorilor, cu petreceri prelungi...
– După atmosfera pe care ai evocat-o îmi vine tare greu

să mai muncesc. Dar, n-am încotro, și continuăm... Când ați
absolvit voi școala postliceală, mai toate unitățile de alimen-
tație publică din Botoșani v-au primit ca șefi. Îmi amintesc,
realmente cu plăcere, la aniversarea a zece ani de la absolvirea
307
Liceului „Eminescu”, între voi, „crâșmarii”, a fost o adevă-

rată competiție în a vă etala rafinamentele culinare și nu
numai... pe la ora 10 dimineața deja ne devenise greu să ne
mai ascultăm unii pe alții...
– Șefi de unități au fost Ioan Lozneanu, Dumitru
Măzăreanu, Vasile Dutcă, Marian Țâbuleac... Cred că
acești colegi au făcut din unitățile pe care le-au condus
spații moderne de alimentație publică, aducând, pur și
simplu, un alt aer în domeniu. Totul era în schimbare și
nu se putea ca noi să rămânem în spațiile care, evident,
purtau semnele degradării aduse de scurgerea timpului...
– A venit apoi timpul privatizărilor. Cine a avut curaj...

– Aveam la activ ani buni de lucru în domeniu, 11
ani la „Rapsodia”, cu Marian Țâbuleac, apoi, la „Bucovi-
na”, care ținea de „Cozinda”, lucrasem și la „Rediu”... La
„Miorița” am venit în 1997. Un an mai târziu am preluat
unitatea în locație de gestiune. Directoare, pe atunci, la
ICSAPH, era doamna Genoveva Pașcu. Spațiul rămânea
al Întreprinderii, iar tu, ca administrator, dădeai o cotă
parte proprietarului. În 1998, director la ICSAPH a venit
Adrian Sârbu, contabil șef fiind dl Zaharia, unitatea di-
vizându-se. Am participat la licitație și astfel am deve-
nit proprietarul „Mioriței”. Au mai reușit și alți colegi,
Lenuța Grig, la „Botoșani”, Vasile și Veronica Dutcă...
– Ce înseamnă, în breaslă, „experiență în domeniu”?

– Pe de o parte, este vorba de timpul lucrat... De la
absolvirea Școlii postliceale, din 1972, am lipsit din branșă
308
TRAIAN APETREI
doar un și patru luni, cât am fost în armată. De atunci,

tot lucrez în domeniu...
– Privită din afară, munca de șef de restaurant pare a

fi ușoară, un fel de veselie continuă...
– ... Iar dacă privești din interior, această muncă
este foarte grea. Trebuie să stai în fața clienților ore în
șir, trebuie să știi să vorbești cu fiecare, trebuie să con-
vingi clientul să vină la tine cu un eveniment, pentru că
la orice undă de îndoială, clientul va pleca la altă unitate
că, slavă Domnului, ofertele sunt multe la număr! Con-
curența este acerbă. Zona de interes, Centrul vechi,
zonă foarte frecventată altădată, s-a mutat către partea
nouă a orașului. Prețurile, în fiecare dimineață altele,
aduc mai degrabă dezechilibre decât posibilitatea de a
face un plan de lucru eficient. Iar acum ne-a dat peste cap
și lipsa de personal. Pur și simplu lucrăm cu elevi.
O salvare a venit dinspre faptul că am extins com-
plexul cu 20 de camere de hotel.
Până și contractele cu școlile, pentru programul
„laptele și cornul”, cum este cunoscut, nu au mai funcțio-
nat pentru că școlile nu mai au numărul de elevi scontat.
– Mai rămân nunțile, cumătriile, aniversările...

– Și acestea, pe de o parte sunt tot mai puține.
Mulți tineri au devenit ceva mai rezervați în angajarea
unor petreceri de proporții. Iar pe de altă parte, au apă-
rut acele corturi de mari dimensiuni, cu spații de dans
foarte largi, cu locuri de parcare suficiente...
309
– Deci, când ai mai scăpat de rate și fel de fel de obli-

gații financiare, iată că se cam îngustează piața...
– Au fost momente grele, am trecut și prin insol-
vență, dar am ajuns la liman. Dar e greu, dacă vine un
client și nu are cine-i da relații, el va pleca numaidecât
la alt restaurant... Iar când ai prins un client, trebuie
să-i asiguri tot ce va cere, pentru a fi mulțumit, pentru
a mai veni și altădată... Un client mulțumit va recoman-
da și altora unitatea unde s-a simțit foarte bine. Bucătarii
de la noi sunt de calitate, cu Mariana Luncaș lucrez de
30 de ani.
– Ai strâns din dinți, ai mers la sacrificiu, ca să zic

așa, convins fiind că băiatul vostru, Sorin Vasile, va conti-
nua afacerea...
– Da, am lucrat împreună opt ani. Acum el este
manager peste trei restaurante chiar în centrul Londrei.
La rândul lui, formează alți specialiști în domeniu. Cert
este că am făcut acest „Complex Europa” cu gândul că
băiatul va continua afacerea... Nu mi-a fost tocmai ușor
să ajung aici. Proiectul hotelului a fost făcut de o echipă
din Iași, cu doamna Maria Dragomir la conducere. Au
fost incluse în proiect structurile fostului restaurant și
ale terasei. Am făcut acolo un salon cu 180 de locuri.
Bunul mers al lucrurilor în domeniul alimentației
publice ține, însă, și de dezvoltarea economică și socia-
lă în general. Peste stradă, era ROMTELECOM-ul, cu
1200 de salariați. În zilele în care acolo se lua salariul,
restaurantul devenea neîncăpător. Acum, spațiile de
acolo sunt cu totul goale, pustii, de-a dreptul.
310
TRAIAN APETREI
– Bucătăria de la „Miorița” era vestită și pentru că be-

neficia de produse din ferma proprie...
– A trebuit să renunț la fermă dintr-un motiv mai
greu de acceptat la prima vedere: nu mai erau oameni
în zona respectivă cu care să lucrez, să lucrez temei-
nic... Pe la sate, pur și simplu nu mai este cu cine lucra!
Când am văzut animalele nehrănite, neadăpate, am zis
că nu are rost să chinui acele vietăți. Și am renunțat,
deși am avut animale de rasă.
– Nu pari entuziasmat de ceea ce se petrece în jur...

– Preluând o expresie din fotbal, noi am fost „o ge-
nerație de aur”. În ce mă privește, am plecat în lume din
Poiana natală în căruța tatălui și, iată, am reușit să fac
ceva, „Complexul Europa” fiind o unitate cu adevărat
modernă. Este rău că au fost desființate școlile de specia-
litate pentru domeniul HORECA. La noi, mai face ceva
Liceul Economic. Doar că după ce tinerii deprind ABC-ul
profesiei, majoritatea pleacă „afară”. Am pregătit un tâ-
năr în care îmi puneam mari speranțe. Ba chiar l-am aju-
tat să-și ia și carnet de șofer. A doua zi a și plecat în Vest!
– Viorel, ai trecut prin momente grele. Ai învins! Cine

te-a ajutat?
– În primul rând, m-a ajutat credința în Dumnezeu.
Apoi, m-au ajutat prietenii adevărați, care m-au sprijinit
cu bani atunci când am avut mare nevoie. Sigur, am res-
tituit ceea ce am primit, dar am depășit momente foarte
grele. Cert este că în condițiile de acum nu aș mai avea
curajul să fac ceea ce am făcut. Pandemia a influențat
311
mult mersul treburilor. Se tot amână evenimente care

s-ar fi cuvenit să aibă loc cu doi ani în urmă. Totul este
nesigur. Războiul îi sperie pe oameni. Iar cei care au
bani, pleacă și fac nunți prin Grecia, în locuri mai sigure
și mai prospere.
Norocul meu, acum, când sunt singur la condu-
cerea complexului, este soția. Mai merge cu actele con-
tabile prin bănci, rezolvă o mulțime de amănunte. Pes-
te toate, am și eu o vârstă, au venit și fel de fel de boli...
Dar cred că vom găsi soluții. Nu mai e atmosfera de pe
vremea Cenaclului „Flacăra”, cu Adrian Păunescu...
Lucram la cabană, la „Rediu”, și Florin Piersic a cunu-
nat acolo... era un spectacol în sine...
Nopți în șir se cânta și se recitau versuri când ve-
nea Grigore Vieru... Când a auzit el că soția mea este
din Miorcani, s-a ridicat încântat spunând tuturor celor
din jur că din satul lui de peste Prut se văd Miorcanii...
Ce mai, oameni adevărați, patrioți.
Repet, dintr-un elev pe care tata l-a adus la Liceul
„Laurian” cu căruța, iată, am făcut și eu ceva trainic.
Bantaș, un coleg cu care m-am mutat de la Liceul „Lau-
rian”, la „Eminescu”, a ajuns general al Armatei Române,
om cu funcții mari... Mă mângâie, cumva, gândul că am
fost, totuși, „o generație de aur”...
312
TRAIAN APETREI
B otoșanii datorează mult armenilor. În unele

variante de discuție, chiar prima atestare do-
cumentară a urbei se află în preajma Bisericii Armenești
„Sfânta Maria”, biserică aflată – și aceasta – de fapt, pe
locul unei alte biserici de lemn, de unde și concluzia
formulată de o parte din istoricii preocupați de dome-
niu, că armenii viețuiau pe acest perimetru chiar și îna-
inte de 1350, anul în care, spuneam, se pomenește ex-
plicit despre așezarea care mai târziu avea să capete
numele de Botoșani.
Dincolo, însă, de acest subiect pe seama căruia vor
mai curge râuri de cerneală, anii de glorie economică a
urbei despre care tocmai scriu sunt produsul – în bună
măsură – și al spiritului armenesc de organizare, vizi-
unii – absolut specifice – asupra rostului vieții. Apro-
pierea de carte, spiritul de bun om de afaceri – în înțe-
lesul pozitiv al expresiei, statutul familiei armenești,
dorința de a lăsa semne trainice asupra trecerii prin viață
și încă numeroase alte „amănunte”, fac din armeni oa-
meni care „sar” din rândul obișnuitului, devenind per-
soane care își pun pecetea inconfundabilă pe orice lucru
315
îl ating cu mâna sau spiritul. Armenii sunt... armeni, ce

mai! Și asta se vede în mai tot ce a rămas de pe urma lor
în Botoșani, se vede în ceea ce mai fac puținii armeni
autentici care mai viețuiesc în urbe.
Am căutat și voi mai căuta, atâta vreme cât Dum-
nezeu mă va mai ține pe Pământ, spiritul de altădată și
de acum al armenilor, convins fiind de faptul că în
splendoarea vieții pe Pământ armenii aduc lumini și cu-
lori inconfundabile, de mare frumusețe și rafinament.
Și unde să te oprești mai întâi, în Botoșanii de acum,
decât la armeanul sută la sută Gheorghe Lazarovici, năs-
cut în 1939, pe 14 martie, fost președinte al Comunității
Armenilor din Botoșani, un adevărat personaj de po-
veste, cu har de la Dumnezeu pentru conversație, cu o
memorie impresionantă, om de spirit și care, la cei 83 de
ani ai dumisale, știe bine ce se află pe talerele balanței
care „apreciază” calitățile și defectele armenilor.
– Sunteți, de fapt, urmaș al unei familii de armeni de

vază din zona Botoșanilor...
– Tatăl, Cristea Lazarovici, s-a născut la 1898 și a
decedat la 6 februarie 1959, la 61 de ani, fiind și condam-
nat de regimul comunist la 15 ani de pușcărie, din care
a executat doar... 4 zile. Mama a decedat în 1990.
Tatăl meu a fost un întreprinzător despre care se
spunea că „știe să facă bani și din cheatră seacă”.
– S-ar părea că știința de a face bani este o parte semni-

ficativă din spiritul armenesc...
– Eu i-aș împărți pe armeni, din acest punct de
316
TRAIAN APETREI
vedere, în două categorii: armeni bogați – de văzut chi-

purile unora și în fotografiile din Muzeul Comunității –
și armeni modești, ca să nu spun, chiar săraci.
Familia mea a fost în refugiu. Ne-am întors în 1945.
În 1948 a venit peste familie un alt necaz: naționalizarea,
moment în care ni s-a luat și fabrica de bere. Mai mult,
pentru o datorie de 75.000 de lei, i s-a înscenat tatălui
procese penale, sfârșind cu condamnarea tatălui la 15
ani de pușcărie, mama fiind condamnată și ea la 11 ani
de detenție. Doar că un armean care era prin structurile
noii puteri i-a spus tatălui: „Bade Cristea, întinde-o, că
ăștia te leagă!”. Și, în adevăr, în octombrie 1948, tatăl și
mama și-au pus ce a încăput într-o valiză, două, și au
plecat la București, la o familie pe care o cunoșteau.
Spuneați de spiritul armenesc, iată, la un moment
dat familia avea și o fabrică de bere și pământuri agricole
la Albești și animale... fabrica avea și o crescătorie de
porci, mama având în îngrijire și o stupină... dar totul
ne-a fost luat pentru ca la un moment dat să rămânem
doar cu ce a încăput, așa cum spuneam, în două valize.
– Era vorba de o fabrică de bere vestită în epocă...

– Fabrica de bere a fost înființată de un armean,
Brăileanu, după care a trecut prin mai multe mâini, în
special de evrei. În 1941, tatăl meu a cumpărat fabrica de
la un evreu, Șpothaim, se numea. Fabrica a fost în admi-
nistrarea familiei între anii 1941 și 1944, când am plecat
în refugiu. Berea era de o calitate superioară în special
datorită apei de la Cișmea. Pe mama mea o chema Didi-
na. I se spunea „Didi”. Iar tatăl, din dragoste pentru
317
soția sa, a denumit afacerea „Fabrica de bere Didi”. În

1948, fabrica avea câțiva muncitori, un maistru price-
put și în spatele clădirilor erau 3,5 hectare – grădină de
zarzavat, zarzavaturile de aici ajungând la vânzare
chiar și în centrul Botoșanilor, oraș în care erau orga-
nizate destul de frecvent expoziții cu produse agricole.
Fabrica avea și o crescătorie de porci, activitate făcută
cu bani împrumutați de la bancă. Doar că în 1946-47 a
fost o secetă cumplită și situația economică s-a înrăutățit
de tot. Tatăl meu obținuse niște orz pentru a face bere,
dar a măcinat totul și a făcut niște turtoi, un fel de mă-
măligă pe care o oferea înspre hrana săracilor din preaj-
mă. Îmi mai amintesc de necazurile familiilor Popa,
Walter...
Pentru cei 75000 de lei datorați băncii, a fost scoasă
la vânzare toată averea familiei...
– Să reluăm puțin firul lucrurilor, ce s-a petrecut cu

familia după 1948? Mi se pare pilduitor, armenii nu cad în
genunchi cu una, cu două...
– Până în 1954, familia a trăit și, sigur, a muncit
pe unde s-a putut, prin mai multe localități. Lucram la
cele mai felurite munci. Spre exemplu, că mă tot între-
bați de spiritul armenilor... La București, tatăl meu s-a
angajat la o agenție imobiliară. Eram copil, mergeam cu
tata și la cel care dorea să cumpere o casă, dar și la cel
care dorea să vândă casa. Cu mare finețe, cu abilitate
psihologică, tatăl îl convingea pe cel care dorea să vândă
să-și mai tempereze pretențiile, iar pe cel care dorea să
cumpere, să înțeleagă împrejurările. Ei bine, o familie,
318
TRAIAN APETREI
mulțumită de tranzacția făcută de tatăl meu, ulterior

ne invita frecvent la masa de prânz, sigur, dincolo de
comisionul pe care-l primise tata. Deci, armeanul își
făcea treaba cum se cade, cu răbdare și înțelegere.
În 1954 a venit amnistia și tatăl și mama au fost
iertați de pedeapsă.
Ambii părinți s-au întors la Botoșani, iar eu am
mers să lucrez la „Penicilina” Iași. După puțin timp m-
am întors și eu la Botoșani, că părinții nu prea aveau
din ce trăi. Stăteam cu toții într-o cămăruță din curtea
Bisericii „Sfânta Maria”, în clădirea care ulterior a fost
demolată. Pe atunci, președinte al Comunității era dom-
nul Trancu. De la o rudă am primit o furculiță, de la
bunica – o farfurie... Regimul nu îi angaja pe niciunul
din părinți, ei fiind socotiți drept „foști”. Mama găsise un
loc de lenjereasă la Spitalul de copii, dar n-au angajat-o
pe criteriu de... dosar. Eu am pornit să lucrez la o între-
prindere de construcții, doar, doar vom avea cu ce trăi.
Numai că sunt și minuni în viața oamenilor. A
venit un inspector de la fisc și a zis: „Coane Cristea,
vino și ia casa, că nu a cumpărat-o nimeni!” Casa era
ocupată cu chiriași dar, încet, încet, ne-am recăpătat
camerele trebuitoare. Tata a început să vândă parcele de
pământ din ce era în jurul casei, a mai vândut și niște
acareturi, iar cu banii câștigați am cumpărat o căruță.
Așa se face că mă ocupam cu cărăușia. Mergeam la cărat
lemne, la cărat balastru, că la vremea aceea se construia
mult la Suceava. Dar necazurile au continuat. Niște jan-
darmi tare s-au mai mirat că ambii părinți au trăit un
număr de ani fără să fie prinși și închiși, drept care le-au
319
aplicat ambilor părinți o ștampilă cu domiciliu obliga-

toriu. Cu acea ștampilă pe documentul de identitate,
pur și simplu nu te mai puteai mișca. În 1959, fără a fi
putut merge la doctori, tatăl s-a ales cu o ciroză și pe 6
februarie a decedat. Mă rog, încercasem noi un trata-
ment la Iași, dar totul a fost în zadar. Tatăl ne-a adunat
pe toți în preajma patului în care suferea – și a venit
până și vizitiul care îl dusese cu trăsura când se însu-
rase... De ce insist asupra acestui moment trist dar care
are o anumită însemnătate pentru armeni? El, tatăl
meu, s-a comportat foarte bine cu muncitorii, cu subal-
ternii. Am o fotografie în care tata, proprietar de pământ,
mânca borș cu fasole laolaltă cu țăranii care-i lucrau
tarlaua... Era modest, primitor, bun la suflet.
Mă întrebați insistent despre spiritul armeanului...
Tatăl meu, armean, a făcut de toate ca să poată rezista. El
a fost și primar, la Albești, în anii 1920 – 1930. I-a mers
foarte bine! Avea terenuri și 2000 de oi. Și rezista în con-
dițiile unei concurențe acerbe. În zonă trăiau și evrei și
alți oameni deosebit de bogați și în compania cărora
tatăl meu a rezistat pentru că știa cum să așeze lucrurile,
cum să gospodărească averea pe care o deținea. Doar că
au venit războiul și naționalizarea, încercări mari care
i-au grăbit sfârșitul, la doar 61 de ani.
Ce ne leagă pe noi, armenii? Eu îi port tatălui meu
un respect deosebit pentru că a muncit, a răzbătut în
viață, deși rămăsese orfan de tată la trei ani. A rezistat
prin mintea lui, prin puterea lui. A fost și primar și pre-
ședinte la Curtea de juri. Avea o inteligență nativă. Fi-
ind și cel mai mic din familie, nu se prea înțelegea cu
320
TRAIAN APETREI
neamurile. Rudele doreau ca el să procedeze într-un

anumit fel, în timp ce el nu accepta să stea cu capul ple-
cat. Curgea prin sângele lui dorința de demnitate.
Tatăl meu, Cristea Lazarovici, a fost și Președinte la
Comunitatea Armenilor din Botoșani, aceasta în perioada
1943-1948. Înaintea sa fusese președinte Vasile Ciomac,
om cu o privire pătrunzătoare, aspră, cam așa cum sunt
mulți armeni.
– Știați din familie, ca să zic așa, și bucuriile și tristețile

pe care le aduce funcția de președinte al Comunității Armene.
Totuși, ați acceptat...
– În vremea în care am fost președinte al Comu-
nității, în Botoșani erau mulți armeni. Dar armeni-armeni,
și nu fel de fel de persoane oportuniste. Au fost vreo
trei zile de discuții dacă este potrivit sau nu să accept
această funcție... Stabilirea unui președinte a fost, la noi,
o chestiune delicată... După moartea domnului Trancu,
cineva s-a gândit ca președintele să fie ales... Pe atunci
se aflau în cercul celor care urmau să decidă oameni
importanți, colonelul Maximovici, dl Zarug, tatăl băie-
ților de acum... în toamna lui 1978 a venit aici și părin-
tele Zarec Baronian, vicar la Episcopie, un fel de rudă
cu mine, apoi era tatăl preotului Azad, care era consi-
lier la Episcopie și președintele de la Suceava...
Eu... lucrasem în comerț, cu atribuții multe, șef pes-
te domeniu era Boștină, un om cu care nu te jucai...
Mă rog, am acceptat să iau în mâinile mele viața
Comunității. Am rezistat în funcție 42 de ani. Mi-am pus
sufletul, posibilitățile, ideile în slujba armenilor. Aveam
321
de dus mai departe inclusiv ceea ce realizase tatăl meu,

ca președinte. Cum să uit o conduită a tatălui meu de
felul următor? Pe când tatăl era primar la Albești, toc-
mai luase foc gospodăria unui sătean. Sigur, primarul
a chemat ajutoare și, cu toții, încercau să salveze casa
omului. Doar că la un moment dat s-a apropiat de tatăl
meu – primar, deci – un țăran care i-a zis: „Coane Cris-
tea, cum poți face așa ceva când proprietarul gospodă-
riei tocmai este la furat lemne din parcela dumitale?”
Tata nu s-a supărat, ba, mai mult, i-a spus țăranului cu
casa arsă să se ducă din nou în pădure și să-și ia lemne
cât îi trebuie pentru a-și reface casa... Ei, câți dintre noi
am mai avea puterea de a gândi și proceda după cum
a făcut tatăl meu?!
Îmi revenea în amintire și un alt „detaliu” care
mă obliga la o anumită conduită...
Evreii, care dominau zdrobitor, ca număr, comerțul
din Botoșani, atunci când mă întâlneau cu diferite treburi,
exclamau: „Ei, avem încredere în tine, tu ești băiatul lui
Cristea Lazarovici!” Fie vorba, tatăl îi ajutase mult pe
evrei în timpul nemților... După care și evreii l-au ajutat
pe tata când acesta și familia lui ajunseseră la necaz...
Revenind la perioada în care am fost președinte...
Prima sarcină pe care mi-am asumat-o a fost să
limpezesc situația casei parohiale din curtea Bisericii
„Sfânta Maria”. Clădirea nu mai avea acoperiș, era înspre
năruire. Împreună cu Comitetul ales, cu dl Zarug, con-
tabil de mare calitate și încredere, cu domnii Trăilă,
Loghin și alții încă, am refăcut casa în 1981, pentru ca în
1986 să vină exproprierea și să nu mai putem salva
322
TRAIAN APETREI
casa, în ciuda insistențelor noastre. Am învățat atunci

un fapt deosebit de amar: armenii nu știu să se ajute în
toate situațiile. Armenii au reprezentat, în istorie, un
imperiu, dar pentru că nu au știut să se ajute atunci când
a fost nevoie, au ajuns ce au ajuns... Armenii au avut, e
adevărat, și ceva ghinion în istorie, au avut și vecini mai
puternici, mai bine înarmați, care i-au copleșit... dar, în
bună măsură au suferit și din lipsa întrajutorării...
– Ce treceți în contul „realizări” în perioada în care

ați fost președinte, între 1978 și 1989?
– În acea perioadă, la putere era regimul comunist,
armenii fiind lăsați cam la marginea interesului. Nu
erau alocate nici un fel de fonduri prin care să se mai
îndulcească viața armenilor. După „istoria” cu clădirea
din curtea bisericii, au urmat reparații la Capela din ci-
mitirul armenesc. Am și surprins lumea locală cu măsuri
care nu aveau precedent. Între acestea – am cerut ca
toți membrii comunității să plătească o cotizație, aceasta
fiind una dintre legăturile dintre enoriași și biserică, dar
și sursă financiară de gospodărire. Sigur, faptul a și
nemulțumit. Apoi, am cerut să se achite la Comunitate
contravaloarea fiecărui serviciu prestat. Iar s-au ivit
nemulțumiri, dar s-a îmbunătățit gospodărirea spațiilor
aparținând Comunității.
– Mai știu armenii limba... armeană?

– Nu! Școala armeană nu mai funcționa la Boto-
șani de pe la 1880. Nici măcar în familii nu se vorbește
armenește...
323
– Necunoașterea limbii să explice, fie și în parte, pierde-

rea unei părți din strălucirea de altădată a armenilor de aici?
– Cred că trebuie să luăm în seamă un aspect: ar-
menii au venit în Botoșani înainte de 1350. Trăind printre
populația majoritară de români, armenii și-au pierdut,
treptat, exercițiul limbii și priceperea în afaceri.
După genocidul din 1915, aici a venit un alt val
de armeni știutori de limba armeană...
– Dacă nu limba, atunci ce-i unea pe armeni?

– Averea! Armenii erau foarte bogați și se între-
ceau în acumularea de averi. Să vă dau un exemplu în
sensul celor spuse. Străbunicul meu, Mihalache Bîzno-
șanu, a avut opt copii. Dețin testamentul său, un docu-
ment de o frumusețe rară în sine și care prevede că fie-
care din cei opt copii va primi câte 500 hectare pământ,
câte 50 hectare pădure, diferite locuințe, acareturi... Să
lași o asemenea moștenire, e limpede, s-au făcut anteri-
or acumulări însemnate. Acest armean a donat la con-
struirea Teatrului „Eminescu” suma de 4000 galbeni...
Armenii din acele vremuri nu prea stăteau la oraș. Aveau
proprietăți întinse la țară, terenuri agricole, ferme de ani-
male. Vă dați seama și asupra proporțiilor inventarului
agricol care trebuia pentru a lucra suprafețe atât de mari.
Și se făcea export de cereale și de animale. Abia tatăl
meu cumpărase tractor, probabil era primul din zonă
cu o asemenea achiziție.
Armenii de la orașe se ocupau îndeosebi cu comer-
țul. La Botoșani, familia Zarughian era vestită pentru
324
TRAIAN APETREI
aromele cafelei pe care o aduceau din Armenia. Unii

armeni – mai puțini la număr, e adevărat – erau și me-
seriași, vopsitori, zugravi... fel de fel.
– Când și sub ce pretexte se adunau laolaltă armenii din

Botoșani?
– Faptul că în Botoșani sunt două biserici armenești
„spune” ceva. În primul rând, „spune” că numărul arme-
nilor era mare, peste capacitatea de cuprindere a unei sin-
gure biserici. Sigur, biserica a fost principalul liant în
Comunitate. Și armenii frecventau cu convingere biseri-
cile. Apoi, armenii se mai întâlneau la ședințe ale comi-
tetelor care erau constituite pentru a se fixa activitățile
din Comunitate.
Însă, sărbătorile religioase aveau amploare. La un
moment dat, la Botoșani slujeau patru preoți armeni. În
timp, a mai rămas doar un preot, Baronian se numea. Se
află în Muzeul Comunității și o fotografie a acestuia. El
a slujit la „Sfânta Maria” 32 de ani, după care a plecat
la Constanța, unde erau mai mulți armeni.
– Și a venit vremea să predați șefia Comunității...

– La mijloc se află o adevărată istorie... În data de 19
iunie 2016, a fost organizată o ședință de alegere a Co-
mitetului. Președintă era doamna Popa. Era acolo și Mir-
cea Trufașu, armean din Constanța, era și Florin Egner,
fostul primar. Atunci a căzut bomba, sigur, la figurat. Nu
a mai fost aleasă doamna Popa, cum sconta că se vor pe-
trece lucrurile o parte dintre votanți, ci Cristi Lazarovici.
325
– Deci, care a fost succesiunea președinților în anii

mai apropiați?
– Eu am fost la șefie până în 1989. A urmat domnul
profesor Ștefan Iovăniseanu. Apoi, doamna Viorica Popa.
Acum președinte este Cristi Lazarovici, fiul meu. Doam-
na Popa era cu o anumită funcție și la Biserică. Preot
era Holca. În funcțiune este o structură de conducere
mai greu de definit, cu o conducere a aspectelor biseri-
cești și o altă conducere la Comunitatea Armenilor.
Cert este că atmosfera nu a mai fost cea care se
cuvenea să fie. Au început să circule „hârtii” cu fel de
fel de insulte. Cum Cristi nu a putut fi dat jos din func-
ție, furia unui grup s-a abătut asupra mea, cu rapoarte
mincinoase, cu acuze trimise la Episcopie. În 2020, când,
în pandemie, nu s-au mai încasat chiriile pentru spațiile
deținute de Comunitate, nu au mai fost bani nici pen-
tru salariul preotului, ceea ce, sigur, a nemulțumit. Nu
au mai fost bani nici pentru a onora contribuția către
Uniunea de la București. Eu eram administrator la bise-
rică. Doar că unii nu au acceptat situația. Salvarea mea a
fost că doamnele care s-au ocupat de contabilitate știau
meserie cu adevărat și au fost de bună credință. Mi s-a
pus în seamă faptul că aș fi vândut unor români locuri
din Cimitirul Armenesc... Nimic adevărat, toate locurile
date au avut aprobările Comitetului și s-au făcut în con-
cordanță cu schițele elaborate de specialiști. Cu docu-
mente, cu chitanțe, cu banii în deplină regulă am dove-
dit că nu am făcut nici o ilegalitate.
După multe răutăți puse pe seama mea, cert este
că am fost schimbat, după 42 de ani de muncă în slujba
326
TRAIAN APETREI
Comunității. Pe 1 mai 2021 am fost dat deoparte. Mi se

rupe inima când văd încotro merg lucrurile!
Dincolo, însă, de aceste micimi de suflet, marele
nostru interes de acum este refacerea Bisericii „Sfânta
Treime”.
327
TRAIAN APETREI
F ie vorba, în viața mai tuturor comunităților et-

nice care dau frumusețe și conținut peisajului
botoșănean, perioade de pace, liniște și construcție au
alternat cu momente mai tumultuoase, unii lideri fiind
ceva mai „moi”, mai molcomi, vreau să zic, în vreme ce
alții s-au dovedit mai vocali, mai temperamentali, mai
plini de energie și idei.
Surprinde plăcut vitalitatea lui Cristi Lazarovici,
lider autentic din generația „în urcare”, conducător cu fler
în alegerea faptelor care merită cu adevărat atenție, un om
rar și prin aceea că are răbdarea necesară în suportarea
adversităților până ce acestea se vor stinge în suc propriu.
Prin Cristi Lazarovici bate un vânt proaspăt peste
vechea comunitate a armenilor botoșăneni, fiind tot mai
puțini la număr armenii adevărați care mai animă urbea,
dar de la care localnicii, în ansamblul lor, ar avea ce în-
văța. Că timpul tare a mai cernut prin sita sa cea deasă
valorile umane reale de zgura care tinde să ne inunde...
Așadar, zăbovim în compania lui Cristian Lazaro-
vici, președinte al Uniunii Armenilor din România,
Sucursala Botoșani:
331
– În ciuda unor tensiuni din viața Comunității, aveți o

energie admirabilă. Care-i sursa acestei energii, că cei mai
mulți par a fi – sau chiar sunt – cam... vlăguiți?
– Pe de o parte, născut fiind în 1970, reprezint,
cumva, aripa tânără, prin excelență mai energică. Am
preluat în 2016 președinția Comunității armenești de la
doamna Viorica Popa. Am crescut într-o atmosferă de
responsabilitate față de rosturile Comunității armenești.
Bunicul meu a fost președinte al Comunității. Tatăl meu
a fost – și el – președinte al acestei structuri. Iar tatălui
nu i-a fost tocmai ușor. A trebuit să accepte dărâmarea
fostului sediu al școlii armenești, o clădire din secolul
al XVIII-lea. În 1990 a căzut turla de la Biserica „Sfânta
Treime”. Ce imensă avere se afla atunci sub dărâmă-
turi! Să cauți, să pui ordine în acele odoare... n-au fost
activități tocmai ușoare! Se aflau acolo piese cu o vechi-
me de 200 sau chiar 300 de ani...
Când am simțit în jur o scădere a tonusului de lu-
cru – aceasta din diferite motive – am luat decizia să mă
implic. Am venit cu o seamă de noutăți – chiar și un spec-
tacol de teatru, „Strunga dintre moarte și viață”, specta-
col prezentat în câteva comunități puternice din țară.
Cu sprijinul Primăriei am făcut un concurs, „La
pas, prin istoria orașului”, concurs ajuns la ediția a V-a.
Tinerii participanți primesc liste cu obiective ale comu-
nității armene, după care ei caută acele obiective, zece la
număr. Este un fel de vânătoare de comori armenești, o
activitate care îi bucură pe tineri dar îi și familiarizează
cu informații despre trecutul Comunității. Dar, cu acest
concurs avem în vedere și aducerea în atenție a altor
332
TRAIAN APETREI
aspecte: pe de o parte, să conștientizăm autoritățile asu-

pra pericolului reprezentat de degradarea accentuată și,
pe alocuri, chiar ireversibilă, a unor monumente care
dau o frumusețe deosebită municipiului, iar pe de altă
parte, să atragem și tineri în acțiunile Comunității, pen-
tru că mulți din membrii Comunității sunt oameni în
vârstă, oameni de la care tinerii au ce învăța despre tra-
dițiile și obiceiurile armenilor, despre valorile arme-
nești, în general.
– Care sunt proporțiile comunității sau, mai direct

spus, cât de mare mai este numărul armenilor din Botoșani?
– Comunitatea armeană din Botoșani numără sub
100 de membri, cam 70, mai precis, cei mai mulți, aflați la
vârste înaintate. Cei tineri – câți sunt – se află plecați la
studii, așa cum este și băiatul meu cel mare și care nu
prea cred că se va mai întoarce la Botoșani. În 2020 Co-
munitatea a „pierdut” vreo trei persoane, oameni în vârstă
de 80 și chiar 90 de ani... Iar nașteri?! Aici a fost mai greu...
– Aveți un sediu relativ nou, între cele două biserici

armenești, cu spații potrivite pentru activități specifice, chiar
și un muzeu...
– În acest sediu ne-am mutat în 2017, sprijiniți fi-
nanciar de colegi din București. O cameră, într-un apar-
tament la bloc – apartament deținut de Parohie – sigur,
era prea puțin. Noi începusem să derulăm un proiect de
învățare a limbii armene. Orele le făceam sâmbăta sau
duminica, ajutați de un prieten din București, vorbitor de
limba armeană, cursuri la care, dacă veneau 15 persoane,
333
deja spațiul devenea neîncăpător. Treptat, am amenajat

sediul cel nou, cu spațiu suficient pentru cursuri, dar și
cu o cameră în care am amenajat un Muzeu al persona-
lităților armenești care s-au născut în Botoșani, armeni
care au făcut cinste zonei și țării. Sunt prezentate și
imagini vechi din Comunitate, câteva obiecte care păs-
trează patina vremii...
– Despre Concursul de caricatură?

– De-a lungul timpului au venit mai multe pro-
puneri de activități care să ne facă vizibili. Noi, armenii,
discutăm mult despre Genocid, o tragedie extraordi-
nară din viața armenilor. Au murit atunci, în 1915, cam
un milion și jumătate de armeni. Cei care au reușit să
se salveze, au plecat unde au văzut cu ochii, în toată
lumea. România a fost printre primele țări – dacă nu
cumva, chiar prima – care a acordat sprijin armenilor,
în 1922 ajungând la Strunga aproape 200 de copii care,
ulterior, au putut să-și dezvolte viața.
Dar, dincolo de acest episod tragic din viața ar-
menilor – Genocidul – ne-am gândit să probăm faptul că
armenii știu și să se bucure, să se veselească. Armenii au
și muzică și dansuri foarte frumoase. Am apreciat noi că
un Festival de caricaturi ar corespunde așteptărilor de
acest fel. Am dedicat acest Festival lui Cik Damadian,
artist născut în Constanța, dar care în 1975 a poposit și
la Botoșani, pentru o perioadă de câteva luni, făcând
cu acest prilej, o seamă de lucrări interesante, cu străzi
din oraș, cu clădiri vechi din Botoșani. Anul acesta –
2022 – va fi ediția a II – a. Este un Festival – concurs ce a
334
TRAIAN APETREI
fost inclus în agenda Uniunii Epigramiștilor și sunt con-

vins că acest Festival va intra și pe lista evenimentelor
naționale de profil. În anul trecut am avut 45 de parti-
cipanți, atât din țară, cât și din străinătate, din Canada,
Germania și Republica Moldova.
Pe lângă acest festival mai avem și un alt eveniment
care în acest an va ajunge la ediția a IV – a, Festivalul –
concurs de lucrări plastice „Andronic Țăranu”, un ar-
mean născut în Botoșani, în familia Torosian, și care a
fost pictor și muzician, bun prieten cu Eminescu. Așa
cum Andronic Țăranu făcea lecții de pictură și muzică
pentru copii, așa și noi, peste timp, am înțeles să impli-
căm copiii. Pe pereții sediului nostru sunt expuse multe
lucrări din cele premiate la acest Festival-concurs, lucrări
ale unor pictori consacrați, adulți, dar și ale unor elevi de
la Liceul de Arte sau ale unor tineri care pur și simplu
iubesc pictura, ei locuind, trăind, în diferite orașe ale țării.
– Ați organizat aici și lansări de carte, proiecții de filme...

– Sigur, am organizat și astfel de evenimente, poten-
țate acestea de faptul că este prezent frecvent printre noi
și Varujan Vosganian, scriitor celebru, propus chiar pen-
tru Premiul Nobel pentru literatură, scriitor tradus în
mai bine de 20 de limbi ale lumii. Iar Varujan Vosganian
nu a ratat nici o invitație venită dinspre colegii noștri scrii-
tori, aflați aceștia în București, Timișoara sau Botoșani...
Domnia sa ne bucură de ori câte ori se află printre noi,
intervențiile domniei sale – în dialoguri sau echilibrate
monologuri – fiind o adevărată revărsare de spirit. Per-
sonal, mereu am de învățat câte ceva de la dumnealui.
335
– La Botoșani, raporturile dintre Biserică și conduce-

rea Comunității sunt ceva mai... speciale...
– Biserica a fost, tot timpul, nucleul Comunității
armene. Observăm aceasta și din felul cum acționează
refugiații din războiul din Ucraina. Când au ajuns la
Botoșani, în aprilie 2022, o parte semnificativă din refu-
giați a căutat, mai întâi, Biserica armenească. Au venit
persoane cu vârste foarte diferite, de la 7-8 luni, copii,
deci, și vârstnici și de 80 de ani. Sigur, i-am primit pe
refugiați la sediul Comunității, că aici este un spațiu
mai generos.
Multe din activitățile Comunității sunt legate de
zona religioasă. Mă refer la Crăciunul armenesc din 6
ianuarie, odată cu Boboteaza. În fiecare an, aici, la sediu,
vin copii, spun poezii, colinde, iar Moș Crăciun oferă
cadouri tuturor copiilor din Comunitate. O sărbătoare
tradițională se petrece de Sfântul Iacob, în luna decem-
brie. Este o sărbătoare bazată pe o legendă locală care
zice că, dând o molimă peste animalele crescătorilor de
vite din zona Botoșanilor, unul dintre crescători a avut o
viziune conform căreia trebuia sacrificat cel mai frumos
animal din gireadă, după care să fie pregătite feluri de
mâncare din carnea respectivă și să se dea de pomană
din acele bucate la toți cei săraci din zonă. Sărbătoarea în
cauză se păstrează la Botoșani de sute de ani. Îmi poves-
tea și tata că, în copilăria lui, și bogatul și săracul ve-
neau cu sufertașul pentru a primi supă și carne sfințită
de la biserică. Acest ceremonial se petrecea în curtea
bisericii, acolo unde, după slujba de Sfântul Iacob, se
împărțea mâncarea sfințită.
336
TRAIAN APETREI
Sigur, există o entitate religioasă, Parohia Bisericii

Armene, care a avut grijă de patrimoniul Comunității
armene în vremea comunismului.
Uniunea Armenilor a fost înființată în anul 1919,
pentru a ajuta armenii refugiați în contextul Genocidu-
lui, după care a fost desființată în perioada comunis-
mului și a fost reînființată în 1990.
Cred – e un punct de vedere personal – dacă nu ar
fi existat această formațiune laică – UAR, foarte multe
activități pur și simplu nu ar fi fost organizate, nu ar fi
apărut în calendarele acțiunilor, îndeosebi, a acțiunilor
culturale. Ar fi existat Festivalul Cik Damadian? Nu ar fi
fost, la Roman, Festivalul „Garabet Ibrăileanu” sau „Mi-
hail Jora”, sau „Strada armenească”, în București... La
Tulcea se desfășoară un festival pentru film... La Baia
Mare se cinstește rolul unui pictor deosebit... La Cluj
este „Curtea armenească”, o sărbătoare de proporții...
Uniunea Armenilor este structura care a reușit să
trezească un anumit spirit. Ne cunoșteam, cei de la Bo-
toșani, cu armeni de la Suceava și de la Iași. Dar erau
pierdute legăturile cu Ardealul. Armenii de la Gherla,
spre exemplu, datorează mult Botoșanilor, Armenopolis,
cum se numea orașul Gherla, fiind fondat de armeni
plecați din Botoșani. Armenii din Ardeal sunt catolici,
așa a fost istoria, a fost vorba de supraviețuire... Sunt
filiale la Craiova și Timișoara... Dar în nici un caz nu se
poate vorbi de activități în care să nu fie implicată și
Biserica Armeană.
337
– Totuși, prin ce ați defini spiritul armenesc?

– Sunt armeni care au reușit în viață, unii – sub
aspect material, alții – în latura spirituală. Sunt și din cei
care au o condiție modestă... Poate că armenii au o te-
nacitate deosebită. Unii sunt de-a dreptul sclipitori... Cu
siguranță, pe cei mai mulți îi animă credința în Dum-
nezeu.
Cert este că armenii au redevenit o prezență care dă

valoare și vitalitate întregii comunități botoșănene!
338
TRAIAN APETREI
C onstantin Adam, „întâiul bărbat al lumii”, cum

îl mai alint pe bunul meu prieten, este de
profesie... patriot! O astfel de profesie nu se află înscrisă
în Codul CAEN, un fel de nomenclator al meseriilor,
dar corespunde foarte bine „aluatului” din care a fost
plămădit sufletul lui Constantin Adam.
El iubește, sigur, dincolo de familie, Iacobenii natali
și Iașul, iubește Basarabia și Bucovina, iubește cartea,
profesia de „dascăl” și iubește Teatrul, adică actorii și
publicul.
Iubește istoria, personalitățile cu adevărat de va-
loare, iubește lucrul bine făcut, iubește liniștea și tihna
vremurilor de altădată...
Cu acte în deplină regulă, Constantin Adam a pre-
dat, vreme de vreo șase ani, știința de carte unor învă-
țăcei din Iacobeni – Dângeni, după care a pășit în spațiul
magic al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, o
vreme, ca tehnician de scenă, cochetând chiar și cu ac-
toria, fiind, altfel, bărbat frumos, așa cum erau altădată
cei mai mulți actori, inegalabil fiind în postura de regizor
tehnic. Scrupulos, respectând publicul până la divinizare,
341
Constantin Adam rămâne, în istoria Teatrului „Mihai

Eminescu”, drept întruchiparea conștiinciozității.
Cu trupa Teatrului „Mihai Eminescu” – în diferite
distribuții – Constantin Adam a „bântuit” România în
lung și-n lat, prin săli de spectacole înghețate sau sufo-
cate de căldură, după anotimp, a dus povara organizării
și a câte trei, patru spectacole pe zi. A fost un companion
agreabil, știutor de toate cele, plăcut și apreciat în toate
momentele, fie că avea în preajmă femei frumoase sau
bărbați invidioși pe înfățișarea sa săritoare în ochi.
A scris îndeosebi memorialistică, dar și alte cărți
indispensabile unei cunoașteri a mediului teatral boto-
șănean și nu numai.
Cel mai frumos vis al lui Constantin Adam?
Să prindă măcar o perioadă de viețuire în spațiul
României Mari!
Acum Constantin Adam a coborât – la modul pro-
priu – de pe scenă. Viețuiește între colecțiile sale – cărți
rare, îngălbenite de scurgerea vremii, obiecte măiestrit
lucrate după regulile frumosului de altădată! Scrie doar
atunci când îl „bântuie” vreo idee și... și stă de vorbă cu
mine, eu presându-l, doar, doar va mai așterne pe hârtie
vreo câteva principii din cele valabile ieri, dar și azi și
mâine. Pentru că faptele au alte înfățișări, alte ritmuri, alte
detalii decât cele care ne erau foarte familiare nouă, adi-
că mie și prietenului Costică Adam, bărbați cu părul alb...
– Cu ceasuri bune înainte de începerea unui spectacol

pe care Teatrul „Eminescu” urma să-l prezinte acolo, ne plim-
bam, coane Costică, prin Soroca, pe malul Nistrului, prin
342
TRAIAN APETREI
preajma unor clădiri vechi... Îmi spuneai că pe acolo trecuse,

în anii juneției sale, tatăl tău..
Oare vei fi de acord cu mine când afirm că anumite
momente din viața unui om dau, ulterior, o anumită direcție
în evoluția persoanei respective? Tu, spre exemplu, ai mereu
o lacrimă în colțul ochilor atunci când vine vorba de Basa-
rabia și Bucovina... Să fie această stare urmare a faptului că,
în tinerețea sa, tatăl tău a fost prin zonele pomenite?
– Da, sentimentul patriotic a fost cultivat intens
în familia mea! Tatăl meu a făcut armata „la grăniceri”,
în unități din Cernăuți, Chișinău și Tighina, orașe care
acum nu mai sunt în România. În zădar s-a străduit el –
și alte mii de soldați – să apere hotarul de la Nistru, de
la Răsărit, hotar cu vecini care acum își cam fac de cap
prin Ucraina.
Tatăl meu a făcut Școala de meserii. Nu era un om
cultivat în sensul deplin al cuvântului, dar avea un sen-
timent patriotic dezvoltat. În copilăria mea îmi recita
foarte des o poezie aparținând lui Șt. O. Iosif, de fapt,
finalul epopeii „Când a fost să moară Ștefan”, vreo 20 de
strofe, inoculându-mi astfel sentimentul patriotic. În
lungile nopți de iarnă mi se spunea o altă poezie fru-
moasă, „Brâncoveanu Constantin”... Patriotismul s-a
imprimat în structura mea și astfel se explică faptul că
mai târziu m-am apropiat de zona istorică... Am adunat
cărți... Și mama mea era o cititoare pasionată!
Cred că tatăl meu a fost și prin Soroca. Unitățile de
grăniceri aveau delimitate sectoare și poate că pe acolo
a ajuns și tatăl meu.
343
Mai mult, și bunicul meu a murit în Primul Război

Mondial luptând pentru patrie.
– Bănui că, la rândul tău, ți-ai educat copiii în același

spirit...
– Ei sunt ceva mai detașați față de patriotismul
meu, poate că uneori cam exacerbat. Societatea în care
trăiesc ei este construită altfel, cu o deschidere accen-
tuată spre lumea largă.
Băiatul cel mare este plecat în Canada și s-a stabilit
în Montreal. Sigur, îi simt în convorbirile telefonice, nos-
talgia după cele de acasă, după ceea ce este românesc.
Fiica este la Cluj, iar băiatul cel mic – la Iași. Îi doream
mai aproape de mine, dar iată că nu s-a putut...
Mă întrebai despre fapte care mi-au determinat
viața... După șase ani în care am predat la Școala din
Iacobeni, în 1979, în urma participării la un concurs,
am fost angajat la Teatrul „Mihai Eminescu”. A fost
norocul meu, deși la început eram tentat să renunț la
intrarea în această lume pe care nu o prea înțelegeam.
Doar că, ulterior, dincolo de satisfacțiile profesionale,
teatrul mi-a dat posibilitatea să văd tot spațiul româ-
nesc și chiar zone românești de peste granițele existente
până la Revoluție. În 1989, în vară, am avut șansa de a fi
conducător al grupului „Grigore Vieru și invitații săi”
pe teritoriul României. Era pentru prima dată când un
grup mai mare de artiști, de oameni de cultură din
Basarabia, dădea un spectacol în spațiul românesc. De
fapt, spectacolele au avut loc doar în perimetrul Moldo-
vei românești, ca să zic așa. Cu acel prilej au fost discutate
344
TRAIAN APETREI
și multe probleme de istorie... ei știau foarte puține lu-

cruri despre adevărata istorie a zonei. Fuseseră crescuți
și educați în spiritul ideii că Basarabia nu are nici o
legătură cu România, că Moldova din stânga Prutului
este altceva decât Transilvania și Țara Românească...
Grigore Vieru își încheia spectacolele cu câteva cuvinte
pline de înțelesuri: „Să nu uitați, fraților, că orașele noas-
tre sunt despărțite doar de o singură lacrimă – care
este Prutul!”
Spectacolele din acel turneu au fost extraordinare,
cu săli arhipline, cu stadioane pline, cu săli de sport în
care nu puteai arunca un ac... Sute, mii de spectatori ră-
mâneau supărați că nu au avut posibilitatea să intre și ei
la spectacole. Era un iulie foarte călduros, două specta-
cole pe zi epuizau trupa. Atunci, melodia „Eminescu” –
devenită, ulterior, un fel de imn în spațiul basarabean,
a fost cântată în premieră absolută pe scena Teatrului din
Botoșani de către soții Doina și Ion Aldea Teodorovici.
Atmosfera era fantastică, mulți spectatori plângeau în
hohote. S-a cântat într-un rând, s-a bisat și a treia oară
a cântat și publicul laolaltă cu cei de pe scenă.
– Îți amintești și de o bucurie foarte personală: întâl-

nirea cu actorul basarabean... Constantin Adam...
– În prima deplasare făcută la Chișinău cu trupa
Teatrului din Botoșani am aflat că la Teatrul pentru Ti-
neret „Luceafărul” era un actor care purta același nume
cu mine: Constantin Adam. Auzisem despre numele
respectiv și la TV. Mă rog, în fapt, el lucra într-un alt tea-
tru, dar un vecin binevoitor s-a oferit să-l anunțe asupra
345
dorinței mele de a-l întâlni. Ulterior, întâlnirea s-a și pe-

trecut, sigur, cu depănarea unor momente care au făcut
plăcere tuturor, că se aflau în jur și prieteni de-ai noștri.
Am simțit în acea întâlnire că basarabenii de bună con-
diție sunt patrioți adevărați, dar că sunt și basarabeni
care, prin educație, prin căsătorii mixte, erau mai cir-
cumspecți, încercau să ocolească problema reunificării.
În 1918, la Reîntregire, mulți factori de decizie din Basa-
rabia au renunțat la funcții – și asta tocmai pentru a se
realiza o Românie Mare, cu o populație și o suprafață
care să facă din România o țară însemnată, cu greutate
în zonă și în Europa, în general. Să adăugăm și faptul că
subsolul României este bogat în tot felul de minerale,
drept care am putea avea o independență reală, pe toate
planurile. Avem hrană, avem energie... Sigur, nu te poți
izola cu totul de ceilalți, dar nici să stăm la nesfârșit cu
mâna-ntinsă!
– Ai trăit și – în trecutul tău foarte apropiat – ai și

scris despre oameni și întâmplări din Teatrul „Eminescu”.
Ai pledat pentru marcarea unor momente importante din
trecutul acestei instituții. Să înțeleg faptul că te-a preocupat
să lași „semne” pentru viitorime...
– Primul spectacol de teatru în limba română a avut
loc la Botoșani în 1838, Botoșanii fiind atunci al patrulea
oraș din țară unde se juca teatru în limba română, ceea
ce „spune” ceva despre așteptările culturale ale localni-
cilor. Spectacole de teatru mai avuseseră loc aici, dar erau
jucate în franceză, germană, italiană. E adevărat, cele mai
multe spectacole erau comedioare de natură să distreze
346
TRAIAN APETREI
publicul. Primul spectacol în limba română se jucase la

Iași, în 1816, și, iată că nu după chiar mulți ani, se juca
teatru în limba română și la Botoșani. Botoșanii erau
pe atunci o așezare prosperă din punct de vedere eco-
nomic, drept care la 1912 se pune problema construirii
unui teatru, deși mai existau în Botoșani încă trei săli
de spectacole, detaliu care – și acesta – așază Botoșanii
între puținele orașe din țară care aveau un număr atât
de mare de săli de spectacole – folosesc pluralul pentru
că pe scene se derulau și alte genuri de reprezentații,
nu doar din cele teatrale.
Dar, populația creștea, sporeau schimburile comer-
ciale, îndeosebi, cele cu produse agricole – cereale și
animale – veneau negustori, mă rog, cumpărători din ce
în ce mai mulți, oaspeți de câteva zile și cărora li se ofe-
rea și această posibilitate de a-și ocupa timpul – vizio-
narea unor spectacole de teatru. Bineînțeles, și localnicii
amatori de teatru erau, și ei, în număr tot mai mare, fiind,
în același timp, tot mai exigenți cu calitatea spectacolelor,
de unde și nevoia unei săli specializate, ca să zic așa,
pentru reprezentațiile teatrale. Un grup de entuziaști
filantropi a adunat o sumă de bani cu care s-a început,
în 1912, construcția teatrului, clădirea fiind încheiată în
doi ani și trei luni, în decembrie 1914 având loc inaugu-
rarea cu spectacolul „Lorica noastră”, în regia lui Paul
Gusti. Din acel moment, Botoșanii au intrat, cu adevărat,
în circuitul teatral românesc. Pe aici au trecut trupe ro-
mânești și străine de mare valoare. Doar că în aprilie 1944
clădirea a avut de suferit de pe urma unui bombarda-
ment. Teatrul nu a fost distrus în întregime, dar a rămas
347
în paragină – și asta până în 1956, când s-a început refa-

cerea clădirii – dar într-un stil sovietic, cu totul diferit de
eclectismul de școală franceză, cu stucaturi, cu orna-
mente bogate – așa cum fusese conceput inițial. Noua
clădire realizată era, într-un fel, mai mare, dar concepută
simplist. Oricum, numărul de locuri din sală era mai mic.
Sigur, trecuseră ceva ani de la inaugurare și, oarecum
firesc, scenotehnica era cu mult îmbunătățită în 1958.
Peste ani, din motive absolut întemeiate, se impu-
nea o nouă reabilitare a clădirii, ceea ce s-a și început în
2014, cu fonduri europene și cu multe, foarte multe spe-
ranțe. Doar că acea refacere se prelungește exasperant
pentru toată lumea, suntem în iunie 2022 și nimic dătă-
tor de speranțe nu se arată la orizont...
– Spuneam, ai contribuit într-un mod foarte personal

și consistent la marcarea unor evenimente din istoria teatru-
lui botoșănean...
– Dincolo de expozițiile pe care le-am organizat –
de carte veche, de afișe și de obiecte vechi care au ținut
într-un fel sau altul de lumea teatrului, am scris și câte-
va cărți în care personajul principal este reprezentat de
teatru și oamenii săi.
Una dintre aceste cărți, „Teatrul «Mihai Eminescu»
la cumpăna dintre milenii”, cuprinde prezentarea unor
personalități din lumea teatrului botoșănean, actori, re-
gizori, scenografi, sigur, toți aceștia priviți prin prisma
ocaziilor în care am fost în preajma lor.
A doua carte se numește „Spectacolul spectacolelor
Teatrului «Eminescu»“, în vreme ce o altă apariție edi-
348
TRAIAN APETREI
torială pe care am semnat-o se intitulează, simplu,

„Teatrul Mihai Eminescu”.
„Spectacolul spectacolelor...”, după spusele unor
cunoscători, era, în momentul apariției, singura carte
din spațiul teatral românesc în care se aflau cuprinse
date despre absolut toate spectacolele Teatrului „Mihai
Eminescu” din Botoșani, de la premiera din octombrie
1958 și până în 2018... Am avut în vedere, referitor la
fiecare spectacol, data premierei, regizorul, scenograful,
autorul textului, distribuția, numărul de reprezentații
până la scoaterea din repertoriu, deplasările, participă-
rile în festivaluri... Un musafir venit în teatru, critic de
profesie, a spus: „Dacă dispare, din cine știe ce motive,
arhiva Teatrului din Botoșani, și va rămâne doar această
carte, viitorimea va ști tot ce a fost semnificativ sub as-
pectul creației teatrale în perioada respectivă.” Mi s-au
părut a fi măgulitoare aceste cuvinte...
– Și, să nu uităm și de volumele semnate de Ștefan

Cervatiuc...
– Când am scris, eu am avut statutul de „om din
interiorul teatrului”, de unde, poate, și anumite subiec-
tivități, în vreme ce profesorul Ștefan Cervatiuc, care a
fost și directorul Filialei Botoșani a Arhivelor Naționale,
privind din exterior, a scos o istorie a fenomenului tea-
tral din Botoșani și, într-o cuprindere mai largă, a spec-
tacolelor, în general, din oraș, o lucrare amplă, în trei
volume, în vreme ce cărțile mele s-au referit doar la
ceea ce s-a petrecut în Teatrul „Eminescu”.
Domnul Cervatiuc a surprins, în adevăr, rezonanța
349
pe care a avut-o în epocă spectacolele de toate felurile

ajunse aici, cu teatrul în prim plan, dar și cu concerte și
alte genuri de activități culturale.
– Exponatele pe care le aduceai la evenimentele din foa-

ierul Teatrului au trezit, mereu, interes, admirație, au deschis
ferestre înspre o lume apusă dar, într-un fel, fermecătoare...
Fie că era vorba de „Zilele Teatrului «Eminescu»”,
de aniversarea momentului în care a avut loc primul
spectacol în limba română, de împlinirea unui număr
de ani de la inaugurarea Teatrului, am venit în expozi-
țiile organizate pe aceste teme cu cărți de valoare, cu
obiecte legate de teatru și, uneori, cu mărturii legate de
istoria României. Când am aniversat Unirea Basarabiei
cu România, la 27 martie, am făcut o expoziție cu carte
referitoare la Basarabia, dar cu volume editate până în
1945, ceea ce a produs o surpriză deosebită iubitorilor
de carte, de istorie, în general.
Cred că am făcut mai bine de zece expoziții refe-
ritoare la teatru. În ianuarie 1991, în cadrul „Zilelor
Eminescu”, am făcut o expoziție care a fost intitulată
„Basarabia – dragoste de dincolo de Prut”, expoziție
prezentată de TVR de vreo cinci ori.
– Ai fost foarte apropiat și de „Caietele Teatrului

„Eminescu”. O publicație bine primită de public la vremea
sa, sigur, în anii în care a reușit să supraviețuiască...
– Prin 1978, direcția de atunci a Teatrului a inițiat
editarea „Caietelor Teatrului «Mihai Eminescu»”. În vreo
15 ani, au apărut doar vreo trei numere. După 2006 s-a
350
TRAIAN APETREI
reluat această apariție, ajungându-se în acest rând la

numărul... 13. În conținutul revistei... premiere, perso-
nalități botoșănene – și nu numai – din lumea teatrului,
apariții editoriale, portrete de oameni din teatru... Revis-
ta era un fel de „buletin de informare”, o apariție care ar
merita să fie reluată chiar dacă ar mai „aprinde” orgolii
rănite...
– „Bade Costică” – formulă de adresare decurgând din

cele vreo trei luni pe care le ai deasupra mea, ca vârstă – așa-
dar, Bade Costică, erai „Pâinea lui Dumnezeu” în deplasările
cu trupa teatrului. Știai totul despre orașele în care mergeam,
despre teatrele în care urma să jucăm, despre monumentele
pe care ne îndemnai să le vizităm... Nu ți-a scăpat de vizitat
nici un anticariat... Ce mai, ne ofereai „istorie pe pâine”...
– De ziua mea am primit o felicitare de la o fostă
colegă din Teatrul „Eminescu” – ea trăiește acum în
Israel, Camelia Nistor se numește – și în care îmi scrie
că nu poate uita turneele făcute împreună, că nu poate
uita mulțimea de lucruri pe care a auzit-o de la mine...
Adevărul e că îmi plăcea să știu cât mai multe da-
te despre locurile pe unde urma să mergem cu trupa...
Uneori, mai făceam și un fel de devieri de la tra-
seul „oficial” pe care-l avea de urmat autocarul teatru-
lui... și asta pentru a vizita un obiectiv care ni se părea
că merită atenție. Am văzut, cu ajutorul acestei „meto-
de”, Branul, Peleșul, o mulțime de alte locuri... Pur și
simplu făceam o chetă, cei interesați să vedem și altce-
va – bani cu care cumpăram combustibil la autocar.
Altfel, rigoarea era mare...
351
– Bădie Costică, prin intrarea ta în pensie, a ieșit din

scenă și ultimul reprezentant al unui anume fel de a face
teatru. Mă refer, sigur, la situația de la Botoșani. Încotro
crezi că se îndreaptă teatrul, viața spirituală, în general?
– Cred că dintr-un anume punct de vedere s-a creat
o ruptură, o falie, între generații. Poate că noi am fost
formați într-o formă exacerbată a naționalismului, a
spiritului patriotic. Dar aveam, incontestabil, o anumită
conștiință și conștiinciozitate în tot ceea ce făceam. Cei
care au venit acum – majoritatea lor, mă rog – sunt mai
puțin atașați de instituție și, până la urmă, de misia lor
pe care și-au asumat-o. Noi mergeam în turnee în care
jucam într-un frig năprasnic. Acum, dacă temperatura e
ceva mai scăzută în sala de spectacol, deja încep supă-
rările. Sigur, trebuie să avem grijă de actori, dar situațiile
concrete se cuvin evaluate de la caz la caz... Dacă pleci
într-o deplasare și sunt programate două sau trei repre-
zentații, apoi acele reprezentații trebuie să aibă loc, fără
a scoate sufletul din organizator. Sau dacă scena din de-
plasare nu oferă aceleași condiții ca scena „de acasă”,
se cuvine să te adaptezi, fără să duci pretențiile în zona
absurdului. Cred că generațiile care au venit nu mai au
un atașament sufletesc fără rezerve față de instituție.
Cei mai mulți tineri urmăresc doar plăcerea lor de a
exista! Sunt și tineri foarte talentați. Dar cei mai mulți
sunt talentați doar pe „bucățica” lor, pe o zonă îngustă a
trăirilor sufletești. În rest, nimeni nu mai este interesat
de nevoile de la un moment dat ale colegului de grup.
Noi eram altfel!
După 42 de ani, 9 luni și 28 de zile de muncă cred
352
TRAIAN APETREI
că am legitimitatea unei observații: e păcat de faptul că

nu mai există un atașament sincer față de locul de mun-
că. E adevărat, acum locurile de muncă se schimbă
frecvent, tinerii intră în ocupații succesive, de cele mai
multe ori, fără nici o legătură una cu alta. Chiar și din
Teatrul „Eminescu” au plecat actori de izbeliște prin
Europa. N-au mai făcut actorie. Se ocupă de cu totul
altceva. Dar unde o fi bucuria de altădată a respectivilor
actori de a auzi aplauzele spectatorilor de la un final
de reprezentație?
– Dacă ar fi să fii și mai... moralizator, ce le-ai spune

celor tineri?
– Simplu: faceți sacrificii și pentru alții, nu numai
pentru voi!
353
TRAIAN APETREI
M ihai Pastramagiu este, de o viață, scenograf

la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani.
El este un artist plastic autentic, un grafician cu expozi-
ții personale la activ. Ce mai, este un talentat, dar este și
un bântuit de o „meteahnă” proporțională cu talentul:
modestia. Mihai Pastramagiu este excesiv de modest
într-o lume în care „ocuparea băncilor din față” dă naș-
tere la o luptă acerbă. Îmi aduc aminte de liniștea cu
care Mihai Pastramagiu urca treptele înspre scenă pen-
tru primirea aplauzelor de la finalul premierelor, alături
de regizor și realizatorul coloanei sonore, bineînțeles,
înconjurați cu toții de exuberanța firească a actorilor.
Doar un zâmbet răzbătea – și acela anevoie – de pe chi-
pul lui Mihai Pastramagiu în astfel de momente, noi,
privitorii, având sentimentul că artistul în cauză se și
gândea la scenografia viitorului spectacol.
Mihai Pastramagiu – trăitor, o vreme, în preajma
celebrului artist plastic Constantin Piliuță – a semnat, în
anii de maturitate, scenografii în mai toate teatrele din
țară, ba și în Franța și în Republica Moldova.
Cred că Mihai Pastramagiu este scenograful care
357
face trecerea – mă refer la Teatrul din Botoșani – de la

decorurile masive, ample, maiestuoase, care încercau
să reproducă realitatea pe scenă, către mobilarea spa-
țiului teatral mai degrabă cu obiecte-simbol. Mihai
Pastramagiu simte cursul artei pe care o slujește, deo-
potrivă din teatrul pentru copii ca și din „teatrul ma-
re” și „ține aproape” de producțiile contemporane, dar
asta nu prin „închinarea” în fața modei, ci tocmai prin
căutarea insistentă, obsesivă, a esențelor. De unde,
spuneam, și succesele lui Mihai Pastramagiu, pentru
că un scenograf „intră în horă” doar dacă este căutat
de regizori sau directori de teatre.
Cât despre costumele de spectacol create de Mi-
hai Pastramagiu – sunt unele reușite absolut fermecă-
toare – și Teatrul „Eminescu” are a face eforturi pentru a
păstra și, ulterior, a etala costumele respective într-un
viitor muzeu al teatrului.
Fie vorba, Mihai Pastramagiu ar fi putut crea veș-
minte rafinate, cu adevărat princiare, chiar și pentru o
casă regală.
Să nu uităm, Mihai Pastramagiu a creat însemnele
plastice ale „Premiului Național de Poezie Mihai Emi-
nescu”!
Mihai Pastramagiu are talent, au spus-o criticii de
specialitate și faptul este recunoscut chiar și de... neprie-
tenii săi!
Mihai Pastramagiu încă are răbdare să aștepte „co-
ronița”, poate dinspre UNITER, poate dinspre Uniunea
Artiștilor Plastici...
Până atunci, vederea numelui său pe un afiș, fie
358
TRAIAN APETREI
la „păpuși”, fie la „dramatic”, are a ne întări încrederea

că, cel puțin dinspre scenografie, vom avea parte de o
operă temeinică, cu o estetică așezată atât pe legile ar-
telor plastice, cât și ale artelor spectacolului. Pentru că
între cele două zone se produc întrepătrunderi unde au
acces doar inițiații, cei cu har de la Dumnezeu pentru
o asemenea misie.
Cu siguranță se va ivi cândva un condei talentat
care să cerceteze cu răbdare și bucuria descoperirii felul
în care Mihai Pastramagiu a urcat, cu pași mărunți,
dar siguri, treptele – atât de abrupte, uneori – care duc
înspre glorie.
În ce mă privește, am purces la scrierea acestor
rânduri îndemnat de un alt motiv, motiv ținând mai
degrabă de managementul artei teatrale: Mihai Pastra-
magiu este primul botoșănean care, în vremurile oare-
cum apropiate, a avut curajul organizării unei trupe
private de teatru.
Cu vreo 20 de ani în urmă, l-am „presat” pe istori-
cul Ștefan Cervatiuc, un bun prieten al meu, urcat, între
timp, la ceruri, să scrie despre istoria Teatrului „Emines-
cu” și, mai precis, despre istoria spectacolelor la Boto-
șani. A ieșit o lucrare în trei volume în care istoricul,
între altele, „lumina” și mecanismele interioare din func-
ționarea marilor trupe de teatru care s-au perindat pe
la Botoșani, în jurul anilor 1900...
O anume experiență în domeniu îmi conferă legi-
timitatea unei opinii: teatrul românesc, în organizarea
actuală, are a-și perfecționa o seamă din elementele de
natură să-i asigure o funcționare optimă.
359
Am sentimentul că pe aceeași lungime de undă

cu mine se afla, acum câțiva ani, și Mihai Pastramagiu,
nu încape vorbă, om de teatru, și care a avut curajul de
a înființa trupa privată de teatru „Grizzly”.
L-am ascultat pe Mihai Pastramagiu având la în-
demână și reportofonul pornit:
„Revoluția din 89 adusese vântul libertății. În
această atmosferă deschisă tuturor experiențelor, m-am
gândit să fac o trupă particulară de teatru. Faptul se
petrecea în 2010. Structura respectivă a rezistat până în
2013. Se numea Compania Grizzly”. Regia o asigura
regretatul Mihail Donțu. Participau în proiect actori de
la Teatrul „Eminescu” – Irina Mititelu, Lulu Crețescu,
Mihail Donțu și Marcel Urieșu, de la „Păpuși”, el con-
fecționase costumele păpușilor, eu asigurând sceno-
grafia. Era un fel de SRL cu activitate culturală. Sigur,
eram cu toate actele în regulă, cu plata timbrului teatral,
cu bilete înregistrate după toate normele.
Am realizat noi atunci „Capra cu trei iezi”. Am dat
spectacole în grădinițe, în școli, chiar la Casa Tineretului,
la casele de cultură din Dorohoi și Flămânzi. Am fost și
prin comune, la Hănești, spre exemplu, unde primarul
ne-a rugat să dăm un spectacol și într-o așezare cu totul
uitată de lume, Sarata, se numea acel cătun. Localnicii
nu văzuseră un spectacol în viața lor. Montarea noastră
era concepută doar pentru copii mici, dar cei mai mări-
șori, de prin clasa a VIII-a, au început să plângă, că vor și
ei să vadă spectacolul. Sigur, pentru ei a fost ca o feerie!
Eram doi asociați, eu și Marcel Urieșu.
Doream ca, în timp, să montăm și spectacole mai
360
TRAIAN APETREI
complexe, spectacole de dramă, ca să zic așa, dar au

apărut impedimente, culmea, tot din partea colegilor.
Spus de-a dreptul, ni s-au pus bețe-n roate. Că am face
concurență neloială Teatrului de Păpuși și Teatrului
„Eminescu”. Ne-au fost trimise pe cap controalele de pe
lume și chiar Garda Financiară... Norocul nostru a fost
că am avut un contabil foarte bun, dl Ion Istrate, care
pusese foarte bine la punct contabilitatea.
Ni s-au adus și învinuiri bizare: că trupa noastră
ar fi o acoperire pentru trafic de fete... Au fost cerute
declarații... Până la urmă, s-a văzut la Poliție că a fost
vorba de o înscenare... Dar emoțiile noastre?!...
În fața atâtor „împunsături”, am cedat și am lichi-
dat societatea. Aveam, cu toții, suficientă treabă în tea-
trele „de stat”!
Însă, tuturor ne-a părut rău! Se ajunsese la un
„optim” în funcționare, cu o dimensionare adecvată la
toate palierele...Chiar dacă mergeam cu mașinile noas-
tre în localitățile unde aveau loc spectacolele...”
În sensul discuției de mai sus, cred că și-ar avea
loc și o povestioară...
Celebrul, în epoca sa, Alexandru Davilla, avea,
între alte merite, și pe acela de a fi înființat o companie
de teatru. Altfel spus, o afacere privată. Înainte de în-
ceperea unui sezon estival, vine la Davilla o delegație
formată din doi actori, scrisoarea înmânată de ei patro-
nului arătând că, deși este sezon estival – sau, tocmai
de aceea – și actorii trupei cer – și ei – concedii. Davilla
își făcuse socoteala că tocmai în sezonul respectiv, prin
mai multe reprezentații, își va echilibra financiar inves-
361
tiția. Dar, iată că își făceau loc și alte... socoteli. După

câteva clipe de cumpănire, Davilla le-ar fi spus celor doi
emisari: „Mergeți și le transmiteți colegilor dumneavoas-
tră că, începând din acest moment, Compania Davilla
nu mai există!”
Povestioara are morala ei, după cum și încercarea
firavei trupe inițiate de Mihai Pastramagiu și Marcel
Urieșu are o anume semnificație: teatrul are a-și căuta
mereu o „albie” potrivită vremurilor și misiei!
362
TRAIAN APETREI
I nginerul Paul Mircea Iordache iubește cu pa-

timă România, crede în șansa țării de a se
reașeza în hotarele ei firești. Și nu doar că declamă cu
fermitate această convingere care îi dă, în bună măsură,
și sensul vieții, dar el și luptă – în fiecare zi – cu „ar-
mele” umanistului, întru împlinirea acestui deziderat.
Pentru a-l înțelege în convingeri și fapte pe in-
ginerul Paul Mircea Iordache, se impune o trecere, fie
și „pe repede înainte” peste ambientul copilăriei, ado-
lescenței și tinereții sale. Deschid reportofonul și...
Eu sunt produsul războiului. M-am născut în Bă-

lușeni – Botoșani, în 17 iunie 1945. Când Armata Roșie
a ocupat Botoșanii, ai mei au plecat în refugiu în județul
Argeș. Bunicul a fost primar liberal... Refugiul a fost
foarte bine organizat prin măsurile dispuse de condu-
cătorul statului de atunci, mareșalul Antonescu. Mama
era învățătoare, tânără, avea doar 23 de ani. Acolo l-a
întâlnit pe viitorul soț, cel care avea să-mi devină tată.
Familia s-a reîntors la Bălușeni, unde gospodăria fusese
devastată de ruși.
365
Școala primară am urmat-o în Bălușeni, cu profe-

sori foarte buni. Selecția în școala de pe atunci era deo-
sebit de strictă. Am pornit vreo 40 de elevi în clasa în-
tâi și am absolvit șapte clase doar... 14. Mulți au rămas
doar cu patru clase. Am urmat cursurile Liceului de
mare prestigiu „August Treboniu Laurian” din Botoșani,
cu profesori cu totul deosebiți. La Iași am absolvit Facul-
tatea de Electrotehnică, având în față profesori iluștri.
Pe atunci între profesor și student era o diferență ca de la
academician la un profesor de gimnaziu. Nici vorbă de
apropierea de care se face acum atâta caz dintre cadre
didactice și studenți. Noi lucram mai mult cu asistenții...
Profesorii erau, efectiv, somități în domeniile lor.”
După cuvintele „de introducere”, am trecut în

zona interviului...
– După studenție, au urmat anii producției...

– Pe atunci, absolvenții primeau repartiții, ceea ce
asigura o bună guvernare a economiei. Sigur, era la
mijloc și o anume „legare de glie”, dar nu era vorba ca
tinerii să irosească timp și energie pentru a-și găsi un loc
de muncă. Deși am avut repartiție la Bicaz, la trecea
prin Botoșani am și fost angajat la IRE, pe fondul nevoii
de specialiști, era în mare avânt electrificarea rurală. Am
trecut apoi prin toate etapele, în șantier, șef de birou
utilizare și furnizare a energiei electrice.
Apoi, ani buni am lucrat la Trustul de Antrepriză
Construcții Montaj. Am participat la mai tot ceea ce s-a
construit în acei ani în Botoșani, inclusiv la Spitalul Ju-
366
TRAIAN APETREI
dețean și la Casa de Cultură a Sindicatelor, la platforma

industrială B, la complexe zootehnice în județ.
Din 1978 am lucrat la NORD PROIECT... 35 de ani
în proiectare. Acum sunt verificator de proiecte insta-
lații electrice.
Ce am vrut să spun prin aceste date personale? Am
vrut să spun că o mare parte a vieții mele a fost ca par-
ticiparea la un război, dar nu la un război care ucide și
dărâmă, ci la un război, cumva, ciudat, în care se con-
struia continuu, cu îndârjire, un război în care tu, ca
individ, erai mereu împins înainte de procesul evolutiv
al producției. Am făcut parte dintre... pionierii electri-
ficării rurale. Vorba e că puțini din cei de acum își mai
dau seama de ceea ce a însemnat acest proces de electri-
ficare rurală...
– Ca să iau un termen din domeniu, după ani mulți de

lucru s-a produs și un... scurtcircuit: pensionarea. Cum ați
primit momentul”?
– M-am pensionat la începutul anului 2009, dar
am mai lucrat efectiv în proiectare, o vreme cu normă
întreagă, acum doar cu două ore... Mai desfășor o acti-
vitate liberală – aceea de verificator atestat.
– Însă, gloria, ca să spun așa, notorietatea, recunoașterea

în comunitate au venit, paradoxal, dintr-o activitate umanistă...
– Oricare intelectual are sau, mă rog, s-ar cuveni să
aibă, un florilegiu cultural pe care-l absoarbe. Un absol-
vent de liceu este un potențial intelectual, cu cunoștințe
în mai multe domenii.
367
În familia mea, istoria a fost cultivată constant.

Eu citeam încă de pe când eram în clasa a doua ultima
pagină din „Scânteia”, știrile externe. Familia mea se
afla într-un fel de rezistență politică, sigur, pasivă. Dar
discutam și despre alte posibilități de organizare socia-
lă, deși rușii erau atotputernici.
– Vă cer îngăduința unei paranteze... Mulți ne repro-

șează nouă, celor care am trăit pe atunci, că nu ne-am opus
regimului. Le spun apăsat celor care ne socotesc vinovați, că
regimul trecut a început printr-o teroare de natură să înspăi-
mânte orice opozant. Efectiv nu se putea face nimic semnifi-
cativ împotriva regimului. Opoziția din munți nu a fost mai
mult decât un formidabil simbol moral.
Și apoi, nu suntem cu nimic vinovați că, în șirul nesfâr-
șit al generațiilor, ne-am născut acum și nu mai târziu sau
mai devreme!...
– Cei care cred că se putea „mișca în front” sunt pur
și simplu niște ignoranți! Dacă nu cumva sunt animați
de rea credință!
Când se vorbește de societatea ante decembristă ca
despre o societate comunistă, se greșește fundamental.
Comunismul a fost un plan utopic, de perspectivă...
„înspre comunism în zbor” – era o expresie din acei
ani. La noi a fost un regim socialist. Un socialism națio-
nal – cum l-a declarat Ceaușescu. În august 1968, când
a fost invadată Cehoslovacia, am apreciat poziția de
neintervenție a României.
Românii tot timpul au fost în răscrucea vânturilor
istoriei. Am fost sub presiunea a trei mari imperii – pre-
368
TRAIAN APETREI
siune care, într-un fel, ne-a și salvat, pentru că intenții-

le respective s-au anihilat reciproc. Altfel, istoria a fost
perfidă cu noi. Toate imperiile din jur ne ofereau iluzia
unității, dar cu condiția să ne alăturăm unuia sau altuia.
Rușii voiau să ne înghită și ne ofereau pământuri care,
de fapt, erau ale noastre. Turcii... într-un fel ne-au res-
pectat... Capitulațiile ne-au asigurat o anume indepen-
dență. Austro-Ungaria știm bine ce dorea și ce dorință
a lăsat moștenire...
Noi am fost sub ruși până în 1958 și nimeni – spun,
din publicul larg – nu apreciază gestul politicienilor de
atunci de a ne scăpa de ruși. Mă refer la Gheorghiu Dej,
Maurer, chiar Emil Bodnăraș... Numai după această
adevărată eliberare a fost posibilă Declarația din aprilie
1964 prin care ne-am socotit cu adevărat eliberați de ruși.
Fie vorba, Gheorghiu Dej a și fost asasinat de ruși pentru
atitudinea lui.
Momentul 1968, în care România nu a participat la
invadarea Cehoslovaciei, i-a convins pe mulți intelec-
tuali români – printre care m-am aflat și eu – să aprecie-
ze regimul Ceaușescu. Eu, în școala generală, am fugit
pe geamul clasei numai să nu fiu făcut pionier... știam
din familie ce însemnau rușii și modelul lor de viață...
Regimul românesc a fost, sigur, autoritar, dar și con-
structiv. Însă, eram încorsetați. Nu puteam face altceva
decât ceea ce ne spuneau cei mari!
În 1990, când s-au petrecut acele dramatice eve-
nimente din Transilvania, pe 10 februarie, a luat ființă
„Uniunea Vatra Românească”, tocmai ca o reacție a
românilor ardeleni împotriva planului maghiar de...
369
iugoslavizare a României. Maghiarii ar fi vrut să facă

ceva de felul celor petrecute în Iugoslavia, o federali-
zare... În martie 1990 au început mișcările... eram revol-
tat de ceea ce se petrecea, după cum revoltat am fost și
în 1989, când s-au întâmplat acele nenorociri. Nu așa
se cuvenea să se petreacă Revoluția. Încă într-un rând
bulgarii ne-au dat o „lecție”. L-au trimis la pensie pe
Juvcov și s-a așternut pacea peste țară... Dar la noi, ca la
noi... Vorba lui Păunescu: „Unde-au fost românii când
a fost tăiat Viteazul?”. Noi totdeauna am fost pe picior
greșit, și cu Mihai Viteazu, și cu Tudor Vladimirescu,
și cu Cuza Vodă, și cu Antonescu și cu Ceaușescu, toți
au fost socotiți vinovați de câte ceva...
– Să ne apropiem și de cele ce s-au putut face la Filiala

Botoșani a Uniunii Vatra Românească...
– Eu sunt unul dintre fondatorii Filialei Botoșani,
împreună cu regretatul istoric Ionel Bejenaru și alți bo-
toșăneni patrioți. În 1990 am participat la Marea Adu-
nare Națională de la Chișinău, din august. Am fost și la
Adunarea de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1990, când
s-a decis sărbătorirea acelei zile drept Ziua Națională a
României.
În anul 2000 a fost editat primul număr al revistei
„Vatra Noastră Românească”, revistă concepută ca or-
gan de presă al Filialei Botoșani a Uniunii. S-a început
modest, cu patru pagini, după care revista a „crescut”,
an după an, și ca număr de pagini dar și prin calitatea
intervențiilor publicistice, cu invitați din dreapta dar și
din stânga Prutului. Redactor șef era Ionel Bejenaru,
370
TRAIAN APETREI
eu fiind adjunct. Stingându-se Ionel Bejenaru, am preluat

atribuțiile de redactor șef. O personalitate deosebită a
constituit-o colonelul Ion Fetcu, cercetător cu merite deo-
sebite, care o vreme a fost și profesor la Academia Mi-
litară, domnia sa susținând consistent editarea revistei.
– Domnule Iordache, cum ați primit momentul pensio-

nării... câți oameni, atâtea feluri de a „digera” acest moment,
orice s-ar spune, o răscruce delicată din viața fiecărui om?
– Pentru mine, acel moment a fost de-a dreptul
paradoxal. Să mă explic. Dacă atunci când eram la ser-
viciu, era o anumită ordine în activitatea mea – în prima
parte a zilei mergeam la serviciu, după care, spre seară,
participam la activități culturale sau gospodărești, după
pensionare am devenit foarte ocupat. E drept, am de-
venit și președinte al Filialei Botoșani a Uniunii Vatra
Românească și redactor șef, poziții onorante și cărora
efectiv m-am dăruit.
– Ce-și propune, în esență, revista pe care o conduceți?

– Milităm pentru păstrarea tradițiilor românești,
ceea ce duce, mai departe, la ideea conservării națiunii
române. Și când spun „conservare”, am în vedere un
obiectiv de seamă, primordial: reîntregirea țării.
În revistă am consemnat momente importante din
istoria noastră și am scris despre personalități care au
avut un rol determinant în derularea istoriei românești.
Suntem prezenți, în mod curent, în Basarabia și
Bucovina. În multe rânduri am fost la Chișinău, la Bălți,
la Căușeni, la Cernăuți... „Bat” satele, școlile din stânga
371
Prutului, distribui revista în format clasic, pe hârtie,

deși publicația noastră poate fi citită și în format elec-
tronic.
Din punct de vedere financiar, ne bizuim pe banii
din propriile buzunare, fiind, totuși, sprijiniți, într-o
proporție modestă, de Primăria Botoșani prin finanțarea
de la capitolul „proiecte culturale”.
Ce ne ține pe noi la un loc și ne asigură entuzias-
mul necesar? Faptul că avem un țel! În general, în orga-
nizarea vieții este esențial să ai un scop, un țel. Iar țelul
meu și al oricărui român de bună credință este reîntre-
girea. Sigur, fiecăruia ne revine câte o „felie” din aceas-
tă operă complexă, profundă, dătătoare de sens pentru
viață.
Pe 31 august am fost în Basarabia, la sărbătoarea
Limbii Române, prilej cu care am fost chiar și la un liceu
din Tiraspol. Simt o stare de mulțumire atunci când ele-
vii înțeleg mesajul pe care-l transmit, că „suntem români
și punctum”, vorba lui Eminescu. Le spun elevilor că
România le aparține așa cum și nouă, celor din dreapta
Prutului, ne aparține Basarabia. Basarabia e România!
Dacă aceste idei pătrund în sufletul unui tânăr, în acel
suflet se va crea un focar de patriotism, starea respectivă
fiind transmisă și celor din jur, ajungându-se la o stare
de spirit favorabilă reîntregirii pentru grupuri din ce în
ce mai mari.
Eu, unul, cred într-o Europă a patriilor. Sunt adep-
tul unei poziții clare, tranșante: Europa neomarxistă va
duce la prăbușirea Europei tradiționale. Nici SUA nu
mai reprezintă un model. Neomarxismul a afectat și
372
TRAIAN APETREI
această structură nord-americană bine așezată cândva pe

temeiul democrației, cu libertăți dar și obligații foarte
stricte. Dacă marxismul dorea triumful comunismului
pe tot globul, desființând granițele naționale, iată că vine
acum neomarxismul care dorește pierderea oricărei
identități în creuzetul mondializării.
Pentru noi, baza este reprezentată de conservato-
rismul țăranului român. „Rădăcina” țăranului român
este reprezentată de casă, de gospodăria țărănească, de
perimetrul în care trăiește și muncește, precum și de
cimitirul strămoșilor. Din vechimea neoliticului, locui-
torii pământurilor care mai târziu aveau să se numească
România, trăiau în casele lor și în preajma strămoșilor.
Nu putem fi „aruncați” în Africa de Sud, ca să dau un
exemplu, doar pentru aceea că acolo s-ar trăi mai bine,
s-ar câștiga mai mulți bani! Da, pentru o vreme se poate
petrece și așa ceva! Însă, sunt de pus în balanță avanta-
jele economice incontestabile dar și ideea că nu poate fi
strivită o civilizație multimilenară care a avut drept
fundament familia.
– Vă mai sună telefonul?

– Eu sunt un om foarte ocupat – și profesional și
cultural! Mi-am reamenajat și casa părintească de la
Bălușeni... Deși sunt la a treia generație de intelectuali
în familie, spiritul de proprietate al țăranului român nu
m-a părăsit niciodată. Pur și simplu, am acea casă pentru
ca ea să existe! Chiar dacă nu locuiesc acolo! Dar faptul
să știu că există acolo acea casă, îmi dă un sentiment de
siguranță, că nu mi se va putea întâmpla nimic rău. Să
373
ne amintim de gestul formidabil al regelui României

care, înspre finalul primului Război Mondial, la sugestia
lui Iorga, a promis țăranilor că vor primi pământ, ceea ce
a întors, pur și simplu, soarta războiului, cu momentele
de glorie de la Mărășești, Mărăști, Oituz...
Și să vă mai spun ceva: starea de spirit bună, faptul
că sunt foarte ocupat, îmi asigură și o sănătate bună!
Din perspectiva vârstei pe care o am... le spun tine-
rilor următorul fapt: să învețe carte, să învețe cu sete!
Iar celor mai în vârstă... să nu se lase copleșiți de...
comoditate, să țină aproape de preocupările culturale,
dar și de cele gospodărești.
Iar peste toate, să nu uite de Dumnezeu!
374
TRAIAN APETREI
Mihai Cornaci a descoperit secretul fericirii. Să-i citim

cuvintele și să pornim și noi pe un drum oarecum asemănă-
tor. Însă, peste toate, un fapt rămâne cert: fără o pasiune,
viața nu are nici un farmec!
Sunt oarecum puțini la număr cei care știu că bo-

toșăneanul Mihai Cornaci a lucrat în industria electro-
tehnică și în cea alimentară, a zahărului, mai precis.
Dar sunt mulți, foarte mulți cei care, auzind de
vreo colecție sau piesă veche valoroasă, numaidecât se
gândesc la colecționarul botoșănean Mihai Cornaci.
Sunt numeroși oameni remarcabili și care au ve-
chime în muncă de zeci de ani, într-o profesie sau alta.
Mihai Cornaci are o vechime de zeci de ani într-o
pasiune: aceea de a colecționa și a studia întru numis-
matică și filatelie, domenii cu o mulțime de alte „disci-
pline” de sine stătătoare prin preajmă, cu toate genera-
toare de bucurii intelectuale pentru inițiați, revelații
altfel nebănuite pentru cei care pășesc, șovăielnici și
puțin știutori la început, în aceste perimetre fascinante
de știință și artă.
377
Mihai Cornaci nu este singurul botoșănean „bântu-

it” de astfel de pasiuni, dar este, hotărât lucru, unul din-
tre colecționarii foarte vizibili, unul dintre studioșii
domeniului și care își înmulțește bucuria pasiunii sale
tocmai dezvăluind și altora cât mai multe și mai rafi-
nate din secretele pasiunii sale.
Mihai Cornaci s-a „îmbolnăvit fără leac” de bucuria
de a colecționa și cerceta moneda veche în momentul în
care a văzut o astfel de piesă în palma unui profesor din
Coșula, locul de baștină al domniei sale. Din acea clipă și
până acum, pensionar fiind, Mihai Cornaci a adunat o
avere spirituală care poartă o denumire puțin specta-
culoasă în raport cu colecțiile pe care le adăpostește:
Cabinetul de Numismatică și Filatelie din cadrul Biblio-
tecii Județene „Mihai Eminescu”, cabinet care, după
mine, ar trebui să fie „arcul de triumf” pe sub care să
intre în Botoșani fiecare doritor să afle amănunte des-
pre viața culturală – și nu numai – a urbei.
Să ne înțelegem, cabinetul în discuție are acum la
dispoziție doar o cameră, dar „averea” colecționarului
Mihai Cornaci are a se desfășura pe spații cu adevărat
ample, cu „piese” fascinante prin semnificații, cu detalii
necunoscute publicului larg. Și apoi, alături de expona-
tele cu semnătura Mihai Cornaci are a veni o „artilerie
grea” a domeniului, colecționarii din Botoșani fiind, la
mai toate reuniunile naționale din domeniu – fruntea.
Suntem – și în acest domeniu al vieții spirituale – cu totul
demni, „în picioare” și nicidecum „în genunchi”, cu de-
plină acoperire în „construcții” spirituale și materiale de
excepție. Chiar dacă, zic unii cu ochii pe hartă, suntem
„la capătul lumii”!
378
TRAIAN APETREI
Cu domnul Mihai Cornaci este anevoie să faci un

interviu. Răspunsurile sale sunt atât de laborioase, în-
cât riști în fiecare moment să-ți pierzi firul documentării.
Așa stând lucrurile, am ales de pe banda reportofonului
„o samă de cuvinte” marca „Mihai Cornaci”:
„Da, sunt un colecționar, dar un colecționar gene-
rat de pasiune. Întreținută și cultivată, pasiunea va da
dimensiuni diferite, de adunător selectiv, de coordona-
tor, de făuritor de texte, de lucrări și chiar, în unele si-
tuații, cu pretenția de a desfășura cercetare științifică.
Oricum, orice mare lucrare are la bază informații, pa-
siunea, dorința de a finaliza tema aleasă.
Îmi place istoria, drept care am ales numismatica și
filatelia. Mă rog, din fire omul este „hapsân”, cum se zice
la țară, adunător. Sigur, dacă cel în cauză, adunătorul,
este cultivat și selectiv, rezultatele vor fi din ce în ce mai
bune. Dacă îți dorești doar să urci pe o grămadă de bani,
sigur, se ajunge în altă zonă, care nu mai ține numaidecât
de cultură. Înrudite sunt insignografia, medalistica – cea
clasică și cea care este parte componentă a faleristicii,
aceasta din urmă referindu-se la ordine, cruci… medalii
din sistemul de decorații românești. Medaliile din zona
faleristicii au panglică și se conferă prin decret regal sau
de stat… Celelalte sunt piese de eveniment prin care se
consemnează momente și personaje din istoria contem-
porană, fiind acestea o modalitate de a trimite în viitor
„semne” despre „ieri” și despre „azi”.
Cel mai „ înșurubat” înspre cunoaștere mă simt în
zona monedei. Moneda ascunde, întotdeauna, secrete
a căror dezvăluire aduce bucurie spirituală.
379
Cabinetul de Numismatică și Filatelie din cadrul

Bibliotecii Județene „Mihai Eminescu” Botoșani a intrat
în circuitul cultural la 1 Decembrie 2006, urmare a preo-
cupărilor regretatului cercetător conf. Univ. Constantin
Mălinaș, de la Oradea, cel mai îndreptățit să fie așezat
primul în cercetarea medalistică românească. El venea
oarecum frecvent în zona Botoșanilor și discutam înde-
lung, și ziua și noaptea, despre medalii. Doamna Elena
Condrei, om de cultură a Botoșanilor, a susținut în Con-
siliul Județean înființarea acestui cabinet, iar domnul
Constantin Conțac, pe atunci președinte al Consiliului
Județean și doamna Cornelia Viziteu, directoare a Biblio-
tecii Județene, au sprijinit proiectul întocmit de dl Mă-
linaș, cabinetul devenind o realitate, chiar dacă au fost
și adversari ai acestui fapt cultural.
Dacă acest Cabinet de la Botoșani este prima struc-
tură de acest fel din țară? Constantin Mălinaș, simțind
dificultatea în care se afla cu sănătatea, a oferit colecția
pe care o deținea Bibliotecii Județene din Baia Mare.
Directorul de acolo a înființat un „Cabinet de medalisti-
că”. Cabinetul de la Botoșani are o deschidere mai largă
și aceasta datorită faptului că ne-am dorit, din capul lo-
cului, să captăm, în cât mai mare măsură, interesul co-
piilor și adolescenților. Unii doresc filatelie, alții – in-
signe, cei mai mulți – medalii. Oricum, Cabinetul de la
Botoșani este primul din țară înființat în cadrul unei
biblioteci publice.
Numismați – în înțelesul deplin al cuvântului –
sunt doar cercetătorii specializați. Noi, ceilalți – adună-
tori instinctivi, trebuie să fim conștienți că până să fim
380
TRAIAN APETREI
numismați, mai este cale lungă... Este absolut necesar

să ținem seama de această elegantă deosebire. Nu prea
avem la Botoșani numismați, colecționari de numisma-
tică, asta, da! Dincolo de o legitimație…
Manifestările din domeniu merită atenție, sigur, din
partea specialiștilor, dar și a publicului larg. Iată, recent,
la Iași a avut loc Simpozionul Național de Medalistică
„Victor Antăluță”, ediția a III-a, organizat de Claudia
Antăluță, avocat, fiica regretatului colecționar, ediția fiind
o retrospectivă a medalisticii românești dedicată regali-
tății, cu ocazia aniversării Centenarului nașterii regelui
Mihai, fiind bătută cu acest prilej și o medalie. Încă într-un
rând Capitala Moldovei s-a impus în atenția națională,
fiind apreciată, sigur, pe un alt plan, și vrednicia fiicei
care face onoare părintelui…
Între colecționarii de la Botoșani... dl Coriolan Chi-
richeș, dl Ion Siminiceanu, dl Gheorghe Bocan, dl Lud-
vig Schibinschi, din generația de mijloc, d-na Ersilia Ia-
cob, directoarea Bibliotecii, Bogdan Cornaci, fiul meu,
acesta transmițând pasiunea și copiilor săi, iar din ge-
nerația foarte tânără, ivită din cursurile de vară de la
Bibliotecă – Samuel Pascariu.
Cu preocupări deosebite sunt și doi domni de la
Poliția de Frontieră, Daniel Buchi și Paul Dănilă. Dom-
niile lor, nu doar că fac instinctiv activitate de colecțio-
nare, ceea ce reprezintă, ca să zic așa, prima treaptă a
învățăcelului, dar abordează și ordonarea pieselor, așe-
zarea acestora pe diferite categorii și chiar structurarea
unor lucrări centrate pe un personaj sau tematică. Dau un
exemplu: „Moneda medievală moldovenească”, a d-lui
381
Buchi. La mijloc sunt cheltuieli financiare și de efort

enorme, dar care în cele din urmă satisfac intelectual,
în ciuda faptului că sprijinul statului în domeniu este
încă departe de așteptări și de firescul lucrurilor.
Regimul de până în ‘89, cu toate păcatele sale, în-
curaja colecționarii, sprijinea structurile care dădeau
coerență activităților, ceea ce nu s-a mai păstrat în anii
recenți. Și pe această cale, a popularizării colecțiilor, a
tezaurelor existente, poporul căpăta informații, acum
factorii de decizie numai la popor nu se mai gândesc...
Și dacă acasă părinții nu-i spun lucruri importante co-
pilului, dacă la școală se vorbește puțin sau chiar defel
de istorie, iar în mediul comunitar nu se pomenește
nimic de temele de esență ale existenței, e limpede că
educația se află în foarte mare suferință pentru o mare
parte a nației.
Întăresc, avem la îndemână, din colecții proprii,
dar și ale altor colecționari botoșăneni, exponate care să
umple câteva săli de prezentare, aceste săli fiind o po-
sibilă „poartă” pentru vizitatorii care vin în Botoșani și
un fel de ABC pentru elevii și adolescenții locului care
au predispoziția de a studia, totuși, istoria și, în general,
mersul vremurilor.”
Și încă un „amănunt” decurgând din pasiunea
domnului Cornaci pentru medalistică. O medalie mi se
pare a fi o victorie împotriva uitării! Fără medaliile
bătute la vremea cuvenită, își va mai aminti cineva de
momentele în care, spre exemplu, au fost aniversați
180 de ani de teatru în limba română la Botoșani, 100
de ani de la intrarea în circuitul artistic a Teatrului „Mihai
382
TRAIAN APETREI
Eminescu”, 60 de ani de la constituirea primei trupe

proprii a Teatrului „Eminescu”?
Medalia, vorba domnului Cornaci, este „un mesa-
ger dinspre trecut, spre prezent, și dinspre prezent spre
viitor”!
Și acum, dacă ați luat seama măcar la o parte din
bucuriile și puterile pe care le generează o pasiune, în-
cercați și domniile voastre! Chiar dacă veți începe de la
colecționarea cutiilor de chibrituri…
383
TRAIAN APETREI
n ciuda constrângerilor ideologice și de proprie-

Î tate impuse României de regimul de la răsărit,
chiar și după 1950 Botoșanii și-au menținut un aer aris-
tocratic în viața culturală. Dincolo de obediența de ne-
evitat a Teatrului „Eminescu” și a Filarmonicii, orașul
păstra o sală de expoziții, cu o colecție proprie de lucrări
aparținând unor pictori botoșăneni vestiți – Luchian și
Băncilă, printre aceștia – în domeniul artistic activând și
prezențe cu vocație reală de dascăli, sigur, fiind ei înșiși
artiști, profesorii Donisă și Dănilă, profesorul Virgil
Pleșca, printre ei, strălucind ca artist plastic, dar și ca
scenograf, Constantin Piliuță.
Orașul avea librării și anticariate, o tipografie de
proporții, sigur, ținută strâns în chingile cenzurii regi-
mului.
Învățământul artistic era dominat de o personalitate
autentică, directorul Holca, om de o largă respirație inte-
lectuală, cu inițiative de anvergură, în acei ani urcând pe
firmamentul muzicii corale și profesorul Gheorghe Cojo-
caru, cel care avea să ridice corul Liceului Pedagogic din
Botoșani inclusiv pe scena Ateneului Român din București.
387
Ce mai, era o atmosferă artistică reală, efervescen-

tă, întăresc, în ciuda cenzurii și autocenzurii, în ciuda
unor ingerințe ideologice de-a dreptul primitive.
Elev fiind eu atunci, la „arte plastice”, la profeso-
rul Dănilă, am avut parte, într-o zi, de un moment din-
tre cele care îți rămân în memorie pentru întreaga viață:
o vizită la casa părintească a profesorului Victor Foca,
„proaspăt” absolvent de facultate, un entuziast din ca-
le-afară și care, zic eu, avea să impună în artele plastice
românești o viziune absolut originală, viziune plastică
așezată temeinic pe o filozofie de viață tot atât de inedită.
– Domnule profesor, ce miracol se petrecea printre ze-

cile de tablouri pe care le aveați în veranda casei părintești?
Aveam sentimentul că acolo se află chiar Raiul...
– Eu sunt botoșănean prin adopție, cumva. Sunt
născut în 1944, la București, oraș în care tatăl meu lucra
la Căile Ferate, în Direcția Generală, el fiind tot moldo-
vean, din Dorohoi, și care absolvise prima școală de căi
ferate, la București, la începutul secolului trecut. Asta
după ce fusese o vreme învățător la Școala evreiască din
Pomârla. Tatăl a urcat până la o treaptă ierarhică foarte
înaltă în Căile Ferate, cea de inspector general. S-a căsă-
torit la București, după care am apărut și eu în familie
și, fugăriți de evenimente, ne-am ascuns la Botoșani,
mama provenind dintr-o familie care deținuse pământ
în regimul de până atunci, noua putere căutând-o pen-
tru a o închide într-o pușcărie.
Casa părintească de care aminteați se afla pe strada
Sfântul Ioan din Botoșani, stradă numită apoi Miciurin,
388
TRAIAN APETREI
vis-a-vis de Biserica Sfântul Ioan, în linie cu sediul Ti-

pografiei și a Ziarului „Clopotul”. Veranda casei, cum
spuneați, era un spațiu deosebit de generos. Acolo buni-
ca se întâlnea cu mama matematicianului Octav Onicescu,
care trecea pe la noi în drumul spre familia Zorio, Emile
Zorio fiind cel care proiectase aducțiunea de apă și
canalizarea Botoșanilor.
În veranda aceea minunată doamnele serveau ca-
feaua pe care o aducea mama mea.
Despre tablourile de acolo... După absolvirea fa-
cultății am fost repartizat la Școala din Coșula. Doar că
foarte repede Inspectoratul Școlar m-a rechemat la Boto-
șani, la Liceul „Eminescu”, unde am și început să caut o
modalitate de exprimare plastică inedită, potrivită mie.
– Domnule profesor, am fost la vernisajele unor expozi-

ții în care, în fața lucrărilor domniei voastre, privitorii spu-
neau: „Nu prea înțeleg ce-i în acest tablou, dar îmi place!”.
Știu din lecturi și discuții anterioare că aveți o filozofie proprie
și un mod de exprimare plastică absolut surprinzătoare. Vă
propun să intrați în amănunte, pentru că, hotărât lucru, ta-
blourile dumneavoastră nu sunt câtuși de puțin precum cele
ale altor artiști, surprind, invită la formularea de întrebări
și, peste toate, plac, emană energie pozitivă, intră în dialog
cu privitorul, dacă se poate spune așa...
– Am ajuns aici cu interpretările și cu personalita-
tea în exprimare datorită faptului că dintotdeauna, la
clasă, mi-am pus întrebări pe care, fie vorba, mi le pun și
acum, iar în răspunsurile formulate se mai află alte și alte
întrebări: „de ce?” și „pentru ce?” sau „ei, și?” Aceste
389
întrebări și multe altele încă, le-am pus din capul locu-

lui în fața clasei, oră de oră, pornind de la elementele
fundamentale: colorăm, dar ce-i culoarea? Și acum repet
aceeași întrebare: ce-i culoarea? Ce este suprafața pe
care lucrăm? Cum este concepută imaginea în lumea
viului? De la viruși și până la noi, viul comunică, se
mișcă... unde? Aceste întrebări m-au condus la o conclu-
zie extraordinară: realitatea pe care aparent o percepem
este, în fapt, irealitatea!
Pe când predam desenul la Școala nr. 8 din Boto-
șani, pregăteam niște placaje cu sute de găuri pe care
urma să prindem, cu elastic, desene ale elevilor. Am
sprijinit panourile respective de un perete, era dumini-
că, peste drum se afla Biserica Duminica Mare, niște
plopi în față... Uitându-mă la perete, am văzut în drep-
tul găurilor o imagine extraordinară, de mărimea unui
timbru, imaginea de dincolo de fereastră, cu biserica și
plopii respectivi, pe pereți fiind zeci și zeci de imagini...
era fascinant, imaginea inversă a realității, o imagine
de tipul celei pe care o văd doar cei care au trecut prin
moarte clinică... Cei care își revin din moarte clinică
spun, invariabil, că tot ceea ce au văzut era invers de-
cât în realitate. Pentru că noi percepem realitatea prin
intermediul ochiului, prin acea structură – cristalinul –
de transmitere a informației către creier.
Noi percepem o imagine – și aici este fascinația –
o imagine care este și, în același timp, nu mai este! Noi
percepem, de fapt, ceea ce a fost! Percepem o realitate
care a fost. Îmi puneam eu problema – în asemenea
condiții – ce este imaginea?!
390
TRAIAN APETREI
– Înțeleg eu acum faptul că era, la orele de desen pe

care le susțineați o anume agitație a spiritului...
– La orele de desen discutam cu elevii, între altele,
despre stilizări. Am făcut, într-un rând, referință la Brân-
cuși, la „Coloană...” inițial era o comandă prin care se
dorea comemorarea eroilor din Primul Război Mondial.
Artistul a gândit suprapunerea unor tronconuri văzute
de el într-o localitate de lângă Târgu Jiu, unde sătenii,
atunci când îngropau copii sau tineri necăsătoriți, nu le
puneau cruci, ci acel stânjen sculptat, stilizat, cu acea
formă de troncon, motiv regăsit și în arhitectura locu-
ințelor din zonă.
Brâncuși a preluat ideea acestui simbol al înălțării
sufletelor către cer ale celor necăsătoriți, în fapt, sute și
mii de soldați care au murit în primul Război Mondial.
Abia ulterior Coloana a fost numită „a infinitului”.
Cert este că toate popoarele tind să simplifice rea-
litatea pentru a păstra fascinația inițială, chiar și după
ce realitatea a dispărut. Frumusețea verii, a preocupă-
rilor zilnice, frumusețea nopților... toate sunt păstrate,
stilizat, simplificat, în armonia locuințelor, chiar și în
perioade mai puțin faste ale anului...
S-a tot stilizat, s-a simplificat și imaginea mărului,
a animalului, a omului... Dar s-a stilizat și sufletul omu-
lui. El, artistul, Brâncuși, a imaginat sufletul omului într-o
imagine geometrică simplificată, pe care a pus-o la că-
pătâiul eroilor care s-au dus... Ei bine, asemenea întrebări
mi-am pus tot timpul: ce înseamnă imaginea?, ce în-
seamnă suprafața? Toate acestea sunt ascunse. Dar ele
391
vin către noi și le preluăm de dincolo de noi, din reali-

tatea paralelă în care noi trăim, fiind și nefiind, în același
timp. A fi și a nu fi în același timp – iată concluzia la
care am ajuns – și nu numai eu: mulți savanți din știin-
țe diferite au ajuns la aceeași concluzie în care religia și
materialitatea obiectivă se întâlnesc, își dau mâna.
Imaginea este ceva greu de înțeles pentru noi. Și
aceasta pentru că imaginea există și se consumă „în” și
„din” alte dimensiuni. Noi proiectăm gândul pe o ima-
gine. Omul a comunicat dintotdeauna cu semenul uitân-
du-se la cer. Cerul a constituit – pentru viu, în general –
un loc în care s-au legat, prin linii, punctele, stelele, cre-
ând o serie de imagini – realități dinamice. Deasupra, pe
firmament, totul este într-o continuă mișcare, mai ra-
pidă sau mai lentă. Nouă doar ni se pare că toate stau pe
loc. Imaginea-suport a fost, pentru prima dată, cerul. Iar
ca suprafețe, omul a luat mai întâi pământul și, de fapt,
tot ceea ce i s-a ivit în cale, ca să pună semne care în-
seamnă. Zeci de ani am discutat cu elevii aceste lucruri.
Am discutat despre locul care este punctul, punctul
cuantic, plastic, armonic la care am ajuns acum spre a-l
defini. Ochiul viului captează realitatea proiectată, ochiul
fiind cel care desface, analizează, recompune, dând sem-
nificații asupra a ceea ce vede.
Suprafața este, de fapt, forma exterioară a elemen-
telor vieții. Trupurile, plantele, tot ce se mișcă reprezintă,
de fapt, suprafețe exterioare care au un caracter dinamic.
Se află la mijloc un echilibru dinamic al formelor vieții.
O aripă, o cochilie, învelișul unei insecte – toate sunt su-
prafețe dinamice, de o mare diversitate și de forme diferite.
392
TRAIAN APETREI
Ceea ce vedem – pe suporturi diferite – trece

printr-un proces de reducere continuă, și asta până când
nu mai vedem. Și apoi apelăm la aparate pentru a mări
ceea ce nu mai vedem. Dar și acele aparate au o limită.
După care pornim cu imaginația, cu ceea ce creierul
concepe în înlocuirea realității, în anticiparea realității –
și aici intervine momentul creației – atunci când mintea
folosește un fluid care își are izvorul dincolo de noi,
dincolo de realitatea în care trăim.
Deci, primul lucru necesar în debutul procesului de
creație este să-ți pui o întrebare, să alegi un cuvânt în jurul
căruia să dezvolți o altă întrebare și o realitate imaginară.
În procesul creației, noi pornim de la un loc de din-
colo de noi. E ca și cum din celula inițială se dezvoltă o
structură a viului.
Cu elevii, la clasă, pornim creația din locul primor-
dial și dezvoltăm două direcții de creștere a unei viitoare
structuri, două direcții care se aseamănă razelor care
pornesc dintr-un același loc, Soarele. Sunt două direcții:
pe orizontală și pe verticală, dar care, în dezvoltarea lor,
pot avea structuri și forme de o diversitate extraordina-
re, ondulatorii, cu viteze variabile, cu întreruperi...
Din acel loc primordial pornim să creăm o suprafa-
ță convenabilă nouă în comunicare, o suprafață virtuală,
imaginară, o suprafață care nu are încă nimic material,
ci este gândită doar cu ochii minții. Și de aici concluzia
care îmi aparține și pe care o consider a fi o noutate ab-
solută în materie de limbaj vizual: din acel loc al nașterii
am imaginat punctul cuantic, plastic, armonic, o struc-
tură circulară, dinamică și care punct are ca proveniență
393
două structuri identice ei, în mișcare: o sferă creată din

alte două sfere identice cu cea inițială și care sfere se
mișcă. Între cele două sfere care se mișcă, spațiul este cel
al raportului secțiunii de aur. O sferă mică și o alta mai
mare se mișcă după secțiunea de aur și generează o a
treia sferă. Raporturile de mărime dintre sfere variază,
totul topindu-se în dimensiunea de dincolo de gând.
Fascinant este faptul că în mișcarea lor aceste puncte din
interiorul și exteriorul sferelor pot fi legate între ele.
Punctele respective influențează suprafața cuantică plas-
tică, armonică și generează o structură energetică, cu un
loc de energie maximă care guvernează și ține în frâu
întreaga suprafață. Este ceea ce se petrece în structura
oricărei vietăți. Punctul plastic armonic generează mo-
mente ale creșterilor armonice atât pe orizontală, cât și
pe verticală, momente care, legate între ele prin linii
imaginare, stabilesc puncte de energie. Sigur, noi îngră-
dim la un moment dat limitele suprafețelor. O coală de
hârtie are, vrând, nevrând, anumite limite. Între aceste
limite se derulează o dinamică a sferelor, stânga, dreapta,
stânga, dreapta, creștere care nu este lineară, ca pornind
doar dintr-un loc, ci pornește de peste tot, petrecându-se
o creștere energetică de ansamblu. Se manifestă astfel
libertatea creatorului: cât vrea, de unde să înceapă această
creștere...
Toate aceste structuri au la bază raportul secțiunii
de aur în dinamica celor două sfere care pornesc din
punctul cuantic, plastic, armonic.
Structura cuantică, plastică, armonică pe care am
evidențiat-o își are locul nașterii în Dumnezeu, în creștere
394
TRAIAN APETREI
pe care Tu, ca artist, le hotărăști – fiind, de fapt, un seg-

ment din nesfârșitul creșterilor care pornesc dintr-un punct.
Pe acest fundament de gândire am pus la punct
rigla creșterilor armonice – un instrument de sprijin
pentru elevi în dezvoltarea ulterioară a structurilor pe
care ei le concep.
– Domnule profesor, discuția noastră poate conduce

înspre editarea unui curs în toată regula asupra viziunii dom-
niei voastre referitoare la procesul creației. Însă, așteptările
mele de la acest dialog s-au îndreptat spre limpezirea – pe
cât va fi cu putință – a stării pe care cei mai mulți privitori
ai lucrărilor dumneavoastră plastice o au, spunând: „Nu
prea înțeleg tabloul, dar îmi place!”
În ce mă privește, cred că armonia și energia pe care le
degajă creațiile dumneavoastră pur și simplu, farmecă. O fi
vorba de o rezonanță dintre energia „de dincolo” și energia
privitorului?!...
– Este adevărat, am întâlnit multe persoane care,
în fața tablourilor mele, îmi spuneau tranșant: „Nu
înțeleg nimic din ceea ce ai făcut, dar îmi place!” Și eu
le răspund că lucrurile chiar așa stau, ceea ce am făcut
eu nu este pentru a fi înțeles, pentru că înțelegerea este
rațională, este fizică, este obiectivă. Eu am mers pe
transpunerea imaginii realității, adică, a unor energii
care nu pot fi „traduse”. Îmi spunea profesorul Mihai
Tironeac, un intelectual de clasă, că tablourile mele îi
procură, îi aduc o stare de liniște. Este liniștea care vine
prin intermediul acestor rapoarte armonice de dincolo
de noi...
395
– Ați itinerat expoziții prin străinătățuri, ați scris și

cărți, vă preocupă și poezia... La ce lucrați acum?
– Fac ceva ce mă bucură și încununează, într-un fel,
efortul vieții mele de până acum. Cu vreo trei ani în urmă,
colega și prietena Aglaia Corneanu m-a îndemnat să
merg la Ștefănești – se împlineau 150 de ani de la naște-
rea lui Ștefan Luchian – și să lucrez cu elevii de acolo,
Liceul din localitate neavând un profesor de desen în
adevăratul sens al cuvântului. În acel context, am deschis
o expoziție la Botoșani și o alta la Primăria din Ștefănești,
prezentând lucrări ale copiilor, dar și de ale mele.
Acum, într-un ambient mai dificil, sunt nevoit să-mi
mut atelierul de la Liceu într-un spațiu oferit de Primă-
ria Ștefănești, spațiu, de altfel, foarte frumos. Am și dus
acolo toată zestrea mea profesională, toate acumulările
mele de o viață, aproape 100 de panouri, rastele, țevi, tot
ce am lucrat, urmând să donez Primăriei Orașului Ștefă-
nești zestrea de care spuneam, aceasta tocmai ca oma-
giu adus pictorului Ștefan Luchian.
Pe unde nu am fost de-a lungul timpului cu expo-
zițiile mele?!... Am fost la Casa Centrală a Armatei din
București, expoziția de acolo fiind vizitată și de prințul
Sturza. Apoi, și copiii și eu am expus în Elveția, în Unga-
ria, în Republica Moldova, în Italia, la Roma și la Veneția,
în Spania, locuri mirifice unde noutatea mea plastică a
impresionat plăcut și a trezit interes...
Am avut o prietenie extraordinară, dătătoare de
mari satisfacții, cu o colegă de la Comănești, doamna
profesoară Boteanu, care, cu ani în urmă, m-a redesco-
perit și m-a invitat să facem expoziții în tandem. Din
396
TRAIAN APETREI
păcate, ea ne-a părăsit în urmă cu mai bine de un an de

zile. Primarul din Comănești i-a pus doamnei Boteanu
o mașină la dispoziție cu care să transporte expozițiile
dumneaei prin țară. Cu totul remarcabil, la multe ver-
nisaje era prezent chiar și primarul din Comănești. Am
făcut împreună 17 expoziții în țară, în orașe mari: Bu-
curești, Timișoara, Cluj, Iași... dar și în străinătate, în
Italia, în Spania, expoziții în care ea prezenta lucrări în
stil clasic, în vreme ce eu veneam cu noutatea mea,
echilibrând astfel spațiile expoziționale. Colega în dis-
cuție a scris și câteva cărți, unele de versuri. În acest fel
mi-am amintit că și eu cochetasem într-o vreme cu cu-
vântul. I-am replicat în versuri care îmi „curgeau” în
momente de inspirație, cu vorbe venite „de dincolo”,
gânduri care mă definesc, alături de linii și culori.
Pun punct oarecum abrupt acestui interviu. Dar, în

același timp, simt că voi mai avea de schimbat multe
cuvinte cu profesorul, pictorul și poetul Victor Foca.
Rămâne doar ca timpul să mai aibă răbdare cu noi...
397
TRAIAN APETREI
Z ilele trecute a plecat dintre noi, discret, pre-

cum a și trăit, David Iosif, președinte de ani
mulți al Comunității Evreiești din Botoșani și, în plan
sportiv, un performant jucător de baschet, la vremea
lui, iar mai apoi, zeci de ani – nu e vorba de o figură de
stil – chiar zeci de ani organizator de competiții sporti-
ve îndeosebi, pentru meșteșugari, dar și pentru boto-
șăneni de toate vârstele și de toate profesiile, bărbați și
femei, inclusiv pentru nevăzători.
David Iosif a făcut parte dintr-o formidabilă gene-
rație de animatori sportivi, de botoșăneni care au con-
struit baze sportive și au adus în întreceri generații de
localnici, obișnuindu-i cu bucuria de a face sport, de a
trăi frumos, în competiție reală cu ceilalți și cu ei înșiși.
Nu cu mult timp în urmă, în același mod discret,
fără semne de recunoștință din partea concitadinilor, s-au
ridicat la ceruri Gheorghe Vieru, cel care a înființat, cu
imense sacrificii personale, baza sportivă de la Poștă, în
preajma ACR, cu terenuri de fotbal și volei, cu săli pen-
tru șah și tenis de masă, doctorul Emil Alexa, constructor
de bază sportivă peste una din râpele orașului, unul
din inițiatorii fotbalului feminin din urbe.
401
Ne privește de sus și Vichi Roseti, „ultimul mo-

hican” dintre cei care au făcut, la Botoșani, trecerea de
la handbalul în 11 la cel în 7 jucători.
Să ne amintim, după zeci de ani, de „nea Dochi” –
Ieremia Adochiței, antrenorul de atletism care a scos în
lume atleți botoșăneni de TOP, de profesorii Minteanschi –
tatăl și fiul – care i-au învățat baschet pe studioșii de la
„Laurian”, de prof. Gheorghe Băltuță, care a creat o at-
mosferă de mare iubire pentru handbal și a promovat
tineri în echipe mari ale țării!...
Însă, revin la David Iosif... „Voința” Botoșani era o
grupare sportivă și, mai mult, o stare de spirit, creată de
David Iosif, și care reprezenta un „nume” pe harta spor-
tivă a țării, cu temelia printre meșteșugari, dar deschisă
și altor categorii profesionale și avea echipe de handbal
și volei – băieți și fete – tenis de masă, popice, șah, cu
regretatul maestru Mihai Diaconu, lider și nucleu de
mișcare șahistă... David Iosif a valorificat și în dimensi-
une sportivă Sala Meseriașilor, de pe strada Săvenilor
din Botoșani, practicându-se acolo box și lupte, a creat
un complex de terenuri – inclusiv, tribune – pe locul
unde se află acum Cartierul Grivița. În spatele Restau-
rantului „Miorița” se juca volei, pe terenul de la „Con-
fecția”.
David Iosif a predat o lecție deschisă de organi-
zare a unei baze sportive prin amenajările de la subsolul
„Modarom”. Echipe ce reprezentau „Voința” Botoșani
evoluau în complexul sportiv creat în jurul Manejului,
cu o sală cum nu prea mai erau altele în Moldova la
vremea aceea.
402
TRAIAN APETREI
Vichi Roseti (stânga), David Iosif (dreapta)
Oamenii pomeniți – și încă mulți alții de care s-ar fi

cuvenit să amintesc în acest cadru, „au plecat”, iar gene-
rațiile care le-au luat locul nu mai știu nimic despre „is-
prăvile” lor. Totuși, acești oameni le „spun” ceva celor
de acum: că trebuie să-ți dorești cu adevărat să faci ceva
în viață și să-ți concentrezi toate energiile pentru a îm-
plini, la modul concret, „visul cel frumos”. „Lecția” lor,
a celor amintiți astăzi, vine, cumva, în opoziție cu ceea
ce se petrece acum în sport – și nu numai – mulți, cei mai
mulți, doar comentează, bagă strâmbe, doar denigrează,
minimalizează fără ca ei înșiși să poată „pune pe masă”
vreun rezultat cât de cât remarcabil. 90 la sută, dacă nu
cumva chiar mai mult din energia românilor se irosește
în încercarea de a-i convinge pe cei care au anumite
403
obligații profesionale să-și facă treaba. „Da de ce să fac eu

și nu el?”, „Dar, de ce azi și nu lăsăm pe mâine?”, „N-ar
fi mai bine să lăsăm pe la anu?” – cam acestea sunt „pro-
pozițiile” care „omoară” entuziasmul românilor de acum!
Ei bine, și David Iosif și Gheorghe Vieru și dr. Emil
Alexa și mulți alții „plămădiți“ din același „aluat”, chiar
au pus mâna și au făcut „ceva”! Să le recunoaștem meri-
tele! Să le învățăm „lecția”! O „lecție” cu aplicabilitate în
toate domeniile! Că de „băgători de seamă” animați până
la lacrimi de bune intenții ne-am cam săturat!
404
TRAIAN APETREI
U n dicton celebru spune că „ești ceea ce gândești

și devii ceea ce faci”. Un mănunchi de gân-
duri, prea arare puse pe hârtie și o listă birocratică de
fapte sunt instrumentele cu care memoria colectivă s-a
obișnuit să-i ancoreze pe oamenii deosebiți în insectarul
istoriei. Unde s-au născut, ce au studiat, familie, profesie,
apoi ce au creat, ce premii au primit și cine a scris des-
pre ei. Dar nici un om nu se reduce la suma faptelor
sale, tot așa cum istoria nu este un simplu inventar de
evenimente. Nu înțelegi nimic din povestea unui om
dacă nu reușești să întrezărești măcar energiile telurice
care îl împing să săvârșească acele fapte: visurile, iluziile,
ezitările... palmele pe care și le dă singur în fața oglinzii
și despre care nu va ști nimeni niciodată! Revoltele, in-
somniile și lecturile târzii, toată vifornița lăuntrică pot
fi mai importante pentru tâlcul poveștii lui.
Tipicul unui laudatio mă obligă, totuși, domnule
Traian Apetrei, să trec în revistă măcar câteva din aceste
date birocratice referitoare la biografia și împlinirile dum-
neavoastră. Ele au, negreșit, relevanța lor în conturarea
profilului unei personalității remarcabile, cum sunteți.
407
Așadar... Domnul Traian Apetrei s-a născut de

ziua lui, mai alaltăieri, pe 8 iunie 1951, aici la Botoșani.
Și norocoșii suntem noi că ne-am brodit să fim contem-
porani și concetățeni cu un om remarcabil.
A absolvit cursurile Școlii Generale nr. 7, (1966) și
a Liceului „Mihai Eminescu” din Botoșani (1966-1970),
Facultatea de Ziaristică din București, secția televiziune
(1976-1980), pe care o termină cu nota 10, studii pos-
tuniversitare de ziaristică (1980-1982).
Activitate profesională:1
− A debutat ca jurnalist încă înainte de facultate,
în 1973 la ziarul local „Clopotul”, unde a scris timp de
17 ani, până la desființarea ziarului în 1989 și unde, așa
cum îi place domniei sale să spună a urcat toate treptele
ierarhiei redacționale, a făcut de toate și a învățat poate
tot atât ca în facultate. Își amintește cu drag din perioada
aceea de colegii, alături de care a lucrat.
− Director al ziarului „Gazeta de Botoșani” (1989-1996).
− Director al postului local de televiziune „Somax”
(1996-2000).
− Realizator al emisiunii „Ora de cultură” (câți
invitați!, ce subiecte!)
− Editorialist la „Sportul botoșănean”
− Director al filialei Botoșani a Societății Naționale
de Cruce Roșie (2000-2002)
− A editat săptămânalul propriu „Viața Botoșani-
lor” (2000-2006).
1 Lazarovici, Silvia. Scriitori și publiciști botoșăneni: Dicționar biobi-

bliografic. Editura Agata, Botoșani, 2018. Pp. 34-35.
408
TRAIAN APETREI
− Redactor-șef al publicației „Primăria cetățeanu-

lui” (2003-2004).
− Între anii 2004-2008 a cochetat cu politica, ilu-
zionându-se, ca atâția alții, că poate schimba ceva din
interior. A fost consilier local din partea PRM., apoi
independent.
− Director al Teatrului „Mihai Eminescu” din Bo-
toșani (aprilie 2006 – iunie 2021).
− Coordonator al publicației „Caietele Teatrului
Eminescu”, serie nouă, Botoșani, 2009.
− Vicepreședinte al Societății Scriitorilor Botoșă-
neni „Mihai Eminescu“ din Botoșani (2018).
Profesând într-un mediu care a fost nociv într-un

fel, în prima parte a carierei și apoi a devenit nociv în alt
fel, Traian Apetrei a avut abilitatea de a-și apăra profe-
sia prin cultură și prin umanism. A avut limpezimea de
gând de a putea vedea neajunsurile jurnalisticii. Spre
maturitate a avut verticalitatea de a și afirma aceste nea-
junsuri de câte ori s-a ivit ocazia, riscând să stârnească
antipatii printre colegii de breaslă. Și, mai mult decât să
demaște vinovății, sau să deplângă stări de fapt, Traian
Apetrei a știut să ofere un exemplu de conduită jurna-
listică. Prin mijlocirea ziarului său „Viața Botoșanilor”,
Traian Apetrei afirmă: „Iată cum cred eu că se poate face
un jurnalism asumat și responsabil”. Ziarul acela nu este
doar un moment din istoria presei locale. Aceia dintre
dumneavoastră care vă veți apleca asupra paginilor săp-
tămânalului „Viața Botoșanilor”, trebuie să citiți paginile
acelea ca pe mărturisire de credință a unui jurnalist
409
exemplar. Acolo este credința sa cea mai sinceră și liber-

tatea unui jurnalist care își conștientizează menirea și
responsabilitatea. Șase ani... Vă imaginați ce efort a fost?
Ce efort intelectual, ce efort de voință, ce stres să coor-
donezi tot de la tehnoredactare la difuzare! Numai
domnia sa știe!
Ca editorialist a scris sute, poate mii de articole.
Problematica abordată este totdeauna gravă și sobră. Dar
Traian Apetrei se află în antinomie cu genul de jurna-
list – cioclu, care vede numai negru, care se plânge de tot
și de toate, care blestemă lumea întreagă, dar nu pro-
pune nimic în schimb. Pentru domnul Traian Apetrei
gravitatea problematicii este doar un pretext pentru a
imagina o soluție, ori pentru a exprima o atitudine. Sigur
că, prins în iureșul marilor probleme culturale ale tim-
pului nostru și domnia sa are temerile și îndoielile perso-
nale, care se întrevăd din scriitură, dar totdeauna păs-
trează o doză de speranță și de încredere în oameni.
În arta interviului Domnul Traian Apetrei mani-
festă o excepțională abilitate de a conduce subiectul in-
tervievat către o zonă de confort psihologic. Domnia sa
știe să declanșeze mecanismele mărturisirii cu foarte
mare finețe, în respect pentru intimitatea și sentimen-
tele subiecților.
Vă prețuim, domnule Traian Apetrei, pentru că nu
ați scris pentru premii, pentru a vâna laude efemere sau
din mărunte orgolii culturalnice. Că scriitura dumnea-
voastră este adresată oamenilor, este scrisă pentru ei și
pre limba lor. Vă apreciem pentru că nici scrisul și nici
vorbirea dv. nu caută să impresioneze și nu vrea să ne
410
TRAIAN APETREI
convingă de nimic. Asta înseamnă respect pentru citi-

tor. Să scrii zece volume de poezii, sau o teză de docto-
rat mânat de vanitate nu înseamnă nicidecum același
lucru cu a scrie un mănunchi de interviuri dintr-o bu-
curie pe care vrei să o împărtășești.
Oratorul:
Nu știm unde ați învățat, sau cine v-a învățat arta
discursului, dar vă spunem că este o reală plăcere inte-
lectuală să vă ascultăm vorbind, domnule Traian Ape-
trei. Nu prea ne înghesuim la discursurile academicie-
nilor și marilor cercetători, dar facem eforturi să ajungem
acolo unde știm că veți vorbi dumneavoastră pentru că
după fiecare întâlnire cu omul de cultură Traian Apetrei
plecăm acasă mai bogați. Vă prețuim, domnule Traian
Apetrei pentru că discursul dumneavoastră este act de
cultură. Totdeauna liber și sincer, izvorând dintr-o
adâncă înțelegere a realităților lumii, are o profunzime
care te tulbură, te răscolește, dar și o claritate care te îm-
pacă cu lumea. După fiecare discurs ne simțim încre-
dințați că lumea încă nu e pierdută de tot, că mai există
oameni care văd limpede și care pot să rostească cu tot
firescul adevărurile importante. Sunteți pentru noi ceea
ce eroii interviurilor pe care le-ați publicat au fost pentru
dumneavoastră. O bucurie. Să vă auzim vorbind este
bucuria noastră.
Managerul:
Un profesionist. A condus instituții de presă, In-
stituții de cultură și a făcut-o cu responsabilitate și cu
411
bună-cuviință. Vă prețuim, domnule Traian Apetrei

pentru că totdeauna ați vorbit despre importanța institu-
țiile pe care le-ați coordonat și niciodată despre dum-
neavoastră ca director al lor.
Ați aplanat tensiuni și conflicte, ați deschis uși spre
colaborare, ați ajutat cât s-a putut.
Omul Traian Apetrei:

Multe lucruri rămân inevitabil nespuse. Nici nu ne
propunem să ucidem „corola de mister”. Dar vă invit
să citiți cu atenție confesiunile subțiri ale domnului Traian
Apetrei, așa cum se mai strecoară ele printre rândurile
de interviuri, sau în materialele jurnalistice. Îl veți des-
coperi pe omul Traian Apetrei, cu preocupările, pasiu-
nile, dorințele și cu focul său interior. Un om în jurul
căruia lumea nu mai pare chiar o junglă. Care a dislo-
cat prin cuvânt mult din urâțenia și întunecimea lumii.
Veți afla că a practicat handbalul la clubul „Voința”
și după aceea, în anii de liceu. Recunoaște că de acolo a
învățat rigoarea, fair-play-ul, bunele maniere, decența,
respectul. Și iarăși își amintește cu venerație de profe-
sorii săi. E adevărat, domnule Apetrei, că la inaugurarea
Sălii Polivalente „Elisabeta Lipă”, ați jucat un meci de-
monstrativ de volei, alături de foștii dv. colegi din liceu?
Pentru mine asta spune mai mult decât tot palmaresul
său, îmi vorbește despre sinceritate. Domnia sa nu face
teorii, oferă exemplul. A cutezat să scrie despre sport și
sportivitate, numai după ce a practicat sportul și pentru
că a învățat ceva de acolo.
Veți afla despre un om care merge încă să pună flori
412
TRAIAN APETREI
la mormântul învățătorului său din primele clase, pen-

tru că își amintește cum a învățat de la acela valoarea
echilibrului. Și iarăși putem învăța ceva despre respect,
în lumea aceasta în care nu mai respectăm pe nimeni.
Palmares:
− Medalia de aur și diploma aniversară acordate
cu ocazia împlinirii a „50 de ani de la înființarea Tea-
trului „Mihai Eminescu” din Botoșani și 170 de ani de
teatru în limba română la Botoșani – 2008.
− Premiul Eminescu, diploma în rang de excelență
și Medalia „Teiul de aur” pentru publicistică, Botoșani,
2012, acordate de Editura Geea din Botoșani, 2012.
− Medalia de Argint „Steaua Nordului”, acordată
de Societatea „Steaua Nordului” din Botoșani, 2016.
− Premiul pentru dramaturgie, Cernăuți, 2016.
− Placheta omagială „Centenarul Marii Uniri”,
acordată de Primăria Botoșani, dec. 2018.
− Insigna „Prieten al cărții”, oferită de Biblioteca
Județeană „Mihai Eminescu” Botoșani, 2020.
− Insigna „130 de ani de la inaugurarea bustului
Mihai Eminescu” din parcul cu același nume – Botoșani,
2020, oferită de cabinetul numismatic al Bibliotecii Ju-
dețene.
Iulian Moldovanu,
Biblioteca Județeană
„Mihai Eminescu”
Botoșani
413
CUPRINS
Câteva gânduri ................................................................. 7
ANGELA PAVELIUC OLARIU ................................... 13

LUCIA OLARU NENATI ............................................. 19
DANA PETRARIU ......................................................... 35
ELENA CONDREI ......................................................... 45
MARIA PANCIUC-BUCĂTARU ................................. 63
CORNELIA VIZITEU .................................................... 73
LUCICA PÂRVAN ......................................................... 95
VIOLETA BUDĂI-DAMASCHIN .............................. 111
AGLAIA CORNEANU ................................................ 127
GEORGE MEDIAN ...................................................... 145
EMIL DÂNGEANU și GHEORGHE TIMOFTI ....... 157
ARISTOTEL SAMOILĂ ............................................... 179
FLORIN SIMION EGNER ........................................... 209
ION ILIE ........................................................................ 229
GRIGORE DIACONU ................................................. 253
IOAN COBÂLĂ ............................................................ 271
CORNELIU PICEALCĂ .............................................. 283
OVIDIU CHELARU ..................................................... 295
VIOREL SAUCĂ ........................................................... 303
415
GHEORGHE LAZAROVICI ....................................... 313
CRISTI LAZAROVICI .................................................. 329
CONSTANTIN ADAM ............................................... 339
MIHAI PASTRAMAGIU ............................................. 355
PAUL MIRCEA IORDACHE ...................................... 363
MIHAI CORNACI ........................................................ 375
VICTOR FOCA ............................................................. 385
IOSIF DAVID ................................................................ 399
TRAIAN APETREI ....................................................... 405
416
Dedic aceste dialoguri despre viață, soției
mele, Alexandrina Apetrei, cea care, după
aproape jumătate de veac de conviețuire ar-
monioasă, a făcut un singur gest nepotrivit:
a plecat la „ceruri” înaintea mea!
Traian Apetrei

Traian Apetrei - Cand Nu Mai Suna Telefonul

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Traian Apetrei - Cand Nu Mai Suna Telefonul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CÂND NU MAI SUNĂ TELEFONUL...

Când nu mai sună

sau cu un gust amar în cerul gurii, mulți dintre cei ti-

avea decât o semnificație simbolică, opoziție în fața

democrația aduse la noi pe șenilele tancurilor T 34,

Între generații s-a ivit o prăpastie periculoasă!

pentru urbe, cât și pentru fiecare trăitor în parte, sen-

A ngela Paveliuc Olariu, doctor în etnografie:

... despre ulcica de vin și lacrima de bucurie...

a ridicat Botoșanii în picioare, ca să zic așa. Cercetările

vieții – naștere, căsătorie, moarte, la mijloc fiind munca

D oamna Lucia Olaru Nenati este: profesor,

îi elogiază prestațiile, o recompensează cu diplome

– Așadar, doamnă Olaru, ce anume v-a condus înspre

– Înainte de orice, remarc perspicacitatea ta de a

întâlnirii cu oameni providențiali, care l-au propulsat,

– Să înțeleg că acești lideri – cu un termen din zilele

autorul unei situații inedite. La Paris, el s-a îndrăgostit

– Era vremea unui accentuat sentiment al datoriei față

doar calități. Erau personalități aproape incredibile

respectivului om ales „explodau” elogii, se scriau zeci

– Era o vreme în care oamenii cu adevărat merituoși

Școala „Marchian” a format elevi excepționali,

– Să fii menținut 25 de ani la conducerea unei școli...

– Cum a fost primit de specialiști volumul „Arcade

poartă pe copertă însemnele includerii în Programul

– Înțeleg volumul și ca pe o reverență făcută calității

– Aș mai remarca și „respirația” largă, cuprinzătoare

din Basarabia. Iar acestor „feciorași”, când absolveau

acestor oameni. Doar că, din păcate, peste noi a venit

– Cred că și Eminescu poate fi așezat între oamenii

care plutea în Casa memorială. Vizitatorii veneau în

– Stimată doamnă, incontestabil, aveți farmec în orice

Am cercetat ce scriau vizitatorii în Cartea de im-

– Ai depășit momentul ingratitudinii și ai continuat

nescu, din țară dar și din străinătate, eu intram în transă

P e la șefia culturii botoșănene s-au perindat fel

sentiment de liniște în fața datoriei artistice împlinită

– Chiar interesant, mie mi se părea că entuziasm ai sau

– În ce vă privește, gloria profesională a avut culoarea roz?

– Ce trebuia să facă Direcția în cauză pe atunci, pentru

– Pe vremea mea a început o activitate importantă:

– În practică, mentalul colectiv, ca să zic așa, aștepta de

fruntașe la nivel național din punctul de vedere al cer-

– Drumurile mele gazetărești mă purtau pe la o mulți-

– La Bucecea era vestit Dumitru Duță, om cu inițiative

voluntari, pe localnicii care au iubit și iubesc zona cultu-

– Ce anume „împingea” activitatea culturală? Spun unii

– Totuși, timpul liber crește în economia unei săptă-

rul Aurel Ștefan este un lider în domeniu, el „împinge”

– La Vorona, îmi amintesc din vremea gazetăriei mele,

– „A avea” domină peste „a fi”, lumea este tot mai

– Ne-am putea face viața mai ușoară, mai suportabilă

ciare tot mai împovărătoare către stat. Capeți o anumită

– Să fi rămas actul artistic o bucurie doar pentru autori

– Rămâne să ne supunem, fără nici o împotrivire, la

– Dincolo realitățile din regimul trecut, ce le-ați putea

– Iar când priviți în urmă?

meniu, momente de entuziasm, după care a urmat o

– Mai sună telefonul, ca altădată?

– Dacă ați fi din nou la decizie, ce-ați face?

Într-un rai al florilor, al vegetației, cu fel de fel de

V remurile mai din urmă au adus în atenția