UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

MASTER ANUL I PERFORMANTA SPORTIVA

REFERAT

CONCEPTE MODERNE IN
EDUCATIE FIZICA SI SPORT
- ATLETISM -

Lector univ. dr. Galeru Ovidiu

Masterand: Artene Catalin Dumitru

1
 CONCEPTE MODERNE ÎN ATLETISM
-PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV-

Atletismul, ca și alte ramuri sportive a cunoscut, de-a lungul timpului o evoluție

remarcabilă, atât în ce privesc metodele și tehnicile de antrenament, cât și în ce privește
programarea și planificarea modernă a procesului de pregătire, pentru toate aspectele sale (fizic,
psihic, mental etc.). Antrenamentul este baza pe care se construiește orice performanță în
domeniul sportiv.
Procesul de antrenament implică supunerea organismului uman unui grup de stimuli
externi și interni, pe care sportivul trebuie să îi depășească. Fiecare dintre acești stimuli poate fi
privit ca o sursă diferită de stres, iar depășirea acestora reprezintă un proces de adaptare. În
funcție de timpul în care se face adaptarea, mai mult sau mai puțin rapidă, se poate vorbi despre
o adaptare pe termen scurt sau pe termen lung. O definiție interesantă a adaptării a fost
formulată de Platonov: „adaptarea este un proces de obişnuire a organismului la constrângerile
mediului în care evoluează, stimulii de antrenament solicitând o reacţie organică, psihică şi
afectivă, o adaptare către o performanţă cât mai mare”.1
Adaptarea pe termen scurt se realizează pe baza răspunsurilor adaptative ale
organismului, ce vor putea fi sesizate imediat după apariţia unei anumite solicitări. Repetarea
stimulilor punctuali va antrena în timp o adaptare pe termen lung sau cronică. Adaptarea
specifică este un tip de adaptare ce vizează latura tehnică a antrenamentului sportiv, care se
exprimă printr-o eficientizare a tehnicii, ca urmare a adaptărilor pe termen lung la diverse
provocări fizice specifice.
Procesul de antrenament trebuie privit ca o construcţie metodică, bazată pe o analiză
aprofundată a disciplinei. În atletism, specializarea pe probe a antrenorului ar trebui să vină după
o perioadă de lucru generalizat, ca urmare firească a acumulărilor teoretice şi metodice. Procesul
de direcționare a antrenamentelor, în scopul obținerii unei cât mai bune adaptări, și ca urmare, a
performanței sportive îi revine antrenorului.
Așadar, adaptarea se realizează pe baza respectării mai multor principii:

1
Doru Crișan—„Antrenamentul sportiv – generalități”, 2016, http://www.infoatletism.ro/metodica/126-
antrenamentul-sportiv-generalitati

2
 a) Principiul supraîncărcării
Încărcătura antrenamentului este componenta esenţială a unui program de pregătire
fizică. În cadrul antrenamentului fizic solicitările trebuie să fie mult peste nivelul solicitărilor
fizice obişnuite, întâlnite în viaţa de zi cu zi. Supraîncărcarea sarcinilor de antrenament provoacă
o adaptare de lungă durată a organismului, care, după câteva săptămâni, va funcţiona cu mai
multă eficacitate. Aceasta supraîncărcare se poate realiza fie crescând frecventa unui exerciţiu în
cadrul antrenamentului (altfel spus mărind volumul de antrenament) fie mărind intensitatea de
realizare a unui exerciţiu într-o durată stabilă, fie mărind durata de realizare a exerciţiului,
păstrând intensitatea constantă. Pe parcursul întregii cariere a unui sportiv, încărcătura
antrenamentului va evolua în termen de cantitate, intensitate şi specializare, pe baza respectării
câtorva reguli:
 Specializarea trebuie să se instaleze relativ târziu, fiind întotdeauna în concordanţă cu
vârsta optimă pentru realizarea performanţei maximale.
 Ar trebui să existe o trecere progresivă de la pregătirea fizică generală la pregătirea fizică
specifică, atât la nivelul carierei cât mai ales la nivelul sezonului de pregătire. Creşterea
progresivă trebuie să se aplice asupra următoarelor componente: volumul de antrenament,
numărul de şedinţe de antrenament, intensitatea antrenamentului.
 Durata, amploarea şi complexitatea mijloacelor de recuperare a efortului depus în
antrenament. La nivelul debutantului, un somn bun după antrenament poate să fie
suficient, această situaţie însă se schimbă la nivelul sportului de mare performanţă, atletul
având nevoie de un program foarte precis de utilizare a mijloacelor cele mai eficiente de
recuperare pentru a putea făta sarcinilor antrenamentului următor.
 Trebuie întotdeauna crescut întâi volumul unui exerciţiu sau al unei perioade sau etape şi
în continuare creştem intensitatea.
 Volumul de antrenament, este recomandată creşterea în primul rând a numărului de
şedinţe de antrenament şi în continuare a durata unei şedinţe.

b) Principiul specificităţii sarcinilor de antrenament

Într-o manieră generală, adaptările metabolice şi fiziologice depind de tipul se
supraîncărcare a antrenamentului. În cazul unui obiectiv de ameliorare a capacităţilor cardio
respiratorii, de exemplu, nu serveşte la nimic să facem exerciţii de abdomen sau lucru de forţă cu

3
braţele. Dacă un ciclist doreşte să fie performant în turul Franţei, trebuie să ruleze pe bicicletă,
dacă un alergător doreşte să-şi amelioreze viteza sa de cursă, trebui să alerge, la fel şi un înotător
care pentru a ameliora performanţele sale în bazin, trebui să înoate. Studiile ştiinţifice
demonstrează că ameliorarea unei capacitati fiziologice este extrem de specifică, studiile sunt
aproape toate de acord că acest principiu este şi mai evident în cazul tinerilor unde transferurile
nu au intervenit încă.

c) Principiul progresivităţii sarcinilor de antrenament

Creşterea încărcăturii antrenamentului trebui să fie realizată progresiv în vederea evitării
durerilor şi accidentelor musculare sau articulare (reamintim că adaptabilitatea ligamentară este
cu mult mai lungă decât adaptabilitatea musculară). Pe parcursul primelor 4-6 săptămâni de
lucru, în debutul de activitate, sportivul trebui să lucreze cu încărcături uşoare tocmai pentru a
evita situaţia prezentată mai sus. După această perioadă iniţială, creşterea încărcăturii se va
realiza în mod progresiv pentru a lăsa timp adaptării organismului până la un nivel stabilit în
prealabil prin planul de antrenament.

d) Principiul repetării sarcinilor de antrenament

Pentru că un stimul să devină eficace trebuie că acesta să fie repetat, astfel, trebuie ales cu
mare atenţie numărul de repetări într-un ciclu săptămânal, în general sunt necesare trei zile de
recuperare pentru încărcătură anaerobă importantă de exemplu. Dacă pe parcursul unui
antrenament o anumită calitate motrică ajunge într-o situaţie critică (epuizare), se poate solicita o
altă calitate motrică care la acel moment este antrenabilă. Ideea în general, încearcă să
echilibreze numărul de repetări în aşa fel încât să nu se ajungă în situaţia de a epuiza o anumită
calitate motrică, soluţia de «avarie» prin abordarea unei alte calităţi trebuie înţeleasă ca atare, ea
nu trebuie să devină o modalitate obişnuită de lucru.

e) Principiul continuităţii, regularităţii şi al stabilităţii în timp al sarcinilor de anttrenament

Unul dintre teoreticienii importanţi ai antrenamentului sportiv (Metveiev) spunea că
„este obligatoriu ca modul de construcţie al antrenamentului sportiv să se realizeze într-o
manieră care să garanteze o succesiune de efecte pozitive şedinţelor de antrenament, să evite

4
întreruperea nejustificată a continuităţii şedinţelor de antrenamenament şi reducerea la minimum
a oricărei regresii a nivelului atins la un moment dat"2.
Teoretic vorbind, pierderea unui nivel al unei calităţi motrice şi implicit refacerea acestui
nivel va costa (din punct de vedere energetic) mult mai mult decât menţinerea nivelului atins
deja. În situaţia în care apar astfel de pierderi ale nivelului uneia sau mai multor calităţi motrice
ca urmare a unor cauze fortuite (accidente, situaţii profesionale deosebite), problema costurilor
pentru revenire nu trebuie pusă, ea intră în discuţie numai în situaţia în care pierderile de nivel
sunt datorate unor cauze subiective care vizează atât sportivul (lipsa de interes în pregătire) cât şi
antrenorul (greşeli în programarea conţinutului şedinţelor de antrenament).
Procesul de antrenament trebuie înţeles şi tratat ca o activitate anuală sau plurianuala,
astfel încât, fiecare şedinţă de antrenament trebuie elaborată şi realizată în « siajul » şedinţei
precedente şi cu gândul la următoarea. Continuitatea antrenamentului este asigurată de
continuitatea încărcăturilor şi valoarea intervalelor de pauză utilizate în antrenament, pentru că
adaptarea organismului pe termen scurt, să poată să se transforme într-o adaptare pe termen lung
(sarcina de bază a antrenamentului fizic) stimulii de antrenament trebuie să fie repetaţi la
intervale regulate şi suficient de apropiate. În baza acestui principiu de antrenament, ar trebui
evitate întreruperile nejustificate ale procesului de antrenament.

f) Principiul variaţiei sarcinilor de antrenament.

Preocuparea în construcţia antrenamentului pentru solicitarea timp îndelungat a unei
calităţi motrice în vederea ameliorării randamentului general nu trebuie să conducă la
şablonizarea antrenamentului, variaţia componentelor antrenamentului fiind de o importanţă
majoră. În caz contrar se acumulează o cantitate mare de oboseală atât fizică cât şi psihică ce va
conduce în mod inevitabil la scăderea randamentului sportivului.
Acest principiu se aplică în următoarele cazuri:
 Prin modificări ale încărcăturilor şi a condiţiilor utilizate pentru dezvoltarea unei calităţi
motrice (distanţele de lucru, tipul şi timpul de recuperare între exerciţiile utilizate, alurile
de alergare, etc.).
 Prin numărul şi natura calităţilor motrice prevăzute a fi influenţate într-o anumită
perioadă, etapă sau ciclu săptămânal.

2
idem

5
  Prin stabilirea priorităţilor în cadrul unei şedinţe de antrenament, ciclu săptămânal, etapa
sau perioada de antrenament.
 Prin natura şi ambianţa locului de pregătire. La acest punct, condiţionările sunt
preponderent de ordin psihic, modificarea reperelor poate conduce la o suportabilitate
mai bună a efortului şi un randament sporit în cadrul unui exerciţiu sau antrenament.
 Prin utilizarea mai multor tipuri de încălzire. Sunt situaţii în care acelaşi gen de încălzire
se păstrează de la juniori 3 până la seniorat. Ne-luarea în calcul a acestui principiu, poate
conduce în mod indirect la instalarea stării de supraantrenament.

g) Principiul recuperării efortului depus

Dacă principiul supra-încărcării implică aplicarea unui stres oarecare organismului în
vederea realizării adaptării sale pe termen lung, aceasta implică faptul că fiecărei solicitări
trebuie să-i corespundă o perioadă de recuperare obligatorie, n care să i se permită organismului
consolidarea câştigurilor obţinute. Antrenamentele ce nu ţin cont de acest fapt conduc la situaţii
extreme, accidentari (majoritatea musculare), oboseala cronică, scăderea efectelor
antrenamentelor asupra sportivului, iar în final la ceea ce numim stare de supraantrenament
(situaţie limită cu manifestări atât fiziologice cât şi psihice, foarte greu de eliminat, sau în ori şi
ce caz cu sechele pentru restul activităţii).
Ideea de recuperare trebuie discutată în sensul unei recuperări în cadrul unei sarcini de
antrenament, între sarcinile de antrenament şi mai ales între antrenamente. Așadar, un
antrenament trebuie să se susţină pe precedentul şi să facă posibil următorul se referea în
principal la noţiunea de recuperare. Recuperarea poate deveni la un anumit moment al
antrenamentului (perioada pre şi competiţionala) la fel de importantă ca şi parametrii de bază ai
antrenamentului: intensitate şi volum. În general, dezvoltarea puterii şi a capacităţii în cadrul
pregătirii efortului în diferitele filiere energetice este legată foarte strâns şi exact, de timpii şi
natura recuperărilor între exerciţii şi între şedinţele de antrenament. Neglijarea acestui principiu
poate conduce la efecte nedorite la orice nivel, fie că vorbim de sportivi consacraţi, fie că vorbim
de debutanţi, timpii şi natura recuperării trebuie să fie în concordanţă parametrii conţinutului
antrenamentului.