Cap.

III – Principii care stau la baza confecționării protezelor dentare fixe

și protezelor dentare mobile

3.1. Principiul biomecanic:

Retenţia şi stabilitatea reprezintă două condiţii pe care trebuie să le

îndeplinească orice restaurare protetică şi determină decisiv longevitatea
acesteia şi exercitarea în bune condiţii a funcţiilor sale.
3.1.1. INSERȚIA
Între inserţie şi retenţie există o interdependenţă strânsă, în sensul că
pregătirea câmpului protetic trebuie să satisfacă deopotrivă cele două cerinţe, la
care se adaugă cea de-a III-a, stabilitatea.
Medicul stomatolog trebuie să stabilească cel mai eficient compromis în
echilibrarea corectă a acestor deziderate. Relaţia de interferenţă dintre inserţie şi
retenţie presupune realizarea de preparaţii cu retenţie crescută prin fricţiune (pe
stâlpii naturali), cu axe paralele şi eliminarea oricăror obstacole care împiedică
inserția corectă. Paralelizarea preparaţiilor dentare va fi cu atât mai delicată, cu
cât acestea sunt mai numeroase şi mai ales în condiţiile când axele dinţilor stâlpi
au înclinaţii mult diferite.
Uneori inserţia corectă a unei proteze fixe nu este îngreunată numai de
caracteristicile dinţilor stâlpi, ci de vecinii acestora. O astfel de situaţie poate fi
reprezentată de deplasarea prin basculare a molarului secund în cazul pierderii
contactului interdentar cu molarul prim. [50]

Fig. 3.1 Migrarea molarului II în spațiul produs de carie [51]

(511b)

41
 Atunci când bascularea este mai importantă, este necesar un tratament
ortodontic pentru corectarea poziţiei molarului secund. Pe lângă corectarea
poziţiei, terapia ortodontică oferă şi posibilitatea transmiterii forţelor ocluzale
într-un mod mai apropiat de fiziologic. Cea mai eficientă modalitate de corectare
a poziţiei molarului secund se obţine printr-un tratament ortodontic fix. Dacă
însă corectarea ortodontică nu este posibilă, sau nu are decât un efect parţial, se
va realiza totuşi o restaurare fixă, întrucât cercetări de fotoelasticitate , respectiv
prin metoda elementelor finite au arătat că solicitările ocluzale recepţionate de
un asemenea molar înclinat vor fi mai reduse în condiţiile protezării decât în
absenţa ei; cu alte cuvinte, protezarea intervine benefic prin dispersarea forţelor
la nivelul mai multor dinţi stâlpi. [52]

Fig. 3.2 Edentația molarului I inferior cu migrarea prin basculare a

molarului II și a celui de minte. [52]

Inserția protezelor parțiale acrilice pe câmpul protetic, reprezintă o

operațiune care poate prezența aspecte variate, în funcție de forma de edentație
și de modul cum a fost pregătit modelul înainte de modelarea machetei
definitive. Inserția, de regulă, se desfășoară fără dificultate dacă dinții restanți,
de pe modelul de lucru au fost deretentivizați. În edentațiile de clasa I și II
Kennedy, introducerea protezei pe câmp se execută prin tatonări, însoțite de
mici retușuri în dreptul unui dinte restant și de evidențierea axului de inserție.
Inserția protezei este urmată de etapa de acomodare, care se va produce la
nivelul câmpului protetic.
Acomodarea se obține prin adaptarea mecanică și prin adaptarea
biologică. Astfel spus, adaptarea mecanică este reprezentată de intervențiile de
ajustare ale stomatologului, în scopul armonizării configurației protezei la
morfo-fiziologia structurilor câmpului. Este efectuată în intenția de a rezolva
eventualele deficite pe care, în general o proteză le poate prezenta, precum:

42
  Înlăturarea microzonelor din proteza care pot produce leziuni, respective
dureri, ce determină imposibilitatea menținerii pe câmp. Sunt căutate în
special plusurile, marginile ascuțite și muchiile rămase după prelucrare.

 Echilibrarea ocluzală, care urmărește: o intercuspidare maximă între cele

două arcade dentare, contacte dento-dentare, contacte multiple, stabile și
simultane contacte multiple cu dinții antagonișiti.
Adaptarea biologică este obținută prin restaurarea funcțională și prin
integrarea psiho-somatică, fiind dependentă de calitatea tratamentului protetic,
de reactivitatea psiho-somatică și de capacitatea specialistului de a conduce
tratamentul.
Contactele dento-dentare multiple, în poziție statică și respectiv dinamică a
mandibulei, au efecte favorabile asupra eficienței masticatorii și troficității
țesuturilor câmpului protetic. [53]

3.1.2. RETENȚIA
Retenția reprezintă capacitatea protezei de a se opune desprinderii de pe
câmpul protetic. Datorită variabilității termenului, se va distinge urmatoarea
clasificare:
 Retenţie mecanică:
a. macromecanică - geometrică;
b. macro-micromecanică - prin fricţiune;
c. micromecanică.
 Retenţie fizico-chimică:
a. forţe tip Van der Waals;
b. legături de hidrogen;
c. forţe de atracţie electrostatică;
d. legături chimice.

43
a. Retenția macromecanică obținută geometric, prin design:
Se realizează, de exemplu în cazul unei cavităţi preparate pentru o
obturaţie de amalgam. În acest caz, pereţii cavităţii sunt preparaţi divergent spre
baza cavităţii . O astfel de cavitate, este denumită în mod curent retentivă şi este
improprie pentru inserţia şi fixarea unei restaurări protetice realizate în afara
cavităţii bucale. Bonturile preparate cu cel puţin două feţe axiale uşor divergente
spre ocluzal sunt denumite de asemenea retentive şi nu permit inserţia şi
adaptarea corectă a unui RPF unidentare de acoperire. Mai multe preparaţii
dentare, destinate realizării unei RPF şi executate în axe diferite, determină de
asemenea o structură retentivă, la nivelul căreia piesa protetică nu va putea fi
inserată şi adaptată corect.
b. Retenția macro-micromecanică, prin fricțiune:
Se realizează graţie forţelor de frecare care apar la nivelul a cel puţin două
suprafeţe dentare, în mod ideal paralele, şi contribuie major la menţinerea
restaurării în poziţie corectă câmpul protetic. În practică, nu se pot obţine
suprafeţe perfect paralele, şi de multe ori tendinţa de a realiza un paralelism
eşuează în obţinerea de suprafeţe retentive, astfel că sunt considerate rezonabile
convergenţe de 6-10° pentru bonturi destinate coroanelor de acoperire, respectiv
divergenţe de valori similare pentru incrustaţii intratisulare. Pe de altă parte,
acest unghi de convergenţă oferă un compromis rezonabil între asigurarea
fricţiunii şi capacitatea de evacuare a surplusului de material de fixare de la
nivelul intradosului elementelor de agregare.

a.Cavitate preparată pentru obturații din materiale plastice- retenție macrometrică geometrică
b.Cavitate preparată pentru incrustații intratisulare- rentenție prin fricțiune [54]

44
 Restaurările protetice fixe trebuie să se adapteze intim pe bont pentru a
satisface criteriile funcţionale, biologice şi estetice. Retenţia şi stabilitatea
asigurate de bont trebuie să fie suficient de mari pentru a se opune forţelor care
tind să desprindă sau să disloce restaurarea. Retenţia şi stabilitatea depind la
rândul lor, în mod decisiv, de forma geometrică a bontului, aceasta fiind
controlată de medic în timpul preparării dintelui. Forma de retenţie se opune
îndepărtării restaurării de-a lungul axei de inserţie sau axei lungi a preparării
dentare. [55]

Retenţia unei proteze fixe este condiţionată de următorii factori :

• Intensitatea forţelor care tind să desprindă restaurarea.
• Geometria bontului:
- paralelismul sau gradul de convergenţă ocluzală ai pereţilor axiali
opozanţi;
- mărimea suprafeţei bontului;
- numărul posibilelor axe de inserţie;
- zonele de ciment aflate sub influenţa forţelor de forfecare;
- concentrarea de stres la interfaţa bont-ciment-restaurare.
• Rugozitatea suprafeţei bontului.
• Rugozitatea suprafeţei interne a restaurării.
• Materialul din care este confecţionată restaurarea.
• Tipul fixării.
• Grosimea stratului de ciment.
Retenţia unei proteze parţiale fixe se bazează mai mult pe geometria
bontului decât pe adeziune. [56]
Retenţia creşte prin reducerea geometrică a posibilelor axe de inserţie. O axă
de inserţie unică va asigura o retenţie maximă. Ea se obține prin prepararea unor
pereti axiali lungi, aproare paraleli, şi prin conformarea unor şanţuri şi casete
adiţionale. Un bont mai scurt, cu preţi axiali prea convergenţi nu va asigura
retenţie, restaurarea fiind îndepărtată uşor de pe bont de-a lungul a nenumărate
axe. [57]

45
 3.1.3. STABILITATEA
Pentru protezele fixe, forma de stabilitate previne dislocarea restaurării de-a
lungul unui ax diferit de axa de inserţie, de către forţe ce acţionează în sens
apical sau in direcţie oblică. Se previne astfel mobilizarea protezei fixe sub
acţiunea forţelor ocluzale. Elementele de agregare ale unei RPF necesită o
retenţie şi o stabilitate mai mare decât restaurările unidentare. Retenţia şi
stabilitatea se condiţionează adeseori reciproc. [58]
Forma e stabilitate se obţine prin conformarea pereţilor bontului astfel încât
să se opună dislocării restaurărilor. În condiţii normale cele mai puternice forţe
se exercită în sens apicalşi dau naştere unei forţe de compresiune în stratul de
ciment. Dislocarea unei restaurări cimentate se realizează prin efectul de
pârghie, care generează tensiune şi forfecare în pelicula de ciment. Efectul de
pârghie este unul din cele mai frecvente cauze ale descimentării restauraţiilor. El
apare atunci când direcţia forţelor trece în afara structurilor de sprijiin ale
dintelui. [59]
Stabilitatea depinde de urmatorii factori:
- lungimea bontului;
- diametrul bontului;
- convergenţa ocluzală a suprafeţelor axiale. La acestea se adaugă şi proprietăţile
fizice ale cimentului de fixare.
În cadrul punților dentare, stabilitatea este asigurată de gradul de fricțiune ce
se produce între elementele de agregare și dinții stâlpi. Valoarea fricțiunii
depinde de exactitatea microprotezei, de agregare și de întinderea suprafeței de
contact. Astfel, microprotezele din aliaje nobile fiind mult mai precise decât cele
din alte aliaje, punțile din aliaje nobile având o stabilitate mai îndelungată. În
raport cu întinderea suprafeței de fricțiune, coroanele cu grosime totală au
stabilitate mai mare, comparativ cu coroanele cu grosime dirijată sau ștanțate.
[60]
Protezele parțiale mobilizabile se remarcă în cadrul acestui principiu, datorită
prezenței și necesității unor elemente de menținere și stabilizare, respectiv
croșetele dentare, la care se adaugă și forțele rezultate din adeziuni, retentivități
anatomice și respectiv tonicitatea musculară.

46
 Protezele parțiale acrilice au tendința să se mobilizeze de pe câmpul protetic
datorită: mobilității părților moi de la marginea câmpului protetic, alimentelor
(care în amestec cu saliva formează paste cu grad mare de adezivitate), forței
gravitației (acționată la maxilar). Deplasarea acestora se produce în urmatoarele
sensuri: în sens vertical se înfundă pe câmpul protetic la contactul ocluzal cu
dinții arcadei antagoniste sau se desprinde în sens orizontal, se mezializează,
distalizează sau vestibularizează. Protezele cu șei terminale au tendința de
basculare. Indiferent de direcția de deplasare, dacă nu există stabilitate, proteza
nu poate fi menținută pentru a fi purtată și utilizată. [61]

3.1.4. REZISTENȚA FIZICĂ

În cazul punților dentare, atât elementele de agregare cât și corpul de punte
trebuie să respecte niște indici și caracteristici bazale, precum să nu se
fractureze, să nu se deformeze elastic sau plastic sau să se abrazeze în contact
cu antagoniștii.
Rezistența fizică specifică corpului de punte poate fi asigurată prin:
-alegerea unui anumit aliaj cu caracteristici fizice corespunzatoare, fiind
cunoscut că aliajele au rezistență fizică diferită în funcție de structura fizico-
chimică.
-mărirea dimensiunii barei în secțiune transversală.
-alegerea unei forme în secțiune transversală care asigură cea mai mare
rezistență. Forma literei ”T” sau unghiul drept sunt mai rezistente decât formele
rotunde sau pătrate.
-orientarea formei barei astfel ca diametrul mare în secțiune transversală să fie
îndreptat pe direcția de acțiune a forțelor. Bara dreptunghiulară este orientată pe
direcția presiunilor ocluzale.
-fața ocluzală a corpului de punte și a elementelor de agregare să fie reprezentată
de un aliaj metalic cu un coeficient de rezistență la abraziune asemanator celui al
țesutului dentar, pentru a nu se produce disfuncții ocluzale.
Tipuri de materiale folosite în confecționarea punților dentare:
 Acrilatul
 Ceramica
 Aliaj crom-cobalt

47
  Aliaje seminobile
 Aliaje de aur: aliaj 916%o (22k)/ aliaj 833%o (20k)/ aliaj 833%o cu 12%o/
aliaj 750%o cu 12%o
În prezent se folosesc aliaje cu titlu mic de aur, dar la care protecția chimică
este asigurată de platină, paladiu și alte elemente. Aceste aliaje ajung la
performanțe de rezistență deosebită, fiind și mai ieftine.
Materialele utilizate la confecționarea punților sunt alese în vederea
satisfacerii necesităților mecanice, după următoarele criterii:
-întinderea edentației
-starea dinților antagoniști
-construcția pacientului [62]

3.2. Principiul biofuncțional:

Restaurearea integrității arcadei dentare cu ajutorul punților dentare, se

efectuează în scopul restabilirii funcților majore ale aparatului dento-maxilar,
respective: masticație, fonație și fizionomie.
3.2.1. FUNCȚIA MASTICATORIE:
Arcadele dentare restaurate trebuie să asigure urmatoarele condiții:
 Fețele ocluzale ale pieselor protetice să prezinte dimensiuni identice sau
asemănătoare cu fețele ocluzale ale dinților naturali înlocuiți.
 Relieful fețelor ocluzale, cuspidate, cu toate elementele bine definite în
concordanță cu individualizarea stereotipului muscular.
 Raportul de contact ocluzal cu dinții antagoniști să se obțină funcțional,
cu multiple contacte, stabile și simultane pentru a favoriza transmiterea
presiunilor în axul dinților stâlpi. [63]

3.2.2. FUNCȚIA FONETICĂ:

Redarea fonației, pentru zona frontală, direct implicată în această funcție, este
redată datorită urmatoarelor:
 Poziția corpului de punte, în sens vestiblo-oral să fie așezată pe aceași
linie curbă, pe care au fost implantați dinții naturali.

48
  Morfologia fețelor ocluzale să fie aceeași cu a dinților naturali pierduți.
 Dimensiunea cervico-incizală a corpului de punte este egală cu a dinților
naturali.
 Dimensiunea vestibulo-orală a corpului de punte și a elementelor de
agregare, să nu producă modificări în plus sau în minus ale spațiului
fonetic pentru limbă și buze. [64]

3.2.3. FUNCȚIA FIZIONOMICĂ:

Restaurarea protetică provizorie trebuie sa fie estetică, mai ales în zona

frontală şi premolară. Este chiar indicat ca pacientul „să se studieze" până la
şedinţa următoare, când va relata medicului observaţiile sale. Menţinerea sau
ameliorarea aspectului fizionomic reprezintă poate elementul cel mai
spectaculos al RPP. În primul rând, rezolvarea unei situaţii traumatizante pentru
pacient creează un climat de confidenţialitate între pacient şi medic. [65]
Pentru zona frontală și fronto-laterală, corpul de punte și elementele de agregare
restaurează acestă funcție prin urmatoarele elemente de morfologie coronară:

 Forma fețelor vestibulare a dinților artificiali identică cu a dinților restanți

de pe aceeași arcadă și în corelație cu a dinților arcadei antagonsite.
 Dimensiunile fețelor vestibulare egale cu ale dinților naturali absenți și în
armonie cu a dinților restanți.
 Poziția fiecărui dinte, atât unul față de celălalt, cât și poziția pe o anumită
curbură.
 Culoarea reprezintă elementul principal pentru restaurarea aspectului
estetic. Culoarea fețelor vestibulare, alături de formă și dimensiune,
reprezintă caracteristicile bazale în restaurarea armonioasă a aparatului
dento-maxilar.
Datorită variantelor și criterilor benefice individuale, se v-a trasa o clasificare
din punct de vedere fizionomic:
-piese protetice fizionomice: care reproduc pe toate fețele, culoarea naturală a
dinților.
-piese protetice parțial-fizionomice: sunt acele lucrări care oferă fizionomia
naturală numai pe fețele vizibile, având în alcăturire pentru contactele dento-
dentare, structură metalică ce oferă rezistență crescută.

49
-piese protetice nefizionomice: sunt în totalitate realizate din aliajele metalelor,
culoarea fiind specifică pentru fiecare aliaj. [66]

3.3. Principiul bioprofilactic:

Acest principiu are la bază conceptul de realizare care împiedică

producerea modificărilor patologice în tonicitatea formațiunilor anatomice cu
care au relații de contact, precum dinții stâlpi, dinții antagoniști, parodonțiu,
creastîă alveolară, mucoasă, fundurile de sac, torusurile, tuberozitățile și
frenurile. Acest principiu trebuie respectat cu strictețe datorită:

 direcției corpului de punte, a piesei unidentare respectic a raportului

protezei față de antagonist și dinții restanți.
 reliefului ocluzal/ incisal și la înaltimea în sens vestibulo-oral a piesei
protetice.
 raportul corpului de punte cu creasta edentată.
 intimitatea protezei față de câmpul protetic: eliberarea bridelor, adaptarea
în zona fundurilor de sac, folierea torusului palatin, adaptarea în zonele
tuberozităților, adaptarea pe creasta alveolară.
 modelarea corespunzatoare a coletului dentar.
 protecția papilei interdentare.
 calitățile fizico-chimice ale materialelor ce intră în alcătuirea lucrării
protetice. [67]
Potrivit acestui principiu, orice lucrare protetică trebuie realizată în
conformitate cu anumite criterii care îmbină simetric comfortul cu esteticul.
Astfel, vor fi urmărite cu atenție încadrarea piesei protetice în configurația
generală a arcadei dentare, obținerea unor contacte dento-dentare funcționale cu
dinții antagoniști, respectiv obținerea celor mai favorabile condiții biomecanice,
pentru repartizarea judicioasă a presiunilor în axul lung al dintelui stâlp sau a
presiunilor exercitate de placa protetică pe creasta alveolară.
Relieful ocluzal susține funcția masticatorie, relația ocluzală cu dinții
antagoniști și libertatea mișcărilor reflexe ale mandibulei. Confecționarea
corectă, adaptarea otpimă și prelucrarea posibilităților fidele sunt obligatorii
pentru o bună funcționalitate și pentru un confort de lungă durată. Dimensiunea
dinților artificiali în sens vestibulo-oral, nu trebuie să înalțe planul de ocluzie și
doar în cazul punților dentare se indică realizarea acestei înălțimi mai redusă,

50
datorită forțelor masticatorii ce sunt preluate de corpul de punte și transmise
dinților stâlpi.
Totodată realizarea contactelor dento-dentare ideale, fac referire la
contactele tripodice. Acestea sunt considerate cele mai optime datorită:
-stabilității in poziția de intercuspidare maximă.
-alunecarea liberă a mișcărilor mandibulei însoțite de contacte interdentare.
-eficiența masticatorie maximă. [68]
Saliva, prin conținutul său de săruri minerale și al PH-ului, reprezintă un
element component al unei pile electrice. Aliajele prin conductibilitatea electrică
și diferența de potențial, întregesc condițiile apariției curenților galvanici.
Alimentele fiind introduse în cavitatea bucală la diferite temperaturi față
de cele ale corpului uman, de la 0o la 45-50o . Toate aliajele metalice sunt bune
conductoare de căldură și dinții stâlpi vitali vor fi supuși acestor variații termice.
Caracteristicile tehnologice ale microprotezelor de acoperire influentează
intensitatea transmiterii diferențelor de temperatură. Coroanele turnate cu
grosime dirijată transmit mai puțin comparativ cu cele cu grosime totală. [69]

51