Sunteți pe pagina 1din 110

MEDIUL ŞI EVOLUŢIA COMUNITĂŢILOR UMANE ÎN BAZINUL RÂULUI AMPOI

2011

1

MIRCEA GLIGOR

SUMAR

Cap. 1. PROBLEME DE GEOGRAFIA MEDIULUI

4

ELEMENTE DE GEOMORFOLOGIE

4

CARACTERISTICILE RELIEFULUI

4

EVOLUŢIA GEOLOGICĂ A REGIUNII

7

CLIMA ÎN BAZINUL AMPOIULUI

10

HIDROGRAFIA ŞI HIDROLOGIA VĂII AMPOIULUI

13

BIOGEOGRAFIA ZONEI

17

SOLURILE

19

ELEMENTE DE PEISAJ

22

Cap. 2. PROBLEME DE MEDIU

25

PROBLEME GENERALE DE MEDIU

25

PROBLEME LOCALE DE MEDIU

26

RISCURI NATURALE ŞI ZONAREA ACESTORA

29

BIBLIOGRAFIE

35

CAP. 3. EVOLUŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

37

PREISTORIE

37

ANTICHITATEA

39

PERIOADA FEUDALĂ

44

PERIOADA PREMODERNĂ ŞI MODERNĂ

47

BIBLIOGRAFIE

47

CAP. 4. DEZVOLTAREA ISTORICĂ A HABITATELOR

50

COMUNITĂŢILOR UMANE DIN ZONĂ BIBLIOGRAFIE

52

CAP. 5. FACTORI DETERMINANŢI ŞI RESURSELE NATURALE CARE AU FAVORIZAT DEZVOLTAREA COMUNITĂŢILOR

53

CAP. 6. AŞEZĂRI UMANE. TIPURI DE AŞEZĂRI

57

SATUL SAU HABITATUL RURAL

57

EVOLUŢIA AŞEZĂRILOR

60

DATE DESPRE EVOLUŢIA ISTORICĂ A POPULAŢIEI

61

EVOLUŢIA NUMERICĂ A POPULAŢIEI ŞI COMPONENTA ETNICĂ

65

ÎN SEC. XIX ŞI XX

75

CAP. 7. CARACTERISTICI CULTURALE ŞI TRADIŢII LOCALE DATE GENERALE

75

PATRIMONIUL CULTURAL ISTORIC ŞI ETNOGRAFIC

78

BIBLIOGRAFIE

82

CAP. 8. REŢELE DE TRANSPORT ŞI COMUNICAŢII

84

INFRASTRUCTURA RUTIERĂ DE ACCES ÎN ZONĂ

84

REŢEAUA DE TRANSPORT FEROVIARĂ

86

TRASEE TURISTICE MARCATE

86

2

CAP. 9. ECONOMIA ZONEI

88

OCUPAŢII TRADIŢIONALE

88

ECONOMIA PRELUCRĂTOARE

91

POTENŢIAL DE DEZVOLTARE. TURISMUL

91

CAP.10. PROTECŢIA MEDIULUI NATURAL ŞI ANTROPIC

96

REZERVAŢII NATURALE ŞI MONUMENTE ALE NATURII

96

REZERVAŢII NATURALE ŞI ZONE PROTEJATE DE INTERES

99

TURISTIC SITURI ŞI OBIECTIVE ANTROPICE PROTEJATE

101

ALTE SITURI, NEINCLUSE ÎN LISTA 2004

108

BIBLIOGRAFIE

111

3

Cap. 1. PROBLEME DE GEOGRAFIA MEDIULUI

ELEMENTE DE GEOMORFOLOGIE Munţii Apuseni, situaţi în vestul ţării, formează o zonă orogenică compactă, care închide spre vest Depresiunea Transilvaniei. Sunt consideraţi, în general, ca fiind munţi mici, ale căror înălţimi maxime nu depăşesc 2000 m. 1 Partea sudică şi sud-estică a acestora o formează Munţii Metaliferi. Aceştia cuprind un areal situat între Valea Arieşului, cursul superior al Crişului Alb şi Valea Mureşului, în şanţul geosinclinalului cu acelaşi nume. Au cu o litologie foarte diversificată în care formaţiunile alpine constituite din depozitele de fliş sunt străpunse de aparate vulcanice şi mase masive de calcare, mărginite spre valea Mureşului de formaţiuni prealpine cu relief monoton de platforme de eroziune şi culmi omogene. Pe întreaga lor lungime flanchează spre vest şi nord culoarul Mureşului. Dar cea mai evidentă adaptare a reliefului la litologie este mai vizibilă în lungul văilor, unde trecerea de la o rocă cu o anumită duritate la alta, cu o duritate diferită, se regăseşte sub forma cheilor şi a defileelor, inclusiv sub forma bazinetelor de eroziune. Relieful actual al Metaliferilor, din bazinul mijlociu şi superior al Văii Ampoiului, se distinge în diversitatea sa litologică şi prin rolul de limită între diferitele componente orografice. Aici, relieful este dominat de două componente litologice de bază: una formată preponderent pe calcare jurasice şi roci sedimentare detritice de vârstă cretacică, cea de-a doua este formată din roci ofiolitice şi elemente intruzive specifice vulcanismului neogen (aparatele vulcanice Jidovu, Breaza, Dealul Trâmpoiele, Vălcoi etc.). Morfologic, relieful zonei este structurat sub forma a trei subunităţi montane, cuprinse în cadrul catenei Munţilor Metaliferi: Munţii Trascăului de Sud, o secvenţă aparţinând estului Munţilor Auriferi şi Munţii (Munceii) Vinţului 2 . În această masă muntoasă, mişcările de basculare / balansare ale scoarţei din neozoic au avut drept consecinţă formarea unor zone depresionare (Depresiunea Zlatna - Almaşu Mare, depresiunea Ampoi-Ampoiţa 3 ) care iniţial au funcţionat ca bazine de sedimentare, iar mai târziu ca suport al reţelei hidrografice constituite în zonă.

CARACTERISTICILE RELIEFULUI Caracteristicile relieful sunt dependente de substratul litologic pe care se formează, fapt ce impune o analiză diferenţiată în funcţie de aceste elemente. Relieful dezvoltat pe calcare 4 din cadrul acestei catene montane aparţine jurasicului şi cretacicului, reprezentând de cele mai multe ori, formaţiuni sedimentare recifale şi prerecifale. Apare bine individualizat, cu dimensiuni variate, bogat în fenomene endo şi exocarstice, delimitat de cele mai multe ori prin pereţi abrupţi, cu un colorit alb pur, cu largă vizibilitate. În zona Văii Ampoiului, aceste depozite sunt prezente în Trascăul de Sud, prin culmea Ciumerna – Bedeleu, de vârstă tithonică. Această culme este delimitată spre sud şi sud est, la cca. 4,5-5 km, de o catenă discontinuă de klippe calcaroase neojurasice formate din calcare prerecifale, care în urma proceselor de eroziune şi a mişcărilor geologice au fost puternic fragmentate. Astăzi, ele apar la suprafaţă sub forma unor martori de eroziune cu dimensiuni diferite, vizibile la nivelul crestei principale şi interpretate fie ca recife, fie ca mase însedimentate în depozitele de fliş cretacic. Prin poziţia iniţială avută în masa de fliş, acestea au influenţat diferit organizarea reţelei hidrografice în zonă. În categoria klippelor recifale putem aminti Dâmbăul, Piatra Capri (Câra),

1 1849 m în Vf. Curcubăta Mare din M-ţii Bihor

2 Bleahu, 1969, p. 74-76, fig. 27

3 Popescu Argeşel, 1972. p. 65

4 Ianovici şi col. 1969, p. 48.

4

Dosul Blidarului, Cheile Ampoiţei, Piatra Grohotişului, Vârful Stânii etc., pentru a ne referi numai la cele cuprinse în arealul studiat. Relieful dezvoltat pe roci moi, aparţinând stratelor de Feneş inferioare şi Meteş alcătuite din argile, marne şi gresii este marcat de prezenţa olistolitelor calcaroase, mult mai dure, care au jucat un rol important în compartimentarea morfologică a acestui areal şi adâncirea reţelei hidrografice 5 . Cele mai multe olistolite apar în apropiere de Meteş, dând o notă specifică peisajului prin contrastul dintre albul calcarelor şi culoarea vegetală a culmilor din jur, puternic antropizate. Munţii Trascău, cu o suprafaţă de 1.200 km 2 , sunt situaţi în partea sud-estică a Munţilor Apuseni, dominând spre vest Valea Mureşului, în aval de confluenţa cu Arieşul (cu o scurtă prelungire la nord de Arieş), alcătuind unitatea nord-estică a Munţilor Metaliferi. Se întind pe circa 75 km, de la nord de Arieş până în valea Ampoiului, pe direcţia NNE-SSV, prezentând un paralelism aproape perfect cu Valea (culoarul) Mureşului. Coordonatele extreme sunt: 46°59’ latitudine nordică (în nord), 46°08’ latitudine nordică (în sud), 23°68’ longitudine estică (în est), 23°19’ longitudine estică (în vest) 6 . Aceşti munţi sunt neteziţi de o importantă suprafaţă de eroziune care coboară de la 1000 m în marginea nordică, până la altitudini de 600 - 700 m, în sud. Sunt formaţi din depozite cutate de fliş cretacic, străpunse de catene şi klippe de calcare jurasice şi de formaţiuni vulcanice neogene. Au înălţimi mici, ce scad treptat de la vest spre nord-est, cel mai înalt vârf din masivul Dâmbăul, aflat la limita vestică atinge 1369 m. Alte înălţimi care depăşesc 1000 m sunt: Vf. Corabia (Câra) 1307, Vf. Băieşului 1300, Vf. Părăginoasa (1292), Vf. Coacăzu (1275), Vf. Dealul Albii (1275), Vf. Măguliţa (1252), Vf. Serghi (1249), Vf. Curetului (1240), Vf. Grohota Pragului (1236), Vf. Poiana Măgurii (1235), Vf. Piatra Grohotişului (1130), Vf. Frasinului (1121), Vf. Stânii (1111) etc. Limitele şi contactul cu unităţile vecine a Munţilor Trascău au fost stabilite de către I. Popescu-Argeşel (1977) într-un studiu geomorfologic, cât şi în vol. III al Tratatului Geografia României 7 . Noi vom lua în discuţie doar limita sudică şi cea vestică, deoarece sunt legate direct de arealul geografic pus în discuţie. Limita sudică a Trascăului se întinde între bazinele hidrografice ale văilor Ţelna şi Vâltori - Zlatna, pe valea Ampoiului, la contactul dintre zona înaltă şi aria depresionară, sub forma unor rupturi semnificative de pantă, în formaţiunile mai dure ale cretacicului, care poate atinge o denivelare de peste 100 m. Morfologia zonei de contact este exprimată diferenţiat pe diferite areale, formând sectoare cu caracteristici distincte. Dacă în sectorul Ţelna-Ampoiţa această limită coincide cu linia de separare a depozitelor sarmaţiene spre nord şi a celor tortoriene spre sud, în sectorul Ampoiţa – Defileul Ampoiului (în aval de Presaca Ampoiului) această limită este marcată prin ruptura de pantă dezvoltată la contactul dintre ofiolite şi conglomerate, pe de o parte şi complexul argilo-marnos al „Stratelor de Meteş” din cadrul depresiunii. În acest sector, morfologia reliefului devine mai contrastantă prin interpunerea în faţa formelor masive şi greoaie ale muntelui a reliefului depresionar, puternic modelat de eroziunea torenţială şi alunecările de teren. Sectorul de defileu s-a format epigenetic, prin adâncirea Ampoiului în stratele ofiolitice şi de roci sedimentare, puternic cimentate şi mult mai dure. Între Presaca Ampoiului şi Zlatna, limita dintre sectorul montan şi cel depresionar este evidenţiată de căderi semnificative de pantă, vizibile la nivelul unor aliniamente de denivelări, ce cad treptat spre Ampoi 8 . Limita vestică a Munţilor Trascău se întinde între valea Ampoiului la Zlatna şi izvoarele Văii Găldiţa, în nord. La nivelul acestei limite, cele două unităţi montane, Munţii Trascăului şi Munţii Auriferi, se contopesc în bună parte; caracteristicile geomorfologice ale acestora se

5 Popescu Argeşel, 1972, p.67.

6 Bogdan Elena, Munţii Trascău – studiu de geografie umană (rezumat teză de doctorat), Bucureşti, 2008, p.8.

7 Popescu

Argeşel, 1977, p. 14-22.

8 Idem, p. 19-20.

5

întrepătrund pe o zonă largă sub forma unor suprafeţe de eroziune, uşor ondulate, vizibile mai ales în bazinul superior al Văii Feneş. Apariţia necurilor vulcanice ce străpung depozitele de fliş, începând cu Vâlcoiul şi continuând cu Detunatele, Gemenele şi Vf. Poieniţa, confirmă apartenenţa clară a spaţiului la Munţii Auriferi. În acest context, devine plauzibilă stabilirea limitei dintre cele două catene montane pe cursul inferior şi mijlociu al văii Morilor, continuând pe un aliniament ce desparte masivul Dâmbău de Vâlcou, peste cursul superior al Văii Feneş, în Vârful Muncelului (Muntişorului), la izvoarele Găldiţei. Începând din acest punct, limita vestică a Trascăului devine mai evidentă, fiind pusă în evidenţă de contactul dintre catena calcaroasă Ciumerna - Bedeleu şi culoarul depresionar format spre platoul Ponor.

Munţii Auriferi sunt prezenţi doar în zona de izvor a văii Ampoiului şi a Văii Morilor. Prezenţa lor este întregită de culmile joase şi înşeuările depresiunii Almaş – Zlatna. Cele mai înalte vârfuri sunt Vârful Breaza (1121) Vf. Vâlcoi (1348), Vf. Faţa Tisei (1152), Vf. Ulmului (1110 ), Vf. Grohaş 1029) etc.

Munţii Vinţului În cadrul Munţilor Vinţului, relieful s-a dezvoltat pe depozite de fliş cretacic superior, ce acoperă cristalinul aflat la mare adâncime. Trăsătura dominantă este fragmentarea accentuată în zona nivelelor locale de bază, din imediata vecinătate a Mureşului şi caracterul relativ monoton al zonelor de culme. Peisajul este pigmentat cu câteva klippe calcaroase de vârstă jurasică, cea mai reprezentative fiind „Piatra Tomii”, de pe teritoriul satului Răcătău, Piatra Mare şi Piatra Mică, de pe teritoriul satului Bulbuc. Sunt în general bine împăduriţi, mai ales spre Valea Ampoiului, cu suprafeţe deschise mai semnificative în zonele Vinţul de Jos -Inuri şi spre vest, în zona Răcătău – Bulbuc – Cib. Spre Valea Ampoiului, aceştia cad mult mai abrupt, datorită existenţei unor nivele de faliere, 9 fenomen vizibil atât în plan morfologic, cât şi în dezvoltarea reţelei hidrografice. Către Valea Mureşului, aceştia coboară treptat prin intermediul unor culmi prelungi, delimitate de o reţea hidrografică aproape paralelă.

Depresiunea Ampoi – Ampoiţa Este o depresiune de contact, situată pe cursul mijlociu al Ampoiului şi cel inferior al Ampoiţei, între Munţii Trascăului, Munţii Vinţului şi Podişul Transilvaniei ( dealul Bilag). În pliocen modelarea acesteia a dus la formarea celor trei nivele (500 – 550 m, 450 – 500 m şi 400 – 450 m), depresiunea păstrându-şi un caracter relativ unitar, pentru ca în cuaternar reţeaua hidrografică să coboare destul de rapid în masele de rocă mai moale, dând naştere bazinetelor denumite după aşezările situate în ele: Poiana, Meteş, Tăuţ, Ampoiţa, Ighiu – Şard 10 . Depresiunea se prezintă destul de unitară la nivel superior, cu o desfăşurare pe cele două axe de 10 x 12 km, limitele acesteia sunt evidente la contactul cu zonele înalte din sud, în lungul unor linii de faliere. O situaţie asemănătoare se înregistrează şi la contactul cu Munţii Trascău, unde depresiunea este delimitată de relieful mai înalt, dezvoltat pe roci vulcanice şi conglomerate cretacice. Datorită morfologiei sale şi a solurilor, cea mai mare parte a zonei depresionare amintite este acoperită cu terenuri agricole, fâneţe şi păşuni, pădurile ocupând suprafeţe insulare pe versanţii mai abrupţi ai văilor care o traversează. În zonă, terasele nu sunt prea dezvoltate, apărând fragmentar sub formă de fâşii înguste, puternic parazitate de procesele deluviale de versant. Mai evidente sunt în aval de Ampoiţa, unde alături de luncă mai apar 5 nivele de terasă între 10 şi 120 m, care mai jos de confluenţa cu Valea Ighiului apar forfecate pe unele sectoare de cele ale Mureşului.

Depresiunea Zlatna

9 Popescu Argeşel, 1972, p. 66.

10 Idem, p. 65.

6

Depresiune Zlatna este delimitată de trei subunităţi montane - Masivul Trascăului, la nord, Munţii Auriferi spre vest şi Munţii Vinţului la sud. Geneza acestei depresiuni este legată de colmatarea bazinului neogen sub incidenţa magmatismului subsecvent tardiv şi a mişcării generale de ridicare a scoarţei terestre din tortonianul superior, peste care s-au suprapus procesele de modelare subaeriană ulterioare. Odată cu colmatarea golfului marin, începând din pliocen, se produce sculptarea acesteia, prin adâncirea treptată a reţelei hidrografice, în raport cu nivelul de bază al Mureşului. În acest proces, Ampoiul a secţionat transversal fâşiile ofiolitice mai dure, apărute în masa de fliş de la Presaca Ampoiului 11 . Acest proces a determinat modelarea defileului dintre cele două zone depresionare, concomitent cu cele patru nivele ale teraselor fluviatile din cadrul depresiunii. Aceste terase, întâlnite pe ambele maluri ale râului, sunt inegal modelate. În timp ce terasele superioare sunt puternic fragmentate şi parazitate de către torenţii de versant, cele inferioare sunt mai bine conservate, păstrând-şi cu claritate structura longitudinală. Zona de luncă, ce atinge în amonte de Presaca Ampoiului, peste 1000 m lăţime, este parazitată de mulţimea conurilor de depunere a văilor şi torenţilor de versant. Asupra biogeografiei acesteia şi-a pus o amprentă puternică activitatea antropică, în special industria de prelucrare a minereurilor de la Zlatna, prin efectele ploilor acide asupra solurilor din regiune 12 .

Luncile Zona de luncă apare predominant în lungul Ampoiului, ocupând suprafeţe importante în cadrul depresiunii Zlatna, unde atinge pe alocuri aproape 1000 m lăţime, în sectorul Poiana Ampoiului – Văleni şi în aval de Meteş, unde lunca se deschide din nou până la aproape 2 km în zona de confluenţă cu Ighiul. Sectoare mai importante de luncă se regăsesc şi pe cursul inferior

al văilor Ampoiţa şi Ighiu. Luncile sunt acoperite parţial cu conuri de depuneri, cum sunt cele ale

văilor

Meteş, Ţelna şi Ighiu. După confluenţa cu Valea Ighiului şi sub presiunea sedimentelor

aduse

de aceasta, Ampoiul şi-a schimbat sensibil cursul spre sud-est, în timp ce apele Ighiului s-

au îndreptat spre poalele dealului Bilag, către Bărăbanţ. Uriaşul con de depuneri, pe suprafaţa

căreia cele două văi au baleat în timp, au fragmentat terasa a doua a Mureşului în două sectoare.

Cel sudic, formând vechiului curs al Ampoiului, mai poate fi regăsit astăzi în „Canalul Morii”, ce traversează localitatea Miceşti. Valea Ighiului, împinsă spre nord, s-a manifestat puternic în

procesul de eroziune a teraselor dealului Bilag. Lucrările cartografice din a doua parte a sec. al

XVIII

– lea ilustrează foarte bine vechile cursuri ale văilor Ampoi şi Ighiu (vezi anexa 3). Procesele de eroziune activă din bazinul său hidrografic, a determinat transportul unor

uriaşe

cantităţi de material sedimentar, acţionând asupra cursului Mureşului, pe care l-a împins

mult spre est, până la baza dealurilor ce delimitează în zonă Podişul Secaşelor.

EVOLUŢIA GEOLOGICĂ A REGIUNII Procesul de formare a Munţilor Metaliferi începe odată cu constituirea fundului prealpin, în decursul a trei cicluri tectono-magmatice: prebaicalian, baicalian şi hercinic, în lungul unei fose marine de mare adâncime, cunoscută sub numele de Fosa Mureşului. Acest fundament este rezultatul procesului de sedimentare şi de apariţie a şisturilor cristaline, a rocilor intrusive granitoide, alături de o componentă limitată, formată din depozite sedimentare asociate cu produsele activităţii unui vulcanism subsecvent, datorate primului ciclu de erupţie, care stau la baza formării geosinclinalului Munţilor Metaliferi 13 . Începând cu malul inferior, se conturează primele formaţiuni sedimentare în cadrul acestui geosinclinal, pentru ca la sfârşitul cretacicului să fie deja finalizată întreaga structură litologică existentă astăzi, începând cu cea calcaroasă şi

11 Ianovici şi col. 1969, p. 383-390.

12 Popescu Argeşel, 1972, p. 155-157.

13 Ianovici şi col. 1969, p. 136.

7

terminând cu depozitele de molasă depuse peste o stivă de lavă, cu grosimi ce pot atinge pe unele locuri peste 3.000 m. Procesul de sedimentare din geosinclinalul Munţilor Metaliferi are loc în cadrul a trei fose marine, strâns legate între ele, fosa Mureşului, Drocea şi Bucium. Începând cu oxfordianul, în aria actuală a Munţilor Trascău sunt depuse calcarele roşii subnodulare şi calcarele cu accidente silicioase, aflată astăzi la baza stivei de calcare masive din flancul vestic al fosei Mureşului (culmea Ciumerna-Bedeleu) şi cele cu Aptycus, de vârstă neocomiană şi a marnocalcarelor. Depunerea materialului carbonatic a avut loc într-o zonă de sedimentare cu relief variat, în care mediul de depunere atingea adâncimi de 700-800 m. Calcarele de Stranberg, de culoare alb - cenuşie, cu textură compactă, apar în toate zonele din cadrul şanţului Metaliferilor, jalonând de regulă limitele fosei Mureşului. Astăzi ele pot fi întâlnite şi în poziţie secundară, sub formă de klippe, însedimentate în depozitele de fliş cretacic sau de „Wildflisch” sub forma olistolitelor 14 . În timpul cretacicului inferior are loc generalizarea faciesului de fliş, pentru ca în urma distrofismului kimmeric nou, să aibă loc ridicarea fundul bazal sub forma unei spinări simetrice în cadrul şanţului Metaliferilor, fragmentată de apariţia golfului Feneş, care va constitui la începutul mezocretacicului puntea de legătură dinte dintre fosa Mureşului şi fosa Bucium. Aici procesul de sedimentare se realizează într-o alternanţă de roci sedimentare dezvoltate în facies fin, cu roci de origine magmatică, dând naştere stratelor de „Feneş” inferioare. Structural, acestea sunt formate din argile şistuoase, silitice, de culoare violacee şi verzui, cu tendinţe de metamorfizare. În cadrul acestora, între Valea Feneşului şi Valea Ampoiţei apar şi şisturi calcaroase, cenuşiu închise în asociere cu siltie şi gresii fine, dispuse uneori sub forma unor pături succesive. Asociate acestora se întâlnesc nivele de brecii mixte, vulcanogene şi sedimentare, conglomerate tilloide, japsuri şi olistolite calcaroase, desprinse în principal din calcarele neojurasice. Spre est, în bazinul văilor Ampoiţa şi Ighel are loc trecerea treptată la un facies sedimentar vulcanogen gosier cu galeţi nerulaţi, în care elementul litologic de bază este format din brecii mixte, în care predomină galeţii din rocă ofiolitică, datorate celui de al doilea ciclu eruptiv. Peste aceste strate, în golful Feneş are loc depunerea unui pachet detritic, dezvoltat în facies fin, în vest şi grosier în cel estic, format din şisturi stilitice şi stilite argiloase, cenuşii cu tendinţe de metamorfizare, alături de elemente remaiate de calcare neojurasice. În asociere cu acestea apar gresii ortocuarţitice, microconglomerate, sau calcarenite, alături de calcare cenuşii recifale (Masivul Dâmbău). Sunt prezente în unele zone intercalaţii de diabaze, andezite şi oligofire, iar în zona estică conglomerate poligene cu şisturi cristaline, ofiolite, calcare jurasice, microconglomerate şi gresii cu stratificaţie masivă. În partea de nord-vest a golfului Feneş trecerea de la depozitele sedimentare şistuoase la marnocalcare se face prin intermediul uni nivel de conglomerate calcaroase, fixate într-o matrice ce include pe lângă calcare, ofiolite şi şisturi cristaline – cunoscute în literatura de specialitate sub numele de „strate de Valea Dosului”. Alături de elementele litologice menţionate mai pot fi întâlnite brecii conglomerale tiloide, cu lentile de calcar fin, în compoziţia cărora apar exemplare de Orbitolita lenticularis d`Orb, pe baza cărora a fost stabilită vârsta apţiană a depozitelor. În acest context, le-a fost atribuită (pentru stratele de Feneş inferioare şi superioare) o vârstă probabilă barremian – apţian inferior - necomian 15 . În partea centrală a fosei Mureşului şi jumătatea estică a golfului Feneş, peste stratele amintite anterior, are loc, în condiţiile instabilităţii tectonioce din perioada apţian – vaconian – cenomanian, depunerea unor strate cu caracteristici specifice, cunoscute sub numele de formaţiuni de „Wildflysch” sau „strate de Meteş”. Caracteristicile acestora sunt:

dispunerea discordantă şi transgresivă a unor roci detritice fine

variaţia în grosime a depozitelor

14 Idem, p. 150-161.

15 Idem, p. 176-179.

8

Litologic aceste strate sunt formate din:

argilite aleurolitice cu muscovit, de culoare violacee sau cenuşii verzui,

depuse în strate fine;

calcarenite diaclazate albe şi cenuşii-verzui;

conglomerate tilloide, fixate într-o matrice argiloasă, ce conţin galeţi de

dimensiuni variabile, mari, din calcare neojurasice, ofiolite, gresii şi granite;

gresii fine, cu lamelaţie paralelă sau oblică, gresii grosiere cuarţoase, gresii

masive şi paraconglomerate. Pe baza studiilor micropaleontologice s-a stabilit vârsta acestor depozite ca fiind apţian superior – albian 16 . Pentru apţian, seria grezo-calcaroasă-calcarenitică, bine reprezentate este considerată tipică pentru stratele de Valea Dosului. Această serie este caracterizată de predominarea depozitelor de sedimentare în facies de fliş, cu unele secvenţe de wildflysch, rezultate în urma proceselor de denundare a depozitelor calcaroase şi ofiolitice ale spinării Drocea – Techereu. Tot în apţian se manifestă şi primele cutări ale fazei austrice, fapt ce duce la recrudescenţa magmatismului ofiolitic şi ridicarea ridului Trascău, devenit la rândul său furnizor de material sedimentar 17 . În urma distrofismului austric încetează procesul de sedimentare a formaţiunilor de wildflysch, acesta fiind înlocuit cu depuneri de conglomerate cu elemente calcaroase şi gresii grzoase, gălbui albicioase, cu caracter de molasă, dispuse discontinuu pe suprafaţa de sedimentare. În sectorul Presaca Ampoiului peste formaţiunile existente sunt depuse strate de gresii grosiere, friabile, cenuşii, cu muscovit şi nisipuri gălbui, cu lentile de microconglomerate, şi roci cristaline, bine rulate, de grosimi metrice. În interiorul acestora pot fi întâlniţi trovanţi de mici dimensiuni. În senonian se produc modificări importante în cadrul fosei Mureşului, prin deplasarea acesteia şi o creştere masivă a procesului de sedimentare. În zona de curbură a fosei Mureşului, în contextul unei subsidenţe persistente aceste depozite de sedimentare ating grosimi aprciabile, de până la 3.000 m. În zona vechiului golf Feneş, depozitele senomiene, numite şi „strate de Bozeş”, au un caracter de fliş gosier în partea estică, pentru ca spre sud şi vest să treacă la un facies de litoral 18 . Diastrofismul laramic în Apusenii de sud a fost însoţit de magmatismul subsecvent timpuriu (magmatismul laramic). Produsele acestuia se întâlnesc sub forma unor corpuri intrusive alcătuite din granite şi subordonat granodiorite, diorite cuarţifere şi porfire dioritice. Magmatismul ofiolitic în zonă a dat naştere la fenomene de metamorfism de contact termic şi hidrotermal, fiind însoţit şi de fenomene de metalogeneză, care au condus la concentrarea unor substanţe utile în stadiul lichid - magmatic, precum şi la formarea unor mineralizaţii hidrotermale şi vulcano – sedimentare. După diastrofismul laramic, zona a evoluat ca un sistem cutat emers. Mişcările din neozoic au avut drept consecinţă formarea unui sistem de fracturi cu afundarea unor arii restrânse şi transformarea lor în bazine de acumulare. În acest context, Depresiunea Zlatna – Almaş şi Ampoi - Ampoiţa au funcţionat ca bazine de sedimentare în tortonian, umplutura formând depozitele de această vârstă, la care se adaugă şi produsele vulcanismului neogen. Succesiunea depozitelor începe cu un nivel de conglomerate poligene care trec pe verticală la gresii de culoare roşietică cu intercalaţii de marne argiloase - nisipoase. Succesiunea tortoniană se încheie cu un orizont marnotufocen format în bază din marne cu intercalaţii de gipsuri iar la partea superioară din tufuri. Ultima etapă a magmatismului alpin în Munţii Apuseni evoluează într-un stadiu subsecvent tardiv printr-o activitate vulcanică desfăşurată în mai multe episoade în badenian, sarmaţian, panonian şi ponţian-pliocen superior.

16 Idem p. 179-182.

17 Idem, p. 197-200.

18 Idem, p. 217-218.

9

În terţiar are loc ultimul dintre cele mai importante fenomene geologice care au modelat forma actuală a Apusenilor sudici, caracterizat prin înecarea reliefului în cea mai mare parte în molasa terţiară acumulată în ariile depresionare cu deschidere spre domeniul panonic. Acest nou ciclu eruptiv a avut un caracter predominant efuziv. În acest interval de timp au fost create cele mai importante edificii vulcanice refuzive, cu caracter complex şi numeroase corpuri vulcanice, în condiţii geotectonice de ridicare a fundamentului. Marea sarmaţiană se retrage inegal din bazinele posttectonice, ceea ce face ca produsele de la începutul acestui ciclu să se dispună de cele mai multe ori peste formaţiunile sedimentare badeniene şi mai rar peste cele aparţinând besserabianului inferior. Limita estică a depresiunii Ampoi – Ampoiţa este puternic influenţată de evoluţia Depresiunii Transilvaniei cu care se limitează spre est. În Paleogen această zonă, devenind submersă, evoluează ca arie de acumulare cu o subsidenţă foarte activă. În evoluţia acesteia se pot distinge două etape de sedimentare, după cum urmează:

etapă paleogen – miocen inferioară cu evoluţie de tip shelf şi tendinţă de continentizare;

a doua etapă care începe din badenian, caracterizată printr-o subsidenţă activă.

În cuaternar, mişcările scoarţei au condiţionat procesele exogene mai ales denudarea şi acumularea. Ariile exondate au fost supuse unor eroziuni intense, în timp ce acumulările au fost reduse la formarea unor depozite subaeriene (eluviale, coluviale, deluviale). Dispoziţia reţelei hidrografice, care s-a format tot în cuaternar a fost influenţată de mişcările neotectonice, urmare fiind formarea teraselor fluviatile cu depuneri corespunzătoare. În teritoriul cercetat, depozitele cuaternare sunt reprezentate prin aluviunile grosiere din zonele de luncă şi de terasă şi prin depozitele deluviale şi unele deluvii de alunecare care bordează zonele de luncă, făcând racordul acesteia cu versanţii adiacenţi. La toate acestea trebuie să adăugăm formaţiunile recente, cuaternare, rezultate din activitatea antropică, desfăşurată încă de la apariţia omului şi până în zilele noastre, reprezentate prin produsele diverselor culturi până la depozitele de umpluturi heterogene, rezultate din lucrările de construcţii, demolări şi sistematizare pe verticală ale terenului, din zonele locuite.

CLIMA ÎN BAZINUL AMPOIULUI 19 Fenomenele climatice sunt influenţate de particularităţile locale ale reliefului, vegetaţiei, ale utilizării terenurilor etc., determinând formarea unor topoclimate distincte: topoclimatul culmilor înalte, topoclimatul versanţilor, topoclimatul zonelor depresionare, topoclimatul culoarelor de vale, topoclimatul zonelor de contact, topoclimatul format sub influenţa efectului de föhn. Caracteristicile climatice ale arealului văii Ampoiului sunt condiţionate de o serie de factori, printre care cel orogenic determină zonarea pe verticală a climei, alături de direcţiile principale de circulaţie a curenţilor atmosferici şi expunerea faţă de radiaţia solară. Bazinul hidrografic al Ampoiului este puternic asimetric, mult mai bine dezvoltat în partea nordică, cu înălţimi ce depăşesc 1.300 m şi culmi prelungi ce coboară treptat, spre deosebire de cea sudică unde relieful deşi nu este tot atât de impunător, coboară mult mai abrupt spre albia acestuia. Aceste caracteristici fac ca suprafeţele cu expunere preponderent sudică, sud-estică şi sud-vestică, să fie mult mai însorite faţă de cele cu expunere nordică.

Direcţiile de circulaţie a curenţilor de aer 20 Poziţia judeţului şi a zonei studiate în cadrul judeţului, cât şi morfologia Apusenilor de sud-est determină caracteristicile specifice ale climatului în zona văii Ampoiului, caracteristici care nu diferă foarte mult de cea a judeţului şi a întregului spaţiu transilvan. Este o climă

19 E.Geografică, p. 179, şi planşele.

20 Idem, p. 18; Moldovan et al, 1980, p. 42.

10

continentală moderată cu uşoare nuanţe pluviale, specifică zonei montane, cu variaţii locale de temperatură în depresiuni faţă de zonele înalte. În ceea ce priveşte circulaţia curenţilor de aer preponderentă este cea vestică, de influenţă oceanică, manifestată în principal la nivelul culoarului Mureşului, dar, într-o măsură semnificativă, şi pe direcţia culoarului Crişul Alb – Ampoi. Această influenţă predominantă este suprapusă de o componentă sudică şi sud-vestică, de factură mediteraneană şi de o componentă nordică şi nord-estică, care favorizează pătrunderea maselor de aer rece de factură polară. În partea de est a depresiunii Ampoi – Ampoiţa, cu precădere în bazinul inferior al văii Ighiului, se manifestă procese locale de föhnizare a aerului, determinate de circulaţia vestică, prin pierderea umezelii şi încălzirea maselor de aer care coboară din zona înaltă. Acest fenomen este vizibil în creşterea numărului de zile cu cer senin şi creşterea duratei de strălucire a soarelui la staţia Ighiu faţă de cea de la Alba Iulia.

Caracteristici climatice Temperatura aerului este puternic condiţionată de zonarea pe verticală a unităţilor de relief, cele mai ridicate temperaturi fiind înregistrate pe cursul inferior şi mediu al Ampoiului, unde influenţele dinspre culoarul Mureşului sunt mai evidente. Temperatura medie multianuală este de 9,3 0 C în partea cea mai de jos a depresiunii Ampoi-Ampoiţa, în zona Ighiu, în timp ce la Alba Iulia este de 9,5 0 C. Analizând harta hipsometrică a judeţului şi relaţia dintre orografie şi temperatură se poate constata scăderea treptată a acesteia, la nivelul zonelor depresionare şi a piemontane (Depresiunea Ampoi – Ampoiţa şi piemontul Trascăului de Sud), unde se înregistrează valori de cca. 8 0 C, pentru ca la nivelul superior al Munţilor Vinţului şi cei ai Trascăului de sud, în bazinul superior al văilor Feneş şi Ampoiţa această temperatură să scadă la 6 0 C. În zonele cele mai înalte ale Platoului Ciumerna, în masivul Dâmbău - Corabia şi la Dealu Mare temperatura medie anuală atinge doar 4 0 C. Diferenţe mari de temperatură se manifestă şi în funcţie de anotimp, temperaturile cele mai scăzute fiind înregistrate iarna, la nivelul lunii ianuarie, iar cele mai ridicate vara la nivelul lunii iulie, dar şi în acest caz variaţiile lunare ale temperaturii în raport cu altitudinea sunt de cuprinse între 3 şi 10 0 C. Cercetările efectuate au evidenţiat faptul că în sectorul de vest al culoarului Mureşului se înregistrează frecvent valori mai mari de -3 0 C, datorită influenţelor curenţilor de aer de origine mediteraneeană şi atlantică. Din această, cauză şi fluctuaţiile sunt mai scăzute, fiind cuprinse intre -3 şi -4 0 C. Schimbările climatice din ultimii ani dar şi alte oscilaţii naturale pot determina scăderi locale a temperaturii, cum este cea înregistrată la Ighiu în 24,01.1963, de -32,1 0 C, considerată cea mai scăzută temperatură multianuală cunoscută, de când se fac măsurători la această staţie. Vara, sub influenţa pătrunderii unui aer fierbinte de origine tropicală şi a proceselor locale de föhnizare, se înregistrează valori mult mai mari, de regulă în lungul culoarului Mureşului. Temperatura maximă absolută, înregistrată în cursul lunii iulie în judeţul Alba a fost de 39,7 0 C înregistrată la Alba Iulia la 9 iunie 1947. La staţia Ighiu temperatura maximă absolută înregistrată a fost de 39 0 C, la 9 iulie 1968. Aceste particularităţi termice se reflectă în repartiţia zilelor cu diferite caracteristici termice, care cunosc de asemenea o zonalitate în funcţie de altitudine. 21 Zilele de iarnă, cu temperaturi maxime ≤ 0 0 C în zona studiată, aparţin intervalului noiembrie - martie, variind în intervalul 29,1 – 35 zile, cu tendinţe de creştere în zonele mai înalte, numărul zilelor cu îngheţ la sol fiind cuprinse între 106 (Ighiu) şi 130 zile pe culmile mai înalte.

Frecvenţa zilelor cu temperaturi ≥ 25 0 C, caracteristice intervalului Martie – noiembrie este cuprins între 84 zile la Ighiu şi 1-2 zile la altitudini de peste 1.300 m (Masivul Dâmbău – Corabia, Dl. Mare, Vulcoi etc.). Tot în intervalul de timp menţionat sunt prezente zilele toride,

21 O. Bogdan, Clima, în „Judeţul Alba”, 1980, p. 45.

11

cu temperaturi ce depăşesc 30 0 C, favorizate şi de influenţa föhnului, un număr de19,5 zile tropicale fiind înregistrate la Ighiu.

Umiditatea aerului 22 Umiditatea aerului este puternic influenţată de circulaţia vestică, dominantă la nivelul zonei, valorile medii înregistrate fiind mai ridicate (75-80%), fiind intr-o relaţie directă cu regimul de nebulozitate atmosferică. În zonele cu influenţă föhnală numărul zilelor cu cer senin este mai mare, înregistrând 59,1 zile la Ighiu, pentru ca numărul lor să scadă treptat cu cât intrăm mai adânc spre vest, pe Ampoi, unde şi nivelul umidităţii creşte, mai ales în preajma zonelor împădurite de pe versanţii nordici ai Munţilor Vinţului şi din bazinul superior al Ampoiului, Valea Feneşului şi cea a Ampoiţei. În raport invers se află zilele cu nebulozitate ridicată, care sunt mai numeroase dar cu o repartizare în teritoriu asemănătoare.

Precipitaţiile atmosferice 23 Nivelul de precipitaţii în zona Culuarului Mureşului, sub efectul procesului de fönizare şi

a circulaţiei nord-estice, este uşor deficitar, înregistrând valori de cca. 550 mm, fapt ce

caracterizează un climat de factură continentală, uşor excesiv. În zonele înalte, la peste 1300 m sub influenţa circulaţiei vestice nivelul precipitaţiilor este mult mai ridicat, înregistrând valori de peste 1000 mm, pentru ca în zonele depresionare, inclusiv pe Ampoi, sub efectul fenomenelor de inversie termică, nivelul de precipitaţii rămâne destul de scăzut, cu valori de cca. 800 mm. Maximul pluviometric se înregistrează la sfârşitul primăverii şi în prima parte a verii. În iunie nivelul precipitaţiilor atinge 75 – 85 mm în zona de culoar, cu maxime de 78,7 mm înregistrată la Ighiu, şi peste 100 mm în zona montană şi în depresiuni (102 mm la Zlatna). Nivelul cel mai scăzut al precipitaţiilor se înregistrează în luna noiembrie, februarie şi

martie, cu valori cuprinse între 20 – 30 mm în regiunile joase din preajma Culoarului Mureşului

şi 45 – 60 mm în zonele înalte.

Pentru bazinul Ampoiului cea mai mare cantitate de precipitaţii căzută în 24 de ore a fost de 56 mm, fiind înregistrată la Ighiu în 23 VII 1968, şi 102 mm la Zlatna în 26 VI 1947. Precipitaţiile sub formă de zăpadă cad în medie 20 – 30 zile din anotimpul rece în zona estică a depresiunii Ampoi – Ampoiţa , cu tendinţe de creştere spre vest. În zonele înalte această creştere se apropie la cifra de 50 de zile fapt ce permite formarea unui strat de zăpadă mai

consistent şi mai persistent. Dacă persistenţa acestuia este de cca. 32,9 zile în zona Ighiu, la peste 1300 m stratul de zăpadă îşi păstrează de regulă continuitatea începând cu a doua parte a lunii decembrie până în luna martie. Mai jos de această altitudine durata de persistenţă a stratului de zăpadă scade drastic, mai ales pe versanţii cu orientare preponderent sudică, sub influenţa föhnului şi a căldurii solare. Grosimea stratului de zăpadă atinge valori maxime în cursul lunii ianuarie şi prima parte a lunii februarie, când înregistrează valori cuprinse între 3 – 7 cm în partea estică a depresiunii Ampoi – Ampoiţa şi Culoarul Mureşului şi peste 30 cm la altitudini mai mari de 1300 m. Pe văi

şi pe versanţii adăpostiţi grosimea stratului de zăpadă poate depăşi un metru sub influenţa

fenomenelor de nămeţire şi a slabei expuneri la soare. În funcţie de modul de topire, echivalentul în apă al stratului de zăpadă se poate infiltra în sol, şi să revină la suprafaţă sub formă de izvoare sau dacă topirea se face prea repede curgerea capătă aspecte torenţiale, datorită antrenării particulelor de sol spre organismele de curgere ale văilor.

Vântul 24

22 Idem, p. 48-46.

23 Idem, 46-47.

24 Idem p. 49.

12

Ca manifestare a circulaţiei generale a curenţilor de aer şi a plierii acestora la suprafaţa reliefului, vânturile predominate sunt cele din sud-vest, în lungul Culoarului Mureşului. La staţia meteorologică de la Ighiu, aceste vânturi reprezintă majoritatea, cu 15,6 %, urmate de cele nord- estice, dinspre Podiţul Transilvaniei, cu 5,7 %. La peste 1200 m altitudine predomină circulaţia vestică şi cea sudică. Valea Ampoiului este influenţată şi de pătrunderea maselor de aer din direcţia sud-vestică şi sudică, favorizate de o seamă de înşeuări şi înălţimi relativ scăzute, dinspre bazinul Crişului şi a Mureşului Mijlociu. Prezenţa föhnului în zonă se manifestă cu o frecvenţă maximă în lunile de primăvară (12,8 %) şi una minimă în octombrie (3,3 %), activitatea acestuia fiind pusă de specialişti pe seama activităţii anticiclonului azoric şi a ciclonului islandez 25 . Datorită poziţiei adăpostite pe care o are în ansamblul Apusenilor sudici, faţă de circulaţia predominantă, numărul zilelor cu calm atmosferic este destul de ridicat, de peste 50 % în zona Ighiu (58 %), ajungând la 60 zile în zonele depresionare din vest.

Îngheţul Acest fenomen este puternic influenţat de circulaţia generală a atmosferei şi de altitudine. Primul îngheţ se produce în zona înaltă, la peste 1000 m încă de la sfârşitul lunii septembrie, pentru ca în regiunea piemontană şi depresiuni, inclusiv pe Ampoi, primul îngheţ are loc în intervalul 1 – 11 octombrie, mai târziu în partea estică a depresiunii Ampoi-Ampoiţa, în preajma culoarului Mureşului (după 11 X). La peste 1000 m ultimul îngheţ se produce de regulă în jurul datei de 1 mai, iar în zonale depresionare şi în Trascăul sudic, ultimul îngheţ se produce de regulă în ultima parte a lunii aprilie. În aceste condiţii, durata intervalului fără îngheţ pentru zona studiată depăşeşte 170 zile pe an 26 . (vezi Atlas RSR 1972-1979).

HIDROGRAFIA ŞI HIDROLOGIA VĂII AMPOIULUI Ape de suprafaţă. Cursuri de apă cu caracter permanent. Caracteristicile structurale şi stratigrafice ale Apusenilor sudici, vizibile în cadrul proceselor de fragmentare şi deformare tectonică produse de mişcările laramice, se reflectă deseori şi la nivel orohidrografc, prin neconcordanţa dintre direcţiile de curgere a văilor şi liniile majore ale reliefului. De asemenea, evoluţia şi densitatea reţelei hidrografice în această zonă a fost marcată de prezenţa calcarelor, sub formă compactă sau diseminată în masa de fliş. Prezenţa unor hidrostructuri carstice de mică întindere şi a rocilor carbonatice sedimentare, adiacente barei calcaroase a Bedeleului, alături de conglomeratele flişului cretacic şi hidrostructurile specifice depresiunilor tectonice Almaş - Zlatna şi Ampoi – Ampoiţa, constituind elemente ale unui mecanism complex care a condiţionat şi marcat hidrografia zonei. Râul Ampoi. Alături de Arieş, Ampoiul este al doilea afluent important pe care Mureşul îl primeşte din partea dreaptă, în zona de sud-vest a Munţilor Apuseni. Curgând la limita dintre trei catene muntoase; Trascău, Auriferi şi Vinţ, Ampoiul are un bazin hidrografic asimetric (majoritatea afluenţilor săi principali fiind pe partea stângă), de cca. 550 km 2 . Direcţia sa de curgere este orientată dinspre nord - vest spre sud – est, pe tronsonul cuprins între izvoare şi localitatea Pătrângeni, după care îşi schimbă cursul pe direcţia aproximativă vest - est, cu o pantă medie de 25-30 m/km. Izvorăşte de sub Dealu Mare (Dealu Petriceana 1220 m) şi se varsă în Mureş la nord de Alba-Iulia. Profilul văii diferă semnificativ, în funcţie de zonă. Dacă în partea superioară acesta este în formă de „V”, în cadrul depresiunii Zlatna acest profil are aspectul de trepte, imprimat de prezenţa nivelelor de eroziune şi a teraselor. În sectorul de defileu de la Gura Ursului profilul văii se îngustează puternic, revenind la forma de „V”. Pe parcursul depresiunii Ampoi-Ampoiţa valea se lărgeşte treptat, cu mici sectoare de strangulare, delimitat de terase şi nivele de eroziune proeminente, pentru a ajunge la o lăţime de cca 800 m între Ampoiţa şi Şard

25 O. Bogdan, op. Cit. p. 49, apud Z. Tilinca et.al.

26 Idem, p. 50.

13

Debitul maxim s-a înregistrat la Zlatna (în anul 1970), de 62,50 mc/s. Cei mai importanţi afluenţi ai Ampoiului izvorăsc din Munţii Auriferi (Valea Morilor; Valea Feneş) şi Munţii Trascău (Valea Ampoiţei şi Ighiu). Valea Morilor, ( Valea Vâltori ) – în lungime de 12,5 km, izvorăşte de sub Vârful Vâlcoi – Corabia ( 1348 m ) şi se varsă în Ampoi formând un puternic con de dejecţie, pe care actualmente este situat oraşul Zlatna. Datorită caracterului transversal, cea mai mare parte a cursului are aspectul unui defileu. Cursul său inferior constituie limită între Munţii Auriferi şi Trascău. Totodată, atât Valea Morilor cât şi afluenţii săi (Valea Naibi) mai importaţi curg în cea mai mare parte pe calcare şi îşi alimentează debitele din izvoare carstice. Valea Feneşului, cel mai important afluent al Ampoiului, cu o lungime de 16 km, îşi are obârşia sub Vârful Negrileasa Mogoşului şi se varsă în Ampoi în dreptul satul Feneş. În plan longitudinal, valea prezintă două mari rupturi de pantă, una în zona de izvoare, şi alta în zona de anticlinal, unde rocile dure (calcare şi brecii) au jucat rolul unui nivel de bază local, încetinind procesul de eroziune. Faţă de prima parte, unde valea este largă, cu porţiuni de luncă de până la 300 m lăţime, în acest sector, pe cca. 5 km valea este întretăiată de numeroase praguri din roci dure, înregistrând o cădere de peste 300 m, concomitent cu modificarea profilului transversal, care se îngustează aproape brusc. După ieşirea din această zonă, valea se lărgeşte din nou, sub forma unei continuităţi a luncii Ampoiului, marcată de prezenţa conurilor de depunere a celor doi afluenţi pe care Valea Feneşului îi primeşte în zonă; Valea Bradului şi valea Călineasa. Deoarece bazinul hidrografic superior al văii este ocupat în mare parte de păduri, altitudinea depăşeşte 1000 m, iar circulaţia noroasă este mai mare, nivelul de umiditate şi cel al precipitaţiilor este mai ridicat decât în zona de vărsare, dar şi aportul important al debitelor izvoarelor carstice îi asigură un debit relativ constant. Debitele cele mai ridicate se înregistrează primăvara, la topirea zăpezii şi toamna, perioade când se mai înregistrează ieşiri din matcă şi inundaţii. Valea Bibarţului, cu o lungime de cca. 8 km şi un bazin hidrografic de 9 kmp, îşi are izvoarele în estul Masivului Corabia. Este caracterizată printr-un profil longitudinal fragmentat de două importante rupturi de pantă. Profilul mai abrupt din zona de izvoare, este întrerupt de un sector cu o curgere aproape liniară, datorat intersectării unei klippe calcaroasă de mari dimensiuni, ce a funcţionat ca nivel de bază. După un mic sector de chei, valea parcurge un defileu cu un profil longitudinal abrupt, până la contactul cu zona depresionară, unde valea înregistrează o cădere de câţiva zeci de metri, de unde şi impresia că valea este suspendată deasupra depresiunii. Acest fenomen se datorează intersectării unei bare calcaroase, care joacă rol de nivel de bază înainte de a intre în zona depresionară a Zlatnei. Valea Meteşului prin afluentul său Valea Isca, are o lungime de cca. 8 km şi un bazin hidrografic de cca. 19 kmp, are o denivelare de aproape 800 m, între Dosul Blidarului – zona de izvor şi punctul de vărsare în Ampoi. Are profil longitudinal puternic descendent în cursul superior, datorită depozitelor neocomiene şi mult mai domol pe cursul inferior, la traversarea rocilor mai moi, specifice stratelor de Meteş. Valea Albinii, având un caracter puternic subsecvent, este ceva mai scurtă, îşi adună apele de pe versantul sudic al sinclinalului umplut cu depozite cretacice, de unde si profilul său puternic asimetric. După confluenţa cu valea Isca, cursul are o curgere lină, traversând epigenetic, printr-o vale largă depozitele de umplutură ale sinclinalului. Valea Ampoiţei, unul dintre cei mai importanţi afluenţi ai Ampoiului, cu o lungime de cca. 17 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 52 kmp, izvorăşte din vestul Masivului Ciumerna, de sub Vârful Muncel (1095 m). Profilul longitudinal al văii este foarte variat, fiind marcat de natura şi vârsta depozitelor pe care le străbate. În cursul superior talvegul văii orientat pe direcţia nord-vest sud-est, înregistrează o ruptură de pantă neuniformă, cu o coborâre de cca. 600 m/10 km, în cadrul depozitelor cretacice pe care le străbate. Panta este mult mai accentuată în zona de izvor pentru ca după intrarea în micul bazinet al Luncilor, format pe structura unui

14

sinclinal, tăiat aproape perpendicular pe direcţia vest-est, panta de curgere se schimbă semnificativ. La limita estică a acestui bazinet, valea îşi schimbă direcţia intersectând epigenetic un olistolit calcaros de mari dimensiuni, în care a săpat un sector de chei, acesta jucând şi rolul de nivel de bază pentru cursul superior al văii. În continuare, valea trece printr-o zonă de defileu săpat în depozitele cretacice presărate cu olistolite calcaroase şi ofiolite, având un profil longitudinal puternic descendent, de unde şi curgerea mult mai rapidă. După ieşirea în depresiunea Ampoiţei, cursul văii se domoleşte simţitor în cadrul stratelor de Meteş şi a depozitelor cuaternare, până la vărsare în Ampoi la altitudinea de cca. 261 m. În bazinul superior, principalii săi afluenţi sunt: Pârâul Muguieştilor, în amonte de Lunca Meteşului, Valea Lui Voic (delimitează administrativ cele două Luncii), Valea Macri (în amonte de Cheile Ampoiţei), Pârâul Bisericii, Pârâul Dobrinii (Varului) etc. Şi în acest caz este necesar de menţionat aportul substanţial pe care izvoarele carstice îl au în alimentarea cu apă, care poate depăşi uneori 75 % din debit. Valea Ighiului îşi adună apele din Masivul Ciumerna, ca beneficiar al apelor Lacului Iezer. Are un debit mediu menţionat de 0,150 mc/s cu oscilaţii evidente datorate sursei de alimentare. Cel mai mare debit la izvor s-a produs în anul 1988, cu 88,2 mc/s iar cel mai mic – când râul seacă în zona de izvoare, se produce anual ca urmare a îngheţului total. Talvegul văii este mai înclinat pe cursul superior şi mediu, datorită condiţiilor petrografice specifice. Adâncirea albiei a fost puternic influenţată de prezenţa unor depozite de roci dure; calcare, conglomerate şi ofiolite, care au acţionat ca nivele de eroziune, dând naştere unor mici bazinete. Până la intrarea în depresiunea Ampoi-Ampoiţa profilul traversal al văii este îngust, având

caracteristicile unui veritabil defileu, pentru ca după ieşirea din satul Ighiel valea să se deschidă semnificativ şi să-şi reducă simţitor talvegul. Până la confluenţa cu valea Ampoiului panta de curgere înregistrează o denivelare de cca. 100 m /10 km. La confluenţă valea formează un mare con de depunere care împinge Ampoiul mult spre dreapta. Pe cursul inferior al acestuia procesele de acumulare sunt foarte intense fapt ce provoacă colmatări ale albiei în anii cu precipitaţii ridicate. În zona înaltă principalii afluenţi sunt Pârâul Braicului, pe care-i primeşte la limita sudică a depozitelor de calcare şi Valea Ouălor, alimentată printr-o serie de izvoare carstice de la limita sudică a platoului Ciumerna-Striglău. În zona depresionară, Valea Ighiului primeşte doi afluenţi importanţi – Valea Ţelnei şi Valea Bucerdea. Ambele văi izvorăsc de la limita sudică a Masivului Ciumerna, fiind alimentate printr-o serie de izvoare carstice. Cele două văi curg în general paralel cu valea Ighiului, străbătând aceleaşi zone structurale. De aici şi o anumită simetrie între morfologia acestora. O situaţie specială are Valea Bucerdea după intrarea în vechiul culoar al Mureşului, unde din cauza încetinirii vitezei de curgere a format un imens con de depunere la suprafaţa căruia a pendulat deseori, schimbându-şi direcţia şi producând inundaţii, fapt ce a necesitat/necesită lucrări de îndiguire şi curăţare a albiei. Afluenţii pe dreapta ai Ampoiului sunt în principal văi scurte, cu debite mici şi oscilante, ce provin din Munţii Auriferi şi Munţii Vinţului. Mai importante ca dezvoltare sunt afluenţii primiţi din M. Auriferi:

- Valea Trâmpoiele, afluent de dreapta al Ampoiului cu o lungime de 7,5 km, îşi adună izvoarele de sub Vf. Grohaş şi se varsă în Ampoi în dreptul satului Pirita;

- Valea Mică – cu o lungime de cca. 6 m se varsă în Ampoi în dreptul satului Valea Mică;

- Grohaşul. De o mai mică importanţă şi cu lungimi mici sunt afluenţi primiţi din Munţii Vinţului, ale căror dezvoltare şi debite sunt mai puţin semnificative. Dintre acestea putem aminti: Valea Galaţi, Valea Mare (Presaca), Valea Bobului şi Valea Purcăreţilor (Poiana Ampoiului),Valea Satului şi Valea lui Bojin (Corlatului) în Văleni, Valea Satului (Tăuţ).

Cursuri de apă cu caracter semipermanent (torenţial)

15

Sunt active în special în perioadele cu ploi abundente şi/sau torenţiale din timpul anului şi la topirea bruscă a zăpezilor. În general sunt cursuri de apă de rang inferior, cu un bazin hidrografic puţin dezvoltat, tributare râului Ampoi sau afluenţilor acestuia. Dintre cursurile cu caracter semipermanent pe care Ampoiul le primeşte pe partea stângă putem aninti: Valea Slatina (pe cursul superior al râului Ampoi); pârâul Zlatii şi Valea Naibi (tributare Văii Morilor), valea Ruzilor (afluent temporar al râului Ampoi), (Valea Râmeţii izvoreşte de sub vf. Curpenul), Părăul Osoi (afluent al văii Meteş), Pârâul Gomnuşei (Ampoiţa), ş.a.

Pe partea dreaptă, cursurile de apă torenţiale sunt mai reduse ca număr şi tributare direct râului Ampoi: Valea Ursului, Valea Cetăţii, Pârâul Marghiţi şi pârâul Bobului, ultimii trei afluenţi primiţi pe teritoriul satului Tăuţ. De remarcat că pe întreg teritoriul studiat, în zonele neîmpădurite sau lipsite de vegetaţie sunt în formare o serie de râpe (vâlcele) care dau naştere la solifluxiuni (spălări ale solului vegetal) şi eroziuni ale sedimentelor.

Apele subterane Se manifestă sub forme diferite de acumulare şi circulaţie: izvoare, pânze captive de apă, pânze de apă freatică cu nivel de curgere liber. Izvoarele – se întâlnesc cu predilecţie la contactul dintre depozitele de roci sedimentare (conglomerate, nisipuri, roci fisurate – în special calcare) şi roci impermeabile, puternic compactate. Unele dintre acestea au un caracter sezonier, mai bogate toamna şi primăvara. Unele sunt totuşi izvoare cu un debit substanţial, relativ constant (Q > 1l/s) pe toată perioada anului, printre care putem aminti izvoarele carstice: Izvorul carstic de sub Piatra Capri cu peste 25 l/s,

Izvorul Topliţei (5 l/s), Izvorul Măgurii Negre, Izvorul rece de sub Vârvu, etc. Alături de acestea,

o întreagă salbă de izvoare înconjoară zonele calcaroase. Este cazul izvoarelor: Izvorului de sub

Hăldăhaia Mare, sau de sub Şura de Piatră, Izvorul Lobonţului de sub Dosu Blidarului, izvoarele din zona Isca (Izvorul de sub Lac, Izvorul de la Şendrea, Izvorul din Seci, Fântâna Horeştilor), Izvorul de sub Piatra Calului etc.), izvoarele din cheile Ampoiţei, Izvorul de la Piatra Varului - Ampoiţa. Chiar şi în jurul klippelor calcaroase mai mici se găsesc o serie de izvoare, utilizate intens de gospodăriile din zonă (Izvorul de la Cutea, fântâna de la Lileia etc.). Dar cel mai important izvor carstic rămâne izvorul de sub Iezerul Ighielului, unde s-au înregistrat frecvent 95

– 100 l/s. Putem aminti de asemenea prezenţa unor izvoare de adâncime, ce apar la baza unor glacisuri sau la baza pantelor, cu debite relativ constante în tot timpul anului. Este cazul izvoarelor: „Izvorul de la Chilii” de sub Jidovului, Izvorul de la Gura Ursului, izvoarele de la Plai şi Pietrar (pe valea Isca), Izvorul de sub Gruiu Lupului şi alte izvoare situate pe cursul superior al Văii Ampoiului etc. Pânze captive de apă, numite şi strate acvifere de adâncime pot fi regăsite la adâncimi variabile sub nivelul pânzelor de apă freatice, între strate de roci impermeabile. Din acest motiv sunt mai puţin dependente de regimul de precipitaţii şi zona lor de colectare, de regulă are o suprafaţă mult mai mare, fiind situată la cote superioare zonei de dezvoltare. Acestea pot să erupă la suprafaţă sub forma unor izvoare temporare, cum sunt cele de sub rama Masivului Corabia, sau zone cu umiditate ridicată, precum şi pânzele de apă freatică cu nivel de curgere liberă, prezente mai ales în zonele joase, de luncă sau terasă. Pânze de apă freatice cu nivel liber apar în zonele de luncă şi de terasă, în strate formate din pietrişuri, nisip sau praf la adâncimi variabile (0,50 - 2,00 m), aşezate peste un strat impermeabil 27 . Regimul şi debitele acestora sunt strâns legate de regimul hidrometric al zonei, de nivelul precipitaţiilor, de nivelul şi debitul râurilor în care se află.

27 Trufaş, Ştef , 1998, p. 18.

16

În lunca Ampoiului, acviferul constituit din nisipuri pietrişuri şi bolovănişuri se dezvoltă

pe ambele maluri ale râului până la adâncimi de 8 - 11 m, nivelul pânzei freatice situându-se la

adâncimi de 2 – 4 m faţă de suprafaţa solului 28 .

Prize de captare apă potabilă existente

Pe cursurile principale de apă au fost executate captări de apă potabilă şi industrială:

- Captarea Feneş - situată pe Valea cu acelaşi nume, în amonte de Piatra Caprii;

- Captarea Vîltori - situată în zona de confluenţă a Văii Naibi cu V. Morii;

- Captarea Izvorul Ampoiului - pe râul Ampoi, în zona localităţii Izvorul Ampoiului.

BIOGEOGRAFIA ZONEI ÎNVELIŞUL VEGETAL

În arealul Văii Ampoiului vegetaţia este puternic influenţată de condiţiile de relief şi

climă, factori care au determinat o etajare vizibilă pe o diferenţă de nivel de peste 1000 m între 260 m (la vărsarea văii Ampoiţa în Ampoi) şi 1358 m (în Vf. Dâmbău), cu predominante elemente europene şi euroasiatice. Vegetaţia preponderentă este cea lemnoasă în alternanţă cu o vegetaţie ierboasă, specifică fâneţelor şi păşunilor naturale.

Vegetaţia lemnoasă este dominată de speciile forestiere ce formează pădurile de răşinoase, fag şi stejar cu subspeciile sale. Pădurile de molid (picea abies) şi brad (bradul se întâlneşte doar secvenţial în unele zone înalte) la altitudini de peste 900 m, pe pantele nordice ale unor versanţi, în zone cu umiditate ridicată din bazinul superior al văilor Feneş şi Morilor, sau în zone de plantaţii mai recente în bazinul superior la văilor Bibarţ, Ampoiţa (Muntelui), Albinii şi a unor afluenţi ai acestora. Alături de acestea mai pot fi întâlnite asociaţii sau elemente disparate formate din mesteacăn (betula pendula), paltin de munte (acer pseudoplatanus) şi fag (fagus silvatica). În aceste păduri mai pot fi întâlniţi o serie de arbuşti, cum sunt scoruşul de munte (scorbus acuparia), coacăzul (ribes petraeum) şi o vegetaţie ierboasă formată din hieracium apicola, scorzanera rosea, artemisia potesia, ferigi (dryopteris filix-mas), muşchi (hilocanium splendous), orthilia secunda, moneses uniflora, saldonela hungarica, măcrişul iepurelui (oxalis acetosella) etc.

O altă asociaţie forestieră este formată din păduri central europene de frasin si anin

(Fraxinus angustifolia, F. excelsior, Alnus glutinosa) în complex cu păduri freatic umede de stejar cu carpen (Quercus robur, Carpinus betulus) şi mlaştini cu anin, întâlnite în special pe cursul superior al văii Feneş, Morilor şi Ampoiului. Pădurile de fag sunt prezente până la altitudinea de 1000 m pe versanţii umbroşi şi până la 800 m pe cei cu expunere sudică. Se întâlnesc sub forma a două asociaţii:

păduri sud şi est carpatice de fag (Fagus sylvatica) cu Dentaria glandulosa, Symphytum cordatum, Hepatica nobilis, Hedera helix – des întâlnite în Munţii Metaliferi,

paduri dacice de fag cu carpen (Fagus sylvatica, Carpinus betulus) – răspândite pe versanţii văilor, din etajele colinar şi montan inferior, la altitudini cuprinse între 350 si 650 m. Alături de fag mai poate fi întâlnit: carpenul (carpinus betulus), frasinul (fraxinus excelsior), mesteacănul (betula pendula), paltinul (acer pseudoplatanus), jugastrul (acer campestre), plopul tremurător (plopus tremula), teiul (tilia cordata), alunul (corillus avelana), socul (sambucus nigra) etc., precum şi o vegetaţie ierboasă bogată în diferite varietăţi dein (poa nemoralis) colţişor (dentaria bulbifera, dentaria glandulosa), măcrişul iepurelui (oxalis acetosela), ventrilică (veronica oficialis), mierea ursului (pulmonaria officinalis) etc. Cel mai de jos etaj forestier, ce coboară până la cca. 350 – 450m este format din stejărişti. Cele mai reprezentative păduri de acest fel sunt:

28 Pascu, p. 190.

17

Pădurea Negraia, formată din păduri de gorun (quercus petraea), situată între localităţile Pătrânjeni şi Valea Mică;

Dumbrava Corbului, formată din păduri de gorun (quercus petraea), situată în bazinul mijlociu al văii Meteşului;

Dumbrava Cîmpului situată pe interfluviul dintre valea Ampoiței și ce a Meteșului;

Dumbrava Poienii și Dosul Morii situată pe interfluviile dintre Valea Meteș (Albinii) și cea a Ampoiului;

Păduri consistente de stejăriști sunt prezente pe versanți nord/estic și nordic al Munților Vințului, uneori în asociere cu alte specii cum sunt: frasinul (fraxinus excelsior), carpenul (carpinus betulus), jugastrul (acer campestre). În aceste păduri mai pot fi întâlniţi arbuşti precum: măcieşul (rosa canina), sânger (cornus sagieia), cornul (cornus mas), socul (sambucus nigra), măcieşul (rosa canina) şi porumbar (prunus spinosa), precum si o vegetaţie ierboasă formată din diferite genuri de festuică (festuca drymeia, f. valesiaca, f.ovina, f. rupicola), veronica (veronica montana, v. oficialis), leurdă (allium ursinum), rogozul (cerex humilis), negara (stipa capilata) etc. Destul de frecvent prin tăieturile de pădure se întâlneşte zmeurul (rubus idaeus) şi murul (Rubus hirtus). După anii 1950 s-au efectuat reîmpăduriri masive cu specii de salcâm pe cursul inferior al majorităţii afluenţilor Ampoiului şi pe versanţii teraselor mărginaşe: Măgura Ungurească, Pârâul lui Paul, cursul inferior al Văii Feneş și Bibanţ, Valea Mică şi Valea Mare, Valea Albinii, Valea Isca, Valea Corlat, Valea Ampoiţei etc. În zona de luncă a Ampoiului sunt prezente asociaţii arboricole formate din specii de sălcie(salix alba, salix fragile), arin (alnus incana, alnus glutinosa), plopul negru (populus nigra) etc. Zona pajiştilor şi a fâneţelor naturale ocupă suprafeţe întinse pe platourile submontane, pantele domoale şi văile largi din zonă. Covorul ierbos este format din asociaţii de iarba vântului, păiuşul roşu (festuca rubrae), păiuş (agrostis tenuis), trifoi (trifolium prutense, t. repens), măcrişul iepurelui (oxalis acetosela) etc. Zonele propice agriculturii sunt folosite pentru cultura cartofului, grâu de primăvară, ovăz, şi mai puţin grâu şi porumb în luncile satelor Feneş, Pătrânjeni, Galaţi şi Izvorul Ampoiului. Mai jos în luncile satelor, Presaca, Poiana, Văleni, Ampoiţa şi Tăuţ zonele propice agriculturii sunt folosite pentru cultura grâului de primăvară, şi toamnă, a ovăzului şi porumbului. Suprafeţe importante în zonă sunt ocupate de livezile cu pomi fructiferi, printre care diferite varietăţi de prun, mărul, părul, cireşul, vişinul, şi corcoduşul, a căror fructe sunt utilizate în creşterea animalelor, pentru consum propriu şi pentru producerea rachiului. Deşi zona a fost deosebit de bogată în păduri de foioase, fapt vizibil în structura actuală a solurilor, în ultimii două mii de ani dezvoltarea metalurgiei fierului şi utilizarea unor unelte mai perfecţionate a favorizat creşterea consumului de masă lemnoasă. Fenomenul a fost accentuat şi de sporirea consumului de material lemnos pentru construcţii, în contextul creşterilor demografice precum şi schimbările produse în ritul funerar prin utilizarea incinerării. Odată cu dezvoltarea mineritului şi a industriei prelucrătoare în zona Zlatna s-a intensificat şi ritmul despăduririlor şi a consumului de masă lemnoasă. Toate acestea au avut un impact semnificativ asupra fondului forestier 29 .

ELEMENTE FAUNISTICE După cum se cunoaşte, majoritatea speciilor de animale care populează spaţiul românesc îşi au originea în aşa numitele refugii glaciare, de unde au populat şi această zonă, după retragerea definitivă a calotei glaciare din Europa şi dispariţia gheţarilor din Carpaţi.

29 Boşcaiu 2001, p. 35.

18

În arealul geografic în care se găseşte şi bazinul râului Ampoi se remarcă prezenţa unei faune specifice zonei central europene, cu multe elemente de origine autohtonă (microtus arvalis, m. heptneri, athene noctua dacie, triturus montandoni) fiind prezentă atât în adâncul pădurilor cât şi prin păşunile şi poienile montane. Pădurile de fag şi molid sunt populate cu mistreţ (sus scrofa), cerb (cervus elephus), căprior (capreolus capreolus), lup (canis lupus), vulpe (vulpes vulpes), râs (lynx lynx), jder (martes martes), pisica sălbatică (felis silivestris), veveriţa (sciurus vulgaris), şoarecele de cămp (apodemus agraris) şi ariciul. Dinte păsări un loc de frunte îl ocupă gaiţa de munte, piţigoiu de munte (parus montanus), vrabia, cucuveaua, mierla (turdus nerula), cintezoiu, ciocănitoarea, ciocârlia (eremphila balcanica) codobatura (motacila cinela, m, falva) corbu etc. În zonele joase este prezent iepurele (lepus europaeus), vulpea (vulpes vulpes), dihorul (putorius putorius), mistreţul (sus scrofa) şi căpriorul. Pe văile Feneş, Ampoiţa şi Ighiu, precum şi pe cursul superior al Ampoiului se întâlneşte păstrăvul indigen (salmo trutta fario) şi din ultimii ani cu păstrăvul curcubeu (salmus irideus). Sunt întâlnite în zonă: brotăcelu, broasca roşie de munte (rana temporaria), salamandra (salamandra salamandra) şi tritonul (tritulus alpestris). La marginea superioară a pădurilor sunt prezente o serie de elemente din specia (vivioara) şopârla de munte (lacerta viviparia) şi cea de câmp (lacerta agilis), guşterul şi şarpele de pădure. În etajul alpin păsările sunt reprezentate de ciocârlia, pietrarul, brumăriţa, mierla, dar şi specifică etajelor inferioare ca: silvia, corbul, codobatura, cinteza, vindereul şi şoimul. În lumea întunecoasă a peşterilor din zonele carstice şi-au găsit adăpost colonii de lilieci din speciile Rhinolophus euryale, Rhinolophus ferrumeqinum, şi Myotis blythii, tot mai rar întâlnite. Astăzi unele specii au dispărut din zonă, altele sunt ameninţate cu dispariţia, mai ales în condiţiile expansiunii habitatului uman. Modificările aduse suprafeţelor împădurite în ultimele două milenii au dus la restrângerea arealelor de distribuţie a unor specii de animale sălbatice ca:

mistreţul, cerbul, căpriorul, bourul, faţă de perioada anterioară (subboreal). Scăderile semnificative ale densităţii populaţiilor de animale sălbatice mari, nu pot fi puse numai pe seama vânătorii, cât mai degrabă pe alterări ale mediului şi necesitatea restrângerii zonei de dominaţie 30 . Intensificarea activităţilor economice, în special a extracţiei miniere şi a industriilor prelucrătoare din a doua parte a sec. XX, lipsa unor politici ferme de protecţie a mediului au adus prejudicii majore mediului, inclusiv florei si faunei locale. Încă mai există cetăţeni în zonă care îşi mai amintesc de prezenţa uriaşelor colonii de lilieci şi de prezenţa depozitelor consistente de „guano” din Peştera cu acela-şi nume din Cheile Ampoiţei. Odată cu deschiderea drumului forestier pe Valea Ampoiţei, dar mai ales în urma exploatării calcarelor pentru lucrările hidrotehnice de la Mureş, au dus la dispersarea şi dispariţia acestora. Astăzi colonia de-abia mai numără câteva zeci de exemplare.

SOLURILE 31 Componenta pedologica din cadrul bazinului râului Ampoi se caracterizează printr-o mare varietate a tipurilor de sol, datorată condiţiilor naturale specifice în care s-au format. Cele mai multe dintre solurile din zonă sunt soluri de vegetaţie lemnoasă cu geneza în habitatele forestiere, formate pe o structură litologică compusă din gresii, calcare şi depozite cretacice cunoscute sub numele de „Strate de Feneş” şi „Strate de Meteş”, sub influenţa factorilor climatici, geomorfologici, hidrologici si litologici asociaţi cu componenta antropica. Solurile sunt puternic influenţate de caracteristicile morfologice şi morfometrice ale reliefului, în cadrul cărora predomină suprafeţele înclinate ale versanţilor, poduri de terasă şi suprafeţe de luncă,

30 El Susi 1996, p. 185-186.

31 Morariu 1980, p. 74-77, fig. 15; Geografia României, vol I,1983, p. 500-525, Buza 2005, p.154-160, în România, 2005.

19

peste care se suprapun influenţele climatului diferenţiat altitudinal şi penetrarea pe cursul văilor a unor importante mase de aer.

Luvisolurile (solurile argiloiluviale) sunt soluri relativ vechi, cu profil bine determinat, dezvoltate în condiţii de drenaj natural bun sau moderat. Sunt soluri de culoare deschisă, diferenţiate în profil, cu însuşiri fizice, fizico-chimice şi biochimice mediocru spre bun şi fertilitate moderată. Sunt folosite în agricultură atât ca terenuri arabile, pentru culturi cerealiere, tehnice şi furajere sau pentru păşuni şi fâneţe. Suprafeţe importante din aceste soluri sunt acoperite cu vegetaţie forestieră, culturi pomicole şi viticole. Principalele luvisoluri sunt:

a. Preluvisolul tipic (Soluri brune argiloiluviale) şi luvisolul tipic (soluri brune luvice), formate în condiţii de vegetaţie forestieră (Quercus şi Fagus), la o temperatură medie multianuală de 7,6 – 10,4 0 . Sunt soluri de coline şi câmpieînaltă sau terasă, formate în mediu forestier cu Quercus, Fraxinus şi fagus, pe un fundament format din luturi, nisipuri şi argile, propice agiculturii. În zonă, ocupă cele mai mari suprafeţe pe terasele înalte din depresiunea Zlatna şi în cadrul depresiunii Ampoi – Ampoiţa.

b. Spodisolurile (spodosolurile) sunt reprezentate de prepodzoluri (soluri brune podzolite) formate în condiţii de vegetaţie forestieră (Quercus şi Fagus), la o temperatură medie multianuală de 10,5 – 11,7 0. sunt prezente în zonele joase, depresionare pe un substrat litic format din leossuri, nisipuri şi argile. În zonă ocupă suprafeţe mai importante în cadrul depresiunii Zlatna şi în sud estul depresiunii Ampoi - Ampoiţa, pe teritoriul satelor Ampoiţa şi Tăuţ.

c. Dintre cernisoluri (molisoluri) se întâlnesc în zonele calcaroase, acoperite cu vegetaţie forestieră (Quercus, Fagus şi Picea) şi/sau pajişti redzinele şi pseudoredzinele. S-au format în condiţii variate, în zone înalte, montane, pe culmi înguste sau versanţi. Sunt soluri de culoare neagră bogate în humus şi material calcaros scheletic. Se întâlnesc local în Dâmbău – Corabia, Ciumerna – Striglău, Dosul Blidarului, Grohota Ighielului, Vârful Stânii etc.

d. Cambisolurile (Solurile cambice), sunt soluri puţin evoluate, formate în condiţii de drenare foarte bune, cu un strat relativ subţire de humus la suprafaţă, rezultat în urma humificării resturilor vegetale. În funcţie de condiţiile de relief şi aciditate sunt utilizate pentru cultivarea unui sortiment variat de cereale, culturi tehnice, plante furajere, păşuni sau fâneţe. Dau rezultate satisfăcătoare în cultura pomilor fructiferi şi a viţei de vie. Principalele soluri cambice existente în zonă sunt:

a. Districambisol (solurile brune acide), formate într-un mediu forestier montan, (păduri de Fagus sau Fagus cu Picea), pe un fundament litologic compus din roci acide: granite, granodiorite, şisturi cristaline, gresii, conglomerate, la o temperatură medie multianuală de 3 - 8 0 . Ocupă suprafeţe întinse în zona de izvor a văilor Ampoi, Morilor, Feneş, Ampoiţa şi Ighiu.

b. Soluri Terra Rossa, formate de asemenea intr-un mediu forestier specific munţilor joşi şi mijlocii (păduri de Quercus sau Fagus cu Quercus), la o temperatură medie multianuală < 9 0 . Ocupă suprafeţe restrânse în împrejurimile vestice ale oraşului Zlatna.

20

Harta pedologică a bazinului Ampoiului Spodisolurile (Spodosolurilor) sunt soluri relativ bine diferenţiate,

Harta pedologică a bazinului Ampoiului

Spodisolurile (Spodosolurilor) sunt soluri relativ bine diferenţiate, întâlnite pe un substrat litologic acid, în zone umbrite, cu păduri de Fagus, Picea, cu covor de ericacee. Sunt în general soluri bogate în humus acid, folosite mai ales pentru păduri cu productivitate mijlocie sau mică şi pajişti. Sunt prezente în zonă prin prepodzoluri (soluri brune podzolice), prezente pe versanţii nordici ai Munţilor Vinţului, în sudul depresiunii Zlatna, pe teritoriul localităţilor Presaca, Galaţi la altitudini mari. Protolitosolrile sunt soluri neevoluate, incipiente, cu profil incomplet diferenţiat şi grosime mică. Dintre acestea mai întâlnite sunt Litosolurile. Acestea sunt caracteristice zonelor în care vegetaţia ierboasa si cea forestiera au fost afectate puternic de defrişări si păşunat excesiv, situaţie comună unor fronturi de cuestă şi unor abrupturi cu răspândire mică în zonă (d. Holmului - Ampoiţa Valea Plopilor din bazinul superior al văii Bibarţ, dl. Lung etc). Hidrosolurile (Solurile hidromorfe) s-au format în zone cu exces de umiditate de lungă

durată.

Din categoria acestor soluri sunt prezente în zonă agelisoluri(soluri gelice),formate într- un mediu cu vegetaţie mezohidrofilă şi hidrofilă, uneori în zone acoperite cu păduri de Quercus, pe depozite aluviale şi aluvio/proluviale. Se întâlnesc pe suprafeţe mai importante în lunca Ampoiului, la vest de Tăuţ. Pentru utilizarea agricolă necesită lucrări de desecare, fertilizare, uneori şi un aport de amendamente.

Condiţii geotehnice de fundare: Coroborarea datelor geotehnice de pe teren evidenţiază existenţa în zonă a unei stratigrafii simple, cu următoarea structură:

sol vegetal 0,30 – 0,50 m până la 1,00 – 1,50 m;

umplutură cu grosime variabilă 1,50 – 5,00 m formată din material granulometric grosier, specific zonelor de luncă şi terase; În zona versanţilor deluroşi stratigrafia pe verticală este:

strat de sol vegetal cu grosime variabilă, de la 0,50 la peste 1,00 m;

complexul superficial al deluviunilor de pantă cu fragmente angulare centimetrice şi decimetrice de la 1,00 la 5,50 m;

21

pânză freatică este prezentă la adâncimi de cca. 1,00 - 4,00 m, în zona de luncă şi la 5,00 – 7,00 m în umerii teraselor. În zona versanţilor adâncime a pânzei freatice variază între 3,00 – 7,00 m;

adâncimea de îngheţ la nivelul siturilor intravilane şi extravilane este de 0,80 – 0,90 m, în conformitate cu STAS 6054 – 77. Pentru zonele de munte, în conformitate cu STAS-ul amintit, adâncimea maximă de îngheţ se stabileşte pe bază de observaţii;

presiune convenţională de bază Pconv. = 280 kPa, pentru zonele de pantă şi Pconv. = 450 kPa, pe stratul de aluviuni grosiere;

adâncimea de fundare = 1,00 – 1,20 m, de la nivelul solului actual.

Seismicitatea:

Potrivit PATN – Secţiunea a V zone de risc natural, zona din care face parte bazinul hidrografic al Ampoiului se încadrează în zona 6 de intensitate seismică, pe scara MSK, cu pericol mediu de revenire de cca. 100 ani. Conform STAS 11100/1 – 77 perimetru cercetat face parte din zona seismică F , iar în conformitate cu prevederile normativului P 100 – 92, privind proiectarea seismică acest areal are o valoare a coeficientului Ks = 0,08 şi Tc = 0,7 sec.

ELEMENTE DE PEISAJ Elemente de peisaj natural şi antropic Peisajul geografic specific acestui spaţiu este definit de cele două componente de bază, componenta abiotică şi cea biotică. Componenta abiotică este definită de structurile fizico- geografice, rezultate din împletirea elementelor montane cu cele depresionare şi de câmpie şi cea biotică, în care elementul uman joacă un rol major. Cadrul abiotic îmbină elementele de peisaj montan structurat la nivelul culmilor înalte ale Trascăului Sudic, cele estice ale Munţilor Auriferi cu vârfurile Jidovu şi Breaza şi a Munceilor Vinţului, cu un relief variat, format pe o structură geologică şi petrografică complexă, în care se detaşează relieful structurat pe calcare şi roci vulcanice, cu elementele de hidrografie, şi morfologie a văilor. Componenta biotică a peisajului se regăseşte în suprafeţele întinse ocupate cu păduri, în flora şi fauna specifice, precum şi urmele vizibile, multiseculare ale prezenţei umane pe aceste locuri, elemente ale ocupaţiilor şi tradiţiilor sale, sub forma păşunilor întinse, a adăposturilor şi a prezenţei animalelor domestice. Alături de aceasta, în zona depresionară se regăsesc caracteristicile unui relief mult mai domol, puternic antropizat. Această antropizare este vizibilă la nivelul aşezărilor, de regulă având o structură răsfirată în jurul unor cursuri de apă, cu o tendinţă de împrăştiere vizibilă spre periferie. Aceste caracteristici se regăsesc în special în cazul cătunelor dar şi a unor sate, cum este Meteş-ul şi Lunca Ampoiţei, dar şi părţi a satelor Tăuţ şi Poiana Ampoiului. Peisajul montan abiotic este marcat prin prezenţa unor fenomene geomorfologice specifice litologiei calcarelor – precum relieful carstic, la care se adaugă elemente ale interacţiunii istorice dintre om şi mediu, sub forma peisajului rural. Elemente de peisaj carstic:

Exocarst:

Platouri carstice (Ciumerna, Striglău);

Văi de doline (Hoanca Mare, Hoanca Stiglăului;

Cămpurile de lapiezuri de pe Podul Horăi, platoul Ciumerna, Striglău, Piatra Albii, Piatra Stânii etc.;

Ponoare (Gaura Calului);

Chei şi defilee (Cheile Feneşului, Ampoiţei, Ighielului;

Klippe calcaroase (Piatra Craivii, Sfredelaşul, Piatra Poienii, Pietrele Ampoiţei, Piatra Boului, Piatra Varului, Ţana, Cutea, Piatra Micului, Piatra Corbului, Piatra Brati, Piatra Bulbuci, Calcarele din Valea Mică etc.).

Endocarst:

Peşteri;

22

Avene (Avenul lui Stroe – Stiglău; Avenul Caprei; Gaura Boului, Cântătorile din Dâmbău, Peştera Şura de Piatră, Peştera Mare din Dâmbău, Peşterile din Câra, Peştera Liliecilor etc.);

Abri-uri (Abri-ul de sub Piatra Capri; abri-ul de sub Piatra Poienii etc.

Izvoare carstice (Izv. Ighielului, Izv. Topliţei, Izvorul de sub Dămbău, Valea

Naibii etc.)

Elemente de peisaj forestier şi pastoral

genul de păduri şi structura acestora;

flora şi fauna;

păşuni şi fâneţe.

Elemente de peisaj rural şi etnografic Strict teoretic, peisajul rural reprezintă un spaţiu relativ omogen ce cuprinde o diversitate de fenomene fizice, fapte şi structuri sociale şi economice ce se manifestă în timp prin funcţii şi relaţii variabile şi au dimensiuni mai mari decât ale componentelor ce îl alcătuiesc. Şi aici, o particularitate a ţinutului o constituie peisajul profund umanizat, realizat în decursul timpului de generaţiile de locuitori care s-au succedat pe aceste locuri. Cu toate că nucleele satelor se găsesc pe văi, de cele mai multe ori în zone de confluenţă, în decursul timpului, prin procese de roire, acestea au cunoscut extinderi continue. Fenomenul apare cel mai evident în cadrul satului Meteş, a cărui extindere s-a făcut nu numai la nivelul cursurilor de apă, dar şi a unor zone agricole de pe terasele înalte ale depresiunii Ampoi- Ampoiţa, rezultând mici comunităţi de factura crângurilor din Apuseni, formate în jurul unui întemeietor iniţial, de la care şi numele acestora: Gavrileşti, Muguieşti, Ursuleşti, Horeşti, Staneşti etc.; de la porecle sau topice: Ştipeşti, Ponoreni etc. Un alt element care a condiţionat amplasamentul acestor aşezări au fost sursele de apă. Totdeauna întemeietorul şi-a clădit gospodăria în preajma unui izvor permanent, cu un debit relativ constant, care să-i asigure apa necesară gospodăriei şi animalelor. Prin urmaşii săi aceste izvoare au devenit bunuri familiare, fiind cunoscute după antroponimul iniţial: „Fântâna Horeştilor”, „Fântâna Muguieştilor”, „Izvorul Gavrileştilor”, „Fântâna Şchiopuli” etc. O componentă a peisajul rural îl reprezintă cel agricol, ilustrat prin:

nucleele de locuire delimitate de urmele exploataţiilor agricole, cu ogoare, lanuri de

cereale şi porumb din preajma gospodăriilor limitrofe, marcate de brâul teraselor ce delimitează aceste locuri. Aceste „răzoare” se întind pe curbele de nivel ca nişte trepte ciclopice, uneori cu înălţimi metrice. Alături de acestea se regăsesc grădinile de legume, şi spaţiile ocupate cu livezi şi vii. Dacă prezenţa pomilor fructiferi este comună întregului spaţiu, viile se întâlnesc numai în bazinul inferior al Ampoiului, în zona satelor Bucerdea, Şard, Ighiu, Ţelna şi Ampoiţa;

de prezenţa defrişărilor mai vechi şi mai noi. Defrişările întinse, a căror urme se

regăsesc în prezenţa unor copaci singuratici sau a peticelor de vegetaţie silvică rămase în zonele cu o înclinare mare, improprii agriculturii;

de

satelor;

de prezenţa infrastructurii de acces

agricolă, remodelată continuu de factorii naturali, sau care mai păstrează elemente de spectaculozitate, cum este cazul drumului de

preajma

păşunile

şi

fâneţele

din

sau care mai păstrează elemente de spectaculozitate, cum este cazul drumului de preajma păşunile şi fâneţele
sau care mai păstrează elemente de spectaculozitate, cum este cazul drumului de preajma păşunile şi fâneţele

23

legătură cu Poiana Ursului, peste „Piatra ai Rea”, drum săpat dea dreptul în stâncă, sau unele drumuri de creastă multiplicate în timp, când datorită eroziunii continue acesta s-a

adâncit devenind mai degrabă ravene sau au decopertat praguri de stâncă devenite în timp greu de trecut. În aceste condiţii oamenii au fost nevoiţi să aleagă alt traseu, altul şi altul. Această suprapunere este totodată o mărturie istorică asupra vechimii unor comunităţi, sau mai degrabă a utilizării unei zone economice. Elemente de peisaj antropic

Toate

aceste

caracteristici

ale

peisajului

peisaj antropic Toate aceste caracteristici ale peisajului sunt mai vizibile din punctele de belvedere: ∑ Vârfurile

sunt mai vizibile din punctele de belvedere:

Vârfurile Mamut, Stânii Bobu şi Jidovul situat la limita sudică şi sud-vestică a regiunii, oferă o panoramă largă asupra văii Ampoiului, dar şi a Mureşului pe sectorul Alba-Iulia – Orăştie, a depresiunilor Balşa şi Almaş.

Cetatea Tăuţului, accesibilă din satul Tăuţ, pe valea cu acela-şi nume, apoi urcând

versantul stâng, sau din Văleni pe drumul de acces existent; oferă de asemenea o panoramă, de la înălţime asupra aşezărilor Tăuţ, Meteş, Văleni, parţial Ampoiţa, şi Poiana Ursului.

Vârful Găurenilor sau „Piatra Rea” uşor accesibilă din localitatea Văleni, oferă o privelişte deosebită asupra depresiunii Ampoi-Ampoiţa şi a cursului mijlociu al Ampoiului, cu satele Meteş, Văleni şi Poiana Ampoiului. Pe acela-şi drum continuând apoi prin cătunul Poiana Ursului se poate ajunge pe vârfurile Gorganul şi Stânii de unde perspectiva îmbracă o bună parte din cursul mijlociu al Mureşului, în aval de Alba Iulia, cât şi toată Valea Ampoiului şi culmile sudice ale Trascăului şi cele nordice ale Munţilor Sebeşului. Acesta poate fi şi un traseu de turism montan cu acces spre Vinţul de Jos, prin localităţile Inuri şi Vurpăr.

La limita sud-vestică a zonei, din depresiunea Zlatnei, se poate trece pe vechi drumuri de plai spre valea Mureşului, prin Răcătău şi Blandiana sau pe Valea Geoagiului, prin Cib, Băcâia şi Geoagiu. Aceste drumuri şi puncte de belvedere oferă o perspectivă largă asupra bazinului mijlociu al Mureşului şi a Munţilor Sebeşului, cât şi asupra unei importante părţi a Munţilor Metaliferi, inclusiv cele două depresiuni ale Ampoiului:

depresiunea Zlatna şi Ampoi-Ampoiţa. Pentru Trascăul sudic cele mai interesante puncte de belvedere sunt:

Vărfurile Dâmbău şi Măguriţa, de pe teritoriul administrativ Zlatna, deoarece asigură o largă vizibilitate asupra depresiunii Zlatnei, a Munţilor Vinţului şi a Văii Ampoiului. Vârful Popii, situat în partea de nord est a localităţii Ampoiţa, accesibil atât dinspre Ampoiţa cât şi dinspre Ighiu. Oferă o frumoasă panoramă asupra bazinului inferior al văilor Ampoiţa şi Ighiu, cu întreaga zonă depresionară, precum şi asupra limitei nord- estice ale Munţilor Vinţului. Vârfurile Osoi şi Dosul Blidarului deschide o largă perspectivă asupra depresiunii Ampoi- Ampoiţa, a satelor Ampoiţa şi Meteş. Mai trebuie menţionat că de pe aceste puncte de belvedere, în condiţii de vizibilitate bună pot fi văzute culmile Munţilor Sebeş, Făgăraş şi Retezat.

24

Depresiunea Ampoi – Ampoiţa văzută de pe Mamut. Cap. 2. PROBLEME DE MEDIU PROBLEME GENERALE

Depresiunea Ampoi – Ampoiţa văzută de pe Mamut.

Cap. 2. PROBLEME DE MEDIU

PROBLEME GENERALE DE MEDIU Odată cu apariţia civilizaţiei umane a început să se manifeste şi intervenţia omului asupra mediului său fizic. Fenomenul a devenit endemic mai ales în cursul sec. XIX şi XX prin intervenţia brutală a omului asupra naturii şi alterarea mediului, manifestat prin poluarea industrială, agricolă şi menajeră. Efectele acestei intervenţii se resimt astăzi în distrugerea stratului de ozon şi tendinţa de încălzire globală, în efectele distructive ale ploilor acide asupra solurilor şi a vegetaţiei, în poluarea apelor de suprafaţă şi a celor freatice cu nitraţi şi metale grele etc. Iniţial produsele poluante erau preponderent de natură organică fiind uşor biodegradabile de către bacteriile şi ciupercile din sol. Dezvoltarea industrială şi explozia demografică manifestată în special în cadrul unor uriaşe aşezări umane, a dus la apariţia unor deşeuri ne-biodegradabile, pentru care natura nu este pregătită să le descompună. În sens larg, „mediul” este ansamblul tuturor influenţelor şi condiţiilor externe care afectează viaţa şi dezvoltarea unui organism. În acest studiu vom privi mediul ca un complex teritorial în care se îmbină elementele de relief, structură geologică şi resursele subsolului, apele şi condiţiile de climă, vegetaţie şi faună; elemente care constituie cadrul natural de desfăşurare a vieţii materiale a societăţii umane. “Poluarea” – este înţeleasă ca o interacţiune dintre lumea vie şi mediu natural cu consecinţe grave asupra echilibrului ecologic. Această interacţiune se realizează în mod natural, prin deşeurile activităţii vitale a fiecărei specii de vieţuitoare şi artificial, prin amprenta pe care activitatea omului modern o lasă asupra mediului înconjurător. Primele iniţiative în dezbaterea problematicilor de mediu au avut loc la începutul anilor 70 ai sec. XX, ca urmare a unor studii publicate de oamenii de ştiinţă asupra consecinţelor pe care activitatea umană o are asupra ecosistemelor. Primele iniţiative au loc în 1972 când Clubul de la Roma a lansat lucrarea „Limitele creşterii”, urmată la scurt timp de Conferinţa ONU asupra Mediului Înconjurător, de la Ştockholm (1972), Summitul de la Rio de Janeiro (1992) cunoscut şi sub numele de Summitul Pământului şi Summitul de la Johannesburg (2002), unde s-au dezbătut problemele stringente de mediu precum:

25

dezvoltarea durabilă;

modificările climatice;

evoluţia demografică;

protejarea speciilor pe cale de dispariţie, şi modul cum aceste probleme au fost receptate, respectate şi aplicate 32 la nivelul fiecărei ţări. Politica europeană de mediu, debutează în aceeaşi perioadă prin lansarea mai multor

proiecte PAM (Program de Acţiune pentru Mediu), soldate cu introducerea unor strategii pe termen mediu (PAM 6), privind:

- calitatea aerului;

- protecţia solului;

- utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile;

- reciclarea şi prevenirea deşeurilor;

- mediul urban;

- habitatele;

- diversitatea biologică şi peisagistică.

Aceste eforturi au fost încununate în anul 2000 prin lansarea la Florenţa a Convenţiei europene a peisajului 33 . Politica europeană a mediului se bazează pe prevederile şi principiile incluse în Tratatul CE, în principal în articolele 2, 95 şi 174, care nu pot fi modificate prin legislaţia ulterioară. Legislaţia adoptată în acest sens include reglementări, directive şi decizii. Dintre acestea, un rol major pentru acest areal îl are Directiva 2004/35/EC a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 cu privire la "responsabilitatea privind mediul, prevenirea şi corectarea efectelor poluării" intrată în vigoare pe 30 aprilie 2004. Această directivă a fost modificată şi completată prin Directiva 2006/21/EC, privind gestionarea deşeurilor din industriile extractive. Aderarea României la UE a impus transpună prevederile directivelor europene în legislaţia internă de mediu.

PROBLEME LOCALE DE MEDIU Până în 1990 Zlatna era unul din piloni industriei extractive, prelucrătoare şi chimice al industriei comuniste, cu o dezvoltare continuă însă în detrimentul factorilor de mediu. În Uzina de preparare a minereurilor neferoase de la Zlatna, cunoscută sub numele de Zlatmin SA, se produceau concentrate aurifere, de plumb, zinc şi pirită flotantă. O parte din aceste concentrate erau valorificate ulterior prin intermediul unor unităţi economice situate în afara spaţiului local, altă parte fiind prelucrată la fosta interprindere metalo-chimică. Deşi zona mai adăposteşte importante rezerve de minereuri aurifere, unitatea extractiva de la Zlatna si-a închis porţile din cauza nerentabilităţii şi a incapacităţii de a se înscrie în parametri normali de poluare. Aceeaşi soartă a avut-o şi SC Ampelum SA Zlatna, a cărei istorie se întinde pe parcursul unui sfert de mileniu. cu toate că în anul 1986 a început construirea unei noi uzine de prelucrare, pentru obţinerea cuprului o puritate deosebit de ridicată (99.99%), prin electroliză. În anii comunismului aici se obţineau: cupru negru de convertizor; acid sulfuric; sulfat de fier; sulfat de cupru şi sulfat de magneziu. După 1990, odată cu descentralizarea sistemului economic naţional, Intreprinderea metalurgică de metale neferoase Zlatna este transformată în societate comercială, sub denumirea de S.C. AMPELUM S.A, dar inflaţia, creşterea preţurilor la energie electrică şi gaz metan, carburanţi, utilităţi piese de schimb etc., alături de modul centralizat de stabilire a preţurilor pentru produsul finit şi necesitatea aplicări noi legislaţii de mediu a indus grave blocaje financiare şi limitarea rentabilităţii activităţii economice. Neputând face faţă schimbărilor economice dramatice din această perioadă, dar mai ales reglementărilor de protecţie a mediului tot mai drastice, resimţite în special după începerea negocierilor de aderare la Uniunea

32 Cucu et al. 2009, pp. 16-20.

33 Idem, pp. 24-26.

26

Europeană, aceste unităţi au devenit falimentare, fapt ce a dus la închiderea uzinei de cupru şi a exploatărilor miniere din zonă în anul 2004. Activitatea economică desfăşurată în timp în cadrul celor 2 unităţi - AMPELLUM S A. şi ZLATMIN S.A., în lipsa unor măsuri viabile de protecţie a mediului, a avut un impact devastator asupra oraşului, a zonei limitrofe care s-a extins asupra întregului areal al Văii Ampoiului, mai ales după construirea unui coş de dispersie pe Măgura Dudaşului. Privit prin prisma riscului natural, oraşul Zlatna împreună cu localităţile aparţinătoare este puternic marcat de fenomenul poluării istorice a aerului, apelor şi a solului, produsă de funcţionarea unităţilor economice amintite, fiind considerată pe bună dreptate o adevărate „bombă ecologică”. Atât în perimetrul oraşului, cât şi împrejurimile sale pe o rază de 10 – 15 km, sunt resimţite efectele poluării de toate tipurile, a căror consecinţe se manifestă prin uscarea şi dispariţia unor întinse arii forestiere şi de vegetaţie ierboasă, în care solul a fost erodat, uneori până la roca de bază, şi antrenat de către şuvoaie sub forma unor torenţi de noroi asupra oraşului şi a infrastructurii acesteia. Principalele surse de poluare, legate de activităţile economice efectuate în zonă, care s-au manifestat şi care se mai manifestă rezidual sunt:

Gazele metalurgice rezultate în urma proceselor tehnologice de extracţie a cuprului din concentrate. Au afectat puternic mediul din împrejurimi, dar şi la distanţe foarte mari, ajungând până pe Valea Mureşului, odată cu construirea coşului de dispersie de pe Măgura Dudaşului;

Metalele grele (plumb, cadmiu, zinc, arsen, stibiu, aur şi argint) ajunse în atmosferă sub forma particulelor de oxizi metalici;

Oxizi de sulf rezultaţi în urma proceselor tehnologice de obţinere a acidului sulfuric,

emişi în atmosferă, unde în combinaţie cu oxigenul se transformau în particule de H 2 SO 4 , revenind pe sol sub forma ploilor acide şi a ceţii. Odată cu încetarea activităţilor industriale la S.C. Ampelum şi Zlatmin SA au rămas haldele de steril şi iazurile de decantare unde sunt depozitate cca. 3,2 milioane tone de steril rezultat în urma proceselor tehnologice. Haldele de steril ce ocupă în zonă o suprafaţă de 33 ha. Fiind neacoperite cu vegetaţie sau cu sol vegetal, acestea sunt supuse acţiunii agenţilor modelatori externi, ceea ce duce la preluarea pulberilor de către vânt şi depunerea lor pe sol la mari distanţe sau spălarea lor şi apariţia rigolelor în corpul haldelor.

spălarea lor şi apariţia rigolelor în corpul haldelor. Deosebit de periculoase rămân şi cele două iazuri

Deosebit de periculoase rămân şi cele două iazuri de decantare. Deşi iazul de decantare de la „Sfârci” – Galaţi, cu o suprafaţă de peste 10 ha. este închis, iar cel de la Valea Mică se află în conservare, în condiţii de precipitaţii abundente pot determina o posibilă poluare a râului Ampoi.

Alte surse de poluare în zonă le reprezintă:

Deversarea direct în râul Ampoi a apelor menajere şi industriale, în lipsa unei staţii de epurare.

Sursele mobile de poluare, autovehiculele şi utilajele ce funcţionează pe bază de produse petroliere,

27

Zonele cele mai poluate sunt cuprinse între localitatea Zlatna, Pătrânjeni şi Valea Mică, areal aflat până la începutul anului 2004 sub influenţa directă a emisiunilor de la SC Ampelum SA.

Periculozitatea acestor zone se datorează în primul rând poluării istorice, de impact a unităţi economice amintite. Această poluare se manifestată în calitatea aerului, a cantităţii de metale grele deversată în atmosferă sub forma pulberilor în suspensie şi sedimentabile, cu acţiune directă asupra mediului sub forma ploilor acide, asociate cu pulberi şi metale toxice, cu

efecte negative asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului. Acidifierea solului ca rezultat al ploilor acide a determinat degradarea materiei organice prin schimbarea raportului între acizii humici şi acizii fulvici, acizi care formează cu metalele grele compuşi cu un grad avansat de solubilitate şi accesibilitate pentru vegetaţie. Acţiunea poluanţilor determină şi perturbarea activităţii microorganismelor din sol, fapt care duce la încetinirea până la dispariţie a proceselor naturale de humificare, inclusiv la pierderea capacităţii productive. Consecinţele acestei poluări asupra factorilor geologici, fizică-geografici şi climatici au dus la apariţia unor fenomene ca:

Dispariţia stratului vegetal pe suprafeţe întinse în partea estică a oraşului,

erodarea stratului superficial de sol fertil,

formarea pe pantele versanţilor a unor formaţiuni adânci de eroziune; ogaşe, viroage, torenţi,

transportul unor cantităţi uriaşe de aluviuni de către aceştia au dus la

colmatarea podeţelor, a canalelor de evacuare existente, cu impact direct asupra

circulaţiei pe DN 74,

afectarea gospodăriilor situate la baza versanţilor prin inundarea cu

aluviuni şi depunerea acestora prin curţi şi grădini. În acelaşi timp însă avea loc şi o poluare a apelor de suprafaţă, în primul rând a Ampoiului, prin deversarea directă a apelor uzinale, uzate direct în albia râului. La accentuarea fenomenului a contribuit şi deversarea apelor menajere, în lipsa unei staţii de decantare şi epurare. În aceste condiţii, Ampoiul a devenit un râu mort, în care nu mai putea trăi niciun peşte sau amfibian. În jurul oraşului şi pe văile de versant din zonă degradările de teren cunosc o gamă variată de manifestări: solifluxiuni, creeping, alunecări superficiale, dar şi cu profunzime medie sau chiar mare şi diverse prăbuşiri. Efectele eroziunilor de suprafaţă, a celor în adâncime sau laterale sunt vizibile atât în extra cât şi în intravilanul oraşului. Activitatea antropică legată de defrişări, construcţii de drumuri, excavarea la baza versanţilor sau în corpul haldelor ( în vederea recuperării unor materiale de către localnici ), păşunatul intensiv, supraîncărcarea cu construcţii a pantelor dealurilor din zonă, care, de fapt, sunt vechi glacisuri de alunecare, contribuie la sporirea efectelor negative exercitate de factorii de risc cantonaţi în depresiunea Zlatna. Cel mai adesea, o serie de procese de degradare ( fenomene geomorfologice actuale cu caracter distructiv ) acţionează în strânsă legătură cu o multitudine de alţi factori naturali sau antropogeni, astfel că este foarte greu de disociat impactul fiecărui proces în parte. La nivelul anului 2004 au apărut veritabile badland-uri, adică zone cu pământuri rele, de nefolosit şi care se extind continuu punând în pericol spaţiile locuite şi nu numai, suprafaţa terenurilor degradate ajungând la cca. 1150 ha. De asemenea, suprafeţe întinse din lungul Ampoiului şi a afluenţilor săi, sunt supuse periodic inundaţiilor cu caracter excepţional, precum şi acţiunii eroziunii laterale exercitată de ape. Poluarea care a distrus vegetaţia şi stratul de sol fertil supune aceste perimetre unei accelerări şi unei intensificări ale proceselor de degradare. Pentru a înlătura efectele acestei poluări prin Hotărârea de Guvern Nr. 1267 din 13 sept. 2006 s-a dispus asigurarea unei finanţării multianuale de cca. 50 milioane de euro în cadrul programului pilot pentru reabilitarea zonelor fierbinţi Zlatna şi Copşa Mică, printr-un unui număr de 7 proiecte prioritare de mediu:

28

Extinderea reţelei de apă potabilă pe teritoriul administrativ al oraşului Zlatna;

Reabilitarea şi extinderea reţelei de canalizare a oraşului Zlatna;

Reabilitarea sistemului de salubrizare a oraşului Zlatna şi construirea unei staţii de transfer al deşeurilor menajere;

Amenajarea râului Ampoi şi a afluenţilor acestuia în zona oraşului Zlatna;

Reabilitarea fostei albii al râului Ampoi;

Ecologizarea şi înlăturarea efectelor poluării în zona industrială dezafectată;

Reabilitarea ecosistemului în zonele grav afectate de poluare. Toate aceste măsuri, coroborate cu dispariţia sursei de poluare au permis scăderea

nivelului de poluare, dar efectele poluării remanente, datorată compuşilor de metale grele din sol,

a distrugerii păturii de sol fertil şi a vegetaţiei îşi mai manifestă şi astăzi efectele. La nivelul lunii noiembrie 2010 starea mediului, conform Raportului privind Starea Factorilor de Mediu în luna Noiembrie 2010 34 , la nivelul oraşului Zlatna în cadrul măsurătorilor automate la toţi indicatorii nu s-au înregistrat depăşiri ale valorilor normate pentru protecţia sănătăţii umane conform Ord. MAPM nr. 592/2002. În privinţa calităţii aerului nivelul pulberilor sedimentabile au fost de 12,791 g/mp/luna, datele obţinute încadrându-se în STAS 12574/87

(17g/mp/lună).

Calitatea apei Râului Ampoi în secţiunile Izvorul Ampoiului şi Bărăbanţ s-a încadrat în clasa I de calitate. Din grupa indicatorilor salinităţii a fost analizat doar indicatorul reziduu filtrabil, Indicatorii din grupele poluanţilor toxici specifici de origine naturală şi indicatori chimici relevanţi nu au fost analizaţi. Conţinutul de substanţe prioritare/ prioritar periculoase nu

a fost analizat. Principalii agenţi poluatori din zonă, în cadrul raportului amintit au fost nominalizaţi:

SC Transeuro Ighiu având ca profil de activitate prelucrarea cărnii care a înregistrat depăşiri la indicatorii: Reziduu=2984/2000=1,492 şi NO3: 141/37=3,81;

NCAF Minvest Deva, prin punctul de lucru Zlatna, cu apă de mină unde s-au înregistrat:

o

Mina Haneş: pH: 3,1/6,5(3,4 unit pH); Fe: 25,8/5=5,16; Mn: 10,55/1=10,55; Zn:

3,44/0,5=6,88;

o

Mina Larga: pH: 3,01/6,5(3,49 unit pH) Fe: 24,15/5=4,83; Mn: 10,38/1=10,38; Zn: 3,39/0,5=6,7,68.

RISCURI NATURALE ŞI ZONAREA ACESTORA 35 Cele 36 de localităţi situate în bazinul râului Ampoi, dintre care un oraş (Zlatna) şi două centre administrative, reşedinţe de comună (Ighiu şi Meteş), ocupă un spaţiu geografic relativ întins şi foarte diferit sub aspectul structurii sale geologice. În partea estică a acestui areal, respectiv a depresiunii Ampoi-Ampoiţa, relieful se mulează pe formaţiuni de vârstă mezocretacică (conglomerate, gresii, argilite, wildfliş ), fiind suprapuse de conglomeratele, gresiile şi argilele marnoase vărgate şi violacee de vârstă paleogenă, de marnele, marnele nisipoase şi nisipurile neogene (sarmaţiene- bessarabiene) şi binenţeles pe pietrişurile şi nisipurile holocene ce umplu culoarul Mureşului şi partea joasă a depresiunii Ampoi-Ampoiţa. În partea centrală substratul geologic este alcătuit predominant din roci sedimentare de vârstă cretacic inferior cum sunt: şisturi argiloase, gresiile şi conglomeratele ce alcătuiesc Stratele de Feneş superioare (zona localităţilor Lunca Meteşului, Lunca Ampoiţei, Feneşasa); conglomeratele, gresiile şi argilitele ce alcătuiesc stratele de Meteş (wildflyschul) – zona satelor Tăuţ, Văleni, Poiana Ampoiului, Pădurea, Poiana Ursului şi Meteş, sau şisturile argiloase din componenţa stratelor de Feneş inferioare în zona satelor Presaca Ampoiului şi Ampoiţa. Calcarele mezozoilce sunt prezente sub forma extinsă (platoul Ciumerna), ce marchează limita

34 http://apmab.anpm.ro/upload/19168_Raport%20noiembrie%202010.pdf

35 În redacrtarea acestui subcapitol s-au utilizat informaţii din „Studiu privind zonele expuse la riscuri naturale sau tehnologice din jud. Alba, realizat de către Proiect Alba SA şi din observaţii personale de teren.

29

nordică a acestui areal, sau a clipelor calcaroase, de vârstă cretacică, însedimentate în depozitele de fliş.

Treapta altimetrică dintre zona depresionară şi cea înaltă, montană este pigmentată cu intruziuni magmatice de vârstă mezozoică, în special bazalte, vizibile mai ales în zona de defileu/chei al văii Igiel, pe valea Ampoiţei, în amonte de localitate, şi sub forma unor petice locale pe valea Isca, Bibarţ şi Feneş. În bazinul superior al Ampoiului, prezenţa stratelor de Feneş este completată cu stratele de Valea Dosului şi încluziunile magmatice neogene, de mari dimensiuni (Breaza, Vâlcoi, Jidovu etc.), alături de care se remarcă urmele activităţilor antropice (galerii de mină, halde de steril, cariere etc.).

Inundaţiile Riscurile generate de apariţia inundaţiilor sunt legate de nivelul şi durata precipitaţiilor ce au căzut în bazinul Ampoiului. Acesta rămânând principalul factor, cu impact major asupra mediului în zonă, prin efectele sale distructive şi pagubele economice provocate. Procesele de inundare, uneori cu caracter excepţional se produc în special în lungul Ampoiului în perimetre cum ar fi: Izvorul Ampoiului, Boteşti, Budeni, Zlatna (în sectoarele neamenajate şi în zonele cuprinse între Pătrânjeni - Gura Văii Mici - localitatea Galaţi şi gura de vărsare a Feneşului. Practic întreaga luncă a Ampoiului, inclusiv spaţiul din intravilanul şi extravilanul satelor Presaca Ampoiului, Poiana Ampoiului, Văleni, Tăuţ şi Şard este supusă riscului inundaţiilor şi unor intense procese de eroziune în adâncime şi în special laterală.

procese de eroziune în adâncime şi în special laterală. Cele mai semnificative pagube produse de revărsarea

Cele mai semnificative pagube produse de revărsarea râului Ampoi s-au datorat eroziunii laterale exercitată de Ampoi în zonele de luncă, fapt ce permite migrarea albiei minore în spaţiul depresionar, fenomenul ducând la erodarea (distrugerea) unor importante suprafeţe de terenuri agricole, la erodarea bazei teraselor pe care se află gospodării sau părţi ale satelor şi drumuri. Fenomenul se manifestă cu putere pe sectoarele Pătrânjeni – Feneş, Poiana Ampoiului – Meteş, de la intrarea în Tăuţ, până în apropiere de Gura Ampoiţei, în amonte şi în aval de satul Şard etc. Totodată, inundaţiile au pus în mişcare vechile alunecări de teren prin eroziune bazală şi distrugeri provocate drumului DN 74 (pe anumite sectoare în amonte de Tăuţ, între Meteş şi Poiana Ampoiului şi pe cursul superior, în zona Boteşti – Budeni) şi a debleului căii ferate Zlatna – Alba Iulia. Totodată, în urma inundaţiilor din ultimii ani au fost acoperite de ape peste 90 ha de luncă.

Dar inundaţiile nu se manifestă numai la nivelul Ampoiului. În urma unor fenomene meteorologice soldate cu precipitaţii de cca. 60 l /m 2 o serie de afluenţi ai acestuia au ieşit din matcă, inundând gospodării şi terenuri agricole. De remarcat că la ploi însemnate cantitativ, toate văile afluente direct sau indirect Ampoiului, văi ce au lunci reduse, albii înguste şi meandrate,

30

prinse în chingile caselor şi drumurilor, produc inundaţii temporare datorită aluvionărilor puternice, blocajului albiilor cu diferite materiale, a podeţelor sub-dimensionate etc. 36 . Cele mai semnificative efecte datorate inundaţiilor au avut loc în Şard, în aval de confluenţa Ighiului (inclusiv Ţelna) cu pârâul Bucerdea. Aici cca. 40 de case au de suferit permanent de pe urma inundaţiilor, precum şi peste 35 ha de teren agricol, drumul comunal şi cel judeţean, şcoala din Şard, căminul cultural, fostul sediu al CAP-ului din localitate. Deseori debitele de apă depăşesc lucrările de protecţie deja efectuate, iar partea de sat aflată pe conul de dejecţie foarte larg permite pendularea apelor pe suprafaţa acestuia la viituri. Alte spaţii afectate de inundaţii în această zonă sunt cele situate în aval de Ighiel (circa 80 ha) sau cele dintre Ţelna şi Şard (70-80 ha). Efectele inundaţiilor se datoresc de multe ori şi presiunii exercitate de investiţiile imobiliare asupra albiilor minore a râurilor din zonă. Cel mai reprezentativ exemplu îl poate constitui realizarea unor investiţii de către o firmă din Şard, la limita albiei Ampoiului, într-o zonă de meandrare, restrângând secţiunea albiei minore, cu consecinţe imprevizibile la debite mari.

albiei minore, cu consecinţe imprevizibile la debite mari. Şard – Presiuni antropice exercitate asupra albiei

Şard – Presiuni antropice exercitate asupra albiei Ampoiului

În cazul ploilor cu caracter excepţional, suprapuse uneori cu topirea stratului de zăpadă şi alţi afluenţi ai Ampoiului cunosc creşteri de nivel şi curgeri cu caracter torenţial. Cei mai activi sunt: Valea Trâmpoiele, Valea Mică, Feneş, Galaţi, Valea Satului din Presaca Ampoiului, Valea Ampoiţei şi Meteş, producând inundarea gospodăriilor aflate în preajma albiei, ca şi a drumurilor de acces din lungul văilor şi terenurilor din preajmă. Şi în acest caz se manifestă eroziuni pronunţate de maluri, care afectează deseori terenuri agricole, căi de circulaţie sau porţiuni ale intravilanului. Eroziuni pronunţate de maluri întâlnim:

pe valea Ighiului (în aval de Ighiel, în partea de sus a satului Ţelna şi la ieşire spre Ighiu, pe unele sectoare ale Bucerdei), pe Ampoiţa (în amonte de sat spre Rimetea), pe valea Isca, mai sus de Plai şi după confluenţa cu pârâul lui Manilie, pe cursul inferior al văii Albinii şi pe valea Meteş, în aval de Meteşale. În strânsă legătură cu evoluţia arterelor hidrografice principale şi pe fondul litologic reprezentat de nisipuri, conglomerate, gresii, etc., în condiţiile unor precipitaţii abundente, pe văile secundare cu pante accentuate sau în cazul ravenelor bine dezvoltate se produc manifestări de scurgere cu caracter torenţial. Eroziunea în adâncime devine activă, iar transportul de aluviuni se accentuează. Acest fenomen s-a manifestat exploziv în preajma oraşului Zlatna, unde, sub efectul poluării a avut loc o puternică degradare a stratului vegetal însoţit de creşterea procesului de erodare a solului. Este cazul organismelor torenţiale (parţial amenajate) din dreptul localităţii

36 Raport de mediu.

31

Valea (Podul lui Paul ) începând dinspre Pătrânjeni şi ajungând până în zona primelor case din oraşul propriu-zis (zona Ampelum ş.a.), pârâul Rugina, afluent de dreapta al Ampoiului din dreptul oraşului Zlatna, pâraiele: Valea Mică, Valea Râmeţii şi Valea Satului - Presaca etc. Extinderea proceselor de distrugere a stratului vegetal a fost mult mai extins, afectând suprafeţe importante din cadrul depresiunii Ampoi-Ampoiţa, precum bazinele văilor: Isca şi Albinii din Meteş.

Dar fenomenul este prezent şi în zone mai puţin afectate de poluare, dar favorizate de structura litologică, pe pantele cu vegetaţie deficitară, afectate de ravenări. Aici concentrarea scurgerii devine rapidă iar propagarea violentă a apelor la suprafaţa solului, încărcate cu aluviuni provoacă pagube însemnate. Asemenea fenomene se întâlnesc:

pe văile de pe versantul drept al Ighiului,

pe afluentul de dreapta al Ţelnei, cu izvoarele sub Dealul Pleşii (în zona centrală a satului Ţelna;

sub Dealul Pleşii (în zona centrală a satului Ţelna; ∑ pe afluenţii de pe stânga văii

pe afluenţii de pe stânga văii Bucerdea, în jumătatea superioară a satului Bucerdea Vinoasă, ce pornesc de sub Dealul Viilor;

torentul de versant situat la sud-est de Piatra Poienii (468,5 m altitudine) are de asemenea o manifestare tipică a unui astfel de proces;

Pârâul lui Manilie şi Pârâul Lăzăreştilor, ce se varsă în Valea Isca – Meteş;

Valea Ursului, afluent de dreapta al Ampoiului, ce se varsă la Gura Ursului etc.

Cauzele producerii acestor fenomene sunt diverse, atât naturale (cantitatea de precipitaţii

pe unitate de timp şi suprafaţă,

şi averse de ploaie cu perioada de topire a zăpezii, prezenţa unei vegetaţii crescută haotic în albia

minoră, colmatări ale albiei etc.), cât şi antropice: poluare (în zona Zlatna), despăduriri masive ale versanţilor, colmatări ale albiilor cu deşeuri din cele mai diverse, construcţii în albia minoră etc.

litologie, fenomene extreme, suprapunerea unor încălziri bruşte

La toate acestea se adaugă o cauzalitate adiacentă, precum:

- locul de producere a viiturilor (locală sau din amonte);

- blocaje ale secţiunii de curgere a albiei sau a unor poduri şi podeţe cu lemne, alte materiale vegetale şi resturi menajere;

- poduri subdimensionate;

- insuficienţa deschiderilor şi a neîntreţinerii subtraversărilor la liniile CF, DN;

- neîntreţinerea cursului de apă (colmatări);

- blocaje de gheţuri sau alte cauze.

32

Măsuri necesare pentru combaterea acestor fenomene Măsurile necesare pentru prevenirea şi combaterea efectelor inundaţiilor sunt de două

categorii: măsuri generale, adaptabile marii majorităţi a situaţiilor şi măsuri specifice (particulare) unei situaţii date. În prima categorie am putea include:

- decolmatarea văilor de sedimentele aduse şi depuse de apă,

- înlăturarea vegetaţiei a resturilor menajere de lemne din albie,

- executarea de lucrări pentru ruperi de pantă la nivelul torenţilor de versant,

- corectarea cursului torentului acolo unde este posibil,

- protejarea malurilor prin îndiguirea zonelor celor mai afectate,

- redimensionarea podurilor pentru a permite buna circulaţie a apelor chiar şi la debite mari,

- împădurirea versanţilor şi obârşiei organismelor torenţiale active.

În categoria măsurilor specifice am putea aminti:

- efectuarea de lucrări antierozionale specifice, mai ales în zonele puternic afectate de poluare din preajma oraşului Zlatna, Pătrânjeni, Presaca şi construirea unor bazine antierozionale.

- În zonele afectate de procese de ravenare se impun lucrări pentru obturarea organismului torenţial, ruperi de pantă prin îndiguiri, barări cu resturi vegetale şi alte măsuri care să permită stabilizarea acestora prin vegetaţie forestieră şi înierbare. În decursul timpului, s-au întreprins o serie de măsuri pentru combaterea inundaţiilor şi limitarea efectelor acestora. Între acestea un rol major l-au jucat investiţiile masive în lucrări de plantare şi împădurire a unor întinse suprafeţe de terenuri degradate, efectuate în anii 1960-1970, din bazinul râului Ampoi. Tot în aceeaşi perioadă s-au efectuat importante amenajări hidrotehnice pe văile: Isca, Albinii, Bibarţ, Ţelna, Bucerdea, Valea Cetăţii – Tăuţ, Valea Satului şi Valea Corlat – Văleni, Valea Bobului – Poiana Ampoiului şi Valea Mare (satului) – Presaca. Alături de acestea au fost îndiguite mai multe organisme torenţiale pe Valea Ampoiţa, Meteş etc., care au jucat un rol important în diminuarea efectelor inundaţiilor. Pentru limitarea acestor efecte au fost canalizate cursurile inferioara a văilor: Bucerdea, Ţelna, Ighiel inclusiv în aval de Ighiu, Macri, Meteş, Rimeţii, Bibarţ, Valea Mare (Presaca), Vâltori etc.

Lucrări hidrotehnice pe Valea Mică şi Galaţi Pentru limitarea efectelor inundaţiilor produse de către Ampoi s-au realizat o serie de lucrări de decolmatare a albiei, în zona localităţilor Şard, Tăuţ, Meteş, Galaţi, inclusiv canalizări şi ziduri de protecţia malurilor, pe teritoriul oraşului Zlatna, Pătrânjeni, Meteş şi în zona de izvoare a Ampoiului, în lungul DN 75. În acelaşi scop amintim lucrările hidrotehnice de amploare efectuate pe teritoriul administrativ al oraşului Zlatna, pentru îndiguirea şi canalizarea văilor: Galaţi şi Valea Mică, precum şi redimensionarea unor poduri şi podeţe. De asemenea pentru înlăturarea efectelor asupra DN 75 s-au realizat ziduri de sprijin în diferite sectoare: în amonte de satul Tăuţ, în aval de Poiana Ampoiului, în apropiere de Galaţi, în amonte de Izvorul Ampoilui etc.

33

Alunecări de teren O altă categorie de riscuri care se manifestă în zona studiată sunt
Alunecări de teren O altă categorie de riscuri care se manifestă în zona studiată sunt

Alunecări de teren O altă categorie de riscuri care se manifestă în zona studiată sunt cele legate de alunecările de teren. Acestea se promanifestă cu intensităţi sporite, (atât ca suprafaţă, cât şi la profunzime) în special în extravilan. Datorită prezenţei stratelor de wildfliş, argilitelor, şisturilor argiloase şi marnelor, stabilitatea versanţilor lipsiţi de vegetaţie forestieră, în condiţiile unui exces de umiditate devine precară, întreaga arie prezintă trăsăturile clare ale unei modelări îndelungate datorită acestui fenomen. În multe cazuri sunt prezente reactivări de amploare ale vechilor alunecări, unele punând în pericol casele (din satele: Bucerdea, Ţelna, Ighiu, Şard, Meteş, Tăuţ, Văleni, Poiana Ampoiului, Isca, Presaca Ampoiului. În aceia-şi categorie pot fi incluse terenurile aflate pe versantul stâng al Văii Feneş, incluzând aici şi cursul inferior al văii Bradului; versantul stâng al Ampoiului între Feneş şi Pătrânjeni; partea superioară a versantului stâng al Ampoiului între Pătrânjeni şi Valea (podul) lui Paul, în bazinul văii lui Paul, precum şi pe versanţii pârâului Trâmpoiele în zona satului cu acelaşi nume şi pe pantele sudice ale Dealului Râpelor. Lipsa pădurilor a favorizat reactivarea unor alunecări mai vechi, stabilizate parţial în timp. Deşi mare parte din terenurile afectate au fost terasate şi cultivate cu plante cerealiere, viţă de vie sau livezi, în ultima perioadă datorită neîntreţinerii teraselor şi culturilor, precum şi părăsirea unor amplasamente s-a creat câmp larg de acţiune reactivări acestor procese.

34

BIBLIOGRAFIE

Carte

 

Argeşel 1972

-

I.P. Argeşel; Depresiunea Ampoi – Ampoiţa, în Lucrări Ştiinţifice – seria

 

Argeşel 1977

-

geografie, Oradea 1972, p. 65-73. I.P. Argeşel, Munţii Trascăului – studiu geomorfologic, Bucureşti, 1997.

Bleahu

şi

al.

-

M.

Bleahu; Vl. Brădescu, Fl. Marinescu, Rezervaţii naturale geologice din

1976

România, Bucureşti, 1976.

Bleahu 1982 Chitu et al. 1983

-

M. D. Bleahu, Relieful carstic, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982. Maria Chiţu, Al. Ungureanu, I. Mac, Geografia resurselor naturale,

Cucu 2009

-

Bucureşti 1983 V. S. Cucu, Satul românesc – tradiţie, contemporaneitate şi speranţe de

Cucu et al. 2009

-

viitor, Bucureşti, 2009. V.S. Cucu, Cristina Muică, Ana Popova, Mediul - Problemă contemporană fundamentală. Evoluţii şi tipologii, Bucureşti, 2009.

Giuşcă, Bleahu

-

D. Giuşcă, M. Bleahu, - cordonatori; Harta geologică – Foaia Turda,

1967

scara 1:200 000, Bucureşti 1967

 

Ianovici şi col.

-

V.

Ianovici, M. Borcoş, M. Bleahu, D. Patrulius, M. Lupu, R. Dumitrescu,

1969

H.

Savu, Geologia munţilor Apuseni, Bucureşti, 1976.

 

Ianovici şi col.

-

V.

Ianovici, D. Giuşcă, T.P. Ghiţulescu, M. Borcoş, M. Lupu, M. Bleahu,

1969

H.

Savu, Eoluţia geologică a Munţilor Metaliferi, Bucureşti, 1969.

 

Luduşan şi col,

-

N.

Luduşan, M. Hanciu, I. St. Hanciu, M. Munteanu, Geografia Judeţului

2003

Alba, Alba Iulia, 2003.

 

Mocanu, Cenar

-

I. Mocanu, I. Cenar – coordonatori, Judeţul Alba, monografie, în colecţia

1980

„Judeţele Patriei”, Bucureşti, 1980.

Moraru 1997

-

T. Morariu, O. Bogdan, A. Maier,- ’’Judeţul Alba’’, Institutul de

Pascu

-

Geografie, Bucureşti, 1980; M. Pascu, Apele subterane din România, Bucureşti, f.a.

Rădulescu,

-

D. Rădulescu, R. Dumitrescu, Mineralogia topografică a României,

Dumitrescu 1966

Bucureşti, 1966.

Sârcu

1971

-

I. Sârcu, Geografia fizică a Republicii Socialiste România, Bucureşti

 

1971.

 

Şchiopu, 1977

-

Al. Şchiopu, Geomorfologie – curs universitar, Craiova, 1977

 

Tătărâm 1984

-

N.

Tătărâm,

Geografie stratigrafică şi Paleogeografie,

Mezozoic

şi

Trufaş, Ştef 1998

-

Cainozoic, Bucureşti, 1984. V. Trufaş, V. Ştef, Hidrogeologie, Sibiu, 1998

 

* Enciclopedia Geografică a României, Bucureşti, 1982 (cap. 8 – solurile).

*

*

-

 

* Geografia României, vol. 1. Geografia fizică, Bucureşti, 1983. (TrGeRo).

*

*

-

* ROMÂNIA – Spaţiu, Societate, Mediu , Bucureşti, 2005.(Geografia 2005).

*

*

-

 

* * *

-

Uzina Metalurgică de Metale Neferoase Zlatna – Cartea uzinei, editat de Ministerul Industriei Miniere şi Geologiei prin Oficiul de Documentare şi Publicaţii Tehnice, Bucureşti, 1970.

* Cadrul natural în „Studiu privind zonele expuse la riscuri naturale sau tehnologice din judeţul Alba” – Teritoriul adm. com. Ighiu

*

*

-

 

* Cadrul natural în „Studiu privind zonele expuse la riscuri naturale sau tehnologice din judeţul Alba” – Teritoriul adm. al com. Meteş

*

*

-

* Cadrul natural în „Studiu privind zonele expuse la riscuri naturale sau tehnologice din judeţul Alba” – Teritoriul adm. oraş Zlatna.

*

*

-

Legislaţie de mediu şi documente de amenajare a teritoriului.

35

1.

Legea nr. 575/22 oct. 2001 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului

Naţional (PATN) – Secţiunea a V-a – Zone de risc natural;

2. Legea nr. 5/6 martie 2005 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului

Naţional (PATN) – Secţiunea a III-a – Zone protejate.

3. Legea nr. 5/6 martie 2005 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului

Naţional (PATN) – Secţiunea a III-a – Reţele de transport;

4. Studiu privind zonele expuse la riscuri natural sau tehnologice din jud. Alba, realizat

de către SC “Proiect Alba”. Beneficiar Consiliul Judeţean Alba. Webografie

http://apmab.anpm.ro/upload/19168_Raport%20noiembrie%202010.pdf

36

Cap. 3. EVOLUŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

PREISTORIE Începuturile prezenţei omului pe cursul superior şi mijlociu al Ampoiului este destul de târzie. În condiţiile optimului climatic şi ale regimului de precipitaţii din perioada Atlantică, zona Munţilor Apuseni era în cea mai mare parte acoperită cu păduri, rarele poieni sau luminişuri fiind greu accesibile comunităţilor umane, după cum o dovedeşte lipsa descoperirilor neolitice şi eneolitice timpurii. Modificările climatice survenite în prima parte a mileniului III vor provoca perturbaţii puternice şi în bazinul carpato – danubiano - pontic, resimţite inclusiv în modul de viaţă, suportul economic şi al mentalităţii umane, datorită unui climat tot mai rece şi uscat şi a accentuării procesul de stepizare. În noile condiţii, se restrânge cultivarea plantelor, suportul economic fiind preluat de creşterea animalelor, fapt ce a determinat o mai mare mobilitate a elementului uman, vizibil arheologic pe spaţii tot mai întinse. Cea mai veche descoperire arheologică semnalată în zonă aparţine neoliticului, fiind ilustrată printr-un fragment de ceaşcă, descoperit pe teritoriul oraşului Zlatna 37 . Având în vedere condiţiile de mediu şi lipsa confirmării descoperirii sau prezenţa altor descoperiri în zonă este puţin probabilă existenţa unor aşezări aparţinând neoliticului în acest spaţiu geografic. Urmele primelor comunităţi umane descoperite în acest areal aparţin ultimei etape a eneoliticului transilvănean, fiind identificate în urma cercetărilor de la Petrele Ampoiţei. În această staţiune s-au descoperit urmele unei aşezări Petreşti B, cu locuinţe de suprafaţă, având podină amenajată pe platformă de trunchiuri de copac despicate. Peste acest nivel s-a suprapus o locuire Herculane II – Cheile Turzii, asociată cu elemente dintr-o fază timpurie Bodrogkeresztúr. Altă descoperire aparţinând faciesului cultural, eneolitic timpuriu a fost identificat în urma unui sondaj efectuat în Cheile Ampoiţei – ”Colţul Caprei”, unde a ieşit la iveală un orizont ceramic Herculane II – Cheile Turzii, cunoscut sub numele de „torţi pastilate”. Tipul şi caracteristicile acestor aşezări sunt specifice unor populaţii pastorale, fapt confirmat şi de descoperirile de la Pietrele Ampoiţei, din Peştera Şura de Piatră şi din abri-ul de sub Piatra Poienii (Ighel) 38 . Pătrunderea acestor comunităţi în zonă a fost determinată de schimbările mediului, de restrângerea suprafeţelor împădurite şi accentuarea tendinţelor de stepizare cu repercusiuni imediate asupra tipului de economie practicat de acestea. Cercetările arheologice din zonă au evidenţiat faptul că în a doua parte a eneoliticului şi în perioada bronzului timpuriu, se înmulţesc semnificativ numărul de aşezări identificate, unele permanente, altele sezoniere. Prezenţa lor în acest areal dovedeşte tocmai aceste mutaţii profunde suferite de societatea umană în plan habitaţional şi economic. Economia aşezărilor din această perioadă se baza în primul rând pe creşterea ovi- caprinelor. Cantitatea de materiale arheologice din aşezările sezoniere arată faptul că ele sunt utilizate un timp îndelungat, în perioada sezonului cald. Cea mai reprezentativă cultură materială a eneoliticului final prezentă în acest areal este cultura Coţofeni, suprapusă adesea de nivele aparţinând culturii Şoimuş. Acum are loc o adevărată invazie a văii Ampoiului, vizibilă în numărul mare de aşezări permanente, situate în zonele depresionare şi ale celor temporare, întâlnite în zonele înalte, precum şi ale necropolelor tumulare. Manifestările acestor prezenţe culturale sunt vizibile atât în plan material, prin diversitatea aşezărilor, bogăţia, originalitatea şi frumuseţea materialului ceramic, cât şi ale spiritualităţii, prin ritul şi ritualul de înmormântare. Totodată, se intensifică legăturile cu alte grupuri culturale vecine, după cum o dovedesc fragmentele ceramice având ca motiv cercurile concentrice de la Răchita şi Presaca - Piatra Bratii, care certifică unele influenţe venite din

37 V. Moga, H. Ciugudean (red), Repertoriul Arhelologic al Judeţului Alba (RepArhAlba), Alba Iulia, 1995, nr. 215/1. p. 211

38 Rep.Arh.Ab. 1995, 49; Ciugudean, 1999, p. 39; Gligor 2007, p. 36

37

mediul vucedolian (Adriţoiu 1992, p. 18) şi cel apărut în mantaua unui tumul din necropola de la Ampoiţa, de tip Bodrogkeresztur. Relaţia dintre formele de relief şi habitatul uman a fost deseori analizată de specialişti, propunând mai multe categorii de aşezări. Dintre acestea pe Valea Ampoiului sunt prezente:

Aşezările situate pe forme de relief joase, pe terase ale Ampoiului sau ale afluenţilor acestuia. Caracteristic acestora este stratul consistent de cultură, bogat în materiale ceramice şi litice. Pentru Valea Ampoiului, aşezări din această categorie sunt semnalate la: Ţelna – „La Copaci”, „Rupturi” şi „Pe Coastă”; Ighiel – „Dealul Ferului” şi „Gruiu Făgetului”; Ampoiţa – „Pietrele Gomnuşei” şi „Piatra Boului”, „Dealul Doştiorului”, „Peret”; Meteş – „Piatra Peştera”; Poiana Ampoiului – „Piatra Corbului”; Galaţi „Bulbuce” şi „Gruieţe”; Valea Mică - „Şupelniţă” etc.

Aşezările situate pe forme de relief înalte, pe vârfuri stâncoase, bine apărate natural, în peşteri sau adăposturi sub stâncă, cu o suprafaţă relativ restrânsă, şi material arheologic

limitat. Sunt considerate aşezări temporare, având un rost limitat, legat direct de ocupaţia principală a locuitorilor – creşterea animalelor. Aşezări de acest tip sunt cunoscute la:

o

Ţelna:

- ”Piatra Tăiată„, ”Gugu„ şi „Litău”;

o

Ighiel:

- „Grohota Ighielului”;

o

Ampoiţa

- „Colţii Romanesi”;

o

Tăuţ

-

pe„Stânca Sf. Mihail” - Cetatea Tăuţ şi pe Dl. Mamut;

o

Meteş

-

pe „Pleaşa Înaltă” şi la – Isca - „Săcătură”;

o

Presaca

- „Piatra Brati”;

o

Zlatna - „Colţu lui Blaj” (Coţofeni III, Glina – Schnechenberg), „Măgura Dudaşului” ( grupul Şoimuş) 39 .

Aşezări situate în peşteri sau adăposturi sub stâncă, întâlnite la Presaca Ampoiului - în

peştera „Şura de Piatră” – Bibarţ; Ampoiţa - „Peştera Liliecilor”, abri-ul de sub Piatra Caprii, din Cheile Ampoiţei şi cel de la Ighiel – „Piatra Poienii”. Toate aceste descoperiri evidenţiază procesul de antropizare a bazinului Văii Ampoiului, „cucerirea” acestuia de către om şi adaptarea omului la specificitatea lui. Descoperirile arheologice arată că locuinţele specifice acestei perioadă, întâlnite în zonă sunt colibele cu suprastructură de nuiele, de mici dimensiuni şi bordeiele adâncite, întâlnite la Poiana Ampoiului – „Piatra Corbului”, precum si adăposturile naturale. Referitor la sistemele de subzistenţă şi resursele utilizate de către aceste populaţii, cercetările efectuate la Poiana Ampoiului au dezvăluit preponderenţa creşteri animalelor în economia aşezărilor, pe primul loc fiind situate ovicaprinele, urmate de bovine şi suine. Vânatul a reprezentat mai puţin de 10% din resursele de hrana utilizate 40 . Schimbările survenite în viaţa socială şi economică a acestor comunităţi au determinat schimbări de ordin spiritual, vizibile în practicile funerare. Pentru această perioadă, necropola de la Ampoiţa aruncă o lumină importantă asupra elementelor de rit şi ritual funerar practicat. Înmormântarea avea loc prin aşezarea defunctului direct pe sol în poziţie chircită, fără o orientare specială şi acoperirea lor cu un strat relativ subţire de pământ, peste care se ridica mantaua formată din bolovani de calcar. Deseori, alături de schelete, au apărut mărturii ale unor orfande din carne, obiecte aparţinând defunctului, si vase ceramice. De regulă aceşti tumuli, în funcţie de numărul indivizilor erau individuale, duble sau colective, dar nu au lipsit nici situaţii când s-au descoperit morminte în care scheletul nu se afla în poziţie anatomică, fenomen interpretat ca rezultat al unor practici rituale. Prezenţa unor tumuli singulari, întâlniţi în zona înaltă, de păşunat, denotă faptul că dacă defunctul murea aici era şi înmormântat, fără a mai fi adus în aşezarea permanentă din zona de iernat. Pe lângă mormintele de inhumaţie apar şi trei morminte de incineraţie, plasate în gropi de dimensiuni mici, săpate în mantaua tumulului. Nu poate trece neobservată nici predilecţia pentru

39 Identificările s-au făcut după RepArhAlba, 1995

40 H. Ciugudean, Eneoliticul final în Transilvania şi Banat. Cultura Coţofeni, Timişoara, 2000, p.18-20

38

utilizarea bolovanilor din calcar (de culoare albă) ca utilizaţi pentru realizarea mantalei, fapt întâlnit şi în zone unde calcarul nu reprezintă o rocă comună. Asemenea tumuli au fost cercetaţi la Ampoiţa („Peret”, „Doştior”, Gruiul Popi), la Lunca Ampoiţei (Dl. Vârtop) la Meteş (Pleaşa Înaltă şi Dl. Toaca) 41 . Analizele antropologice relevă faptul că indivizii înmormântaţi în necropola de la Ampoiţa, erau de talie mijlocie, aveau musculatura mediu dezvoltată şi aparţineau tipului mediteranoid 42 . Toate aceste descoperiri certifică existenţa unor importante comunităţi umane în perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, bronzul timpuriu şi clasic. Cultura materială este ilustrată printr-o ceramică de bună calitate, variată ca forme, deseori bogat ornamentată cu un decor geometric şi linear, realizat prin împunsături succesive, haşuri şi crestături; precum şi prin caracterul disparat al cimitirelor, marcate de numărul tumulilor risipiţi prin zonă. Numărul mare al aşezărilor din această perioadă existente în zonă poate fi pus şi pe seama resurselor de materii prime, în special de silex şi cuarţit. Totodată, nu poate fi omisă prezenţa unor mineralizaţii de calcopirit 43 (CuFeS2), în arealul ofiolitic al Ampoiţei inclusiv sub formă de cupru nativ. Locuirea umană continuă şi în perioada epocii bronzului. Acum sunt semnalate manifestări culturale specifice perioadei bronzului timpuriu şi clasic (grupul cultural Şoimuş, cultura Şnekenberg şi Wietenberg, la Ţelna („La Copaci”, „Pe Coastă”, „Rupturi”, „Părăuţi”); în Cheile Ampoiţei (sub Colţul Capri, Peştera Liliecilor şi Cetăţaua); Ampoiţa („Pietrele Gomuşei”, Dl. Doştior” şi „Peret”); Meteş („Peştera” şi „Pleaşa Înaltă”); Presaca (Peştera Şura de Piatră şi „Piatra Bratii)”; Poiana Ampoiului – Piatra Corbului. Altă semnalare aparţinând acestei perioade provine de pe o terasă a unei vechi cariere de piatră de var de la Meteş (Vărari) 44 . Spre sfârşitul mileniului II şi prima parte a mileniului I a.Chr. urmele de locuire din zonă se reduc drastic. Acest fapt poate avea cauze legate de schimbările habitatului şi a condiţiilor de viaţă. Totodată, nu putem neglija faptul că schimbările climatice survenite pe parcursul acestui mileniu au putut influenţa nivelul resurselor şi a posibilităţilor de locuire în zonă. În noile condiţii climatice din perioada subatlantică oamenii au fost nevoiţi să-şi restrângă habitatul. Cu toate acestea, prezenţa umană în acest spaţiu continuă atât sub forma unor comunităţi închegate cât şi a unor prezenţe pasagere, în căutarea resurselor minerale sau a păstorilor. Descoperirea unor urme de locuire în Munţii Ţelnei 45 , la „Râtu Popii”, datând de la începutul mileniului I a.Chr. (cultura Gava), confirmă utilizarea în continuare a spaţiului montan ca resursă economică, în creşterea animalelor. Prezenţa umană rămâne importantă în zonele joase, colinare şi de câmpie, după cum o arată descoperirile/ semnalările de materiale arheologice de la Bucedea şi împrejurimile Ighiului.

ANTICHITATEA Descoperirea în apropiere de Zlatna (Vf. Corabia) a unei tetradrahme de argint de tipul Filip II (359 – 336), sugerează existenţa unei activităţi economice, implicit al unor comunităţi umane la acest nivel temporal, chiar dacă nu au fost încă depistate arheologic aşezări în zonă. Aceste comunităţi ar putea aparţine populaţiei băştinaşe, retrasă în zone mai ferite din faţa triburilor celtice ce au pătruns pe cursul mijlociu al Mureşului. În ultimele secole a.Chr., pe fondul unei îmbunătăţiri climatice continue şi a creşterii demografice, se accentuează procesul de defrişare a pădurilor în vederea obţineri de noi terenuri necesare creşterii animalelor, culturilor şi aşezări umane. Creşterea numărului de aşezări din zonele de câmpie, diversificarea resurselor economice, creşterea interesului pentru exploatarea mai multor resurse minerale, obligă comunităţile Laténe (dacice) din această perioadă să caute

41 G. Mircea, A. Gligor, 2008, p. 32.

42 M. Perianu, 1990; p. 246.

43 D. Rădulescu, R. Dumitrescu, Mineralogia topografică a României, Bucureşti, 1966 p

44 Munteanu, 2008, p. 7

45 Cercetări personale, materiale în curs de publicare.

39

noi locuri de habitare în zona colinară şi piemontană. Totodată este vizibilă pătrunderea spre zona înaltă, fapt confirmat de descoperirile monetare de la Bozeş şi Bucium. Prezenţa acestor comunităţi poate fi pusă în legătură şi cu existenţa unor importante resurse minerale formate din mineralizaţii piritice, sau auro-argintifere din perimetrul Văii Dosului şi al Zlatnei. Indiscutabil că populaţia dacică de pe aceste meleaguri, care cunoştea deja avantajele prelucrării şi utilizării bronzului, a intuit valoarea noului metal, fierul, a cărei obţinere şi prelucrare au desluşit-o. Folosirea fierului a avut implicaţii majore în dezvoltarea agriculturii, prin folosirea brăzdarului de fier, a unui tip nou de unelte cum sunt: topoarele, sapele, târnăcopul, secera etc., fapt ce a permis accelerarea proceselor de defrişare a pădurilor şi mărirea suprafeţelor agricole. Ia amploare totodată prelucrarea lemnului şi prelucrarea ceramicii prin introducerea roţii olarului. Dezvoltarea meşteşugurilor a favorizat şi impulsionat schimburile comerciale. Începând cu secolul II a.Chr. civilizaţia rurală din perioada anterioară suferă modificări de structură, prin impunerea aristocraţiei militare ca autoritate politică şi a unor relaţii de certă subordonare a comunităţilor faţă de aceasta, fapt vizibil prin apariţia unor aşezări întărite cum sunt cele de la Ardeu şi Piatra Craivii. Începând din această perioadă, creşte semnificativ numărul de aşezări dacice în zona de influenţă directă a marii aşezări de la Piatra Craivii, după cum o dovedesc descoperirile de la a Ampoiţa - „Pietrele Ampoiţei”, Şard, Ighiu (vii), Ighiel - „Dealul Ferului”, Ţelna etc. Descoperirea recentă în apropiere de Zlatnei – la „Bulbuce” a unor materiale ceramice alături de obiecte din fier şi bronz, databile sec. II-I a.c., de factură dacică, pledează pentru provenienţa lor din preajma unui atelier de prelucrare a metalelor. În acest context putem aprecia existenţa în aceste locuri a unei aşezări dacice din sec. II – I a.Chr 46 , în sânul căreia erau cantonate ateliere de prelucrare bronzului şi poate a fierului. Dacă ţinem seama de existenţa surselor minerale din zona Zlatna 47 , avem argumente să susţinem această aserţiune. Nu poate fi omisă existenţa altor preocupări, legate în special de activitatea minieră, de posibilitatea extragerii aurului din nisipurile aluvionare ale râului Ampoi şi afluenţilor săi. Într-un context mai larg, a unor preocupări similare credem că pot fi privite şi urmele de locuire semnalate la Văleni- Meteş 48 , Izvorul Ampoiului 49 şi Zlatna 50 .

PERIOADA ROMANĂ De începuturile prezenţei romane în Dacia, poate fi legată existenţa castrului roman de marş, situat pe înălţimea „Măgulici” de pe interfluviul dintre Valea Ampoiţei şi Valea Ighiului. Prezenţa lui este legată de strategia de cucerire şi de pătrundere pe Valea Ampoiului, posibil şi de cucerirea aşezării fortificate de la Piatra Craivii. În perioada romană, comunităţile umane pe cursul Văii Ampoiului vor gravita în jurul a două importante centre urbane; Apulum, locul unde staţiona Legiunea XIII Gemina, iar mai târziu, sediul administrativ al Daciei Apulensis şi Ampelum. Din această perioadă a fost identificat la Ampoiţa, în apropierea „pietrelor”, pe o terasă numită Gomnuşa, o aşezare romană rurală, caracterizată printr-un important material arheologic:

cărămizi şi ţigle romane ştampilate, ceramică romană provincială, monezi imperiale, monumente sculpturale şi epigrafice 51 . De asemenea, pe anumite porţiuni mai poate fi identificate urmele drumului roman, vizibile încă pe Valea Ampoiţei şi în zona localităţilor Meteş şi Presaca. Rămâne ca cercetări ulterioare să confirme sau să infirme aceste supoziţii. Acest drum era supravegheat îndeaproape

46 Plantos, M.ircea, 2009, p. 94

47 E. Iaroslavschi, Tehnica la daci, Cluj Napoca, 1997, p. 21; Gabriela Gheorghiu, Daci pe cursul mijlociu al Mureşului, Cluj Napoca, 2005, p. 75

48 RepArhAlba, p. 203, pct. 206

49 Idem, p. 113, pct. 98/1

50 Idem, p. 194, pct195/3a; Lipovan, 1994, p. 203, 204; Gheorghiu, 2005, p. 50

51 RepArhAlba, p. 50, pct.10/8

40

prin intermediul unor puncte de control, cum e cel semnalat pe dealul Feti, din apropiere de Piatra Boului. Urme de locuire romană pe aceste locuri au ieşit la iveală şi la Tăuţ, pe terenul plantat cu

vii din jurul ruinelor mănăstirii de sec. XIII-XIV, sub forma cărămizilor ştampilate, a ţiglelor şi a

ceramicii provinciale romană, indicând după toate probabilităţile existenţa unei aşezări rurale, din această perioadă 52 La începuturile sale Ampelum-ul (sau Ampeium), a fost un vicus, legat de creşterea

animalelor şi exploatările aurifere. Dar datorită situării în apropierea unor importante centre aurifere cunoscute şi exploatate încă de către daci, bazinul superior al Ampoiului a intrat de timpuriu în atenţia noilor veniţi. Odată cu instaurarea stăpânirii romane în zonă a fost adus un număr mare de colonişti specializaţi în minerit, în special din Dalmaţia. Totodată, au luat fiinţă şi organisme administrative specifice, între acestea numărându-se şi administraţia imperiale a domeniului minier, aici avându-şi reşedinţa procuratorul însărcinat cu exploatarea auriferă. (În perioada romană ţinutul minier din Dacia se afla în patrimonium caesaris, patrimoniul împăratului, fiind administrat direct de către un trimis al acestuia, procurator aurariarum. Sediul central al administraţiei romane a minelor din provincia Dacia se afla la Ampelum Zlatna). În aceste condiţii, aşezarea de la Ampelum creşte treptat în importanţă, devenind pagus.

În timpul lui Septimius Severus, Ampelum-ul a fost ridicat la rangul de municipium (atestat

printr-o inscripţie onorifică, ridicată în anul 200, în onoarea împăratului), devenind cel mai important centru economic al Munţilor Apuseni, cu un teritoriu administrativ propriu. În aria de influenţă a acestuia s-au dezvoltat aşezări miniere, formate preponderent din colonişti mineri, cum sunt cele situate în zona Corabia – Vâlcoi - Boteş, unde s-au descoperit urmele unor exploatări aurifere, aşezări civile şi necropole. O importantă aşezare din această perioadă este semnalată la poalele dealului Vâlcoi. De asemenea, o colonie minieră este semnalată pe versantul de nord-vest al Dealului Breaza, în apropierea cătunului Incăieşti şi pe Dealul ”Boieriţa”, în apropiere de Almaşul Mare şi Stănija, la ”Dosu Negri” 53 etc. Alături de minerit viaţa economică a oraşului Ampelum se dezvoltă şi se diversifică treptat, dovada constituind-o prezenţa unor cuptoare de ars ceramică în care se producea o cantitate importanta de vase cu decor aplicat, plăci de teracotă, plăci votive şi alte categorii de piese ceramice turnate. Coroplastica – producţia locală de statuete de teracotă – este documentată aici prin singurul sigilarius care îşi semna produsele: Gaius Iulius Proculus sau Proculinus, proprietarul unei oficine civile în care se executa o gamă largă de produse ceramice, printre care şi lucerne. Descoperirea a trei cuptoare aparţinând acestei oficine a documentat producerea vaselor ceramice de tipul terra sigillata, ceramică glazurată (cupe, castronaşe, farfurii, platouri etc.), ceramică de uz casnic (oale, ulcioare, castroane, tăvi, farfurii, fructiere şi capace), opaiţe pentru iluminat, sau obiecte de cult formate din statuete cu caracter votiv şi ceramică zoomorfă. La procesul de urbanizare a aşezării au contribuit, pe lângă administraţia romană implicată în exploatarea auriferă, funcţionari fiscali şi militarii din garnizoanele subunităţilor Legiunii XIII Gemina şi ai numerus-ului Maurorum Hispanorum, care asigurau paza şi apărarea întregului ţinut aurifer, inclusiv a zonei Alburnus Maior. Odată cu domnia împăratului-soldat Maximin Tracul, în condiţiile instaurării în imperiu a regimului de anarhie militară oraşele daco-romane cunosc un anumit regres urbanistic şi demografic, mai accentuat în jumătatea nordică a provinciei şi mai estompat pe coridorul dunărean. Cu certitudine, retragerea Aureliană accentuează acest proces. Se intensifică depopularea oraşelor daco-romane prin reaşezarea locuitorilor în teritoriul rural din imediata vecinătate, atât din considerente economice (criza manufacturilor proto-industriale, exploatărilor salino-miniere şi întreprinderilor de comerţ fiind compensată cu modelul autarhic agro-pastoral al obştilor), cât şi din raţiuni de securitate (oraşele constituiau ţinte predilecte ale raidurilor de pradă); astfel, se poate aproxima că în ajunul întemeierii regatului gepid, vechile oraşe daco-romane, Apulum,

52 Idem, p. 187, pct. 189/3

53 RepArhAlba, p.211-213, pct215/9-12

41

Napoca, Potaissa, Porolissum, Sarmizegetusa Ulpia şi Tibiscum îşi reduc semnificativ numărul de locuitori, în vreme ce Ampelum, dependent de activităţile miniere din Apuseni atunci abandonate, se dispersează practic în arealul învecinat.

PERIOADA FEUDALĂ Perioada feudală timpurie Deşi din perioada de după retragerea aureliană, până în pragul mileniului II, vechiul Ampelum va decade treptat, descoperirea unui mormânt de copil, inclusiv a unor sarcofage cu semnul crucii şi a unor monede care acoperă o bună parte a sec. III şi IV, denotă continuarea locuirii populaţiei băştinaşe. Dar lipsa cercetărilor de teren din zonă, ca de altfel din întregul bazin al râului Ampoi, ne împiedecă să cunoaştem mai bine istoria acestor locuri în primul mileniu. Se apreciază că în noile condiţii, populaţia daco-romană s-a retras treptat pe văile munţilor din jur plătindu-şi libertatea faţă de migratori prin produsele muncii lor. Impactul cel mai important asupra zonei l-a avut prezenţa slavilor, pătrunşi în calitate de cuceritori pe văile mijlocii a principalelor cursuri de apă, unde au convieţuit alături de autohtoni de la care percepeau dări în produse 54 . Urmele prezenţei acestora se regăsesc în numărul mare de toponime cu origine slavă de pe Valea Ampoiului: zăpodie, Zlătniţa, Zlatna, Gura Zlatna, Poiana, Dumbravă, Zăpodie, Vârvu, Izvor, Măgură (Izvorul Măgurii Negre), Fântână (Fântâna rece, Fântâna judelui, Făntăna lobonţului) 55 etc. De asemenea toponimele: padoş, bârnă, pripoară, luncă, poiană sunt toponime vechi româneşti cu origine în slava veche, uzuale în limba română ca împrumuturi 56 . Alte toponime ca Ampoi, cu variantele sale (Ampoiţa, Poiana Ampoiului, Kaprareţ, grui, pârâu, şes, vale, sunt toponime vechi româneşti aparţinând fondului vechi tracic 57 . Presaca este considerat nume vechi românesc; după K. Horedt, datând dinaintea asimilării salve. Toponimul presaca este văzută ca o limită a expansiunii maghiare, ca loc de graniţă apărat de secui sau pecenegi 58 . În toponimia zonei se regăsesc şi alte dovezi ale prezenţei elementului autohton. Este cazul localităţii Feneş a cărei denumire în limba maghiara traduce numele românesc al vechiului sat, situat pe Valea Bradului, toponim aflat în directă legătură cu denumiri ca brădet (pădure de brazi), Valea Bradului (Feneşasa), Izvorul Bradului etc. Odată cu slăbirea puterii avare sub loviturile francilor, începând din sec. IX, pe cursul mijlociu al Mureşului ia naştere o structură politică de sorginte româno-slavă, cu elemente cumane, avându-şi centrul politic la Bălgrad (toponim de origine slavă, păstrat de către români sub numele de Alba Iulia). Această realitate este confirmată la sfârşitul mileniului I şi începutul mileniului II, de existenţa unui voievod local, numit Gyla sau Gyula, sub a cărui autoritate se afla cu siguranţă şi Valea Ampoiului. Dar nu toată Transilvanie intră acum sub vasalitatea Ungariei. Pecenegii şi cumanii, care stăpâneau Transilvania în această perioadă, alături de populaţia locală s-a opus cu înverşunare în cursul sec. X şi XI, pătrunderii ungurilor în acest spaţiu 59 . Tot în această perioada se conturează şi toponimul Alba Iulia, amintit de izvoarele maghiare în contextul confruntării dintre structurile de putere locale şi regele maghiar Ştefan I (cel Sfânt). După cucerirea maghiară şi formarea Voievodatului Transilvaniei, zona este inclusă în comitatul Albei, cu sediul la Alba Iulia. Pentru consolidarea puterii regalitatea înfiinţează episcopia catolică de Alba Iulia, pe care o înzestrează cu domenii întinse. Regele Ştefan al V-lea dăruieşte Episcopiei catolice şi capitlului de Alba domeniul Terre Obruth, din care făcea parte şi valea Ampoiului. Tot în cadrul aceleia-şi politici de consolidare a puterii se regăseşte şi colonizarea saşilor. Prezenţa acestora urmărea creşterea numărului de contribuabili, dezvoltare economică şi o mai eficientă apărare a graniţelor Transilvaniei. Primele aşezări săseşti, datează

54 Anghel, 1975, p. 109

55 Pătraşcu, 1967, p.681 (677-697); V. Frăţilă, 1987. p. 117

56 Idem 1987, p. 152 şi 174

57 Idem, p. 117 şi 171

58 Idem, p. 109

59 Idem p. 277

42

din timpul regelui ungur Geza al II-lea(1142-1162), când sunt întemeiate aşezările de la Cricău, Ighiu şi Romos. Începând din această perioadă, apar în documentele vremii primele menţiuni ale unor localităţi de pe valea Ampoiului.

La 1267 episcopul catolic de Alba Iulia, după devastarea centrului episcopal de către tătari construieşte pentru sine, pe o stâncă la 15 km de oraş o cetate din piatră, la poalele căreia va fi amintit ulterior existenţa unui sat – Tăuţ. Fortificaţia a funcţionat până în sec. XVI, când este distrusă de austrieci;

În 1293 capitlu de Alba obţine privilegiul regal pentru a aşeza pe moşiile sale Dara (!), Ampoiţa (Vila Ompey) şi Fileşti (Fylesd ?), 60 de gospodării de români, scutiţi de dările cuvenite regelui 60 . Satul Ampoiţa mai este amintit în 1299 ca posesiune a capitlului, alături de posesiunile Metsed, Bărăbanţ şi Şard, de pe moşia Fileşti, într-un document de hotărnicire cu Ighiul săsesc 61 ;

În 1320 saşii din Cricău şi Ighiu ocupă cu forţa o bună parte din localităţile de pe Ampoi, aşezările Zlatna şi Abrud fiind smulse de sub jurisdicţia capitlului de Alba Iulia.

În contextul acestor conflicte sunt reamintite satele Ampoiţa (1320), şi Meteş (1338), şi amintit satul Tăuţ (1431) 62 ;

În 1317, Zlatna este ridicat la rangul de târg, locuitori în majoritate mineri obţin o serie de privilegii din partea regalităţii maghiare, privilegii pe care prin rezistenţa manifestată faţă de autoritatea bisericească au reuşit să le păstreze, fiindu-le confirmate ulterior, între

1370-1557;

În 1326, locuitorii satului Fileşti 63 , conduşi de cnejii lor se ridică împotriva episcopiei şi a

capitlului de Alba, atacând cetatea de la Tăuţ, pe care o cuceresc. Mişcări asemănătoare au loc în 1365, când locuitorii din Zlatna, conduşi de cneazul Nicolae a lui Cândea se ridică împotriva administraţiei episcopale pentru apărarea drepturilor lor. Sunt primele mişcări de revoltă a populaţiei locale înregistrate documentar în acest spaţiu geografic. Tot din această perioadă la curtea episcopală din Alba Iulia este amintită prezenţa ţiganilor zlătari, care spălau aur din nisipurile râului Ampoi şi Arieş. 64 Toate aceste mărturii documentare confirmă existenţa unor aşezări stabile, ale populaţiei băştinaşe ale căror ocupaţii principale erau agricultura şi creşterea animalelor. Alături de aceştia, locuitorii Zlatnei se ocupau preponderent cu mineritul. Aici pe lângă români s-au stabilit la începutul sec. XIV şi etnici saşi, a căror preocupări erau legate de minerit. Alături de aceste preocupări sunt întâlnite şi alte meserii, mai ales în mediile săseşti, printre care şi cele legate de prelucrarea lemnului 65 . Faptul este cât se poate de firesc dacă ne gândim că suprafeţe întinse erau ocupate cu păduri seculare, care cad treptat sub secure din dorinţa de extindere a suprafeţelor agricole. O ilustrare a rolului jucat de păduri în evoluţia habitatului poate fi regăsită în suprafeţele întinse ocupate de solurile a căror geneză este legată de mediul forestier, cu vârste diferite şi aflate în diferite stadii de podzolizare.

Perioada feudală După bătălia de la Mohacs, regatul maghiar dispare, şi Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană. Acum, palatul episcopal de la Alba Iulia este ocupat de

60 Pascu, 1972 p. 343; Fleşer, 2001, p. 48

61 Fleşer, 2001, p. 112, apud Györffy Györghi, Az Arpád – kari … vil I-II, Budapesta 1987

62 D.I.R. C, III, XIV, doc. Nr. 368, apud Anghel, 2006, p.84, n. 13

63 Sat a cărui aşezare nu a fost identificată cu certitudine. Se apreciază că era situat la vest de Barabanţ, pe terasele de pe malul stâng al Ampoiului. După alte surse ar fi denumirea veche a satului Feneş.

64 Anghel, 1975, p. 130

65 Idem, p. 133

43

principele Ioan Sigismud Zapolya. Frământările politice şi religioase care au loc în această perioadă, dar mai ales nevoia de a-şi asigura veniturile necesare îi determină pe principi să secularizarea domeniului episcopal şi al capitlului. Între anii 1550 – 1560, pe structura acestuia ia fiinţă domeniul fiscal al Bălgradului, aflat în patrimoniul funciar al principilor transilvanii. Pe baza conscripţiei efectuate cu acest prilej, din cadrul acestui „iorsag” făceau parte peste 45 de târguri, sate şi părţi de sate. Valea Ampoiului era cuprinsă în întregime în acest domeniu, fiind menţionate satele Bărăbanţ, Kişfalud (Miceşti), Şard, Ighiu, Ighel, Ţelna, Bucerdea, Ampoiţa, Tăuţ, Meteş, Găureni, Poiana Ampoiului, Presaca, Feneş, Galaţi şi Zlatna 66 . În perioada principatului, fostele domenii episcopale de pe Valea Ampoiului sunt dezmembrate treptat. Astfel principele Sigismund Báthory (1587-1597), cedează veniturile satelor aparţinând domeniului princiar, Tăuţ, Ampoiţa, Galda de Sus şi Benic, colegiului iezuit din Alba Iulia 67 . O mărturie deosebită despre realităţile acestor locuri la începutul sec XVII ne-a lăsat poetul silezian Martin Opitz, dascăl la Colegiul reformat, al principelui Gabriel Bethlen de la Alba Iulia. Impresionat de frumuseţea locurilor, de starea în care se găseau români exploataţi şi oropsiţi, urmaşii direcţi ai romanilor, dar întruchipând „încrederea, cinstea şi respectul cuvântului dat”; de frumuseţea portului şi dansului acestora, în antiteză cu viaţa de la curtea principelui, Opitz descrie în poemul Zlatna o realitate care şi-a pus amprenta asupra creaţiei sale poetice. În această perioadă, populaţia majoritară a zonei era formată din iobagi români, care practicau agricultura şi creşterea animalelor alături de mineritul de suprafaţă şi spălarea aurului aluvionar. În 1599, instabilitatea economică din timpul lui Sigismund Batori şi acţiunile militare ale lui Mihai Viteazul, se soldează cu jefuirea oraşelor Zlatna şi Abrud. Pagube foarte mari în zonă sunt mai ales datorită incursiunilor trupelor austriece de sub comanda lui Basta, soldate cu jefuirea şi uciderea multor locuitori, producând importante pagube şi neajunsuri în zonă. Dar nenorocirile nu se termină aici. La mai puţin de un secol, în 1658 are loc debutul invaziilor turco-tătare, de pedepsire a principelui Gheorghe Rácóczi al II-lea, care vor afecta profund şi acest areal, mulţi cetăţeni fiind ucişi sau luaţi în robie 68 . În aceste condiţii dificile sunt explicabile rămânerile în urmă sub aspect social şi economic al zonei, numărul scăzut al populaţiei şi desele pendulări ale satelor. Astfel conscripţia din anul 1665 de pe domeniul Albei şi cea din 1673 de pe domeniul Zlatnei descrie situaţia satelor în felul următor:

Tăuţ cu 8 persoane (cap de familie), având 15 fii;

Poiana cu 6 persoane, având 18 fii;

Meteş cu 14 persoane, având 27 fii 69 ,

Presaca cu 21 persoane, având 41 de fii, fugiţi 1, case pustii 1 70 .

Fiecare din aceste comunităţi aveau pe lângă obligaţiile feudale specifice şi obligaţii speciale faţă de curtea princiară. Astfel iobagii din Tăuţ trebuiau să asigure necesarul de cărbuni pentru cetatea Bălgradului 71 , iar cei de la Presaca erau datori „să asigure bucătăria domnilor cu raci” 72 . Pe lână aceste obligaţii pe domeniul Albei oamenii slujeau când li se poruncea. Viaţa grea îi determina pe mulţi să fugă de pe moşie, rămânând casele pustii. Aceleaşi date arată existenţa la Poiana Ampoiului a mai multor case pustii, iar la Presaca o casă pustie şi o persoană fugită.

Printre alte obligaţii feudale, locuitorii satelor de pe domeniul Albei Iulii, (dar şi satele de pe domeniul fiscal Zlatna: Presaca şi Galaţi împreună) trebuia să asigure crâşmăritul a trei buţi de câte 40 de vedre la cele trei sărbători importante de peste an. 73 Totodată, potrivit urbariului din

66 Şt. Meteş, 1936, p. 491-492, apud Anghel 2006, nota 31; Binder, 1986, p. 188

67 Fleşer, Inel, 2000, p. 299

68 Anghel, 1987, p.27.

69 Prodan 1986, p. 10-11

70 Idem, p. 54

71 Idem, p. 232

72 Idem, p. 320

73 Idem, p. 289.

44

1673 satele componente ale domeniului fiscal Zlatna de Jos, inclusiv Presaca, plăteau în locul dijmei pe bucate 50 de berbeci şi 50 de oi cu miel şi lapte. Pentru locuitorii acestor sate sec. XVII este marcat de luptele intense aduse de reformă; decăderea biserici catolice şi încercările calvinilor de a atrage populaţia românească la calvinism, printr-o acerbă teroare şi propagandă, inclusiv editarea de cărţi în limba română. Astfel în timpul principelui Rákóczi I (1630-1648), intendentul biserici calvine, Geley profitând de vârsta înaintată şi boala „vlădicăi” Ghenadie, îl trimite la începutul lunii iulie 1640 pe „popa Dobre” cu tiparniţa în satul Presaca, unde să tipărească în grabă un catehism calvin 74 . Rezistenţa populaţiei româneşti de la sate, dar mai ales revenirea catolicismului cu sprijinul Casei de Habsburg, odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânirea acesteia, presiunile asupra preoţilor şi a elitelor ecleziastice ale românilor îşi schimbă direcţia. La 18 septembrie 1692 guvernatorul Transilvaniei, Gheorghe Banfi, numeşte ca episcop, în fruntea Bisericii româneşti din Transilvania pe Teofil Seremi din Teiuş. În acest context este amintit satul Găureni, de lângă târgul Igiu, unde Teofil avea o livadă, aproape de Ampoi, pe care o zălogeşte pentru suma de 360 de florini. După moartea acestuia moşia rămâne prin testament mitropoliei de la Bălgrad 75 . Instabilitatea politică şi scăderea controlului autorităţilor manifestat către sfârşitul sec XVII şi începutul sec. XVII a dus la intensificare a procesului de lăzuire practicat de către ţăranii din zonă, în scopul creşterii suprafeţelor agricole, concomitent cu manifestarea tendinţelor de tăinuire a acestor „curături”. De multe ori nici stăpânii feudali nu aveau cunoştinţă de aceste defrişări, recenzorii şi supraveghetorii neînţelegând să se aventureze în locuri aşa de periculoase pentru a cunoaşte adevărul. Aceste fâneţe s-au transformat mai apoi în ogoare favorizând o oarecare bunăstare şi creşteri de populaţie 76 .

PERIOADA PREMODERNĂ ŞI MODERNĂ La începutul sec. XVIII, în contextul exacerbării conflictului dintre habsburgi şi principele Francisc Rákozi al II-lea (conflict cunoscut sub numele de „răscoala curuţilor”), Valea Ampoiului suferă din nou devastări şi distrugeri foarte mari. Într-o scrisoare adresată de către nobilul român Ştefan Raţ 77 principelui, din 27 martie 1708, aminteşte de o incursiune a lobonţilor (trupe fidele habsburgilor) alături de trupe sârbeşti, sub comanda guvernatorului Rabutin, prilej cu care au „atacat Baia Zlatnei, au ars toate satele din Valea Ampoiului şi încă zece sate din zonă…” 78 Odată cu câştigarea controlului deplin asupra Transilvaniei habsburgii impun o politică de sprijinire deschisă a bisericii catolice, căreia îi sunt restituite cea mai mare parte a domeniilor funciare. Din considerente economice, Curtea de la Viena a luat măsuri menite să contribuie la dezvoltarea mineritului, împăratul implicându-se direct în ocrotirea iobagilor mineri împotriva abuzurilor feudale şi în adoptarea muncii salariale în detrimentul robotei, inclusiv în efectuarea unor importante investiţii în mineritul controlat de stat. Dacă locuitorii domeniului Zlatna erau în cea mai mare parte implicaţi în activităţi miniere şi conexe acesteia, cum sunt producerea şi transportul cărbunelui şi a lemnului, alături de agricultură şi creşterea animalelor, satele din aval erau în întregime tributare agriculturii şi creşteri animalelor. Inclusiv obligaţiile feudale vizând aceste preocupări. În sprijinul activităţii miniere a luat fiinţă în 1771, la Zlatna Şcoala montanistică, pentru pregătirea specialiştilor necesari în minerit. Dezvoltarea mineritului a fost favorizată de construirea la Zlatna în 1784 a unui cuptor de topit aurul, fapt ce a impus derularea unor lucrări

74 Meteş, 1935 p. 356.

75 Idem, 1935, p. 329

76 Zoltan, 1955, p. 70-71

77 Ştefan Raţ, originar din Kisfalud (Miceşti) îndeplinea funcţia de odorbirău fiscal al domeniului Bălgrad, curatorul biserici catedralei mitropolitane şi secretarul şi colaboratorul apropiat a lui Atanasie, primul episcop care a semnat unirea biserici răsăritene cu Roma.

78 Binder, 1986, p. 189

45

conexe, cum sunt transportul unor importante cantităţi de lemne, sub formă de buşteni sau cărbune, pentru tăiatul şi transportul căruia se folosea robota iobagilor de pe domeniu.

În contextul frământărilor legate de lichidarea urmărilor mişcării lui Sofronie, întreprinse

de habsburgi prin intermediul comisiei de dezmembrare, condusă de Bucow, populaţia ortodoxă

a fost profund nedreptăţită datorită confiscarea bisericilor şi a bunurilor deţinute de acestea.

Eşecul procesului de unificare religioasă a stimulat intensificarea mişcare antifeudală, anticatolică şi antihabsburgică. Reglementările urbariale din 1775 şi greutăţile tot mai mari la

care erau supuşi iobagii din comitatul Albei, au sporit nemulţumirile şi rezistenţa locuitorilor împotriva administraţiei şi armatei. Portdrapelul nemulţumirilor din zonă au fost locuitorii Zlatnei şi cei din împrejurimi, care au trimis nenumărate jalbe autorităţilor, inclusiv cea trimisă împăratului prin intermediul lui Horea, în 1779. Dar cum toate aceste încercări s-au lovit de indiferenţa autorităţilor şi de opoziţia nobilimii, locuitorii din Presaca Ampoiului, alături de cei din satele Feneş, Galaţi şi Petroşeni (Pătrânjeni) obligaţii să execute un număr sporit de transporturi de vin pentru concesionarii crâşmăritului din Zona Munţilor Apuseni ajung în pragul revoltei, în condiţiile unui preţ simbolic pentru transport şi a lipsei animalelor de jug. Răscoalei lui Horea va lăsa Zlatna în afara conflictului, fiind apărată de puternice forţe militare însărcinate cu paza minelor, şi de convingerea răsculaţilor ca sunt soldaţi ai împăratului şi luptă doar împotriva nobilimii. Nu acelaşi lucru a avut loc şi în restul localităţilor, unde nemulţumirile, dar mai ales cetele de răsculaţi veniţi din Abrud sub comanda lui Horea cel Tânăr, se dedau la numeroase jafuri, resimţite mai ales la Meteş şi Ampoiţa 79 . Deşi răscoala a fost înăbuşită şi capii ei transformaţi în martiri, urmările sale au marcat şi destinul Zlatnei, prin stingerea treptată a relaţiilor feudale şi afirmarea unui tip nou de relaţii, cele capitaliste incipiente, prevestind o nouă perioada în istoria acestor locuri. Dezvoltarea industriei de tip manufacturier a impus creşterea treptată a necesarului de forţă de muncă. Deşi la început în aceste manufacturi mâna de lucru era formată dintr-o pătură subţire de lucrători liberi, folosiţi ca specialişti, muncile mai puţin calificate erau efectuate de către iobagi în condiţii de robotă. Cu timpul, odată cu introducerea unor tehnici mai avansate, vor fi salarizaţi la început muncitorii calificaţi, apoi şi cei auxiliari.

O importantă mărturie despre localităţile existente în această perioadă o reprezintă

informaţiile cartografice datorate hărţilor militare austriece, realizate în perioada 1769 – 1773 80 . Analiza acestora oferă oglinda cea mai fidelă a structurii acestor sate, a numărului de gospodării,

reţeaua de comunicaţii şi utilităţile locale ale comunităţii. Pe documentele cartografice ale vremii apar satele: Zalathna opp, Trâmpoele, La Vultori, Petresan (Pătrânjeni), Valle Mina (Valea Mică), Fenes, Galatz, Prezaka, Poiana, Gaureni (Văleni), Metes alături de catunul Kalh

Offen (Varari), Totfalü (Tăuţ), Ompoijita, Saard, M.Igen (Ighiu), Ighenpatak (Ighiel) şi Czelna.

La o analiză sumară a acestor hărţi se poate constata că toate aceste localităţi şi-au păstrat

în mare aceeaşi vatră, ulterior suferind doar extinderi spaţiale, importante desigur. De asemenea,

lunca Ampoiului era presărată cu importante suprafeţe umede, improprii culturilor, în zona Tăuţului, Găureni – Poiana şi la vest de Presaca. Agricultura se făcea preponderent în zona

depresionară, în zona mai înaltă a culmilor Trascăului fiind ocupată în principal cu fâneţe, păşuni

şi păduri. De asemenea, în preajma localităţilor pot fi întâlnite suprafeţe mai mult sau mai puţin

restrânse cu pomi fructiferi, iar pe coastele cu expunere sudică din preajma satelor Ampoiţa, Tăuţ şi Meteş sunt prezente culturile de vii. Dotările edilitare ale acestor sate se rezumă la existenţa bisericilor, ca instituţii de cult. Toate satele mai măricele din zonă au biserici din zid proprii, aflate aproximativ pe acela-şi amplasament (de fapt sunt bisericile de astăzi). Singura biserică din acea perioadă care nu se mai păstrează este cea de la Găureni (Văleni), distrusă de inundaţii, undeva la sfârşitul sec XIX. De asemenea comunităţile dispuneau de diferite instalaţii, situate pe principalele cursuri de apă; precum mori de apă, pive, vâltori sau alte instalaţii hidraulice, care utilizau forţa apei

79 Pascu, Izvoare, 1983, p. 216, 362, 363

80 Az elsö katonai felmérés. Erdély és a Temesi bansag, DVD, ed. « Arcanum », Budapest, 2005)

46

pentru morărit şi la prepararea minereului aurifer. Numărul acestora diferea foarte mult - de la una singură (Ţelna) la 13 (în zona Zlatnei).

PERIOADA MODERNĂ (1848 - 1938). Reglementările legislative şi adoptarea unor metode de exploatare minieră şi de prelucrare a minereurilor mai moderne, au dus la creşterea substanţială a producţiei miniere. Cu toate acestea, se manifestă o totală lipsă de protecţie pentru muncitorii din subteran, prin lipsa unei ventilaţii eficiente la exploatările de adâncime şi protecţia împotriva accidentelor, fapt ce a dus la creşterea numărului de accidente mortale, la uzarea prematură a forţei de muncă şi la îmbolnăviri profesionale grave. Totodată se produce o continuă degradare a condiţiilor de salarizare, reţineri abuzive din salarii, sistemul de amenzi şi pierderea unor facilităţi acordate, cum sunt medicamentele gratuite pentru familiile de mineri Toate aceste măsuri vor contribui nu numai la înăsprirea relaţiilor sociale, dar şi la schimbări majore de mediu. Cantitatea uriaşă de lemn necesare în minerit şi la prelucrarea minereului în topitoriile din Zlatna a dus la decimarea unor întinse suprafeţe de pădure din zonă, proces a cărui efecte s-au regăsit ulterior în fenomenul de degradare şi spălare a solului, cu precădere în zonele cu versanţi mai abrupţi.

În contextul spiritului revoluţionar al anului 1848 şi al revoluţiei maghiare, pe fondul nemulţumirilor crescânde ale populaţiei din zonă, în condiţiile înăspririi exploatării elementului românesc, a pierderii unor privilegii şi lipsa drepturilor politice, Zlatna devine un puternic centru al revoluţiei de la 1848, sediul uneia din cele patru legiuni organizate pentru apărarea Munţilor Apuseni, aflată sub conducerea prefectului Petru Dobra. Măsurile luate de către autorităţile militare austriece, pentru limitarea efectelor revoluţiei maghiare în zonă şi ca urmare a implicării elementului românesc au loc o serie de evenimente, care au dus la confruntări directe între elementele revoluţionare româneşti şi cele maghiare, atât pentru despresurarea cetăţii de la Alba Iulia cât şi pentru împiedecarea pătrunderii acestora pe Ampoi. Cele mai tragice evenimente au loc la Zlatna, finalizate prin incendierea oraşului, evenimente care au culminat cu măcelul 24 octombrie de la Presaca Ampoiului, limitat numai prin intervenţia fermă a unui trimis al preotului din Meteş, Ioan Urs 81 . Începând din prima jumătate a sec. XIX se produc importante schimbări în dezvoltarea forţelor de producţie şi a tehnicilor de prelucrare, prin îmbunătăţirea instalaţiilor de măcinare şi spălare a aurului, şteampuri, maşini de spălat etc., pentru ca în 1827 la Zlatna să fie montată prima maşină cu abur. În noile împrejurări, creşte simţitor importanţa munci salariale în minerit

şi a unităţilor de profil. În 1872 pe domeniul Zlatnei erau angajaţi 2013 lucrători salariaţi, care îşi

desfăşurau activitatea în 39 exploatări miniere. Dezvoltarea industrială a oraşului va continua în

a doua jumătate a secolului XIX. Intre 1893-1895 se construieşte drumul spre Almaşu Mare,

finanţat de Lukacs Bella, un fiu al oraşului Zlatna. Un moment important în dezvoltarea acestei zone l-a reprezentat construcţia căi ferate Alba Iulia – Zlatna. Realizarea acestei investiţii a permis o mai bună conectare a zonei la reţeaua urbană din apropiere dar şi o mai lesnicioasă exploatare a resurselor economice ale zonei. La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec XX se amplifică procesul de exploatare a fondului forestier din zonă. Acum sunt tăiate pădurile din Dumbrava Varului, de la Bobu, din Valea Muntelui, Dumbrava Corbului, Bucşa-Presaca, Tăituri – Meteş, luând drumul Ungariei şi a Vienei pe noua linie ferată. În perioada tumultoasă, premergătoare Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, populaţia din zonă s-a ridicat pentru apărarea libertăţii şi aspiraţiilor de unitate naţională. Peste 1.500 de romani din Zlatna şi satele aparţinătoare au luat parte la marele act al Unirii din 1918 de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Din acelaşi an, „Uzinele din Zlatna”, ce funcţionau cu doua secţii:

metalurgică şi chimică, au fost preluate de statul roman, asigurând importante cantităţi de aur şi

81 Josan, Palihovici, 1999, p. 376-377

47

argint în perioada interbelică. Din satele situate în aval de Zlatna au participat peste 500 de localnici, însoţiţi de delegaţii aleşi de comunităţile locale 82 . În perioada interbelică zona cunoaşte o dezvoltare puternică în primii ani de după unire, în special exploatarea (prin creşterea capitalului investit şi a numărului de proprietari) şi prelucrarea minereurilor cu cele două sectoare: metalurgic şi chimic. Acest fapt are un impact negativ asupra mediului, prin defrişările masive a pădurilor din zonă, utilizate atât de către unităţile economice din Zlatna, cât şi pentru export. Zona va fi puternic afectată de criza economică din 1933, ale cărei consecinţe s-au resimţit puternic, inclusiv în mediul rural prin scăderea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai a tuturor locuitorilor din zonă. Şi în această perioadă se continuă procesul de defrişare a pădurilor atât pentru necesităţile mineritului şi metalurgiei de la Zlatna, cât şi pentru export, crescând semnificativ suprafeţele pentru păşunat. Totodată, se accentuează tendinţa de extindere a suprafeţelor cultivate în zonele înalte, din bazinul superior al Văii Meteş şi cel mijlociu al văilor Ampoiţa şi Ighiu, cu cereale ca ovăzul secara şi grâul de primăvară.

BIBLIOGRAFIE ŞTIINŢIFICĂ

Anghel, et al.

- Gh. Anghel, Gh. Mahara, E. Anghel – ’’Ghid turistic al judeţului Alba’’, Bucureşti,

1982 1982;

Anghel 1986

-

Gh. Anghel, Fortificaţii medievale de piatră din sec. XIII-XIV, Cluj-Napoca, 1986

Anghel 1987

-

Gh. Anghel, Alba Iulia, Editura Sport-Turism, 1987,

Anghel 1975

-

Gh. Anghel, Alba Iulia 2000, Alba Iulia, 1975, Capitolul II, Epoca feudală, p. 108-187.

Anghel,

-

Gh. Anghel, G. Măhăra, Un sat din „Ţara Vinului”, Alba Iulia 2006

Măhăra 2006

Binder 1986

-

P. Binder, Nobilul român Ştefan Raţ (cca. 1670 – 1720), „odorbirăul Bălgradului”

Boşcaiu 2001

sprijinitor al culturii româneşti, În Apulum XXIII, 1986, p. 187 – 1990. - N. Boşcaiu, Paleoflora şi evoluţia climei în holocen, în Istoria Românilor, Bucureşti, 2001, p. 31-35; coordonatori acad. Mircea Popescu -Dâmboviţa şi Alexandru Vulpe.

Ciugudean

-

H. Ciugudean, Eneoliticul final în Transilvania şi Banat. Cultura Coţofeni,

2000

Timişoara, 2000.

Domşa, 1999

-

T. Domşa, De la Ampelum la Zlatna, materiale selectate şi comentate, vol. I, Zlatna

 

1999.

Domşa, 2003

- T. Domşa, De la Ampelum la Zlatna, materiale selectate şi comentate, vol. II,

Fleşer 2001

-

Zlatna 2003. G. Fleşer, Biserici româneşti de zid din judeţul Alba, Alba Iulia, 2001.

82 Josan, 1996, p. 274; 2001, p. 429-430.

48

Fleser, Inel,

-

G. Fleser, C. Inel, Biserica fortificată reformată de la Benic

2000

în Apulum 37/2, 2000, p. 295-303.

Frăţilă 1987

-

V. Frăţilă, Lexicologie şi toponimie românească, Timişoara 1987.

Ghinea, 2000

-

E. Ghinea, D. Ghinea, Localităţile din România – Dicţionar, Bucureşti, 2000.

Gheorghiu

-

G. Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului, Cluj-Napoca 2005.

2005

Gligor 2007

Ichim, 1984

Josan, 2001

- A. Gligor, Culturi, complexe şi aspecte culturale eneolitice din Transilvania

Intracarpatică, Referat III doctorat, tema: „Eneoliticul din Transilvania intracarpatică”, coord. Prof univ.dr. Iliu Paul, Alba Iulia, 2007. - I. Ichim, Condiţiile climatice, în G.Rom., vol. I, 1984.

- N. Josan, Povestea veteranilor Marii Uniri din 1918, vazuta de la Alba Iulia, în Apulum 38/2, 2001, p. 98-99.

Josan et al

-

N. Josan, Gh. Fleşer, Ana Dumitrean, Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba

1996

în memoria urmaşilor, Alba Iulia, 1996

Josan,

-

Nicolae Josan, Liviu Palihovici Contributii documentare privind viata si activitatea

Palihovici,

lui Gheorghe Anghel, în Apulum 36, 1999, p. 376-377.

1999,

Klimenko

-

V. V. Klimenko, Sharp of the Northern Hemisphere în the Early Subatlantic Age

N.Luduşan, I.Hanciu, M.Hanciu, M.Munteanu, Geografia judeţului Alba, Alba

2004

(650 – 280BC), în Science Highlights, vol. 12, Nr, 1, Aprilie, 2004, p. 13-15.

Lipovan 1994

-

- I. T. Lipovan, Două arme antice descoperite în zona arheologică

Luduşan et al.

-

Ampelum, în ActaMN, 31, I, 1994, p. 203 – 204.

2003

Iulia, 2003.

Meteş 1935

-

Şt. Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi

Mircea, Gligor

-

Ungaria, până în 1698, ed. II revizuită, Sibiu, 1935. G. Mircea, A. Gligor, Urme de locuire preistorică în carstul din Cheile Ampoiţei, în Patrimonium Apulense, VII-VIII, 2008, p. 19-27.

Moga,

-

V. Moga, H. Ciugudean redactori, Repertoriul Arheologic al Judeţului Alba, Alba

Ciugudean 1995

Iulia,1995.

Pascu 1972

-

Şt., Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Vol I, Cluj, 1972.

Pascu 1983

-

Şt., Pascu, Izvoarele răscoalei Iui Horea, - Seria B – Izvoare narative, Bucureşti,

1983

Pascu 1984

Pătraşcu 1967

Perianu 1990

Prodan 1986

Schuster 2004

-

-

-

-

Şt., Pascu, Revolta populara de sub conducerea Iui Horea, Bucureşti, 1984

T. Pătraşcu, Toponimia comunelor Zlatna şi Ciugud din raionul Alba, în Apulum

VI, 1967, p. 677-698. - M. Perianu, Necropola bronzului timpuriu de la Ampoiţa (jud AB), în Thraco-

Dacica 11, 1990, 241 - 247. Prodan, David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVIII-lea, vol. I, 1986.

C. Schuster, Mediul înconjurător la Dunărea de jos în preistorie. Câteva gânduri, în Drobeta XIV, 2004, p.5-15.

Tomescu

-

M. Tomescu, Holocen, date cronologice şi climatice, în C.A. X, 1998-2000, p.

2000

235-271.

Zoltan, 1955

-

Toth,Zoltan, Mişcări ţărăneşti din Munţii Apuseni, până la 1848, Bucureşti, 1955.

* *

*

Istoria Românilor - Moştenirea timpurilor îndepărtate, vol. I, Bucureşti, 2001.

* *

*

Geografia României, vol. I. Geografia fizică, Bucureşti, 1983

Cap. 4. DEZVOLTAREA ISTORICĂ A HABITATELOR COMUNITĂŢILOR UMANE DIN ZONĂ

Expansiunea omului în decursul istoriei cunoaşte momente semnificative în care acesta a părăsit zonele joase din preajma cursurilor de apă, urcând spre zona înaltă, a izvoarelor. Cele mai importante schimbări de acest gen au avut loc în condiţiile marilor perturbări climatice din cursul

49

mileniului V BP, caracterizate prin veri calde şi lungi, presărate cu intervale secetoase, determină accentuarea scăderii debitelor râurilor şi a procesului de stepizare, în detrimentul suprafeţelor împădurite, cu implicaţii dramatice în economia comunităţilor umane 83 . Fenomenul a produs modificări importante în modul de viaţă şi economia aşezărilor umane, care şi-au direcţionat treptat efortul spre creşterea animalelor, în detrimentul lucrărilor agricole. Pentru omul preistoric, dezvoltarea păstoritului a favorizat o puternică extindere habitaţională şi în acest spaţiu, prin cuprinderea în sfera de interes economic a zonelor mai îndepărtate de vechea aşezare. În noile condiţii se manifestă creşterea interesului pentru utilizarea şi exploatarea unor elemente ale formelor de relief (adăposturi naturale – peşteri, abri-uri, înălţimi apărate natural etc.), cel puţin o parte importantă din an, sub forma aşezărilor semipermanente. Aceste aşezări îşi găsesc uneori corespondent în aşezările permanente, mai extinse, cu un strat de cultură mai consistent situate în zonele joase, depresionare, cum sunt cele de la Pietrele Ampoiţei, Piatra Dumbrăvii de la Ighel, Piatra Peşterii din Valea Albinii, Piatra Corbului din Poiana Ampoiului, Bulbucii Galaţiului etc. Numai din perioada eneolitică şi din epoca bronzului se cunosc în bazinul văii Ampoiului cca. 30 de aşezări permanente şi sezoniere, din care mai bine de o treime sunt situate în zona înaltă (Gugu, Piatra Tăiată, Grohota Ighelului, Cheile Ampoiţei, Pleaşa Înaltă – Meteş, Peştera „Şura de Piatră” de la Bibarţ, Piatra Bratii - Presaca etc., la care se adaugă o serie de tumuli funerare descoperite pe un spaţiu larg din acest areal.

Locuirea zonelor înalte se reduce treptat în cursul mileniului III, BP, când pe fondul creşteri pluviarităţii şi a răcirii vremii are loc o restrângere a zonelor de locuire şi extinderea pădurilor, preponderent a făgetelor. În această perioadă scad dramatic numărul aşezărilor din zonele înalte în detrimentul celor din zonele joase, depresionare – mult mai adăpostite. Din prima parte a acestui mileniu singura aşezare cunoscută în zona înaltă este cea de la „Râtu Popii” (Munţii Ţelnei – în apropiere de vf. Gugu). Aşezările preistorice au în general un număr mic de locuinţe, unele de suprafaţă, realizate din pari şi nuiele împletite, altele semi-îngropate, de tipul bordeielor. Inventarul acestora este completat de prezenţa vetrei de foc, necesară pentru încălzit şi prepararea hranei şi de vesela specifică, realizată din ceramică. În a doua parte a mileniului III, în condiţiile dezvoltării metalurgiei bronzului, iar mai apoi a fierului, renaşte interesul pentru zona înaltă, datorită prezenţei resurselor minerale. Creşte interesul pentru minereurile de cupru prezente la Ampoiţa (cuprit), Zlatna – Almaşul Mare (cuprit şi blendă) şi cele de fier de la Izvorul Ampoiului şi Zlatna - Almaş (pirit), dar şi a celor de auro – argintfere (Breaza şi Trâmpoiele) 84 , ultimele exploatate atât din filoane, cât şi din nisipurile aluvionare ale Ampoiului şi a unora din afluenţii săi. Exploatarea acestor minereuri cunoaşte o înflorire în perioada dacică când se înregistrează o revenire a aşezărilor în această zonă, după cum o confirmă descoperirile de la Ampoiţa, Galaţi, Ighiu, Şard, Tăuţ, Ţelna, Văleni şi Zlatna 85 , cunoscute până în prezent. De asemenea schimbările sociale şi politice determină apariţia unor centre de putere. Acum sunt construite în zonele înalte, bine apărate natural; aşezări şi fortificaţii, cum este cazul marii aşezări dacice, fortificate de la Piatra Craivii. În jurul acestor centre au înflorit o serie de meşteşuguri, legate de prelucrarea metalelor, a lemnului şi a pietrei, pe când în zonele joase de câmpie şi coline se extinde agricultura, favorizată de salturile tehnologice pe care le cunoaşte tehnica agrară odată cu extinderea utilizării fierului. Totodată dezvoltarea metalurgiei fierului i-a adus omului un aliat preţios în lupta cu pădurile din zonă – securea şi fierăstrăul din fier, mult mai eficiente şi durabile decât cele de bronz, utilizarea lor implicând mai puţine riscuri decât focul.

În această perioadă apar, pe lângă aşezările mici, de tipul cătunelor sau a gospodăriilor izolate, aşezări mai întinse, situate în preajma unor fortificaţii, de tip „fossatum”, de la care a

83 El Susi, 1996, p. 174-190; Tomescu, 2000, p. 266-269

84 Rădulescu, Dumitrescu, 1966

85 Vezi RepArhAB, 1995; Plantos, Mircea, 2009, p. 81-84

50

derivat cuvântul sat de mai târziu. Cele mai multe aşezări din această perioadă se regăsesc în bazinul inferior al văilor Ţelna, Ighiu, Ampoiţa şi bineînţeles în Câmpia Mureşului – cu Alba Iulia şi împrejurimile sale. În ultimi ani s-au înmulţit dovezile prezenţei unei aşezări din această perioadă în depresiunea Zlatnei 86 Pe cursul mijlociu al Ampoiului numărul aşezărilor semnalate este mai redus şi mai puţin concludent. Prezenţa ceramicii dacice semnalată la Văleni, în apropierea fostei găsi CFR putând fi pusă pe seama exploatării unor resurse minerale sau a aurului aluvionar din nisipurile Ampoiului. În toată preistoria Văii Ampoiului amplasarea aşezărilor şi prezenţa altor urme de locuire se găsesc preponderent pe versanţii sudici ai culmilor Trascăului şi în arealele depresionare, în zone însorite, relativ bine apărate natural, situate în apropierea unor surse de apă. În acest context, apa trebuie privită şi înţeleasă prin rolul multiplu pe care l-a jucat în asigurarea unor necesităţi fiziologice (ca apă de băut, pentru prepararea hranei şi pentru animalele domestice), în agricultură, ca sursă de hrană (peşte, scoici etc.), în organizarea căilor de comunicaţii şi a schimburilor. În zonele înalte, montane, prezenţa izvoarelor a favorizat dezvoltarea unor nuclee de locuire sau a unor amenajări sezoniere cu profil zootehnic sau agricol.

Dezvoltarea aşezărilor în zonă cunoaşte noi forme de exprimare după cucerirea romană. Motivaţii de ordin economic, politic şi militar, dar şi necesităţile interne a marilor centre romane din zonă a contribuit la creşterea procesului de antropizare. Cel mai semnificativ exemplu îl constituie bazinul superior al Ampoiului, odată cu dezvoltarea mineritului auro-argintifeer. Aducerea în zonă a unui număr important de colonişti străini cu tradiţii în minerit, în special iliri, a însemnat şi extinderea arealelor de locuire. Pe locul unei mai vechi aşezări rurale preromane, de abia bănuite, se dezvoltă în decursul unui secol şi jumătate cel mai important centru minier al zonei, ajuns la rangul de vicus – Ampelum-ul. În jurul acestuia gravitau coloniile miniere de la Valea Morilor – Vâlcoi, Valea Dosului şi Breaza. În arealele cu potenţial agricol ridicat de pe cursul inferior al Ampoiului prezenţa aşezărilor romane sunt legate de practicarea agriculturii, în scopul satisfacerii necesităţilor alimentare a locuitorilor din centrele urbane apropiate Apulum şi Ampelum. Stau mărturie acestui mod de viaţă descoperirile de la Ampoiţa, Tăuţ, Şard, Ighiu etc. Legarea celor două centre urbane printr-un drum direct, a cărui urme se mai regăsesc la nivelul teraselor inferioare, ferite de inundaţii a înlesnit circulaţia în zonă, dar totodată a favorizat pătrunderea unor populaţii alogene, post romane, mânate de mirajul aurului. Prezenţa acestora se regăseşte până astăzi în toponimia zonei. Nu trebuie trecută cu vederea nici importanţa factorului demografic în apariţia dezvoltarea şi evoluţia unor aşezări din zonă. Alături de natalitatea populaţiei băştinaşe, care a suplinit în mare parte accidentele demografice majore provocate de acţiunea unor factori distructivi ca molinele, incursiunile de pradă şi jaf ale unor populaţii străine şi seceta, un rol major în formarea şi evoluţia unor aşezări l-a avut colonizarea unor populaţii din alte spaţii geografice, aduse în aceste locuri de autoritatea politică a momentului. Prima mare colonizare în zonă are loc după cucerirea romană, când noii stăpâni, pentru a organiza exploatarea susţinută a aurului, aduce comunităţi întregi de mineri din alte zone ale imperiului, în special iliri. Credem că toate aşezările miniere depistate arheologic în zona Zlatna (Boteş-Corabia, Breaza, Vâlcoi, Trâmpoiele), aparţin acestora. Alături de aceştia la Ampelum s- au stabilit o serie de colonişti, veniţi din toate colţurile imperiului. Pe baza cercetărilor epigrafice s-a putut stabili prezenţa ca funcţionari imperiali, meşteşugari, comercianţi şi militari, a unui număr impresionant de colonişti veniţi din partea occidentală, din nordul provinciei italice, a Peninsulei Balcanice sau orientul imperiului, fapt ce a impulsionat dezvoltarea urbanistică a aşezării iniţiale, aceasta evoluând de la un simplu „pagus” până la „municipium” 87 .

86 Lipovan, 1994, p 203-204; Plantos, Mircea, 2009, p.84

87 Wollmann, 1996, p. 179-187

51

Alt moment important în procesul de colonizare a Văii Ampoiului are loc la începutul sec. Al XIII (1206), când sunt amintite privilegiile acordate coloniştilor saşi de la Ighiu, Cricău şi Romos 88 şi confirmate de către regele Andrei al II-lea. Condiţiile naturale prielnice şi hărnicia noilor veniţi, precum şi drepturile de care-au bucurat, au impulsionat dezvoltarea noilor comunităţi, locuitorii acestora ajungând de timpuriu în conflict cu marii feudali, în special cu episcopul de Alba Iulia. Ulterior, mai ales după marea invazie tătară de la 1241, pentru impulsionarea mineritului aurifer, regele apelează din nou la colonişti. În acest scop sunt aduşi colonişti germani în diferite zone cu potenţial minier printre care Abrud şi Zlatna 89 . În perioada voievodatului se mai înregistrează câteva momente, în care autoritatea princiară colonizează la Zlatna populaţie cehă şi germană, în scopul dezvoltării mineritului. Dar momentul cel mai semnificativ în acest sens are loc în perioada modernă, sec. XVIII, când administraţia habsburgică aduce aici un număr important de specialişti nemţi, pentru a susţine dezvoltarea mineritului şi a prelucrării minereurilor de la Zlatna.

BIBLIOGRAFIE ŞTIINŢIFICĂ UTILIZATĂ Anghel 1975 - Gh. Anghel, Alba Iulia 2000, Alba Iulia, 1975, Capitolul II, Epoca feudală, p. 108-187. Cucu, 2009 - V. S. Cucu, Mediu – Problemă contemporană fundamentală. Evoluţii şi tipologii, Bucureşti, 2009

Ichim, 1984

I. Ichim, Condiţiile climatice, în G.Rom., vol. I, 1984.

- Luduşan et al. 2003 - N. Luduşan, I.Şt. Hanciu, M. Hanciu, M. Munteanu, Geografia judeţului Alba, Alba Iulia, 2003.

Mircea, Gligor - G. Mircea, A. Gligor, Urme de locuire preistorică în carstul din Cheile Ampoiţei, în Patrimonium Apulense, VII-VIII, 2008, p. 19-27.

Moga, Ciugudean

- V. Moga, H. Ciugudean redactori, Repertoriul Arheologic al Judeţului

1995

Alba, Alba Iulia, 1995.

Nagler 1992 - Th. Nagler, Aşezarea saşilor în Transilvania, Bucureşti, 1992.

Plantos, Mircea, 2009 - C. Plantos, G. Mircea, Descoperiri aparţinând celei de a doua epoci a fierului în bazinul Ampoiului, în Nemeus IV, nr. 7-8, 2009, pp. 74-

99.

Rădulescu, Dumitrescu, 1966

Tomescu 2000 - M. Tomescu, Holocen, date cronologice şi climatice, în C.A. X, 1998- 2000, p. 235-271.

- Wollmann 1996 - V. Wollmann, Mineritul metalifer, extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia Romană, Cluj-Napoca, 2006. Istoria Românilor - Moştenirea timpurilor îndepărtate, vol. I, Bucureşti, 2001. Geografia României, vol. I Geografia fizică, Bucureşti, 1983

Wagner, 2000, p.18

- D. Rădulescu, R. Dumitrescu, Topografia resurselor minerale din

Romania, Bucureşti, 1966.

E. Wagner, Istoria saşilor ardeleni, Bucureşti, 2000.

*

*

*

*

*

*

Cap. 5. FACTORI DETERMINANŢI ŞI RESURSELE NATURALE CARE AU FAVORIZAT DEZVOLTAREA COMUNITĂŢILOR

„Actuala repartiţie geografică a satelor pe teritoriul României este rezultatul acţiunii în

timp a unor factori de natură geografică, istorică, economică, politică, socială şi demografică”.

Diversitatea formelor de aşezări rurale a fost determinată de anumite „preferinţe”

dictate de

88 DIR, I, C, veac XI – XIII, p. 6. apud G. Anghel, 1975, p. 120; Nagler, 1992, p. 83

89 Wagner, 2000, p.18

52

satisfacerea unor necesităţi existenţiale, precum securitatea socială, comunicarea şi schimbul în strânsă corelaţie cu favorabilităţile cadrul geografic 90 . Desigur, această apreciere îşi găseşte ilustrarea şi în geografia umană a pe Văii Ampoiului. Motivaţia preferenţială a închegării comunităţilor umane din acest spaţiu a fost condiţionată de adaptarea unor necesităţi existenţiale la un peisaj geografic cu o anumită specificitate, sub acţiunea factorilor naturali directori, de geografie fizică şi climatică. Prezenţa surselor de apă şi a formelor depresionare, caracterizate de înălţimi mici şi culmi domoale, puternic rotunjite, de suprafeţele întinse ocupate de solurile de pădure, bogate în humus şi pretabile culturilor cerealiere, a reprezentat elemente de atracţie pentru om în decursul istoricei. Acest fapt este vizibil în amplasarea marii majorităţi a siturilor arheologie, istorice şi a vetrelor satelor actuale, preponderent pe terasele joase ale văilor ce brăzdează zona sau pe tăpşanele domoale care le însoţesc. Închegarea comunităţilor umane din acest spaţiu a fost condiţionată de existenţa unor condiţii geografice prielnice. Pe lângă condiţiile de relief şi climă specifice, care au favorizat formarea şi evoluţia unor aşezări, un rol major l-au jucat şi alte tipuri de resurse cum sunt:

resursele hidrografice, cele vegetale şi cele minerale.

Resursele hidrografice ale zonei au constituit un factor favorizant pentru comunităţile locale. Prezenţa izvoarelor bogate şi permanente, a cursurilor de apă din zonă, a asigurat necesarul hidric pentru oameni şi animale, pentru prepararea hranei, şi pentru acţionarea diferitelor instalaţii hidraulice (mori de apă, pive, vâltori etc.). Totodată apele au constituit şi importante surse de hrană. Fiind în cea mai mare parte ape repezi curate de munte, acestea erau populate cu diferite specii de peşte, ca: păstrăvul de munte lipanul, crapul, etc., în Ampoi şi în afluenţii mai importanţi ai acestuia, Feneş, Vâltori, Ampoiţa, Ighiu etc. Importanţa acestei resurse rezidă dintr-un urbariu al comitatului Zlatna de Jos, din sec XVII, în care se arată că segmente importante din cursul unora din aceste văi erau oprite pentru comunităţi şi păstrate ca rezerve piscicole pentru curţile nobiliare sau princiare. Aceste resurse se îndreptau sub formă de peşte proaspăt spre cămările şi bucătăriile principilor de la Alba Iulia sub forma obligaţiile feudale. Astfel, locuitorii din satul Presaca aveau obligaţia sa aprovizioneze cu raci cămărle princiare 91 Resurse vegetale sub diferitele sale forme de existenţă au constituit de asemenea factori

favorizanţi majori în apariţia şi dezvoltarea acestor comunităţi. O trecere succintă în revistă a acestor resurse pune în evidenţă diversitatea şi bogăţia lor, a posibilităţilor largi de utilizare şi a importanţei lor pentru comunităţile umane. Astfel:

o Pădurile erau importante pentru:

o vânat;

o lemn de foc, pentru obţinerea mangalului necesar încălzirii sau în obţinerea şi prelucrarea diferitelor metale;

o lemn de construcţie;

o lemn pentru confecţionarea diferitelor obiecte necesare în gospodărie de la vase la şindrila pentru acoperiş;

o totodată pădurile asigurau o varietate de alte subproduse ca: fructele de

pădure (jir, ghindă) şi ciuperci, utilizate în hrana animalelor şi/sau a oamenilor, ciuperci;

o Viile erau cultivate pentru obţinerea strugurilor utilizaţi în consum

proaspăt sau în vinificaţie. Este cunoscut faptul că podgoriile din jurul Albei erau renumite pentru calitatea vinurilor;

o Pomi fructiferi pentru asigurarea necesarului de fructe proaspete şi uscate necesare în hrana oamenilor, pentru hrana animalelor şi pentru obţinerea

90 Cucu, 2009, p. 84.

91 Prodan, 1986, p. 320.

53

diferitelor băuturi alcoolice sau a oţetului;

o Plantele de cultură, pentru asigurarea necesarului de hrană: grâu mei, orz,

ovăz, secară, mai târziu porumbul etc.;

o Plantele leguminoase, erau produse pentru necesităţi familiare, pentru plata unor obligaţii feudale şi/sau pentru schimb.

Resurse minerale

Datorită structurilor geologice şi condiţiilor de formare, subsolul acestor locuri este foarte bogat în resurse minerale. Multe dintre acestea au fost cunoscute şi utilizate în decursul istoriei, favorizând apariţia unor ocupaţii specifice, legate de extragerea (minerit) şi prelucrarea acestora, inclusiv a unor aşezări cu asemenea specific. Potrivit autorilor D. Rădulescu şi R. Dumitrescu, în „Mineralogia topografică a României” principalele resurse minerale a zonei sunt:

1. calcopirita , legată de magmatismul neogen, în zona Ampoiţei (op. cit. p. 90);

2. cupritul şi blenda, diseminate în calcit, întâlnite în zona Zlatna – Almaşul Mare (90);

3. cinabru (p. 101), mercur (p. 210), metacinabarit (p. 210), (p. 9236) ş.a., legate de magmatismul neogen, din zona Izvorul Ampoiului;

4. cinabru la Vâltori (p. 101);

5. în zona Zlatna – Almaş sunt prezente resurse de pirit (p. 236), iar în Muntele Breaza minereuri auro-argintifere şi galenit.

În împrejurimile Zlatnei sunt semnalate resurse de:

argint (p. 38), legate de magmatismul neogen;

arsen (op. 39), prezent în filoane hidrotrmale, legat de acelaşi magmatism;

bismut (p. 64);

molibdenit (p. 212), în Vâlcoi, alături de aur, argint şi malachit;

nichelină (p. 220);

realgar (p. 250) în filoane sau disparat în roci, datorat magmatismului

neogen etc.

Relaţia dintre resurse şi dezvoltarea istorică a comunităţilor umane în zonă Amplasarea aşezărilor şi prezenţa altor urme de locuire din toată preistoria şi istoria veche a Văii Ampoiul se găseşte preponderent pe versanţii sudici ai culmilor Trascăului şi în depresiuni, pe amplasamente bine însorite, relativ bine apărate natural şi în imediata apropiere a unor surse de apă. În acest context apa trebuie privită şi înţeleasă prin rolul multiplu pe care l-a jucat în asigurarea unor necesităţi fiziologice (ca apă de băut şi pentru prepararea hranei), în agricultură, ca sursă de hrană (peşte, scoici etc.), în organizarea căilor de comunicaţii şi a schimburilor. În zonele înalte, montane, prezenţa izvoarelor a favorizat dezvoltarea unor nuclee de locuire, care în timp au determinat apariţia satelor risipite sau a unor amenajări sezoniere cu profil zootehnic sau agricol. Pentru omul neolitic principalele resurse care condiţiona amplasamentul unei aşezări au fost apropierea faţă de resursele de apă, care de cele mai multe ori constituiau şi surse de hrană, datorită pescuitului şi a terenului propice agriculturii. De aceia şi aşezările sunt situate în preajma cursurilor de apă şi pe terasele râurilor. Pentru bazinul Ampoiului cele mai ilustrative sunt aşezările neolitice de la Alba Iulia - „Lumea Nouă” Cigaşe şi Pietrele Ampoiţei. Dar pentru perioada istorică veche un rol major în evoluţia şi dezvoltarea comunităţilor umane l-au avut alături de resurse – condiţiile climatice. În decursul mileniului V BC, pe fondul unor schimbări climatice majore şi a economiei 92 are loc o puternică extindere a aşezărilor umane, atât permanente cât şi temporare. Fenomenul este vizibil din existenţa a peste 50 de aşezări cercetate sau numai semnalate în zonă, aparţinând culturilor eneolitice, a bronzului timpuriu şi mijlociu, mai ales Coţofeni, Şnekenberg şi Wietenberg. Dar această expansiune

92 El Susi, 1996, p. 174-190; Tomescu, 2000, p. 266-26

54

poate fi explicată, pe lângă motivaţiile unei economii pastorale şi de descoperirea, exploatare şi prelucrarea unor mineralizaţii de cupru din bazinul superior al Ampoiului şi al Văii Ampoiţa. Această aserţiune este sprijinită pe descoperirea unor importante tezaure de obiecte din bronz la Zlatna, şi Ighiel 93 . În prima parte a mileniului I a.Chr. are loc de asemenea o restrângere a locuirii în zonă, din această perioadă fiind semnalate două descoperiri Halstatiane, în Munţii Ţelnei şi în zona Bucerdea Vinoasă, pentru ca ulterior, în La Tene-ul dacic aceste descoperiri să fie mult mai numeroase. Dezvoltarea metalurgiei fierului şi schimbările survenite în societatea celei de a doua epoci a fierului au determinat o nouă expansiune a habitatului, vizibilă în numărul de cca. 12 aşezări cercetate sau semnalate. În această perioadă se înmulţesc aşezările mai întinse, de tip „fossatum” situate în preajma unor fortificaţii (Piatra Craivii), de la care a derivat cuvântul sat de mai târziu, alături de aşezări mici sau gospodării izolate, mai greu de depistat arheologic. Această realitate se manifestă odată cu creşterea interesul pentru extinderea suprafeţelor agricole prin defrişări şi apariţia de noi aşezări, legate de exploatarea minereurilor feroase şi neferoase, inclusiv a nisipurilor aurifere din Ampoi, fiind confirmată de descoperirile şi semnalările de la Ampoiţa, Galaţi, Ighiu, Şard, Tăuţ, Ţelna, Văleni, Valea Dosului şi Zlatna 94 . Interesul pentru exploatarea minereurilor aurifere cunoaşte o largă manifestare în perioada romană, când Zlatna (Ampelum) devine sediul administraţiei exploatărilor aurifere din Dacia, aici fiind aduşi o serie de colonişti, mai ales iliri, întemeind noi aşezări. Pe lângă aşezarea principală - Ampelum, habitatul uman al zonei, format din exploatări miniere, ateliere de prelucrare, colonii miniere şi aşezări s-au întins pe zeci de kilometri pătraţi. În acest context putem aminti cele situate în zona Corabia – Vâlcoi - Boteş, unde s-au descoperit urmele unor exploatări aurifere, aşezări civile şi necropole din această perioadă. De asemenea, o colonie minieră este semnalată pe versantul de nord-vest al Dealului Breaza, în apropierea cătunului Incăiesti şi pe Dealul ”Boieriţa”, în apropiere de Almaşul Mare şi Stănija, la ”Dosu Negri”, pe Valea Morilor etc. Potenţialul agricol ridicat al arealelor de pe cursul inferior al Ampoiului, a văilor Ampoiţa şi Ighiu a favorizat prezenţa unor aşezări cu caracter roman, legate de practicarea agriculturii, în scopul satisfacerii necesităţilor alimentare a locuitorilor din centrele urbane apropiate Apulum şi Ampelum. Stau mărturie acestui mod de viaţă descoperirile de la Ampoiţa 95 , Tăuţ, Şard, Ighiu etc. Drumul roman Apulum - Ampelum, de pe valea Ampoiului a înlesnit circulaţia în zonă, dar totodată a favorizat pătrunderea unor populaţii alogene, post romane, mânate de mirajul aurului şi a căror prezenţă se regăseşte până astăzi în toponimia zonei. Dintre acestea cele mai multe mărturii ale prezenţei lor în toponimie au rămas de la populaţiile de origine slavă, a căror prezentă se regăseşte în denumiri ca: Zlătniţa, Gura Zlata, sau Zlatna, având legături certe cu principala bogăţie a locurilor – aurul. Structurarea socială şi dezvoltarea agriculturii au permis o mai bună valorificare a potenţialului agricol al terenurilor de către populaţia băştinaşă. Totodată pădurile întinse de foioase asigurau lemnul necesar economiei casnice şi pastorale, dar şi un vânat îmbelşugat, în timp ce apele asigurau un supliment valoros de hrană. Începând cu al doilea mileniu, după cucerirea maghiară a Transilvaniei apar şi primele mărturii despre existenţa unor aşezări, din care unele dăinuie până astăzi. Ester cazul satelor Ampoiţa, Meteş, Bărăbanţ, Şard, Ighiu, Zlatna etc., a căror semnalare documentară are loc încă din sec XIII şi începutul sec. XIV, ca aşezări aparţinătoare feudei Episcopiei Catolice a Transilvaniei de la Alba Iulia. Dacă primele sunt aşezări agricole şi agro-pastorale, Zlatna este amintită în contextul rolului pe care l-a jucat în mineritul aurifer, iar Ighiul ca şi aşezare săsească, întemeiată de primii colonişti germani aduşi pe aceste locuri de către regii maghiari.

93 RepArhAlba, 1995, p. 109/92 şi 211/215

94 Vezi RepArhAB, 1995; Plantos, Mircea, 2009, p. 81-84

95 Tudor, 1968

55

Creşterea continuă a capacităţii de utilizare a resurselor minerale, a extinderii agriculturii prin apariţia unor noi terenuri rezultate în urma proceselor de defrişare, a permis extinderea în timp a numărului de aşezări, dintre care cele mai multe au apărut în sec. XVIII-XIX şi începutul sec. XX. Unele dintre acestea sunt aşezări miniere sau dormitoare pentru populaţia implicată în prelucrarea minereurilor extrase în zonă precum: Dumbrava, Dealu Roatei, Pirita, Suseni etc., din apropierea Zlatnei, altele sunt aşezări agricole specifice precum: Lunca Ampoiţei, Lunca Meteşului, Isca, Poiana Ursului, Pădure, Trâmpoiele, Runc, Ruşi etc.

Cap. 6. AŞEZĂRI UMANE. TIPURI DE AŞEZĂRI

56

Populaţia umană reprezintă o componentă importantă a mediului înconjurător. În decursul timpului specia umană şi-a creat habitate specifice, cu impact major asupra mediului natural, care i-a condiţionat modul de viaţă şi evoluţia antropologică. Ca fiinţă socială oamenii trăiesc grupaţi în cadrul unor colectivităţi şi mai puţin ca fiinţe solitare. Totodată, acest mod de viaţă este puternic influenţat de tipul de aşezare în care trăieşte, de gradul de grupare şi dispunere a localităţilor, de structura vetrelor şi organizarea teritoriului aferent. Reţeaua aşezărilor umane, denumit şi mediul rezidenţial este structurat pe două componente de bază: satul şi oraşul, având deseori tipologii diferite, adaptate la specificul condiţiilor geografice.

SATUL SAU HABITATUL RURAL. Originea cuvântului „sat” este în continuare discutabilă. După unii autori ar provenii din

latinescul „fossatum”, termen de sorginte militară care defineşte şanţul de apărare al unei fortificaţii sau aşezări fortificate. Alţi autori leagă originea acestui termen de latinescul „sătum” - a planta, mai puternic legat prin sensul istoric de „moşie” seniorială, pe care s-au aşezat un anumit număr de supuşi 96 . Nu este exclus ca cercetări ulterioare să lege originea acestuia de substrat. A. Caracteristicile acestui tip de habitat sunt legate de:

1. vechimea şi persistenţa acestui tip de aşezare rurală într-un teritoriu dat;

2. dezvoltarea şi extinderea acestui tip de aşezări s-a făcut în detrimentul

mediului natural prin defrişări, desţeleniri şi dezvoltarea agriculturii,

3. tipul de proprietate asupra pământului;

4. satul s-a dovedit a fi cel mai fidel păstrător al tradiţiilor, portului popular şi

folclorul local. În teritoriul studiat sunt un număr de 36 aşezări umane din care 35 de sunt aşezări rurale (sate) şi una urbană (Zlatna). Aşezările rurale aparţin d.p.v. administrativ de două comune (Ighiu şi Meteş) şi un oraş (Zlatna). Acestea sunt:

Bucerdea Vinoasă, Iighu, Ighiel, Şard şi Ţelna, aflate în componenţa administrativă a comunei Ighiu;

Ampoiţa, Isca, Lunca Ampoiţei, Lunca Meteş Pădurea, Poiana Ampoiului, Poiana Ursului, Presaca Ampoiului, Remetea, Tăuţi şi Văleni, aflate în componenţa administrativă a comunei Ighiu;

Boteşti, Budeni, Dealul Roatei, Dobrot, Dumbrava, Feneş, Galaţi, Izvorul Ampoiului, Pătrânjeni, Pârâul Gruiului, Pirita, Podul lui Paul, Runc, Ruşi, Suseni, Trâmpoiele, Valea Mică şi Vâltori, în componenţa administrativă a oraşului Zlatna.

B. Principalele componente ale acestui tip de habitat sunt:

1. Componenta spaţială este formată din:

vatra satului – adică spaţiul de maximă concentrare a locuinţelor şi construcţiilor anexe;

suprafaţa intravilanului – adică spaţiul perimetral al unei localităţi, delimitat conform Legislaţiei în vigoare;

moşia, sau spaţiul destinat activităţilor agricole, situat în extravilan.

2. Componenta demografică, Componenta demografică analizată în funcţie de numărul de gospodării şi locuitori împarte aşezările rurale în aşezări rurale mici (sub 500 locuitori), multe dintre acestea având cel mult zece gospodării, sate de mărime medie inferioară (500-1000 locuitori) şi sate de mărime medie superioară (1000-2000locuitori). Toate aceste aşezări sunt aşezări permanente pentru marea majoritate a locuitorilor. Desigur sunt şi persoane care deşi deţin gospodării în mediul rural, locuiesc la oraş revenind în sat temporar (la sfârşit de săptămână, vara sau în concedii).

96 A. Crăciunescu, 2001, pag. 686-687

57

În categoria satelor mici sau „cătune” sunt incluse aşezări relativ recente, care la origine au fost aşezările sezoniere. Începutul acestora este legat de maxima expansiune a economiei

agrare

şi industriale din sec. XIX – XX. Numărul acestui tip de aşezări este mai ridicat în zona

înaltă,

de pe cursul superior al Ampoiului, şi datorită faptului ca acest spaţiu a intrat mai târziu în

circuitul economic. Recensământul populaţiei din anul 2002 a evidenţiat existenţa în bazinul râului Ampoi a unui număr de 34 de aşezări, dintre cale 33 sunt sate şi 1 oraş (Zlatna). Din cele 33 de sate 15 au

fost simple cătune 97 până la organizarea administrativă din 1968, reprezentând peste 45% din numărul total al aşezărilor rurale existente. Apariţia cătunelor a fost favorizată de creşterea numărului de locuitori la sate, prin spor natural şi maturizarea satelor mici. Multe dintre aşezările mici trec din categoria cătunelor în cea a satelor, odată cu creşterea numărului de gospodării şi îmbunătăţirea infrastructurii de acces. Este cazul celor două „lunci”, Lunca Ampoiţei şi Lunca Meteş, care odată cu deschiderea drumului pe Valea Ampoiţei au cunoscut un ritm accelerat de dezvoltare, favorizat de apariţia unor îndeletniciri noi precum lucrul la pădure şi la cariera din „Cheile Ampoiţei”. Teritoriul administrativ al comunei Meteş cuprinde un număr de 4 asemenea aşezări, toate cu caracter agricol, dintre care numai unul poate fi regăsit embrionar în a doua parte a sec.

XVIII – Isca. Cătune mai recent apărute sunt: Poiana Ursului, Pădure şi Remetea. Pe teritoriul

administrativ al oraşului Zlatna numărul acestora a fost mult mai mare (11) având şi origini diferite. Multe din aşezările apărute în sec XX s-au format ca „dormitoare” în perioada de expansiune a activităţilor cu caracter industrial şi minier de la Zlatna. În această categorie pot fi

incluse Pârâul Gruiului, Podul lui Paul şi Suseni, apărute către mijlocul sec. XX. Alte cătune îşi datorează existenţa extinderii activităţilor agricole în zona înaltă: Boteşti, Budeni, Dobrot, Runc şi Ruşi, precum şi împletirii dintre ocupaţiile agrare cu cele miniere, în cazul aşezărilor de la

dealul Roatei şi Dumbrava sau cele miniere şi industriale – Pirita. Toate aceste aşezări au

înregistrat în ultimi ani, mai ales odată cu restrângerea activităţilor industriale şi miniere de la

Zlatna şi împrejurimi, o puternică depopulare, ajungând astăzi în unele cazuri la 4 – 5 familii. (Dumbrava, Dobrot, Runc). Cele mai drastice scăderi ale populaţiei, luând ca referinţă anii 1966 şi 2002, s-au înregistrat la Runc (76,3 %), Dobrot (73,2 %), Dealul Roatei (68,4 %) şi Dumbrava (53 %).

Cătunele de pe teritoriul comunei Meteş au înregistrat în aceia-şi perioadă scăderi ale numărului de locuitori de peste 50 %, cele mai mari pierderi fiind înregistrate în cătunele Isca (67,8 %), Poiana Ursului (65,9 %) şi Remetea (55,1 %).

Alte aşezări apărute în aceia-şi perioadă au fost favorizate de extinderea unor activităţi economice, înregistrând creşteri şi transformări importante. Acest fapt le permite încadrarea în categoria satelor de mărime mică sau medie. Este cazul aşezărilor Pârâul Gruiului, Pirita, Podul lui Paul şi Suseni. Majoritatea satelor din zonă sunt sate vechi, cu o existenţă de câteva sute de ani, formate

iniţial la confluenţa unor văi (Ighiu, Şard, Meteş, Galaţi, Presaca Ampoiuilui etc.) în zonele joase

depresionare (Tăuţ, Poiana Ampoiului, Pătrânjeni, Trâmpoiele etc.) sau pe cursul unor văi (Ampoiţa, Ighiel, Ţelna, Bucerdea, Feneş, Izvorul Ampoiului, Vâltori etc.). Ulterior, vatra acestora a cunoscut schimbări majore, dictate de creşterea demografică, condiţiile de mediu şi extinderea ocupaţiilor de bază.

3. Componenta socio-economică şi funcţia acesteia

Toate aşezările rurale din acest spaţiu geografic au ca funcţie economică predominantă cea agricolă, cu excepţia unor aşezări situate la periferia oraşului Zlatna, a căror funcţiune este mixtă. În ultimii ani au cunoscut o oarecare extindere serviciile, inclusiv cele turistice (Ampoiţa

Ighiu, Ighel), precum şi prelucrarea unor materii prime locale în special lemnul (Galaţi, Presaca,

97 În text termenul de „cătun” a fost definit ca şi grup de aşezări/gospodării, fără statut administrativ, aparţinând de un sat sau oraş. Toate aceste cătune au fost ridicate la statutul de sat prin reforma administrativă din 1956

58

Vâltori etc.). Alte servicii cu oarecare extindere sunt cele comerciale, de transport şi construcţiile. Funcţia economică de bază în cadrul localităţilor din zonă rămâne cea agricolă, prin componentele sale cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Cultivarea pământului este mai extinsă în cadrul satelor din bazinul inferior şi mijlociu al Ampoiului (Ighiu, Şard, Bucerdea, Ampoiţa, Tăuţ), unde calitatea solurilor este mai bună. Un areal cu potenţial agricol important l-a reprezentat în trecut şi Depresiunea Zlatna, dar poluarea istorică înregistrată mai ales în a doua parte a sec. XX a avut un uriaş impact negativ asupra terenurilor de cultură. La nivelul acestui areal geografic, cultivarea pământului era împletită cu creşterea animalelor, în special bovine şi ovine. Acest tip de economie este mai dezvoltat în satele de munte, sau cu terenuri preponderent montane: Izvorul Ampoiului, Trâmpoiele, valea Mică, Feneş, Galaţi, Presaca Ampoiului, Poiana Ampoiului, Meteş, Văleni. Aşezarea geografică favorabilă a acestora, în apropierea bogatelor păşuni din zona montană a permis apariţia şi dezvoltarea unei infrastructuri de habitare sezonieră, formată dintr-o multitudine de sălaşe, stâni, adăpători amenajate, saivane etc., specifice păstorilor şi crescătorilor de animale. În ultimii ani, mai ales după 2000, odată cu extinderea unor activităţi economice complementare (turism, transporturi şi alte servicii)se conturează tendinţa de transformare a unor localităţi, în localităţi cu funcţie economică mixtă (Şard, Ighiu, Ampoiţa, Tăuţ). Sub aspectul funcţiunii administrative trei dintre localităţile zonei reprezintă zone de polarizare, ca centre administrative, dispunând de infrastructura minimală, necesară potrivit legii. Dintre acestea Zlatna este o localitate urbană de gradul III, centru economic, social şi administrativ cu rol polarizator pentru aşezările umane de pe cursul superior al Ampoiului. Ighiu şi Meteş sunt localităţi rurale de gradul IV, în calitate de localităţi reşedinţă de comună, care dispun de dotările minime obligatorii necesare în vederea servirii tuturor satelor din cadrul comunei respective, asupra cărora îşi exercită funcţia de centru de polarizare 98 . Structura aşezărilor rurale din această zonă este una complexă, fiind condiţionată atât de factori geografici cât şi de ocupaţiile de bază ale locuitorilor săi. În acest spaţiu geografic pot fi regăsite toate cele trei mari categorii de sate: sate răsfirate, sate risipite şi sate adunate. Satele răsfirate, specifice văilor din spaţiul montan Carpatic 99 sunt în totalitate sate lineare, de vale, cu variante ale acesteia, dezvoltate pe firul văilor şi a drumurilor care le străbat. În această categorie pot fi incluse satele: Ampoiţa, Bucerdea Vinoasă, Feneş, Galaţi, Ighiel, Izvorul Ampoiului, Lunca Meteş, Valea Mică, Vâltori, Ţelna etc. Caracteristic acestor sate este împletirea în cadrul intravilanului a gospodăriilor cu terenuri cultivate, păşuni sau fâneaţă. Satele risipite au la bază gospodăria individuală, care rămâne elementul component fundamental al vetrei aşezării şi în care proprietatea se individualizează ca atribut de bază în cadrul gospodăriei 100 . Acest tip de aşezări sunt specifice zonelor înalte. Vechimea lor în zonă nu este foarte mare, fiind rezultanta proceselor de roire, a permanentizării sălaşelor şi includerea lor în cadrul aşezărilor stabile. Se prezintă deseori sub forma unor grupuri de case denumite după întemeietor. Majoritatea cătunelor din zonă au atributele unor aşezări risipite, dar aceste caracteristici se regăsesc şi la unele sate, cu sunt: Trâmpoiele. O categorie aparte o reprezintă în zonă satele hibrid, în care se pot regăsi caracteristicile satelor enumerate anterior. Satele răsfirat – risipite sunt sate de tranziţie, deseori cu funcţie mixtă. În această categorie pot fi incluse satele: Tăuţ, desfăşurat atât pe cele două maluri ale Ampoiului cât şi pe versanţi văii; satul Meteş, dezvoltat atât în lungul drumului naţional, pe malul stâng al Ampoiului cât şi pe cele două maluri a văii cu acelaşi nume. O componentă de bază a acestui sat o reprezintă gospodăriile risipite pe Valea Isaca, Valea Albinii şi pe partea vestică a interfluviului dintre văile Ampoiţa şi Meteş. Aceste caracteristici se regăsesc şi în cazul satelor Poiana Ampoiului, Văleni şi Feneş.

98 cf. Legii 351/2001

99 Cucu, 2009, p. 256

100 Idem, p. 246.

59

Satele de tip adunat, cu un contur al vetrei bine delimitat, specific aşezărilor din zonele joase sunt mai puţin prezente în acest areal. Dintre satele care se încadrează cel mai bine acestui tipar sunt Şardul şi Ighiul, amplasate în zonele joase din luncile văilor Ighiu şi Ampoi.

EVOLUŢIA AŞEZĂRILOR Poziţia geografică favorabilă, luncile fertile ale Ampoiului şi a unora dintre afluenţii acestuia, avantajele zonei depresionare, existenţa unor importante zone montane de păşunat precum şi prezenţa unor importante resurse minerale au favorizat popularea acestor zone încă din preistorie. Istoria documentată a unora dintre localităţile actuale începe în sec. XIII, când documentele cancelariei regale maghiare aminteşte primele aşezări din zonă. Aşezări din sec. XIII – XV. Cu certitudine în zonă au existat sate ale populaţiei băştinaşe chiar mai vechi, unele au

fost întemeiate în sec. XII – XIII, prin colonizarea unor comunităţi de origine germanică la Cricău şi Ighiu. Primele documente cunoscute, care menţionează prezenţa aşezărilor în acest areal apar în sec. XIII, în condiţiile întăririi relaţiilor feudale, după cucerirea maghiară. Astfel, într-un document de hotărnicire dat de regele Bela al IV-lea, cu ocazia stabilirii hotarelor aşezărilor săseşti de la Cricău şi Ighiu, din 1238 sunt menţionate satele Ţelna Bucerdea şi Şard 101 . De asemenea într-un document din 1263, care vine să confirme un document mai vechi al cancelariei regale maghiare aminteşte satele Ampoiţa şi Şard 102 . Din datele de mai sus se constată că 5 dintre cele 20 de sate (fără cătune) existente astăzi în zona studiată fac primii paşi într-o istorie multiseculară. În cursul sec. XIV documentele istorice menţionează şi alte aşezări, situate pe domeniul Episcopiei catolice de Alba Iulia. Astfel în 1320 este amintită Zlatna, în contextul obţineri de către populaţia locală a unor privilegii miniere regale, dovadă clară a statutului său economic şi a vechimii aşezării. Aşezarea mai este amintită în 1387 ca având statutul de târg, pe domeniul episcopiei catolice de Alba. De asemenea, în 1338 este amintit satul Meteş, în contextul unor noi acţiuni de hotărnicire a unor moşii. Impactul social, politic, economic şi psihologic pe care l-a avut incursiunea tătară din 1241, soldată cu distrugerea oraşului episcopal Alba Iulia, îl determină pe episcopul Petru să ceară încuviinţarea regelui pentru construirea unei cetăţi din piatră, cetate construită în 1267 pe stânca Sf. Mihail, de lângă Tăuţ. Aşezarea de la poalele cetăţii este amintită documentar în

1341 103 .

Pe parcursul secolului XIV mai este amintită existenţa a două aşezări, astăzi dispărute; satul Fileşti, cu o localizare incertă şi satul Sânmartin, a cărei vatră a fost identificată la nord-vest de Bilag, în apropiere de Şard.

Aşezări din sec. XVI – XIX În decursul sec. XVI – XIX se continuă procesul de populare a zonei, cu perioade de stagnare sau regresie demografică pricinuite de evenimente catastrofice, ca epidemiile şi incursiuni militare duşmane. După 1565, în contextul trecerii domeniilor biserici catolice în stăpânirea principilor Transilvaniei, după 1565 are loc inventarierea acestor domenii, inclusiv a satelor aparţinătoare. Cu acest prilej sunt consemnate satele Ighiel, Găureni, Poiana Ampoiului, Presaca, Feneş şi Galaţi 104 Alte evenimente care scot în evidenţă procesul de urbanizare în acest spaţiu sunt conscripţiile religioase de la 1733 şi conscripţia lui Bucow din 1760-1762. cu acest prilej sunt amintite localităţile Pătrânjeni, Trâmpoiele şi Valea Mică (Bulzului), ultima în componenţa satului Pătrânjeni.

101 D.I.R., C, vol. I, Bucureşti, 1954, p. 310-311

102 D.I.R., C, vol. II, p. 50

103 Anghel 2006 p

104 Anghel, 2006, apud Şt. Meteş, 1936, p. 491-492; Binder, 1986, p. 188

60

Cele mai complete date despre dezvoltarea comunităţilor rurale pe Valea Ampoiului sunt date de ridicările topografice militare, cunoscute sub numele de “Ridicarea Josefină” din 1770 (1769-1772) 105 . Pe teritoriul studiat aceste materiale cartografice confirmă prezenţa următoarelor aşezări:

Aşezări din sec. XX În contextul creşterilor de populaţie înregistrate spre sfârşitul sec. XIX şi la începutul sec.

XX apar noi aşezări permanente pe structura unora temporare sau prin unificarea unor localităţi

mai mici. Începând din 1910 este consemnată în documentele de recenzare a populaţiei

localităţile Lunca Ampoiţei şi Lunca Meteş, ca sate de sine stătătoare. Aceste sate au rezultat în urma proceselor de roire din satele eponime Ampoişa şi Meteş, începând cu sec. XVIII şi XIX.

Tot acum prin unificarea satelor Bucerdea Vinoasă Românească şi Bucerdea Vinoasă ungurească

ia naştere satul Bucerdea Vinoasă. Dar cea mai mare dezvoltare şi extindere a comunităţilor rurale are loc în a doua parte a sec XX, cănd prin împărţirea administrativă din 1956 mai multe vetre de locuire situate în afara satelor existente au primit statutul de sate sau cătune în componenţa noilor unităţi administrative. Acum apar aşezările rurale Isca, Pădurea, Dealul Poenii (desfiinţat şi inclus după 1966 în componenţa satului Poiana Ampoiului), Poiana Ursului (Dealul Găurenilor) şi Remetea, din componenţa actualei comune Meteş. Pe actualul teritoriu administrativ al oraşului Zlatna se înregistrează apariţia unor aşezări noi, unele dintre ele cu o existenţă efemeră (Opreşti şi Valea lui Paul), revenite ulterior în componenţa oraşului. Altele însă cunoscând un ritm de dezvoltare diferit, prin numărul de gospodării unele vor rămâne la statutul de cătune (Dealul Roatei, Dobrot şi Dumbrava), altele vor deveni sate. Este cazul aşezărilor rurale Boteşti, Budeni, Părăul Gruiului, Pirita, Podul lui Paul, Runc, Ruşi, Suseni şi Valea Mică. Din cele de mai sus rezultă că în ultimul secol numărul aşezărilor valide a crescut cu un număr de 19 aşezări, cea ce reprezintă 54,3 % din totalul aşezărilor rurale existente.

DATE DESPRE EVOLUŢIA ISTORICĂ A POPULAŢIEI Descoperirile arheologice din zonă confirmă popularea acestui spaţiu, încă din eneolitic, dar în condiţiile în care nici o aşezare preistorică nu a fost cercetată în totalitate nu se pot face speculaţii asupra mărimii acestora. Frământările politice şi religioase care au avut loc în sec XVI, dar mai ales nevoia principilor de a-şi asigura veniturile necesare îi determină să secularizarea domeniului episcopal

şi al capitlului. Între anii 1550 – 1560, pe structura domeniului episcopal ia fiinţă domeniul fiscal al Bălgradului, aflat în patrimoniul funciar al principilor transilvanii. Pe baza conscripţiilor efectuate cu acest prilej, în cadrul acestui „iorsag” au fost identificate peste 45 de târguri, sate şi părţi de sate. Valea Ampoiului era cuprinsă în întregime în acest domeniu, fiind menţionate satele Bărăbanţ, Kişfalud (Miceşti), Şard, Ighiu, Ighel, Ţelna, Bucerdea, Ampoiţa, Tăuţ, Meteş, Găureni, Poiana Ampoiului, Presaca, Feneş, Galaţi şi Zlatna 106 . Treptat, fostele domenii episcopale de pe Valea Ampoiului sunt dezmembrate. Astfel principele Sigismund Báthory (1587-1597), cedează veniturile satelor aparţinând domeniului princiar, Ampoiţa, Galda de Sus, Benic şi parţial Tăuţ colegiului iezuit din Alba Iulia 107. În acest context, primele documente, datând din 1618 se referă la un număr limitat de sate cu populaţia aservită existentă, aflate parţial sau în întregime pe domeniul princiar:

5. Bucerdea cu Vin (Vinoasă); - 32 capi de familii cu 15 fii.

6. Ighiu

7. Şard

În 1665, documentele de inventariere domeniale dezvăluie o situaţie mult mai exactă,

- 29 capi de familii, iobagi şi jeleri, cu 25 de fii şi 2 fugiţi;

- 32 capi de familii, iobagi şi jeleri, cu 27 de fii şi 5 văduve cu 3 fii.

acum fiind evidenţiate mai multe sate, în parte sau în totalitate.

105 Az elsö katonai felmérés. Erdély és a Temesi bansag, DVD, ed. « Arcanum », Budapest, 2005)

106 Şt. Meteş, 1936, p. 491-492, apud Anghel 2006, nota 31; Binder, 1986, p. 188

107 Fleşer, Inel, 2000, p. 299

61

8.

Bucerdea cu Vin (Vinoasă) p: - 32 capi de familii cu 40 fii.

9. Ţelna

- 19 capi de

familii, iobagi şi jeleri, cu 29 de fii ;

10. Şard

- 15 capi de

familii, iobagi şi jeleri, cu 15 de fii;

Se poate constata excluderea Ighiului de la această conscripţie precum şi divizarea satului Şard, între timp o parte din acesta fiind dăruit de către principe unor familii nobiliare, printre care şi boierul muntean Radu Mehedinţeanu, fugit din Ţara Românească şi dăruit cu moşie în Şard la 1602 de către principele M. Aapafi 108 . Ampoiţa, de asemenea nu este cuprinsă, ea fiind

donată iezuiţilor înainte de 1597 cât şi o parte din Tăuţ.

Tăuţ,

Meteş - 14 familii cu 15 fii;

Poiana Ampoiului - 6 familii cu 18 fii şi mai multe case pustii 109 .

Feneş

- 8 familii cu 15 fii;

- 48 gospodării, reprezentate prin capul familiei, cu 111 fii, f5

fugiţi şi aproape 30 de case pustii;

Galaţi

40 de case pustii;

- 11 gospodării, reprezentate prin capul familiei, cu 17 fii, 1 fugit şi

- 22 gospodării, reprezentate prin capul familiei, cu 34 de fii, 3 case pustii;

Presaca

- 11 gospodării, reprezentate prin capul familiei, cu 43 fii, 1 fugit şi

Pătrânjeni fugiţi şi 18

o casă pustie. În această perioadă târgul Zlatnei era locuit de către:

55

familii reprezentate de către capul familiei, cu fii, formate din populaţie românească

de jeleri şi iobagi, 2 văduve cu 4 fii;

40 familii de mineri, reprezentate de către capul familiei cu fii, numiţi urburari 110 ,

meşteşugari şi comercianţi, de naţionalităţi diferite etc. Din cele 178 de gospodării existente în satele menţionate, aproape jumătate sunt pustii (89). Casele pustii şi numărul mare de văduve sunt consecinţele unor evenimente catastrofice

pentru comunităţile locale, cum au fost incursiunile militare de la începutul secolului a lui Mihai Viteazul şi generalului Basta, soldate cu multe victime, epidemia de ciumă din 1617, dar mai ales incursiunile turco-tătare din 1658 şi 1662 în Transilvania pentru pedepsirea principelui Rakozi al II-lea. După pierderea autonomiei şi trecerea Transilvaniei în stăpânirea habsburgică (1682) numărul documentelor referitoare la populaţia zonei cresc substanţial, mai ales în contextul măsurilor de întărire a bisericii catolice şi de trecere a românilor la unirea cu Roma. Conscripţia de la 1733, datorată episcopului greco-catolic Inochentie Micu Klain, înregistrează populaţia românească din acest areal, care a trecut la uniaţie. Dincolo de situaţia exactă din teren, acest recensământ aruncă o lumină puternică asupra unor realităţi demografice existente, ştiind că în fapt erau înregistraţi toţi românii, pe considerentul ca toţi au aderat la unirea cu Roma . La această dată situaţia era următoarea:

1.

Bucerdea Vinoasă - sunt înregistrate 43 de familii greco-catolice, fără a fi amintită populaţia de altă religie şi etnie, cu toate ca aici era o puternică comunitate maghiară;

2.

Ţelna

- sunt înregistrate

- „

- „

-

-

-

57 de familii greco-catolice;

 

o

o

o

Ighiel

Ighiu

Şard

„ „

20

70

60

;

;<