CURSUL 7

Aparatul cardiovascular

Aparatul cardiovascular este alcătuit din inimă şi sistemul de vase prin care
circulă sângele şi limfa. Funcţional, prin rolul de transport pe care îl îndeplineşte, el
contribuie, alături de sistemul nervos, la realizarea la realizarea unităţii funcţionale a
întregului organism. În cadrul său, se disting sistemul circulator, sistemul sanguin
şi sistemul limfatic.
Sistemul circulator sanguin este format din inimă, artere, capilare şi vene. El
transportă prin artere sânge încărcat cu oxigen şi substanţe necesare metabolismului
celular, care, ajunse în reţeaua capilară din ţesuturi, străbat peretele acestora,
integrându-se lichidului interstiţial de unde sunt încorporate în celule. În acelaşi
timp, dioxidul de carbon şi alţi produşi rezultaţi din metabolism trec din celule în
lichidul interstiţial şi de aici în capilare de unde, prin vene, sunt transportaţi la inimă
şi apoi spre organele de excreţie.
În cadrul sistemului circulator sanguin se deosebesc din punct de vedere
anatomofuncţional două circuite ale sângelui: marea circulaţie (circulaţia sistemică) şi
mica circulaţie (circulaţia pulmonară). În marea circulaţie, un loc deosebit îl ocupă
circulaţia portă hepatică.
Sistemul limfatic – cale derivată a aparatului cardiovascular – transportă
limfa. Aceasta începe să se formeze în lichidul interstiţial şi este transportată prin
capilare limfatice, vase şi ganglioni limfatici, ajungând în două trunchiuri colectoare
limfatice prin care se varsă în sistemul venos al marii circulaţii.

6.1. Inima

Inima este organul central al aparatului cardiovascular care se aseamănă, din

punct de vedere structural, cu vasele sanguine, fiind alcătuită ca şi acestea din trei
straturi concentrice. Prin marea dezvoltare a stratului său mijlociu (miocardul) ea
devine un muşchi cavitar cu activitate ritmică şi rol de pompă aspiratoare-
respingătoare pentru circulaţia sanguină.
Inima este adăpostită într-un sac fibroseros, denumit pericard, fixat pe partea
inferioară a muşchiului diafragm.
Ca alcătuire generală, inima este formată din două atrii (drept şi stâng) şi din
două ventricule (drept şi stâng). Atriile sunt separate între ele prin septul interatrial, iar
ventriculele prin septul interventricular. Atriile comunică prin orificiile atrioventriculare
cu ventriculul de aceeaşi parte, fapt pentru care inima a fost subîmpărţită în inima
dreaptă şi inima stângă.
Inima dreaptă, formată din atriul şi ventriculul drept, este inima venoasă,
deoarece prin atriu primeşte sângele venos din circulaţia mare, iar prin ventricul îl
trimite în circulaţia pulmonară.
Inima stângă, formată din atriul şi ventriculul stâng, este inima arterială,
deoarece prin atriu primeşte sângele arterial din circulaţia pulmonară şi prin
ventricul îl trimite în marea circulaţie.
Capacitatea totală a inimii este de 500-600 cm 3, iar greutatea ei de aproximativ
300g.

1
 Configuraţia exterioară. Inima are forma unui con turtit, cu axul longitudinal
dispus oblic în torace. Faţa sternocostală este orientată anterior şi prezintă în părţile
laterale şanţul coronar care desparte atriile de ventricule. În partea mijlocie a acestei
feţe, şanţul coronar este acoperit de originea aortei pulmonare şi a arterei aorte. Faţa
diafragmatică are la nivelul său şanţul interventricular posterior şi şanţul coronar.

Configuraţia interioară şi aparatul valvular al inimii

Inima dreaptă este alcătuită din atriul şi ventriculul drept, două cavităţi cu
pereţi inegali ca grosime – peretele atrial este mult mai subţire decât peretele
ventricular.
Atriul drept, deşi formează o cavitate unică, este subîmpărţit în: sinusul venos
şi atriul propriu-zis, care trimite prelungirea numită urechiuşă sau auriculul drept.
Sinusul venos este partea atriului drept cuprinsă între orificiul de vărsare a venei
cave superioare şi inferioare şi are pereţii netezi. Atriul propriu-zis are pereţii mai
groşi decât sinusul venos. Pe septul interatrial se află fosa ovală, mărginită de limbul
fosei ovale. Orificiul de deschidere a venei cave inferioare în atriu este prevăzut cu o
mică valvulă denumită valvula venei cave inferioare. Pe lângă cele două vene cave, în
sinusul atrial drept se deschide sinusul coronar, care aduce sângele venos din pereţii
inimii. Orificiul său este prevăzut cu valvula sinusului coronar (Thebesius), iar
medial de acest orificiu se găseşte nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara). În
apropierea vărsării venei cave superioare în atriu se află nodulul sinoatrial (Keith-
Flack).
Ventriculul drept este alcătuit din cavitatea ventriculului propriu-zis (partea de
recepţie a sângelui) şi conul arterial (partea de evacuare a sângelui). Peretele
ventriculului propriu-zis, mult mai gros decât al atriului, prezintă pe suprafaţa sa
internă numeroase reliefuri ridicate de miocard, formând trabecule cărnoase şi muşchii
papilari. Trabecula septomarginală leagă septul intraventricular de peretele anterior şi
muşchiul papilar anterior. Muşchii papilari, anterior, posterior şi septal, au baza fixată în
perete şi cealaltă extremitate se leagă prin cordaje tendinoase la cuspidele valvei
atrioventriculare drepte. Conul arterial al ventriculului drept este locul de origine al
trunchiului arterei pulmonare. El este despărţit de cavitatea ventriculului propriu-zis
printr-o creastă musculară groasă, denumită creasta superventriculară. Trunchiul
pulmonar este prevăzut la origine cu trei valvule semilunare, anterioară, dreaptă şi
stângă, care împiedică reîntoarcerea sângelui în ventricul în timpul diastolei
ventriculare. Orificiul sau ostiul atrioventricular drept este prevăzut cu valva
atrioventriculară dreaptă sau valva tricuspidă. Aceasta este formată din trei valvule (sau
cuspide), anterioară, posterioară şi septală, care, prin baza lor se prind pe inelul fibros de
pe circumferinţa ostiului şi, prin cordaje tendinoase, se leagă de muşchii papilari.
Inima stângă este alcătuită din atriul şi ventriculul stâng, care comunică între
ele prin ostiul atrioventricular stâng. Acest orificiu este prevăzut cu valva
atrioventriculară stângă sau bicuspidă. Din ventriculul stâng pleacă artera aortă, care
prezintă la origine valvule semilunare.
Atriul stâng are grosimea peretelui aproximativ egală cu cea a atriului drept.
În el se deschid cele patru vene pulmonare – două vene pulmonare drepte şi două stângi,
care aduc de la plămâni sânge încărcat cu oxigen.
Ventriculul stâng cuprinde cavitatea ventriculului propriu-zis (partea de
recepţie a sângelui venit din atriu) şi conul arterial (componenta de evacuare prin care
sângele arterial este expulzat în artera aortă şi, prin aceasta, în marea circulaţie.

2
Volumul ventriculului stâng este mai mic decât al ventriculului drept, dar grosimea
peretelui său este mult mai mare. Aceasta se explică prin forţa mare necesară
expulzării sângelui în arborele vascular al marii circulaţii. Suprafaţa internă a
cavităţii ventriculului stâng prezintă trabecule cărnoase groase şi muşchi papilari,
anterior şi posterior), care prin cordaje tendinoase se leagă de cuspida valvei
atrioventriculare stângi. Conul arterial are suprafaţă netedă, este mai scurt decât cel
drept şi se continuă cu artera aortă. Orificiul aortei este prevăzut cu trei valvule
semilunare, două anterioare (dreaptă şi stângă) şi una posterioară. Pe marginea lor se
află nodulii valvulelor semilunare (Arantius). Între valvule şi peretele aortic se
formează sinusul Valsalva.
Septul interventricular are o mică porţiune membranoasă în partea superioară.
El participă la formarea unui perete despărţitor între atriul drept şi ventriculul stâng.
Prin partea superioară a septului membranos trece fasciculul lui His.
Ostiul atrioventricular stâng se deosebeşte de cel drept prin aceea că este mai
strâmt şi are o formă ovală. El este prevăzut cu valva atrioventriculară stângă,
denumită şi bicuspidă sau mitrală, care este formată dintr-o valvulă sau cuspidă
anterioară (aortică) şi alta posterioară. Ca şi la tricuspidă, vârful valvulelor proemină în
ventricul şi ele sunt legate, prin cordaje tendinoase, de muşchii papilari anterior şi
posterior, mult mai dezvoltaţi decât la ventriculul drept.
Valvele atrioventriculare stângă şi dreaptă, împreună cu valvulele semilunare
ale aortei şi pulmonarei sunt aşezate pe acelaşi plan, denumit planul ventil al inimii.
Valvele atrioventriculare şi semilunare cu rol de ventil în circulaţia sângelui prin
inimă alcătuiesc aparatul valvular al inimii.

Structura inimii
Peretele inimii este alcătuit, de la interior spre exterior, din endocard, miocard
şi pericard.
Endocardul înveleşte suprafaţa internă a cavităţilor inimii şi este format dintr-
un strat de celule endoteliale, sub care se află stratul subendotelial, format din ţesut
conjunctiv care conţine fibre colagene, elastice, fibrolaşti şi mici fascicule de fibre
musculare netede. Între endocard şi miocard se află un strat subendocardic care
conţine vase sanguine şi fibre nervoase şi ramificaţiile ţesutului nodal al inimii.
Miocardul sau muşchiul cardiac formează stratul cel mai gros al peretelui
inimii. La nivelul atriilor, fasciculele de fibre miocardice sunt dispuse circular,
formează un strat mai subţire şi nu se continuă cu musculatura ventriculelor. În
ventricule, fasciculele musculare au o dispoziţie particulară, cu direcţie oblic-
spiralată, formând spre vârf vârtejul inimii (vortex cordis).
Epicardul reprezintă stratul de suprafaţă al inimii şi este format din foiţa
viscerală a pericardului seros.
Scheletul fibros al inimii este format de inelele fibroase de la nivelul
orificiilor atrioventriculare, care separă musculatura atriilor de cea a ventriculelor şi
de inelele fibroase arteriale de la orificiul aortei şi pulmonarei. Pe inelele fibroase se
prind valvulele acestor orificii. La locul unde inelele fibroase atrioventriculare se
întâlnescu cu inelul aortic se află două zone bogate în ţesut fibros, denumite
trigoanele fibroase, drept şi stâng.
Aparatul de conducere al inimii, denumit şi sistem cardio-vector sau ţesut nodal,
asigură automatismul inimii. Ţesutul nodal formează nodulul sinoatrial (Keith-Flack)
situat în peretele atrial drept şi nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara), situat pe

3
planşeul atriului drept. Între cei doi noduli nu există o legătură directă, ci stimulul
produs se transmite mai întâi musculaturii atriale şi apoi ajunge la nodulul
atrioventricular. De la nodulul atrioventricular pleacă fasciculul Hiss care apoi se
împarte în ramura dreaptă şi ramura stângă. Ramura dreaptă părăseşte septul
intraventricular şi intră în trabecula septomarginală, formând cu aceasta reţeaua
Purkinje. Ramura stângă, ceva mai lată, dă o ramură scurtă spre baza muşchiului
papilar şi alta mai lungă, spre cel inferior după care se ramifică formând reţeaua
Purkinje a ventriculului sâng.
Vascularizaţia şi inervaţia inimii. Inima este un organ bogat vascularizat, ea
pompând de-a lungul unei zile 10.000 litri de sânge. Activitatea metabolică crescută a
miocardului necesită un mare aport de sânge prin arterele coronare stângă şi dreaptă.
Artera coronară stângă ia naştere din aortă la nivelul sinusului Valsalva stâng,
după care se bifurcă în ramura interventriculară anterioară şi ramura circumflexă. Artera
coronară stângă vascularizează: atriul stâng, ventriculul stâng (în cea mai mare
parte), o parte din peretele anterior al ventriculului drept şi două treimi anterioare
din septul interventricular.
Artera coronară dreaptă pleacă din sinusul Valsalva drept al aortei şi ajunge
în şanţul coronar prin care trece în şanţul interventricular posterior. În traiectul său
dă mai multe ramuri, cel mai important fiind cel interventricular posterior. Artera
coronară dreaptă vascularizează: atriul drept, ventriculul drept, o parte întinsă din
peretele inferior al ventriculului stâng, treimea inferioară a septului interventricular,
nodulul atrioventricular, partea iniţială a fasciculului Hiss şi în 60% din cazuri, nodul
sinoatrial.
Venele inimii adună sângele din perete prin venele mare şi mică ale cordului,
care se varsă în sinusul coronar. Sinusul coronar se varsă în atriul drept.
Limfaticele se găsesc în toate straturile peretelui inimii. Ele drenează limfa
spre reţeaua subepicardică, care trece de aici în ganglionii mediastinali anteriori.
Inervaţia inimii este realizată pe ramuri simpatice şi parasimpatice ale
plexului cardiac. Fibrele simpatice provin din nervii cardiaci superior, mijlociu şi inferior
care vin din ganglionii simpatici cervicali, iar fibrele parasimpatice din nervul vag. În
plexul cardiac se află şi celule ganglionare, cele mai multe fiind pe peretele posterior al
atriilor şi venind în relaţie cu ţesutul nodal. Plexul cardiac este format dintr-un plec
superficial şi un plex profund. Fibrele simpatice ale plexului inervează miocardul şi
vasele inimii, iar cele parasimpatice inervează nodulii sinoatrial şi atrioventricular.
Funcţional, simpaticul accelerează bătăile inimii şi produce vasoconstricţia
coronarelor.

Pericardul
Pericardul este un sac fibroseros care adăposteşte inima.
Pericardul fibros (tunica fibrosa) formează stratul extern al pericardului care
se fixează cu baza pe centrul tendinos al muşchiului diafragm, iar vârful se continuă
cu ţesutul conjunctiv din adventicea vaselor mari ale inimii.
Pericardul seros (tunica serosa) are o structură asemănătoare cu pleura şi
peritoneul şi este format dintr-o lamă parietală şi o alta viscerală. Foiţa parietală
înveleşte suprafaţa internă a pericardului fibros şi se continuă la baza inimii cu cea
viscerală care formează stratul extern al peretelui cardiac, denumit şi epicard.
La locul de reflectare a foiţei viscerale pe vasele mari se formează două
sinusuri pericardice: transvers şi oblic.

4
 Cavitatea pericardică este spaţiul virtual dintre foiţa parietală şi cea viscerală.
Suprafaţa celor două foiţe este umectată de o lamă fină de lichid pericardic, care
înlesneşte alunecarea în timpul activităţii inimii.

6.2. Vasele sanguine

Vasele sanguine sunt reprezentate de artere (vasele care transportă sîngele de

la inimă spre ţesuturi), de capilare (la nivelul cărora se realizează schimburile dintre
sânge şi ţesuturi) şi de vene (vasele care transportă sîngele de la ţesuturi spre inimă).

6.2.1. Structura microscopică a vaselor sanguine

Întregul sistem cardiovascular are o structură unitară, având peretele format

din trei straturi principale : intimă, medie şi adventice.
Arterele, al căror calibru descreşte de la inimă spre reţeaua capilară, se împart
în : mari, mijlocii şi mici sau arteriole. Capătul terminal al arteriolelor, unde acestea se
capilarizează, se numeşte metarteriolă. Venele al căror calibru creşte de la capilare la
inimă se împart în : ve nule, vene mijlocii şi vene mari.
Intima (tunica intima) — stratul intern al peretelui vascular — este alcătuită
din endoteliu, un strat de celule turtite, de formă rotundă sau poligonală, cu nucleu
oval, orientat, în lungul axului vascular. Sub endoteliu se găsesc un strat conjunctiv
cu fibre colagene, elastice, fibroblaşti şi mici fascicule de fibre musculare orientate
longitudinal. Stratul conjunctiv de sub endoteliu este foarte redus la arterele mici şi
lipseşte la capilare, unde celulele endoteliale sunt aşezate pe o membrană bazală. La
venule el se reduce la un strat foarte fin de ţesut conjunctiv, cu dispoziţie
longitudinală a fibrelor. După acest strat, la arterele mari şi mijlocii, iar la arteriole
sub membrana bazală, între intimă şi medie, se găseşte membrana elastică internă pe
care nu o întîlnim la nivelul venelor. La venele mijlocii şi mici din jumătatea
inferioară a corpului, precum şi la venele membrului superior intima prezintă
valvule venoase.
Intima arterelor şi venelor se continuă cu endocardul inimii.
Media (tunica media) are o structură foarte variată potrivită diverselor tipuri de
vase. Astfel, la arterele mari, denumite şi artere de tip elastic, ea este formată din
lamele concentrice ele fibre elastice. In arterele mijlocii sau de tip muscular, media este
groasă. Tot la acest tip de artere, media este mărginită la exterior de o membrană
elastică externă. La arteriole ea conţine fibre musculare şi puţine fibre colagene şi
elastice. Media venelor este în general mai subţire şi este formată din fibre musculare
şi elastice la venule şi la venele mijlocii, fiind foarte puţin dezvoltată la venele mari.
Tunica medie are cea mai mare dezvoltare la nivelul inimii, unde formează
miocardul.
Adventicea (tunica adventitia) — stratul cel mai extern al peretelui vascular —
este formată din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi fibre elastice. Adventicea este
mai subţire la artere şi foarte groasă la venele mijlocii şi mari. În adventice fibrele
nervoase formează plexuri nervoase vegetative, care asigură inervaţia vasomotorie şi
senzitivă a peretelui vascular, în special al arterelor.
Capilarele sanguine formează reţeaua în care se termină arteriolele şi de la
care pornesc venulele. Ele constituie sediul schimburilor dintre sânge şi ţesuturi şi au

5
o structură diferită. Numărul total al capilarelor din corpul uman este de
aproximativ 5 miliarde, iar lungimea de aproximativ 2 500 km.
Peretele capilar este alcătuit din : endoteliu, membrana bazală şi periteliu.
Endoteliul capilar se continuă cu endoteliul arterelor şi al venelor şi este
format din celule turtite cu nuclei ovalari. Între celulele endoteliale se află substanţa
intercelulară, prevăzută cu pori de mărime variabilă.
Membrana bazală, bogată în mucopolizaharide, este formată
electronomicroscopic din lamina fenestrata, cu pori de diverse mărimi şi dispusă spre
endoteliu, dintr-un strat de substanţă amorfă, mijlociu, şi din lamina densa, cu pori mai
mici, alcătuind stratul extern al membranei bazale.
Periteliul este stratul subţire din jurul peretelui capilar, format din ţesut
conjunctiv cu fibre colagene şi, mai ales, de reticulină, dispuse în substanţa
fundamentală şi cu celule conjunctive ca : fibroblaşti, celule reticulare, macrofage,
celule adipoase şi mastocite. Tot aici se găsesc fibre nervoase foarte subţiri. Printre
celulele din periteliu se menţionează prezenţa celulelor pericapilare (Rouget) sau
pericite, care, prin contracţie, micşorează calibrul acestuia.
Diferite de capilarele de tip comun, descrise mai sus, prezente în majoritatea
ţesuturilor şi organelor, în ficat, ganglionii limfatici şi măduva oaselor, de exemplu,
se găsesc capilarele de tip sinusoid.
Un alt tip îl formează capilarele fenestrate, cum sunt în glandele endocrine,
mucoasa intestinală şi în glomerulul renal.
Anastomozele arteriovenoase sunt legături sau şunturi vasculare - între
arteriole şi venule - cu rol în scurtcircuitarea curentului sanguin. Când sunt închise,
sângele trece din arteriolă în reţeaua capilară, iar când se deschid el ocoleşte această
reţea, fiind derivat direct în venule.

6.2.2. Vasele micii circulaţii

Mica circulaţie sau circulaţia pulmonară deserveşte, funcţional, hematoza sau

schimburile gazoase dintre sânge şi aerul atmosferic. Ea începe în ventriculul drept,
de unde sângele venos este transportat la plămâni prin arterele pulmonare şi este
adus în atriul stâng prin venele pulmonare.
Trunchiul pulmonar (truncus pulmonalis) porneşte din conul arterial al
ventriculului drept şi este prevăzut la origine cu valvulele semilunare. Situat la
început anterior ele aortă, după un traiect ascendent şi la stingă, ajunge sub arcul
aortic, unde se ramifică dicotomic în arterele pulmonare dreaptă şi stângă.
Artera pulmonară dreaptă trece pe sub arcul aortic şi posterior de vena cavă
superioară şi intră în constituţia pediculului pulmonar drept. În plămân dă ramuri
lobare şi segmentare.
Artera pulmonară stingă trece anterior de aorta descendentă toracică,
îndreptându-se spre pediculul pulmonar stâng cu care, prin hil, pătrunde în plămân,
unde se ramifică paralel cu arborele bronşic stâng.
De la bifurcaţia trunchiului pulmonar sau de la originea arterei pulmonare
stângi la arcul aortic se întinde ligamentul arterial, rezultat din obliterarea canalului
arterial (Botal), care, până la naştere, scurtcircuita sângele din pulmonară în aortă.
Vasele pulmonare — două drepte şi două stângi — îşi au originea în reţeaua
capilară a peretelui alveolar. După ce părăsesc hilul, trec în pediculele pulmonare, de

6
unde se îndreaptă spre atriul stâng, în care se deschid, transportând, diferit de alte
vene din organism, sânge oxigenat sau arterial.

6.2.3. Vasele marii circulaţii

Marea circulaţie începe clin ventriculul sting cu artera aortă, prin ramurile
căreia transportă sângele arterial în toate ţesuturile corpului. Din reţeaua capilară,
sângele venos este adus, prin sistemul venelor cave superioară şi inferioară, în atriul
drept.

6.2.3.1. Arterele

Aorta (Aorta)
Aorta este cea mai mare arteră a corpului uman, din care iau naştere toate
arterele circulaţiei mari. Ea îşi are originea în conul arterial al ventriculului stâng,
fiind prevăzută la acest nivel cu cele trei valvule semilunare. Partea dilatată a aortei din
dreptul sinusurilor Valsalva poartă numele de bulb aortic şi la acest nivel iau naştere
primele ei ramuri : arterele coronare stângă şi dreaptă care vascularizează inima.
După traiectul pe care îl urmează, aortei i se disting trei porţiuni : aorta
ascendentă, arcul aortic şi aorta descendentă.
Aorta ascendentă prezintă o porţiune intrapericardică şi alta extrapericardică.
Arcul aortic este cârja pe care o face aorta, încălecând pediculul pulmonar stâng. El
se întinde ele la locul unde continuă aorta ascendentă şi unde dă naştere trunchiului
brahiocefalic şi până în dreptul ligamentului arterial, unde, schimbându-şi direcţia,
devine aortă descendentă.
Aorta descendentă prezintă o porţiune toracică, care ţine până la hiatusul
aortic al muşchiului diafragm, şi alta abdominală, care se întinde până în dreptul
discului intervertebral dintre vertebra a 4-a şi a 5-a lombare. La acest nivel, ea dă
naştere ramurilor sale terminale - arterele iliace comune - şi unei ramuri subţiri care-i
continuă direcţia — artera sacrală medie.
Ramurile arcului aortic. De pe partea convexă a arcului aortic pleacă trei
artere mari, care, de la dreapta la stânga, sunt : trunchiul brahiocefalic, artera
carotidă comună stângă şi artera subclavie stângă. Acestea vascularizează capul,
gâtul şi membrele superioare.
Trunchiul brahiocefalic, prima ramură a arcului aortic, denumit şi artera
anonimă, se bifurcă în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclavie dreaptă.
Artera carotidă comună are traiect ascendent, de o parte şi ele alta a traheii şi
esofagului, unde, împreună cu vena jugulară internă şi nervul vag, formează
mănunchiul vasculonervos al gâtului. În dreptul marginii superioare a cartilajului
tiroid, ea se bifurcă, dând naştere arterelor carotide externă şi internă. La locul de
bifurcaţie a carotidei comune se află sinusul carotidian, o parte dilatată a peretelui
arterial, care constituie o zonă reflexogenă, cu rol în reglarea presiunii sanguine.
Artera carotidă externă se întinde de la marginea superioară a cartilajului
tiroid şi până în dreptul colului condilului mandibulei, unde dă naştere celor două
ramuri terminale. În traiectul său ea străbate trigonul carotidian al gâtului şi loja
glandei parotide, dând naştere ramurilor colaterale — arterele tiroidiană superioară,
linguală, facială, faringiană ascendentă, occipitală şi auriculară posterioară — şi la două
ramuri terminale — arterele temporală superficială şi maxilară.

7
 Artera carotidă internă pleacă din carotida comună, străbate ascendent
regiunea profundă şi superioară a gâtului şi intră în cutia craniană prin canalul
carotidian. Ea vascularizează creierul şi globul ocular. În craniu dă ca ramuri artera
oftalmică, artera cerebrală anterioară, artera cerebrală medie, artera coroidiană şi artera
comunicantă posterioară. Împreună cu ramurile arterei bazilare, artera carotidă internă
şi ramurile ei participă la formarea cercului arterial al creierului sau a poligonului
arterial Willis, de la baza encefalului.
Artera subclavie încalecă domul pleural şi vârful plămânului şi ajunge la baza
gâtului, pe faţa superioară a primei coaste. Trecând pe sub claviculă, ea se continuă
cu artera axilară. În traiectul său dă mai multe ramuri colaterale care vascularizează:
encefalul, regiunea gâtului, umărului şi peretele toracic: artera vertebrală, artera
toracică internă, artera tiroidiană inferioară, artera suprascapulară, artera traversa gâtului,
trunchiul costocervical.
Artera axilară continuă artera subclavie şi se întinde de la claviculă până în
dreptul marginii inferioare a muşchiului pectoralul mare. Ea dă mai multe ramuri
pentru regiunea umărului : artera toracică supremă, artera toracoacromială, artera toracică
laterală, artera subscapulară şi artera circumflexe humerale — anterioară şi posterioară.
Artera brahială se întinde de Ia marginea inferioară a muşchiului pectoralul
mare, până la plica cotului, unde se bifurcă, dând naştere arterei radiale şi arterei
ulnare. Ramurile ei colaterale sunt : artera brahială profundă, artera colaterală ulnară
superioară şi artera colaterală ulnară inferioară.
Artera radială este una din arterele antebraţului care străbate primul spaţiu
interosos şi, prin anastomoza cu o ramură profundă din artera ulnară, formează
arcada sau arcul palmar profund. Ca ramuri colaterale dă : artera recurentă radială,
ramurile carpiene palmar şi dorsal, ramura palmară superficială, care prin anastomoza cu
ramura terminală a arterei ulnare, formează arcul palmar superficial; alte ramuri ale
arterei radiale sunt : artera principală a police-lui, artera radială a indexului etc.
Artera ulnară, cea de-a doua arteră a antebraţului, trece de la nivelul acestuia,
lateral de osul pisiform, prin canalul carpului, ajungând în regiunea hipotenară a
mâinii şi participând la formarea arcadelor arteriale palmare. Ramurile colaterale ale
arterei sunt : artera recurentă ulnară, artera interosoasă comună, cu o ramură anterioară şi
alta posterioară, ramura carpiană, posterioară şi ramura palmară profundă.
Arcada palmară superficială se formează prin anastomoza dintre ramura
terminală a arterei ulnare şi ramura palmară superficială a arterei radiale. Din această
arcadă iau naştere patru artere digitale palmare comune, din care pleacă arterele digitale
palmare proprii.
Arcada palmară profundă ia naştere prin anastomoza dintre ramura terminală
a arterei radiale şi ramura palmară profundă a arterei ulnare. Din ea pleacă arterele
metacarpiene palmare, care se anastomozează cu arterele digitale palmare comune şi cu
ramurile perforante, venite din regiunea dorsală a mâinii.
Ramurile aortei toracice
Aorta toracică este situată în mediastinul posterior, pe flancul stâng al coloanei
vertebrale unde continuă arcul aortic, şi până la hiatusul aortic al diafragmului. In
torace, aceasta dă ramuri parietale şi viscerale.
Ramurile parietale sunt reprezentate de ultimele 10 perechi de artere
intercostale posterioare.
Ramurile viscerale sunt: ramurile bronşice care asigură vascularizaţia nutritivă
a plămânului, ramurile esofagiene, pericardice, mediastinale şi arterele frenice superioare.

8
 Ramurile aortei abdominale
Aorta abdominală dă în abdomen ramuri parietale, viscerale şi terminale.
Ramurile parietale sunt: artera frenică inferioară şi patru perechi de artere lombare.
Din artera frenică inferioară pleacă artera suprarenală superioară.
Ramurile viscerale sunt reprezentate de trunchiul celiac, artera mezenterică
superioară, artera mezenterică inferioară, artera suprarenală medie, artera renală şi artera
testiculară sau ovariană (la femeie).
Trunchiul celiac dă naştere la artera gastrică stângă, artera hepatică comună, şi
artera lienală.
Artera mezenterică superioară dă următoarele ramuri : artera pancreatico-
duodenală inferioară, arterele jejunale şi ileale, artera ileocolică, arterele cecale, apendiculară
şi colică dreaptă. La intrarea în mezenter, dă artera colică medie.
Artera mezenterică inferioară dă naştere la: artera colică stângă, arterele sigmoidiene
în număr de trei şi artera rectală superioară.
Artera suprarenală medie participă la vascularizaţia glandei suprarenale şi ia
naştere din aortă, sub trunchiul celiac.
Artera renală ia naştere din aortă, în dreptul hilului rinichilor, fiind o arteră
scurtă şi de calibru mare, care transportă aproximativ 30% din sângele circulant la
rinichi.
Artera testiculară, la bărbat şi artera ovariană, la femeie, vascularizează glandele
genitale.
Ramurile terminale ale aortei abdominale sunt arterele iliace comune (dreaptă
şi stângă) şi o arteră subţire care-i continuă traiectul descendent - artera sacrală medie.
Artera iliacă comună se bifurcă în artera iliacă internă şi cea externă. Artera iliacă internă
sau hipogastrică vascularizează pereţii pelvisului şi viscerele pelviene.
Ramurile parietale sunt : artera iliolombară, artera sacrală laterală, artera obtura-
toare, artera fesieră superioară şi artera fesieră inferioară.
Ramurile viscerale sunt: artera ombilicală, vezicală inferioară, artera deferenţială,
artera uterină, artera rectală mijlocie şi artera ruşinoasă internă. Artera iliacă externă se
continuă cu artera femurală.
Ramurile ei colaterale sunt : artera circumflexă iliacă profundă şi artera epigastrică
inferioară.
Artera femurală este artera coapsei şi de la originea ei străbate aşa-numitul canal
femural de pe faţa antero-medială a coapsei, ajungând la inelul tendinos al
muşchiului adductorul mare, prin care trece pe faţa posterioară a genunchiului,
devenind artera poplitee.
Ramurile ei colaterale sunt : artera epigastrică superficială, artera circumflexă iliacă
superficială, artera femurală profundă cu artera circumflexe femurale medială şi laterală şi
trei ramuri perforante, arterele musculare şi artera descendentă a genunchiului.
Artera poplitee dă următoarele ramuri : arterele superioare ale genunchiului, laterală
şi medială, artera mijlocie a genunchiului, arterele inferioare ale genunchiului, laterală şi
medială, şi arterele surale pentru muşchii posteriori ai gambei.
Artera tibială anterioară este una dintre ramurile terminale ale arterei poplitee şi
devine artera dorsală a piciorului. Ramurile ei colaterale sunt : arterele recurente tibiale
anterioară şi posterioară, arterele maleolare anterioare, medială şi laterală.
Artera dorsală a piciorului (artera pedioasă) continuă artera tibială anterioară pe
faţa dorsală a piciorului şi dă ca ramuri : arterele tarsale laterală şi medială şi artera

9
arcuată, din care pleacă arterele metatarsiene dorsale cu arterele digitale dorsale şi
ramura plantară profundă.
Artera tibială posterioară — a doua ramură terminală a arterei poplitee, de calibru
mai mare decât cea anterioară — se întinde de la arcul tendinos al muşchiului solear,
până în şanţul retromaleolar medial, unde trece în regiunea plantară a piciorului.
Ramurile colaterale sunt : artera peronieră, ramuri musculare, ramuri maleolare
mediale şi ramuri calcaneene.
Arterele plantare medială şi laterală sunt ramuri terminale ale arterei tibiale
posterioare. Artera plantară laterală dă naştere arcului plantar, din convexitatea căruia
pleacă 4—5 artere metatarsiene plantare, din care pleacă arterele digitale plantare şi
ramuri perforante.

10