“Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creanga
-tema si viziune-

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui
principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-
Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga noastra
literatura”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.
Basmul este o specie a genului epic, in versuri sau in proza, in care elementele realis-
te se impletesc cu cele fabuloase, iar personajele au valori simbolice, reprezentand binele si
raul.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in “Poves-
tea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului. In
toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i
facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa
devenind un moment esential in initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest
punct de vedere, opera devine un bildungsroman.
Opera are o structura secventiala, evenimentele fiind prezentate prin inlantuire. Pers-
pectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient, dar exista si interventii subiective, din dorinta de a recapta atentia cititorului.
Incipitul “Amu cica era odata intr-o tara” are rolul de a introduce pe cititor in lumea
fabuloasa. Relatiile temporale si spatiale nu sunt determinate (“odata intr-o tara”), formula
tipica initiala accentuand incertitudinea (“cica”).
In expozitiune sunt prezentate personajele. Era odata un crai care avea trei feciori, iar
fratele sau, Verde Imparat, avea trei fiice. Craiul primeste o scriosoare de la fratele lui, in care
acesta ii cere sa-i trimita pe unul dintre fiii sai pentru a-i mosteni tronul. Acesta isi supune
feciorii la o proba a curajului pe care doar mezinul o trece.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea a intalnirii in padure cu
omul span, labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste. Lingusitor si umil, spanul
reuseste sa il convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa, desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca
de astfel de oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-
l sa intre in ea. Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea, spanul
silindu-l sa jure pe palos ca ii va arata “ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine
semnificativa deoarece fantana este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-
Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru el greutatile vietii.
O a doua scena semnificativa este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb este supus
mai multor probe la curtea Imparatului Rosu. Acesta se intoarce cu fata Imparatului Rosu, pe
care spanul dorea sa o ia de sotie. Ea dezvaluie adevarata identitate a celor doi, iar spanul,
crezand ca Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de
calul lui, care il ridica la cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata
Imparatului Rosu il readuce la viata pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea
Imparatului Verde pentru a se casatori si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa
deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea
inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru a
deveni imparat.
In concluzie, basmul “Povestea lui Harap-Alb” pastreaza motivele tipice basmului
popular, dar se deosebeste prin umanizarea si localizarea fantasticului, trasatura ce
accentueaza caracterul cult. Cele mai multe personaje sunt umanizate prin comportament si
limbaj, se comporta taraneste si vorbesc moldoveneste. Limbajul imbina registrul popular cu
cel regional, iar stilul este marcat de oralitate si umor, trasatura specifica artei lui Ion Creanga.