CURSUL 4____________________________

APARATUL DIGESTIV

Aparatul digestiv este format din totalitatea organelor care au ca funcţii

principale digestia şi absorbţia alimentelor şi, totodată, eliminarea reziduurilor
alimentare.
Organele care formează aparatul digestiv sunt aranjate sub forma unui tub
continuu, de calibru diferit, de la orificiul bucal la anus, denumit şi tub digestiv. În
nomenclatura internaţională actuală, termenul de tub digestiv a fost înlocuit cu cel de
canal alimentar. Acesta este alcătuit din : cavitatea bucală, faringe, esofag, stomac,
intestinul subţire şi intestinul gros. În cursul diferenţierii şi specializării funcţionale a
tubului digestiv, din epiteliul acestuia se dezvoltă numeroase glande. Dintre acestea
unele rămân în peretele tubului digestiv, iar altele, mai mari şi mai complexe ca
structură, se depărtează de perete, dar îşi păstrează legătura cu acesta prin canale de
excreţie, formând glande anexe ale tubului digestiv (glandele salivare, ficat şi pancreas).

1. Structura peretelui tubului digestiv

Peretele tubului digestiv, adaptat funcţiilor de digestie, absorbţie şi expulzare

a reziduurilor alimentare, prezintă o structură unitară, dar cu unele particularităţi
pentru fiecare segment al său. Este format pe toată întinderea tubului digestiv din
patru straturi: mucoasă, submucoasa, musculară şi adventice sau seroasă.
Tunica mucoasă înveleşte suprafaţa internă a tubului digestiv şi este formată
dintr-un epiteliu pavimentos stratificat la nivelul cavităţii bucale, faringelui şi al
esofagului, adaptat funcţiei la transport. În schimb, de la cardia şi până la canalul
anal, fiind adaptată mai ales pentru funcţiile de secreţie şi absorbţie, ea este formată
dintr-un epiteliu cilindric unistratificat. Anexat mucoasei, de-a lungul tubului digestiv
se află un complex aparat glandular, format din glande uni- sau pluricelulare.
Submucoasa este stratul dintre mucoasă şi musculară, formată din ţesut
conjunctiv lax, în care se află o bogată reţea vasculară şi un plex nervos vegetativ
(Meissner).
Musculara, stratul care asigură dinamica peretelui tubului digestiv, este formată
din ţesut muscular striat, cu contracţii voluntare, la nivelul pereţilor cavităţii bucale,
faringelui şi jumătăţii craniale a esofagului. În restul tubului digestiv este alcătuită
din ţesut muscular neted. Ca organizare, fibrele tunicii musculare sunt dispuse în două
straturi: unul intern, format din fibre circulare, şi altul extern, din fibre longitudinale,
care, la nivelul intestinului gros, se înmănunchează în benzi longitudinale denumite
tenii. La nivelul stomacului se află şi un al treilea strat format din fibre oblice, situate
înăuntrul celor circulare, imediat după submucoasă.
Adventicea, formată din ţesut conjunctiv lax condensat în jurul peretelui,
formează cel de al patrulea strat al faringelui, esofagului şi al părţii inferioare a
rectului. La toate celelalte segmente ale tubului digestiv, stratul exterior este format
de tunica seroasă, cu rol în favorizarea mişcărilor (alunecarea), de absorbţie şi secretor.

2. Cavitatea bucală
(Cavum oris)

1
 Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, care, pe lingă funcţia
de digestie, constituie o cavitate de rezonanţă a aparatului vocal, intervenind în limbajul
articulat al omului şi, de asemenea, are rol în mimică. Cavitatea bucală este împărţită
de arcadele alveolodentare şi gingii în vestibulul bucal şi cavitatea bucală propriu-zisă.
Cavitatea bucală are un perete anterior, doi pereţi laterali, un perete superior şi unul
inferior.
Peretele anterior este format de buza superioară şi buza inferioară, care
delimitează orificiul bucal (rima oris). Lateral, locul unde se întâlnesc cele două buze
poartă numele de comisura buzelor, iar în partea opusă marginii lor libere, buzele se
continuă cu părţile moi ale nasului, obrajilor şi bărbiei. Pe linia mediană a feţei
anterioare a buzei superioare se observă un şanţ vertical denumit philtrum, care se
termină pe marginea liberă cu tuberculul buzei superioare.
În ceea ce priveşte structura, buzele sunt formate de la suprafaţă în
profunzime din piele, care conţine foliculi piloşi, cu diferenţe la cele două sexe. La
nivelul marginii libere a buzelor, tegumentul se continuă cu mucoasa labială. Această
zonă de trecere formează ceea ce se numeşte roşul buzelor, a cărui culoare este dată de
ţesutul muscular, datorită transparenţei epiteliului de la acest nivel. Urmează stratul
muscular, format din muşchiul orbicular al gurii, cu fibre semicirculare în cele două
buze, având un rol constrictor. Mucoasa labială formează stratul cel mai profund al
buzelor. Ea se continuă cu gingia şi prezintă, pe linia mediană, câte o plică sagitală
denumită frâul buzei superioare şi frâul buzei inferioare. Mucoasa este un epiteliu
pavimentos stratificat, puţin keratinizat, şi are anexate glande salivare mici,
denumite glande labiale.
Pereţii laterali ai cavităţii bucale sunt formaţi de cei doi obraji. Din punctul de
vedere al structurii, obrajii sunt formaţi dintr-un strat extern (pielea), un strat
musculat (muşchiul buccinator) şi stratul profund al obrazului (tunica mucoasă).
Glandele acesteia sunt reprezentate de glandele bucale, care continuă pe cele ale buzei
superioare, şi glandele molare. La locul unde mucoasa obrajilor şi cea labială continuă
cu gingia se formează fundurile de sac superior şi inferior ale vestibulului, întretăiate pe
linia mediană de frâul buzelor.
Buzele şi obrajii formează peretele antero-lateral al vestibulul bucal, iar
peretele postero-medial acestuia este format arcadele dentare şi gingie.
Peretele superior al cavităţii bucale este format de palatul dur şi palatul moale sau
vălul palatin. Palatul dur separă cavitatea bucală de cea nazală. Mucoasa palatină este
groasă şi aderă de planul profund osos şi de muşchii vălului palatin.
Vălul palatin este alcătuit dintr-un schelet fibros format de aponevroza vălului
palatin. Pe aponevroză se prind muşchii vălului palatin, care sunt în număr de cinci
perechi: muşchiul levator, muşchiul tensor, muşchiul uvulei, muşchiul palatoglos, muşchiul
palatofaringian
Peretele inferior sau planşeul cavităţii bucale este format din muşchii milohioidieni
de muşchii geniohioidieni, iar inferior, de pântecele anterior al digastricului.
Pe planşeul cavităţii bucale se află limba şi glanda sublinguală. Pe faţa
inferioară a limbii se află frâul limbii, iar de o parte şi de alta a acestuia, carunculele
sublinguale, proeminente, în care se deschid canalele glandelor submandibulare
(Wharton). Lateral de acestea se găsesc ridicăturile mucoasei, date de glandele
sublinguale, denumite plicile sublinguale.

2
 Pereţii cavităţii bucale sunt vascularizaţi de ramuri ale arterele carotide externe.
Buzele primesc sânge prin arterele labiale superioare şi inferioare. Obrajii sunt irigaţi
de artera bucală, ramură din maxilară, şi de artera transversă a feţei, ramură din
artera temporală superficială. Bolta palatină este vascularizată de arterele palatine
mari şi mici care vin din artera palatină descendentă, ramură din artera maxilară.
Inervaţia senzitivă a tegumentului şi a mucoasei este dată de ramuri ale
nervului trigemen, iar inervaţia motorie, de nervul facial. Muşchii vălului palatin
sunt inervaţi de ramurii motorii din trigemen, glosofaringiani şi vag, iar muşchiul
milohioidian, de ramuri motorii din muşchiul mandibular (trigemen).

3. Glandele cavităţii bucale

(Glandulae oris)

Glandele anexate cavităţii bucale sunt de două feluri: glande mici, situate în
grosimea mucoasei bucale şi a limbii, şi glandele mari, situate la distanţă, care îşi varsă
secreţia denumită salivă în cavitatea bucală, prin canale de excreţie.
Glandele mici sunt reprezentate de: glandele labiale din mucoasa buzelor,
glandele bucale şi molare din mucoasa obrajilor, glandele palatine de la nivelul mucoasei
bolţii palatine şi glandele linguale.
Glandele salivare mari sunt în număr de trei: sublinguală, submandibulară şi
parotidă. Glanda sublinguală este aşezată în loja sublinguală şi este formată din mai
multe glande mici, izolate. Glanda submandibulară este situată sub planşeul bucal, în
loja submandibulară. Pe faţa profundă a mandibulei, în dreptul glandei, se află
ganglionii limfatici submandibulari. Glanda parotidă este cea mai mare dintre glandele
salivare şi este aşezată în loja parotidei. Loja parotidei, pe lângă glanda pe care o
conţine, este străbătută în, partea profundă de artera carotidă externă, de vena
retromandibulară, situată lateral de arteră, şi mai la suprafaţă, prin grosimea glandei,
trece nervul facial
Vascularizaţia glandelor salivare este dată de ramuri ale arterei carotide externe.
Inervaţia simpatică este realizată de ramuri ale simpaticului cervical, care
ajung la glande prin plexurile perivasculare. Inervaţia secretorie este asigurată de
parasimpaticul cranian.

4. Dinţii
(Dentes)

Dinţii sunt organe ale aparatului masticator, înfipţi în alveolele de pe osul

maxilar şi mandibulă. Pe lângă funcţia lor principală de tăiere, sfâşiere şi măcinare a
alimentelor în actul de masticaţie, ei au rol şi în fonaţie. O dată cu trecerea coloanei
de aer ce vine dinspre laringe, prin spaţiul strimt dintre cele două arcade dentare, se
formează consoanele dentale.
Toţi dinţii, indiferent de caracterele lor de grup sau individuale, sunt alcătuiţi
din coroană, col sau gât şi rădăcină, al cărei vârf poartă numele de apex.
Coroana dintelui este partea situată în afara gingiei, partea vizibilă a dintelui.
Colul sau gâtul dintelui este segmentul dintre coroană şi rădăcină, care corespunde
gingiei, iar rădăcina este partea înfiptă în alveolă.
Termenii de orientare pentru dinţi diferă de cei folosiţi în restul corpului. Astfel,
dinţii prezintă o faţă masticatorie sau de contact; o faţă mezială, prin care se înţelege faţa

3
medială a incisivilor şi caninilor şi faţă anterioară a premolarilor şi molarilor ; o faţă
distală, opusă celei meziale, respectiv faţa laterală a incisivilor şi caninilor şi faţa
posterioară a premolarilor şi molarilor ; faţa labială, care priveşte spre buze şi obraji ;
faţa linguală, care priveşte spre limbă.
Din punctul de vedere al structurii, pe o secţiune prin dinte, se constată că
acesta este format: dintr-o cavitate centrală sau cavitatea dintelui, care se continuă în
rădăcină cu canalul rădăcinii dintelui; aceasta se termină la nivelul apexului cu un
orificiu; în cavitatea dintelui se află pulpa dintelui, formată din ţesut conjunctiv, o
bogată reţea vasculară, limfatice şi nervi, care pătrund în cavitate prin canalul
rădăcinii dintelui.
În afara cavităţii şi a canalului rădăcinii se află stratul cel mai gros din
structura dintelui, denumit dentină (un tip special de ţesut osos). Substanţa
fundamentală a dentinei este formată din fibre colagene radiare.
Dentina este acoperită la nivelul coroanei de smalţ sau email, iar la nivelul
rădăcinii, de cement. Smalţul conţine peste 95% substanţe anorganice, cu un foarte
mare grad de duritate asemănătoare cuarţului. Smalţul este acoperit de o membrană
subţire şi rezistentă numită cuticula dintelui.
Fixarea dinţilor în alveole. Dinţii sunt fixaţi în alveole printr-o masă de ţesut
conjunctiv bogat în fibre, denumit periodontium. Acesta se continuă cu periostul
peretelui alveolar. Fibrele colagene din periodontium, de regulă cu direcţie oblică,
radiare, intră în cementul rădăcinii şi în ţesutul osos al peretelui alveolei, având rol
de ligament alveolo-dentar. Din cauză că fibrele sunt oblice, şi nu strict orizontale
între rădăcină şi alveolă, acest tip de legătură conferă dintelui un mic grad de
mobilitate elastică în alveolă.
Dentiţia şi caracterele de grup ale dinţilor. Totalitatea dinţilor formează
dentiţia şi în dezvoltarea acesteia la om se succedă două etape : dentiţia de lapte şi
dentiţia permanentă.
Dentiţia permanentă este formată din 32 de dinţi, dispuşi sub forma a două
arcade dentare, pe câte 16 dinţi - una superioară, pe osul maxilar, şi alta inferioară, pe
mandibulă.
Dentiţia omului, ca de altfel şi a celorlalte mamifere, este eterodontă, dinţii
nefiind toţi la fel. Astfel, după rolul lor în masticaţie, formă, structură, aşezare, se
disting următoarele grupe de dinţi: incisivi sau tăietori, canini sau dinţii care sfâşie,
premolari şi molari, care zdrobesc şi macină alimentele.
Incisivii sunt 8 la număr, dintre care 4 superiori şi 4 inferiori, pe fiecare arcadă
existând doi incisivi centrali şi doi laterali. Caninii sunt în total 4 la număr, doi
superiori şi doi inferiori, situaţi lateral de incisivi. Premolarii sunt în număr de 8, câte
4 pe fiecare arcadă, aşezaţi câte doi, lateral şi posterior de canini. Molarii sunt în total
12 la număr, 6 pe fiecare arcadă, aşezaţi câte trei, în partea postero-laterală a
arcadelor. Molarul al treilea, denumit şi măseaua de minte, are formă variată şi apare
mult mai târziu (18—25 de ani).

Dentiţia permanentă apare prin schimbarea dinţilor între 7 şi 13 ani, cu excepţia

celui de al treilea molar, care apare mai târziu. Ordinea apariţiei dinţilor permanenţi
este următoarea : la 7 ani apare primul molar, între 7 şi 8 ani apar incisivii centrali,
între 8—9 ani incisivii laterali, între 10—11 ani primul premolar. între 11 şi 12 ani
caninii şi tot acum apare al doilea premolar, între 12 şi 13 ani apare al doilea molar şi
între 18 şi 25 de ani, al treilea molar (măseaua de minte).

4
 Vascularizaţia şi inervaţia dinţilor. Dinţii sunt vascularizaţi de ramuri ale arterei
maxilare, care este o ramură terminală a carotidei externe. Artera maxilară dă
ramurile alveolare superioare: anterioară şi posterioară pentru dinţii superiori, şi
inferioară pentru dinţii inferiori. Inervaţia dinţilor este dată de nervii maxilar şi
mandibular, ramuri ale nervului trigemen.

5. Limba
(Lingua)

Limba este un organ muscular învelit de mucoasă, care, pe lângă rolul pe care
îl joacă în masticaţie şi deglutiţie, are şi un important rol în vorbire. Ea este aşezată pe
planşeul cavităţii bucale şi este formată dintr-o porţiune orizontală liberă şi foarte
mobilă, denumită corpul limbii, şi alta verticală sau rădăcina limbii. Limba are o faţă
superioară sau dorsum linguae, o faţă inferioară, două margini laterale şi un vârf.
Mucoasa linguală înveleşte limba la suprafaţă şi se continuă cu mucoasele
bucală şi faringiană. Această mucoasă este un epiteliu pavimentos stratificat şi pe faţa
superioară şi margini prezintă ridicături numite papile linguale, care dau un aspect
caracteristic mucoasei. Pe linia mediană prezintă un şanţ median, care ajunge
posterior până la papilele valate, iar posterior de aceste papile se află un şanţ „în V",
cu deschidere anterioară, denumit şanţul terminal, cu o depresiune la vârf denumită
foramen caecum. Şanţul terminal marchează limita dintre corpul şi rădăcina limbii.
Papilele valate sunt 7—12 formaţiuni cilindrice, înconjurate de un şanţ circular,
dispuse în „V”, cu deschiderea anterioară, înaintea şanţului terminal. In pereţii
şanţului circular al fiecărei papile se află muguri gustativi şi glande seroase.
Papilele foliate au forma unor lamele verticale şi se află pe marginile laterale, în
partea lor posterioară. În pereţii şanţurilor care despart lamelele se află muguri
gustativi şi glande seroase.
Papilele fungiforme au capătul ca o măciucă şi sunt dispuse mai ales spre vârful
limbii. Conţin şi ele muguri gustativi, dar mult mai rari.
Papilele filiforme se află în tot restul mucoasei, până la nivelul „V"-lui lingual şi
au rol mecanic. Printre ele, din loc în loc, se află şi papile fungiforme.
Mugurii gustativi sunt receptorii periferici ai analizatorului gustativ al scoarţei
cerebrale.
Mucoasa de pe faţa inferioară formează frâul limbii şi două plici laterale,
denumite plici fimbriate. Ea este netedă, fără papile.
Mucoasa linguală posedă şi glande, dintre care unele pătrund până în
submucoasă şi ţesutul muscular. Ele sunt : glande seroase (Ebner) - cele aflate în jurul
papilelor - şi glande mucoase - cele situate înapoia şanţului terminal, pe margini
(glandele Weber) şi pe faţa inferioară a limbii spre vârf (glandele Nuhn-Blandin).
Mucoasa rădăcinii limbii este ridicată de foliculi limfatici care, în totalitate,
formează amigdala linguală.
Spre epiglotă mucoasa formează trei plici glosoepiglotice care delimitează cele
două fosete glosoepiglotice, denumite şi valecule.

Scheletul fibros şi muşchii limbii

Limba are un schelet fibros pe care se prind muşchii, format din septul limbii şi
aponevroza limbii. Septul limbii se află pe linia mediană şi desparte limba în două
jumătăţi. Aponevroza limbii căptuşeşte mucoasa pe toată faţa ei superioară.

5
 Muşchii limbii se împart în extrinseci şi intrinseci. Muşchii extrinseci vin la limbă
de pe oasele şi organele învecinate, numele lor indicând capetele de origine şi
inserţie. Aceştia sunt următorii: muşchiul genioglos, muşchiul hioglos, muşchiul
condroglos, muşchiul stiloglos, muşchiul palatoglos, muşchiul faringoglos şi muşchiul
amigdaloglos.
Muşchii intrinseci îşi au originea şi inserţia la nivelul limbii şi au fibre
longitudinale, transversale şi verticale. Aceştia sunt: muşchiul longitudinal superior,
muşchiul longitudinal inferior, muşchiul transvers al limbii şi muşchiul vertical al limbii.

Vascularizaţia şi inervaţia limbii

Vascularizaţia limbii este dată de artera linguală, ramură a arterei carotide
externe. Limfaticele se varsă în ganglionii sub-mandibulari.
Inervaţia senzorială sau gustativă este realizată de nervul vag, nervul
glosofaringian şi facial. Sensibilitatea generală (tactilă, termică, dureroasă,
proprioceptivă) este asigurată de nervul lingual, ramură a trigemenului. Inervaţia
motorie este dată de nervul hipoglos.

6. Faringele

Faringele, al doilea segment al aparatului digestiv, este un organ cavitar,

median, situat înaintea coloanei vertebrale cervicale şi posterior de cavităţile nazală,
bucală şi laringe. La nivelul său se încrucişează calea respiratorie cu cea digestivă.
Ca formă, faringele se prezintă turtit în sens anteroposterior, mai larg la
extremitatea sa cranială, denumită fornix, şi mai strâmt în partea caudală, spre esofag.
Faringele are un perete superior (tavanul) care corespunde bazei craniului, un perete
posterior, doi pereţi laterali şi unul anterior incomplet.

Raporturile faringelui
Peretele posterior al faringelui vine în raport cu coloana vertebrală cervicală, de
care este despărţit prin spaţiul retrofaringian, în care se află ţesut conjunctiv lax şi
câţiva ganglioni limfatici.
In părţile laterale se află aşa-numitul spaţiu latero-faringian, care, în regiunea
cervicală, conţine mănunchiul vasculonervos al gâtului, iar în partea superioară sau
cefalică, artera carotidă internă, vena jugulară internă, ultimele patru perechi de
nervi cranieni, glanda parotidă etc.
Anterior, faringele comunică în partea superioară, prin choane, cu cavitatea
nazală, în porţiunea mijlocie, prin istmul bucofaringian, cu cavitatea bucală şi în
partea inferioară cu laringele, prin aditus laryngis. Datorită acestor raporturi,
faringelui i se descriu trei etaje : nazal, bucal şi laringian.

Structura faringelui
Din punct de vedere structural, faringele este alcătuit din patru tunici, care,
din afară înăuntru, sunt: adventicea, tunica musculară, tunica submucoasă şi tunica
mucoasă.
Adventicea faringelui este formată din masa de ţesut conjunctiv lax care
înconjură organul. Tunica musculară este alcătuită din muşchi striaţi, dintre care unii
au fibrele circulare şi se numesc muşchi constrictori ai faringelui, iar alţii au fibre

6
longitudinale şi sunt muşchi ridicători ai faringelui (muşchiul constrictor superior,
muşchiul constrictor mijlociu, muşchiul constrictor inferior, muşchiul stilofaringian).
Tunica submucoasă a faringelui este alcătuită din ţesut fibros care formează
fascia faringobazilară, ce leagă faringele de baza craniului şi pe care Toma Ionescu a
denumit-o aponevroza internă a faringelui.
Tunica mucoasă înveleşte suprafaţa internă a faringelui, a cărui cavitate a fost
denumită şi endofaringe.
În etajul superior al endofaringelui sau nazofaringe (epifaringe) mucoasa se
continuă la nivelul choanelor cu cea nazală şi este formată dintr-un epiteliu cilindric,
ciliat, de tip respirator. Tot în acest etaj, pe pereţii laterali, mărginit de două plici ale
mucoasei, se află orificiul faringian al tubei auditive, prin care mucoasa faringelui se
continuă cu cea a urechii medii. În jurul orificiului tubar se află foliculi limfatici care
formează amigdala tubară a faringelui. Posterior de acest orificiu se află o depresiune
denumită foseta Rosenmüller. Pe bolta sau fornixul faringelui, ţesutul limfoid
formează amigdala faringiană.
Mucoasa bucofaringelui (mezofaringe) se continuă anterior cu mucoasa bucală şi
este formată deci din epiteliu pavimentos stratificat. Laringofaringele (hipofaringele)
are anterior relaţii strânse cu laringele care bombează în faringe. Mucoasa faringiană,
formată din epiteliu pavimentos stratificat, înveleşte lateral şi posterior laringele, iar
la nivelul orificiului superior al acestuia se continuă cu cea laringiană. Inferior, ea se
continuă cu mucoasa esofagiană.
Formaţiunile limfoide din mucoasa faringelui şi submucoasă, reprezentate de
amigdala faringiană şi amigdalele tubare, sunt legate, prin vase limfatice, cu
amigdalele palatine şi amigdala linguală. În totalitatea lor, acestea formează aşa-
numitul inel sau cerc limfatic Waldeyer.

Vascularizaţia şi inervaţia faringelui

Vascularizaţia faringelui este dată de ramuri ale arterei carotide externe, prin
artera faringiană ascendentă, ramuri ale maxilarei şi ale arterei tiroidiene superioare.
Limfaticele merg la ganglionii retrofaringieni şi cervicali profunzi.
Inervaţia provine din plexul faringian, care este format de ramuri provenite
din mai mulţi nervi. Inervaţia senzitivă este realizată în etajul superior de ramuri ale
nervului maxilar (din trigemen), iar în rest, de nervii glosofaringian şi vag. Iner vaţia
motorie este dată de nervul glosofaringian, nervul vag şi nervul accesor.

7. Esofagul
(Oesophagus)

Esofagul este un segment al tubului digestiv lung de 25—30 cm, care se

întinde de la faringe la stomac. Cu stomacul comunică prin orificiul denumit cardia.
În traiectul până la stomac, esofagul străbate trei regiuni: cervicală, toracală şi
abdominală. De aceea, esofagului i se descriu topografic trei porţiuni: cervicală,
toracică şi abdominală.
Esofagul nu are acelaşi calibru pe toată lungimea sa, ci prezintă trei zone mai
strâmte, dintre care una superioară, în dreptul cartilajului cricoid (strâmtoarea
cricoidiană), alta mijlocie, în dreptul arcului aortic şi al bronhiei stingi (strâmtoarea
bronhoaortică) şi ultima la trecerea prin hiatusul esofagian al diafragmului (strâmtoarea
diafragmatică). Lumenul esofagului cervical este turtit în sens anteroposterior, dar în

7
porţiunea toracică el este întredeschis, datorită presiunii negative din torace. Acest,
fapt uşurează trecerea bolului alimentar, deoarece, fiind întredeschis, asupra bolului
acţionează în poziţia verticală şi forţa gravitaţiei.
Structura esofagului. Peretele esofagului este alcătuit şi el din cele patru
straturi sau tunici care caracterizează structura întregului tub digestiv. La exterior se
află adventicea sau învelişul conjunctiv al esofagului; numai esofagul abdominal este
parţial învelit de seroasă. Tunica musculară este formată din fibre circulare spre
interior şi fibre longitudinale la exterior. În partea superioară, ţesutul muscular al
acestora este de tip striat, iar în jumătatea inferioară, de tip neted.
Submucoasa este bogată în ţesut conjunctiv lax, fapt care conferă o mai mare
mobilitate mucoasei. Aceasta mai conţine glande esofagiene, vase şi nervi.
Mucoasa esofagului este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat până la
cardia şi conţine glande mucoase; există de asemenea un strat subţire format de
musculara mucoasei.
Vascularizaţia şi inervaţia esofagului. Esofagul este vascularizat de ramuri
din artera tiroidiană inferioară, de artere esofagiene provenite din aortă, de ramuri
din arterele bronşice, frenice şi din gastrica stingă. Venele din partea inferioară a
esofagului constituie o zonă de anastomoze între sistemul port şi sistemul cav
superior (anastomoze portocave).
Inervaţia este dată de ramuri simpatice şi parasimpatice (nervul vag),
provenite din plexul vegetativ esofagian.

8. Cavitatea abdominală
(Cavum abdominis)

Cavitatea abdominală este spaţiul cuprins între pereţii abdomenului. Ea este

despărţită, superior, de cavitatea toracică prin muşchiul diafragm şi comunică larg în
partea inferioară cu cavitatea pelviană, fapt pentru care se foloseşte şi termenul de
cavitate abdominopelviană.
Cavitatea abdominală este subîmpărţită, la rândul său, în cavitate peritoneală şi
spaţiu extraperitoneal. Spaţiul extraperitoneal este cuprins între pereţii propriu-zişi ai
cavităţii abdominale şi peritoneul parietal şi se împarte topografic în: spaţiul
retroperitoneal, spaţiul subperitoneal sau pelvisubperitoneal şi spaţiul preperitoneal.
Cavitatea peritoneală este spaţiul virtual cuprins între foiţele parietală şi
viscerală ale membranei seroase, purtând denumirea de peritoneu. Aceasta este
subîmpărţită de către mezocolonul transvers în două regiuni: una supramezocolică şi
alta inframezocolică. În regiunea supramezocolică se află ficatul, stomacul şi splina
fiecare situate în câte o lojă viscerală.
Regiunea inframezocolică este subîmpărţită de către mezenter într-un spaţiu
mezentericocolic drept sau firida colică dreaptă şi un spaţiu mezentericocolic stâng sau
firida colică stângă.
Pentru o mai bună înţelegere a proiecţiei organelor pe peretele anterior al
cavităţii abdominale, este necesar să precizăm că prin două linii orizontale, dintre
care una leagă rebordurile costale şi alta crestele iliace, şi două linii verticale care
corespund marginilor laterale ale muşchilor drepţi abdominali, peretele anterior al
abdomenului este subîmpărţit convenţional în nouă regiuni topografice, grupate în
trei etaje. Astfel, în părţile laterale ale etajului superior se află cele două regiuni numite
hipocondrul drept şi hipocondrul stâng, iar între ele, median, regiunea epigastrică.

8
 În etajul mijlociu se află regiunea abdominală laterală stângă sau flancul drept şi
flancul stâng, iar în partea mediană, regiunea ombilicală sau mezogastrică. În etajul
inferior al peretelui abdominal anterior se află, în părţile laterale, regiunea inghinală -
dreaptă şi regiunea inghinală stângă sau fosa iliacă dreaptă şi fosa iliacă stângă şi, median,
regiunea pubică, sau hipogastrică.

9. Stomacul

Stomacul este un organ abdominal, reprezentând o parte mult dilatată a

tubului digestiv, situat în regiunea supramezocolică a cavităţii peritoneale, într-o lojă
numită loja gastrică. Proiectat pe peretele anterior al abdomenului, el corespunde
regiunii hipocondrului stâng şi epigastrice.
Stomacul se continuă cranial cu esofagul abdominal, prin orificiul denumit
cardia, şi prin pilor se continuă cu duodenul, prima parte a intestinului subţire.
Configuraţia exterioară. La cadavru, stomacul are formă de cimpoi, iar
explorat pe viu, radiologic, în poziţie verticală, are în mod obişnuit forma literei „J”
sau „în cârlig de undiţă”. I se descriu o faţă anterioară şi alta posterioară, care se
continuă una cu cealaltă la nivelul marginilor, denumite curbura mică şi curbura
mare a stomacului. Curbura mică priveşte la dreapta şi în sus, spre ficat, şi prezintă o
porţiune verticală ce se întinde de la cardia şi până la incizura angulară, locul unde
mica curbură îşi schimbă direcţia, devenind orizontală şi ascendentă. Marea curbură
pleacă de la cardia şi înconjură mai întâi fundul stomacului, delimitând prin partea ei
ascendentă, împreună cu esofagul, aşa-numita incizură cardiacă. După ce conturează
fundul stomacului, în traiectul spre pilor marea curbură are o porţiune verticală şi
alta orizontală şi ascendentă.
Din cele prezentate mai sus, reiese că întreg stomacul are două porţiuni: una
verticală şi alta orizontală. Porţiunea verticală, denumită şi pars digestoria, prezintă la
rândul său două părţi : una superioară, situată deasupra orizontalei care trece prin
cardia, denumită fundul stomacului (fornix) sau camera cu aer, ce nu se umple cu
alimente, şi alta inferioară, denumită corpul stomacului. Corpul stomacului are ca
limită superioară orizontala ce trece prin cardia şi se întinde inferior până la linia care
prelungeşte verticala micii curburi. De la această limită şi până la pilor se întinde
porţiunea orizontală sau pars egestoria, formată dintr-o parte mai dilatată denumită
antru piloric, şi o ultimă parte denumită canal piloric, care se termină cu orificiul
piloric.
Raporturile stomacului. Faţa anterioară a stomacului vine în raport cu faţa
inferioară a lobului stâng al ficatului, cu peretele anterior al abdomenului, în
regiunea epigastrică şi cu diafragmul, în regiunea corespunzătoare hipocondrului
stâng; prin intermediul diafragmului vine în raport cu sinusul costodiafragmatic
stâng şi coastele, zonă care este sonoră la percuţie (spaţiul Traube). Faţa posterioară
vine în raport, prin intermediul bursei omentale cu: peretele posterior al abdomenului,
splina, glanda suprarenală stângă, rinichiul stâng, mezocolonul transvers şi
pancreasul.
Structura stomacului. Stratul extern al peretelui gastric sau tunica seroasă este
format de peritoneul visceral. Acesta, venind de pe feţele stomacului, formează la
nivelul curburilor formaţiunile peritoneale care leagă stomacul de organele
învecinate, cum sunt : ligamentul gastrohepatic, gastrosplenic, gastrocolic şi gastrofrenic.

9
 Tunica musculară, stratul care asigură motilitatea stomacului, este formată, de
la suprafaţă spre submucoasă, din: fibre longitudinale, care continuă pe cele esofagiene
şi se continuă cu cele ale duodenului; ele nu sunt dispuse strict uniform, ci sunt mai
dense pe mica curbură şi marea curbură; fibrele circulare formează un strat mai gros,
iar la nivelul pilorului dau naştere sfincterului piloric; fibrele oblice constituie cel de-al
treilea strat alcătuit din fibre musculare al stomacului şi se numesc astfel după
direcţia lor faţă de fibrele circulare ; ele sunt specifice stomacului şi încalecă incizura
cardiacă, formând un fel de clapă de închidere a esofagului, după care merg
longitudinal şi paralel cu mica curbură, fără a depăşi corpul stomacului. Stomacul
fiind legat în vecinătatea cardiei de diafragm (ligamentul gastrofrenic), fibrele oblice,
prin contracţia lor tonică, formează şi un sistem muscular de susţinere a stomacului.
Tunica submucoasă conţine ţesut conjunctiv lax, vase, limfatice şi plexul nervos
submucos.
Tunica mucoasă înveleşte suprafaţa internă şi formează cute longitudinale, la
nivelul corpului, şi transversale, la nivelul antrului. Mucoasa este lipsită de cute la
nivelul curburii mici („şoseaua gastrică”).
Privită cu lupa, mucoasa gastrică prezintă, la nivelul cutelor şi al depresiunilor
dintre ele, mici zone, denumite arii gastrice, la suprafaţa cărora se află orificii sau
foveole gastrice, în care se deschid glandele gastrice. Intre foveole se găsesc mici creste
denumite plici viloase.
Aparatul secretor al mucoasei gastrice este format din glandele cardiei, glande
ale corpului şi fundului (glande proprii) şi glande pilorice. Glandele cardiei sunt
situate în vecinătatea cardiei şi chiar în partea abdominală a esofagului, sunt
tubuloase, ramificate şi cu secreţie mucoasă. Glandele corpului şi ale fundului (proprii),
denumite şi glande principale, se varsă câte 3-4 în depresiunile mucoasei (foveole),
având drept caracteristici celulele principale care secretă pepsinogen, celulele marginale
care secretă acidul clorhidric şi celulele accesorii care secretă mucus. Glandele pilorice se
aseamănă cu glandele Brünner din duoden şi nu secretă acid clorhidric (glande
anacide); sunt mai rare, mai scurte şi foarte ramificate; se găsesc în regiunea
antropilorică, mai multe pe mica curbură.
Vascularizaţia şi inervaţia stomacului. Pereţii stomacului primesc sânge prin ra-
muri plecate din două arcade arteriale: o arcadă, situată pe mica curbură, este
formată prin anastomoza dintre artera gastrică stânga, ramură din artera celiacă, şi
artera gastrică dreaptă, ramură din artera hepatică; cea de a doua arcadă se află pe
marea curbură şi este formată prin anastomoza dintre artera gastroepiploică stânga,
ramură din artera splenică, şi artera gastroepiploică dreaptă, ramură din artera
gastroduodenală. Fundul stomacului este irigat de arterele scurte, ramuri ale arterei
splenice. Venele varsă sângele direct sau indirect în vena portă. Limfaticele duc limfa,
prin câteva staţii ganglionare, şi o varsă în ultimă instanţă în cisterna chyli, de unde
trece mai departe în canalul toracic.
Inervaţia stomacului este realizată de ramuri parasimpatice provenite din
nervul vag şi din ramuri simpatice venite de la plexul celiac. În pereţii stomacului
aceste fibre formează două plexuri: unul în sub-mucoasă (Meissner) şi altul în tunica
musculară sau plexul mienteric (Auerbach), situat între stratul de fibre circulare şi
longitudinale.

10
11