Ștefan al III-lea 

(n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel

Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a
fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de
ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari
calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine
peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de
încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul
domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de
stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți
preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de
domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult
dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma
războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară
și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau
susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii –
și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul
Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A
încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli
la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de
fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de
cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea
Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate
moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de
masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele
mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de
la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra
regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare
din Bătălia de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-
Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor
sultanul Mahomed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea
armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni.
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte
bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și
autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare
de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele
Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan
cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia
imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte
copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron.
A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
 Fost-au Ștefan Vodă om nu mare de stat, mânios și de grabu a vărsa sânge nevinovat; de multe ori la
ospețe omora fără județ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneș și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde
nu gândeai, acolo îl aflai.
La lucru de războaie meșter, unde era nevoe însuși se vâra, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze și
pentru aceia rar războiu de nu biruia și unde-l biruia alții, nu pierdea nădejdea, știindu-se căzut jos, se
ridica deasupra biruitorilor.
_______ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei[2]:p. 65

Biografie și familie

Evdochia de Kiev

Maria de Mangop
 Maria Voichița

Mormântul de la Mănăstirea Putna

Conform tradiției, Ștefan cel Mare s-a născut la moșia tatălui său de la Borzești, ca fiu
nelegitim al viitorului domn al Moldovei, Bogdan al II-lea și al Oltei. Bogdan era la rândul său
fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar soția sa, Oltea provenea dintr-o familie de boieri de
lângă Bacău, cei doi cunoscându-se în perioada în care Bogdan s-a aflat în exil la curtea
lui Vlad Dracul. Familia a mai avut încă trei băieți: Ioachim, Ion și Crâstea și două
fete: Maria și Sora.[3][4][5]:p. 35
Data nașterii nu este cunoscută cu certitudine, cele mai plauzibile variante fiind
anii 1438[6] sau 1439.[5]:p. 36 Despre copilăria lui Ștefan cel Mare nu sunt date cunoscute, cel
mai probabil acesta și-a petrecut-o la reședința familiei.
În toamna anului 1449, tatăl său, Bogdan sprijinit cu un corp de oaste trimis de Iancu de
Hunedoara, învinge armata lui Alexandru al II-lea la Tămășeni, lângă apa Moldovei, la 12
octombrie 1449 și se proclamă domn.[7]:p. 46 Alexandru se refugiază în Transilvania, de unde
va încerca să își recapete tronul. La rândul său, Bogdan, după o încercare nereușită de a
căpăta sprijinul și protecția polonezilor, și-a îndreptat eforturile diplomatice către Ungaria.[7]:p.
47

La 11 februarie 1450, Bogdan emite în „târgul de jos” — Roman — un hrisov de

recunoaștere a suzeranității lui Iancu de Hunedoara, căruia îi făgăduiește sprijin și ajutor, în
orice împrejurare, pentru ca în schimb „iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa
și să ne apere de orice dușmani ai noștri”. La sfârșitul actului, unde sunt enumerați martorii
care girau acel document este menționată, imediat după domn credința iubitului meu fiu,
Ștefan Voevod. Actul reprezintă prima atestare documentară a viitorului domn al Moldovei.
[8]:p. 26
 Din menționarea de către tatăl său ca asociat la domnie, rezultă că Ștefan împlinise în
1450 cel puțin unsprezece ani, vârsta minimă impusă de cutumele vremii pentru o astfel de
demnitate.[5]:p. 36
Bogdan avea să fie asasinat, la 15 octombrie 1451, la Reuseni, de către fratele său vitreg
Petru, alt fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun și care va domni ulterior sub numele de Petru
Aron.[9] Cronicarul polonez Jan Długosz relata astfel scena:
„Un oarecare Petru, care pretindea că are drept la domnia Moldovei și se înțelesese
cu Alexandru ca să împărțească toate deopotrivă, alegând prilejul când Bogdan,
poftit la țară, la un unchi de frate al aceluiași Petru, era beat, pe o noapte urâtă,
sosind numai cu o sută de moldoveni, înșelă străjile lui Bogdan și, prinzându-l, îi tăie
capul.”[10]
_____ Jan Długosz, Historiae Polonicae
După omorârea lui Bogdan, familia sa, inclusiv tânărul Ștefan vor pleca
în exil în Transilvania și apoi în Țara Românească, după instalarea ca domn a lui Vlad
Țepeș.[11]:p. 13 Mama sa, Oltea avea să moară la 4 noiembrie 1465.[12]:p. 71
Ștefan cel Mare a fost căsătorit de trei ori. Dacă predecesorii săi încercaseră prin
căsătorii și alianțe matrimoniale să se apropie de suzeranii lor catolici, regii Ungariei și
Poloniei, politica dinastică a lui Ștefan cel Mare privind căsătoriile a fost diferită – după
cum remarca istoricul P. P. Panaitescu – toate trei soțiile lui sunt principese ortodoxe din
țări vecine: Evdochia, fiica lui Simeon Olelkovici de la Kiev, Maria din Paleologii de la
Mangup, în Crimeea, Maria, fiica lui Radu cel Frumos din Țara Românească.[13]:p. 25
Căsătoria cu Evdochia a avut loc la 5 iulie 1463 când, după cum scrie Grigore
Ureche, luatu-s-au doamnă de mare rudă, pre Evdochiia de la Chiev, sora lui Simeon
Împăratul. Iară cronicariul cel leșescu scrie că au fostu Evdochiia fată lui Simeon
Împăratul, iară nu soră.[2]:p. 36 Căsătoria a durat doar patru ani. Din această căsătorie au
rezultat doi băieți și o fată. Băieții, Bogdan-Vlad născut în 1466 și Petru născut în 1467,
au murit amândoi de tineri în anul 1479, la câteva luni distanță, fiind îngropați împreună
în același mormânt. Fata, Elena, avea să se mărite cu fiul țarului Ivan al III-lea al Rusiei.
Evdochia moare și ea în 1467, posibil la nașterea lui Petru, fiind înmormântată
în Biserica Mirăuți din Suceava.[14]:pp. 449-440
La 14 septembrie 1472 Ștefan se căsătorește din nou, cu Maria, din familia domnitoare
din micul regat grecesc pontic Mangop-Theodoro, din Crimeea. Isaac, fratele noii
doamne, poartă titlul de „domn de Theodoro și al întregii Khazarii”, iar Mariei înseși i se
atribuie o multiplă obârșie împărătească.[15]:pp. 585-587 Cuplul nu a avut copii. Căsătoria a
fost una de conveniență și interes politic, care a durat atâta timp cât acest interes a
existat.
„În 1475 însă după luna lui iulie, în care Caffa fiind luată de turci, Mangopul intră
in stăpînirea lor, Ștefan cel Mare ne mai având nici un interes a păstra ca soție
pe moștenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor și
duce la altar pe cealaltă Marie sau Vochița, fata lui Radu Vodă.”[14]:p. 398
_____ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană
Maria va mai trăi puțin după divorț, la 19 decembrie 1477, după cum nota Grigore
Ureche pristăvitu-s-au doamna Maria ce era de la Mangop, fiind înmormântată la
Mănăstirea Putna.[2]:p. 36
În anul 1475, după divorțul de Maria de Mangop, Ștefan s-au încununat cu doamna
Voichița, fata Radului Vodă.[2]:p. 48. Căsătoria avea să dureze până la moartea
domnului, Maria Voichița supraviețuindu-i încă șapte ani. A murit în 1511, fiind
înmormântată la Mănăstirea Putna. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, un băiat,
viitorul domn Bogdan al III-lea și o fată, Maria, decedată în 1518 și înmormântată la
Mănăstirea Putna.[14]:pp. 398-401
 Ștefan a avut și un număr de concubine, cea mai cunoscută fiind Maria
Rareș din Hârlău, mama viitorului domn Petru Rareș.[14]:p. 399 Un alt posibil fiu
nelegitim, a cărui mamă nu este cunoscută, a fost viitorul domn Ștefan Lăcustă.[7]:p.
280

Ștefan cel Mare a murit la 2 iulie 1504 în urma infectării unei răni mai vechi, fiind
înmormântat la Mănăstirea Putna.[16]

Personalitatea

Lui Ștefan cel Mare românul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles în pământul
nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine le-au făcut; el îți va răspunde: Ștefan
cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului
său. Orice bunătate, orice așezământ a căruia rămășițe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire
ominească, orice puneri la cale înțălepte Ștefan vodă le-au urzit, îți va zice el, și iar Ștefan vodă.
În sfârșit, acest domn, pentru moldoveni rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate
isprăvile și instituțiile făcute în cinci veacuri, de atâția stăpânitori.
_______ Mihail Kogălniceanu, Ștefan cel Mare[17]:p. 195

Descrierea, înfățișării, caracterului și trăsăturilor de personalitate ale lui

Ștefan cel Mare este o întreprindere dificilă, având în vedere că nu s-au
păstrat izvoare documentare interne din epocă, iar multe din cele externe
se bazează pe relatări orale, mai mult sau mai puțin credibile, și interpretate
funcție de contextul cultural local și interesele pe care țara respectivă le
avea față de Moldova. Unele dintre scrierile contemporane lui au un vădit
caracter apologetic, fiind pline de cuvinte de laudă și alcătuite, foarte
probabil, din dorința vădită de a-l linguși pe Ștefan, în vederea obținerii unor
foloase. Alte caracterizări, scrisese după moartea lui, au preluat ideile
acestora, într-un mod selectiv, în încercarea de a crea un erou idealizat,
care să servească drept model pentru deșteptarea sau cultivarea unei
conștiințe naționale a românilor. „Sunt, însă, și caracterizări provenind din
spații și epoci diferite care îi atribuie, în chip repetat, aceleași însușiri, ceea
ce înseamnă că ele îi erau cu adevărat proprii”.[18]:p. 449

Portret de la Biserica din Pătrăuți

 Pe baza portretelor din tablourile votive ale bisericilor ctitorite și a celor
câteva izvoare scrise păstrate, se poate spune că Ștefan era un bărbat de
înălțime medie spre mică (probabil sub 160 cm, după standardele vremii).
„«Om nu mare de statu» dar probabil cu un trup foarte vânjos, cu
fața rotundă și plină, cu o frunte largă, cu ochi albaștri, cu părul lung
și blond lăsat în plete pe spate, cu mustață de asemenea blondă și,
în unele etape ale vieții, cu o umbră de barbă. Rana de la glezna
stângă trebuie să-l fi făcut, cel puțin în ultimii ani, să
șchiopăteze.”[18]:p. 519
_____ Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior. O istorie a
lui Ștefan cel Mare
Din relatările păstrate, se poate deduce că Ștefan cel Mare a avut
multe trăsături specifice unui temperament coleric, dar pe măsură ce a
înaintat în vârstă a reușit să își controleze o serie de manifestări
negative tipice acestui caracter, cum ar fi instabilitatea emoțională,
accesele de furie sau mânie, imprudența, etc.
„Dacă cercetam caracterul lui Ștefan, îl videm de la început
cuprins de un mare neastâmpăr. Nu putea sta un moment fără
a nu face ceva. Și fiind-că lucrarea acelui timp se mișca mai
ales în câmpul răsboiului, apoi îl videm pe dânsul apucându-se
de răsboaie mai mult îndrăznețe decât cugetate.” [14]:p. 408
_____ A.D. Xenopol, Caracterul lui Ștefan cel Mare
Referindu-se la caracterul lui Ștefan, cronicarul maghiar Nicolaus
Isthuanffius (Miklós Istvánffy) îl portretiza ca fiind „șovăitor în
credință și nestatornic”, unde remarca privind lipsa de credință se
referea la presupusa încălcare de către Ștefan a jurământului de
suzeranitate față de regele Ungariei.[18]:p. 457 La rândul său,
regele Sigismund I al Poloniei, îl caracteriza astfel: „Ștefan era din
fire abil, viclean, nestatornic, viteaz și cu suflet mare, pentru care a
fost numit, de către cei tineri, vulpe șireată”.[19] Iar un document din
arhivele statului venețian concluziona că „a fost în moarte ca și în
viață, teribil și prudent”.[14]:p. 417
Istoricul A.D. Xenopol sintetiza personalitatea domnului, subliniind
că Ștefan cel Mare răsfrânge în el caracterul obștesc al timpului
său. El era religios și crud in același timp, două însușiri, ce nu s-au
exclus niciodată una pe alta, deși religia creștină recomandă
blândețea ca virtutea ei supremă. Despre modul în care s-au
manifestat ambele aceste însușiri s-au păstrat multe mărturii.
Pentru caracterul evlavios și pios stau mărturie atât numărul mare
de lăcașuri de cult construite cât și pictura bisericească și cărțile de
cult cu care acestea au fost înzestrate. La rândul lor, episoadele de
cruzime, uneori extremă, apar și ele pe timpul îndelungatei sale
domnii: arderea orașului Brăila, omorârea solilor tătari, omorârea
fără judecată a unor boieri, inclusiv a doi dintre cumnații săi etc.
Deși acest tip de fapte reprezentau de multe ori „normalitatea” prin
care suveranii creștini sau musulmani din epocă își exercitau
dreptul de viață și de moarte asupra supușilor, ignorarea de către
aceștia a unor cutume privind protecția populației necombatante,
protecția solilor sau dreptul la judecată, era condamnată de către
societate, chiar dacă era justificată de suverani prin necesități
dinastice, politice sau militare.[8]:p. passim[14]:passim[18]:passim Cronicarul
maghiar Nicolaus Isthuanffius, referindu-se la Ștefan spunea că era
mândru și cruzimea neobișnuit a firii i-au șters puțin din faima și
gloria faptelor sale.[18]:p. 457
Majoritatea acestor excese sunt consemnate în prima parte a
domniei, atunci când tot nechibzuita tinereță îl împinsese a jertfi
prețioasa prietenie a lui Vlad Țepeș, a provoca pe regele Matei
Corvin, a întreprinde atacul Munteniei celei căzute în stăpânirea
turcilor.[14]:p. 415

Accederea la tron

Localizari posibile ale luptei din 1457

Coroana lui Ștefan cel Mare (reconstituire)

La începutul lunii aprilie 1457, Ștefan a intrat în Moldova, înaintând

spre Suceava, de-a lungul văii Siretului. Era însoțit de o armată de
circa șase mii de oameni, din care un corp de o mie
de munteni oferit de Vlad Țepeș, iar restul moldoveni din Țara de
Jos.[11]:p. 13[20]:p. 59
Petru Aron a fost surprins de această acțiune, reușind să strângă în
grabă o armată cu care l-a atacat pe Ștefan la Doljești, pe Siret,
la 12 aprilie. Petru Aron a fost învins și a părăsit câmpul de luptă. A
încercat o nouă rezistență la Orbic, la 14 aprilie, în Joia Mare a
anului 1457, dar a fost din nou înfânt și silit să ia calea exilului, în
Polonia.[8]:p. 54
 „În anul cum se socotește de la nașterea lui Christos 1457,
în luna lui aprilie, în săptămâna mare dinaintea Paștilor,
veni Stefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste. Și
veniră asupra lor Aron Vodă la un părău sau apă cu numele
Hreasca, la Doljești. Așa, goni Ștefan Vodă pe Aron Vodă
din țară și rămase însuși domn prin silnicie.”[20]:p. 59
_____ Cronica lui Ștefan cel Mare
Despre locul exact al luptei au existat mai multe variante
vehiculate de-a lungul vremii. Majoritatea istoricilor (Nicolae
Iorga, Constantin C. Giurescu, Ilie Minea Minea ș.a.) au propus
ca loc al bătăliei localitatea Doljești, de lângă Roman, pornind
de la relatările cronicilor moldovenești. A. D. Xenopol, pornind
de la o versiune a letopisețului lui Grigore Ureche, a presupus
că lupta a avut loc la Joldești, în ținutul Botoșani.[11]:p. 13 Cea mai
plauzibilă pare a fi cea a lui Alexandru I. Gonța, care identifică
drept loc al bătăliei localitatea Dolhești, de pe valea
râului Șomuzul Mare, pornind de la toponimul menționat în
cronica germană – Dolschecht, dar luând în considerare că
acest sat aparținea surorii sale, căsătorită cu Șendrea,
viitorul portar al Sucevei.[21]
După câștigarea bătăliilor și alungarea lui Petru Aron, Ștefan
va organiza o mare ceremonie publică de încoronare, într-un
loc numit Direptate, pe valea Siretului.
„Deciia Ștefan vodă strâns-au boierii țării și mari și mici
și altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul
Theoctistu și cu mulți călugări, la locul ce să chiamă
Direptatea și i-au intrebatu pre toți: este-le cu voie
tuturor să le fie domnu ? Ei cu toții au strigat într-un
glas: “În mulți ani de la Dumnezeu sa domnești”. Și
decii cu toții l-au rădicatu domnu și l-au pomăzuitu spre
domnie mitropolitul Theoctistu. Și de acolea luo Ștefan
vodă steagul țărâi Moldovei și să duse la scaunul
Sucevii.”[2]:p. 35
_____ Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei

Politica internă
Consolidarea bazei politico-sociale
Pecetea lui Ștefan cel Mare

Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare (1483)

Sigiliul Moldovei

Stema lui Ștefan cel Mare (1502)

Politica dusă de Ștefan cel Mare pe plan intern de-a lungul

domniei avea ca scop principal consolidarea puterii
centrale a domnului și asigurarea liniștii sociale. În acest
sens, principalele direcții de acțiune au fost reprezentate
de: repopularea țării prin împroprietărirea cu pământ și
acordarea de privilegii răzeșimii, crearea unei noi clase
aristocratice (mica boierime) pe baza meritocrației militare,
întărirea puterii militare și a capacității de apărare a țării,
reconcilierea cu vechile familii boierești și rechemarea
celor plecați în exil, asigurarea loialității Sfatului Domnesc -
prin creșterea ponderii dregătorilor militari (pârcălabii) și
introducerea unui număr însemnat de membri ai familiei
sale.[11]:pp. 16-17
În încercarea de a găsi o contrapondere politică la clasa
marilor boieri, Ștefan a manifestat o preocupare constantă
pentru dezvoltarea micii boierimi (curtenii și slujitorii) și a
țărănimii libere. Marea proprietate, acordată bo